departamentul de stat

target: întoarcerea de la război

by

24 iunie 1999

Ultima zi. M-am trezit cu o senzație stranie: un amestec de tristețe și bucurie. Îmi părea rău că plec, pentru că mă simțeam deja ca acasă. Dar mă bucuram că mă întorc în țară, ca îmi reîntâlnesc familia, prietenii și colegii și abia așteptam să le povestesc toate peripețiile prin care trecusem. Mi-am făcut bagajele, înghesuindu-mi lucrurile într-o sacoșă împrumutată de la Mile Cărpenișan și am zâmbit amintindu-mi cum sosisem la Belgrad, cu o geantă pe umăr și câteva schimburi. M-am pregătit de plecare și, când am coborât, le-am spus celorlalți că mă duc până la Media Center, să-mi iau rămas bun de la cei de acolo. Ne-am dat întâlnire după prânz la hotel.

La Media Center, nu m-am putut abține și m-am scufundat pentru ultima dată între computere și telefoane. Era, totuși, o zi importantă și nu răbdam să nu aflu ce se întâmpla. Deși toți așteptau să înceapă ședința Parlamentului, primele știri au venit din Kosovo. Dis-de-dimineață, un grup de 30-40 de albanezi au încercat să intre cu forța în clădirea în care se aflau posturile locale de radio și televiziune. Nu au reușit decât să spargă geamul imens de la intrare, pentru că trupele KFOR au intervenit și i-au îndepărtat, formând ulterior un cordon de protecție în jurul clădirii. Nu departe, însă, la sediul Facultății de Economie, au fost găsite cadavrele a trei sârbi: decanul Milenko Lovic, administratorul Jovica Stamenkovic și portarul Miodrag Mladenovic. Trupurile chircite ale celor trei zăceau într-o baltă de sânge, străpunse de zeci de lovituri de cuțit, iar de jur-împrejur erau împrăștiate acte, dosare și chei. Asasinii îi înfipseseră decanului un stilou în gură. Ca și când nu ar fi fost clar cine sunt autorii, pe un perete era pictată cu sânge sigla UCK.

A ajuns la noi și o declarație a mitropolitului Amfilohije, care spunea totul despre situația din Kosovo. “Bandele înarmate ale albanezilor controlează întreaga zonă, distrug case, ucid, violează și au întrerupt alimentarea cu apă și curent și legăturile telefonice ale Patriarhiei din Pec, unde situația e cea mai grea,” povestea mitropolitul, criticând guvernul iugoslav, pe care îl acuza că i-a lăsat pe sârbi la mila Domnului. “Politicienii sârbi se amăgesc, mint poporul și întreaga lume. Au mințit întotdeauna și mint și acum. Câțiva miniștri au venit cu refugiații care se întorceau, să mai adune câteva voturi, dar nu au rămas la înmormântarea celor 4 sârbi uciși de UCK. La televizor au arătat 10 autobuze pe care scria Belgrad-Pec, dar aici nu a ajuns nici unul. Când au văzut ce prăpăd e aici, refugiații care veniseră de la Berane au fugit înapoi.” Amfilohije avertiza că situația de la Pec se agravează tot mai mult, iar cei 150 de sârbi refugiați în sediul Patriarhiei vor să plece și ei. În acest timp, la mănăstirea Djakovica au mai rămas 10 sârbi, iar de la Klin a plecat și ultimul bătrân. “Ne rugăm la Dumnezeu să-i ocrotească pe sârbi, pentru că guvernul lor i-a uitat,” spunea mitropolitul. “Celor de la Putere le pasă doar de ei.”

Anchetatorii TPI sunt șocați de numeroasele dovezi de violențe din Kosovo și prevăd că vor fi făcute alte inculpări în rândul Armatei și Poliției iugoslave, a afirmat la Priștina un purtător de cuvânt al tribunalului, citat de AFP. “Este șocant, chiar și pentru cei mai experimentați dintre anchetatorii noștri,” a declarat Paul Risley, unul dintre procurorii TPI. “Atrocități similare au avut loc în Croația și Bosnia-Herțegovina, însă în Kosovo campania împotriva albanezilor a fost organizată cu o rapiditate și o eficiență brutale. Descătușarea violenței se pare că a început în zilele care au urmat declanșării campaniei aeriene a NATO. Amploarea distrugerilor într-o perioadă atât de scurtă demonstrează ca acestea au fost coordonate și dirijate de o structură centrală de comandă.”

Ministrul sârb Goran Matic a organizat astăzi o conferință de presă, încercând să dezmintă informațiile despre atrocitățile comise de sârbi în Kosovo. Ziariștii care s-au întors la Media Center mi-au povestit că Matic a afirmat că majoritatea crimelor comise în provincie au avut loc în zonele controlate de teroriștii albanezi. “UCK este cunoscută pentru uciderea albanezilor care nu doreau să i se alăture sau să părăsească Kosovo,” a declarat el. “Cea mai mare parte a lucrurilor care se petrec în Kosovo țin de propagandă. Trupele străine au intrat, aducând cu ele o mie de jurnaliști însărcinați cu filmarea retragerii forțelor noastre, a desfășurării KFOR și a descoperirii gropilor comune. O anchetă este, desigur, necesară, dar să nu fie politică, iar TPI este un instrument exclusiv politic, destinat să îi urmărească pe cei care nu sunt pe gustul Statelor Unite și al NATO.” Chiar dacă ar fi avut dreptate, cine mai stătea acum sa-l asculte?

Problema cea mai mare a tuturor devenise, din nou, Slobodan Milosevic. Milos Minic, fost procuror și ministru de Externe al Iugoslaviei comuniste, i-a cerut președintelui iugoslav să demisioneze, făcându-l responsabil pentru crimele comise în Kosovo. “Au existat în Kosovo crime și criminali de război și nici o Putere nu are dreptul să ascundă aceste crime, autorii lor și pe cei care le-au ordonat,” afirma Minic, într-o scrisoare deschisă transmisă agenției de presă Beta. “Cine a ordonat epurarea etnică, cine a ordonat expulzările și masacrele masive ale albanezilor din Kosovo? Cine sunt superiorii Armatei și Poliției care au executat sau care au dat aceste ordine sau nu au împiedicat aceste crime, când aveau puterea să o facă?” Fostul lider comunist l-a avertizat pe Slobodan Milosevic că poporul iugoslav va fi culpabilizat de întreaga lume pentru cele petrecute în Kosovo, atâta vreme cât autorii crimelor de război și cei care le-au ordonat nu vor fi descoperiți și judecați.

La rândul său, Milan Panic, fost prim ministru al Iugoslaviei acum câțiva ani, era de părere că Milosevic va fi arestat și ucis de propriile forțe de poliție, în maximum 3 luni. “Chiar prietenii lui îl vor înșela. În locul său, nu m-aș încrede în propria poliție și armată,” a prevestit Panic. “Sunt 15 % șanse ca el să se sinucidă și estimez că sunt tot 15 % șanse ca el să fie ucis. Există 25 % șanse să fugă undeva, restul nu mai știu. Milosevic este cea mai mare tragedie care se putea întâmpla poporului sârb.”

Unul dintre ziariștii sârbi mi-a sugerat să citesc un raport al CIA despre Slobodan Milosevic, publicat de revista “Foreign Report”. L-am gasit pe Internet. Scriau că Milosevic va deveni din ce în ce mai imprevizibil, mai ales din cauza problemelor psihice și de sănătate în creștere. Raportul CIA punea presupusa stare de spirit a președintelui iugoslav pe seama unor probleme acute la coloana vertebrală și a diabetului de care suferă din tinerețe. Și, desigur, nu uita să amintească de sinuciderea ambilor săi părinți. Raportul mi s-a părut lipsit de credibilitate, mai ales că – așa cum îl văzusem în ultima vreme – Milosevic nu părea deloc agitat, ci mai degrabă calm și sigur pe el. Mai mult, informațiile se băteau cap în cap. După ce spuneau că e diabetic, agenții CIA afirmau că Milosevic ar fi dependent de alcool și țigări, consumul acestora crescând atunci când acesta se afla sub presiune. Dintre defectele lui Slobo de care auzisem și de la sârbi, raportul menționa doar două: este extrem de încăpățânat, când are impresia că cineva vrea să-i forțeze mâna și refuză să accepte criticile.

Statele Unite au oferit 5 milioane de dolari pentru orice informație care va duce la arestarea sau la condamnarea criminalilor de război, inclusiv a președintelui Slobodan Milosevic, a anunțat Departamentul de Stat, citat de AFP. “Acest program are ca scop mărirea șanselor ca inculpații aflați, în prezent, în libertate să poată fi aduși în fața Tribunalului Penal Internațional pentru a fi judecați,” a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat James Rubin. El a insistat asupra faptului că Statele Unite nu intenționează să încurajeze vânătorii de recompense și a sugerat oricărui potențial informator să se adreseze celei mai apropiate ambasade americane.

Ședința Parlamentului federal a început abia la 12:20, în absența reprezentanților Muntenegrului. Premierul Momir Bulatovic a venit în fața camerelor reunite și a solicitat ridicarea stării de război. El a precizat că Guvernul federal a abrogat cele 31 de legi instituite cu 3 luni în urmă, odată cu declararea stării de război, cu excepția celei privind vânzarea medicamentelor. Printre aceste legi, extrem de restrictive, erau cea privind înghețarea prețurilor, Legea băncilor, a călătoriilor în străinătate sau a operațiunilor comerciale. Bulatovic a spus că guvernul va face o analiză a efectelor produse de aceste legi și că Parlamentul federal trebuie să solicite suspendarea sancțiunilor împotriva Iugoslaviei și daune pentru distrugerile provocate de bombardamente. Acestea depășeau, potrivit unor estimări ale grupării de Opoziție G-17, 30 de miliarde de dolari.

După ce Bulatovic a terminat, ședința Parlamentului s-a transformat într-un interminabil circ, o grămadă de politicieni îngrămădindu-se să țină discursuri interminabile, pentru a se defula de pe urma celor 3 luni în care n-au avut ocazia să mai fie văzuți vorbind. Dintre ei nu putea, desigur, să lipsească Vojislav Seselj. “Agresiunea împotriva țării noastre nu a încetat, ci doar bombardamentele,” și-a început el discursul. “Agresorul și-a schimbat doar metodele de acțiune, având ca obiectiv ocuparea Muntenegrului, Vojvodinei și Sandzak-ului și instituirea în Serbia a unei administrații de colaboraționiști. Nu trupele ONU au venit în Kosovo, ci trupele NATO sub egida ONU, care îi gonesc pe sârbi. Cei care au venit în Kosovo pentru a separa provincia de Serbia și pentru a crea un nou stat albanez sunt dușmanii noștri. După ce vor fi desfășurați în Kosovo, ei vor asalta Muntenegru. Cei care ne-au bombardat continuă să fie niște criminali.” Nu l-am urmărit mai departe, pentru că începea să mă plictisească.

Totuși, discursul său nu era o utopie, bazându-se pe o stare de fapt. Chiar astăzi, agenția France Presse publica un comentariu în care se menționa că locuitorii Vojvodinei încep să cârtească împotriva Belgradului și ar dori să-și recapete autonomia. La rândul său, Robin Cook, ministrul de Externe britanic, declara că NATO supraveghează îndeaproape situația din Muntenegru, într-un moment în care, în unele medii, exista frica unei reinstaurări a controlului iugoslav în această republică, și intenționează să acționeze pentru supravegherea democrației în această regiune.

Pe lângă asta, SUA au anunțat acodarea unui ajutor financiar de 10 milioane de dolari Muntenegrului, pentru asigurarea nevoilor bugetare. Principiile și modalitățile de acordare a acestui ajutor fuseseră convenite ieri. Astăzi, un grup de 74 de profesori de la Universitatea din Podgorica a cerut ca Muntenegru să se desprindă din Federația Iugoslavă, spunând că “a ne mulțumi cu o ameliorare parțială a relațiilor conflictuale din sânul Federației iugoslave nu ar fi decât o amăgire și o pierdere de timp istoric”. Conform rezultatelor unui sondaj de opinie, 65 % dintre muntenegreni ar dori suveranitatea țării sau cel mult realizarea unei confederații cu Serbia.

În Parlamentul iugoslav au urmat alte discursuri. Majoritatea fără conținut sau repetând aceleași lucruri. Ședința avea să se termine după-amiaza târziu, când eu eram aproape de casă. Desigur că, în unanimitate, parlamentarii au votat ridicarea stării de război, măsura urmând să intre în vigoare sâmbătă.

Militarii ruși au planificat dinainte ocuparea aeroportului din Priștina, a afirmat astăzi cotidianul “The Washington Times“, citând surse din cadrul serviciilor americane de informații. “Nu există nici o confuzie în acest sens,” a declarat un oficial care a avut acces la un raport confidențial american bazat pe interceptarea comunicațiilor dintre trupele ruse. “Ordinele operaționale au fost pregătite dinainte. Din experiență, știu că trupele rusești nu au făcut ceva fără instrucțiuni clare și, în acest caz concret, sentimentul meu este că aceste instrucțiuni au trecut prin structura politică a comandamentului,” a afirmat generalul Eric Shinseki, noul șef al Statului Major al Armatei terestre americane. În plus, conform serviciilor de informații americane și în contradicție cu afirmațiile sale, Ministerul rus al Afacerilor Externe era la curent cu planurile operațiunii, lăsându-i pe militari să aleagă momentul declanșării acțiunii.

Ca întotdeauna după câte un eveniment de asemenea proporții, după terminarea războiului au început să apară primele dezvăluiri despre ceea ce s-a întâmplat în realitate. Și, ca de obicei, realitatea își avea – dincolo de tragedia care se petrecuse – hazul ei. Astăzi, ziarul britanic “The Times” încălca primul embargoul pe care presa occidentală și-l autoimpusese, la cererea guvernelor din țările respective, și publica bilanțul celor 79 de zile și nopți de raiduri aeriene împotriva Iugoslaviei: doar 13 tancuri sârbești distruse! Și asta după ce NATO a pretins că ar fi anihilat 60% din artileria antiaeriană a sârbilor și 40% din tancuri.

După semnarea acordului de pace, potrivit publicației britanice, Armata iugoslavă a retras din Kosovo 250 de tancuri, 450 de transportoare blindate și 600 de piese de artilerie. Generalul Wesley Clark a refuzat să precizeze câte dovezi deține despre distrugerile provocate sârbilor. A făcut-o “The Times“, care a scris că – până acum – trupele KFOR au descoperit în Kosovo doar 13 carcase arse ale unor tancuri T-55. În schimb, au găsit ceea ce noi văzusem de mai multe ori în timpul războiului: gropile exploziilor unor proiectile lansate în câmp de avioanele NATO, lângă care se mai puteau vedea niște forme cioplite în lemn, care semănau a tancuri sau tunuri. Pentru a păcăli aviația aliată, sârbii amplasau în cele mai năstrușnice locuri tancuri sau tunuri aeriene, realizate în mărime naturală din lemn, cauciuc sau polistiren. Ca sa pară cât mai reale, acestea erau plasate – de regula – lângă poduri false sau lângă niște fâșii lungi de plastic negru care, de la mare înălțime, păreau șosele. Experții NATO și-au dat seama de păcăleală, dar au ferit acest secret de ochii și urechile ziariștilor. Totuși, cei de la “The Times” au citat declarația unui ambasador la Bruxelles, a cărui identitate nu au dezvăluit-o, care văzuse imagini filmate în timpul raidurilor de bombardierele NATO, în care se observa clar că – în momentul în care erau lovite – tancurile sau bateriile de rachete sârbești “se dezumflau instantaneu”. Erau simple machete gonflabile.

M-am amuzat, împreună cu ceilalți jurnaliști de la Media Center, când am citit pe Internet articolul din “The Times”. După ce glumele au început să se rărească, am picat pe gânduri. Nu mai înțelegeam de ce Slobodan Milosevic s-a grăbit să semneze capitularea. Armata nu suferise pierderi prea mari. Moralul soldaților era – așa cum am putut să văd cu ochii mei – în continuare ridicat. La fel era și cel al civililor. Ba chiar, atât unii, cât și ceilalți erau nemulțumiți că au fost obligați să capituleze în condiții atât de umilitoare. Economic, sârbii păreau să mai reziste mult și bine. Totul era de neînțeles și vorbele unor sârbi, care susțineau că Slobo e omul americanilor, nu mai păreau niște utopii.

Mai târziu, căutând aceeași explicație, ziaristul Tom Walker avea să scrie, tot pentru “The Times” că – prin intermediul unui diplomat agreat de Belgrad – americanii i-ar fi trimis lui Slobodan Milosevic înregistrarea video a efectelor unei arme secrete, pe care ei au folosit-o în Războiul din Golf, iar rușii în Afghanistan. Era bomba cu vacuum, realizată din fosfor și plasmă, care degajă o căldură și o presiune imense, ce topesc totul pe o suprafață de 10 ori mai mare decât a unui teren de fotbal. Explozia consumă tot oxigenul din zonă, însă o jumătate de oră mai târziu, temperatura revine la normal și aerul este din nou respirabil, ceea ce permite trupelor atacatoare să înainteze. Tom Walker pretindea că Milosevic și-ar fi dat seama că Armata iugoslavă n-ar putea rezista în fața unor astfel de bombardamente și ar fi preferat să capituleze. Nu prea cred nici în această teorie.

Organizația “Reporters sans frontieres” (RSF) acuză NATO că a deformat de mai multe ori adevărul și că a preluat zvonuri și cifre neverificabile în timpul războiului din Kosovo, relatează AFP. Într-un raport intitulat “Războiul din Iugoslavia: erorile mediatice ale NATO”, RSF se întreabă dacă este vorba de gafe cauzate de grabă și de confuzie sau despre o tentativă deliberată de dezinformare. “Preluarea zvonurilor, a cifrelor exorbitante și neverificabile și folosirea unui vocabular agresiv au sporit îndoielile legate de buna credință a unora din responsabilii politici și militari,” afirma RSF, care detaliază unele dintre aceste “gafe”.

În 29 martie 1999, NATO a anunțat executarea de către forțele sârbe, alături de alți 5 intelectuali, a lui Fehmi Agani, principalul consilier al liderului moderat al albanezilor din Kosovo Ibrahim Rugova. Raportul reamintește că “comandorul britanic David Wilby a declarat că deține această informație “dintr-o sursă foarte bună” din interiorul Kosovo, pe care serviciile sale au avut grijă să o verifice”. “Această informație s-a dovedit falsă. Doar Fehmi Agani va fi ucis efectiv, însă 3 săptămâni mai târziu,” afirmă raportul. Aceeași “sursă foarte bună”, care ar fi Centrul de informare pentru Kosovo, cu sediul la Londra, “afirmase în aceeași zi că Ibrahim Rugova a fost rănit și că nu se știe nimic despre soarta sa. Două zile mai târziu, Rugova s-a adresat presei străine, fiind într-o stare foarte bună de sănătate. Radioteleviziunea sârbă a difuzat, de asemenea, întâlnirea sa “cordială” cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic. Exploatând eșecurile de comunicare ale NATO, stăpânul de la Belgrad a oferit astfel o formidabilă “lovitură mediatică“, constată RSF.

“Oficializarea atât de rapidă a unui zvon, în acea primă săptămână de bombardamente, nu pare să fie o eroare, dar relevă o opțiune: să încline balanța în favoarea atacurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei, într-un moment în care opinia publică era încă sceptică în privința eficacității acestora.”

RSF nu ezită, pe de altă parte, să vorbească despre “greșeli mai mult sau mai puțin voluntare”, făcute după bombardarea civililor, în special după bombardarea unui convoi de refugiați albanezi pe 14 aprilie, incident soldat – potrivit surselor sârbe – cu 75 de morți.

Organizația subliniază astfel că NATO a vorbit despre “sate atacate de artilerie, sate rase de pe fața pământului, despre scuturi umane, gropi comune, tot atâtea informații anunțate fără să fi fost adusă cea mai mică dovadă a existenței lor” și care “nu par să fi făcut obiectul unei verificări riguroase”. RSF notează, de asemenea, referințele istorice foarte discutabile și folosirea unui vocabular vizând să diabolizeze adversarul. “Termenul “genocid” este sistematic utilizat de premierul britanic Tony Blair, în timp ce în Germania, oficialii se străduiesc să compare regimul lui Milosevic cu cel al lui Hitler.

Aceste referințe istorice au suscitat proteste din partea specialiștilor,” notează raportul. “Pe 27 aprilie, reprezentanții NATO au admis ei înșiși, foarte deschis, eșecul strategiei lor de comunicare,” subliniază RSF, notând, totuși, că “de partea sârbă, rotițele mașinăriei propagandistice sunt cunoscute”. “Rămânând în opinia publică occidentală apărătorul unei “cauze drepte”, NATO nu a dat dovadă de bună credință în relațiile sale cu presa și a deformat în câteva rânduri adevărul. Încurcarea termenilor istorici și folosirea unui discurs agresiv este nedemnă de reprezentanții unor țări democratice,” conchide raportul RSF.

Robin Cook, Javier Solana și Wesley Clark au ajuns astăzi la Priștina. Cook venea de la Tirana, unde îi promisese președintelui Rexhep Meidani că țara sa va deveni “avocatul Albaniei” pe lângă Uniunea Europeană. “Marea Britanie va avea grijă ca UE să-și țină angajamentele față de Albania,” declara ministrul britanic de Externe. “Suntem pregătiți să ne ocupăm de dezvoltarea unui viitor prosper și stabil și în afara provinciei Kosovo.” Auzisem de atâtea ori aceste promisiuni și în privința României, încât, dacă s-ar fi adeverit numai o parte dintre ele, ar fi trebuit nu numai să fim de mult admiși în UE, ci chiar să deținem și președinția Uniunii. Mi-am amintit, însă, că tot un britanic, pe nume Shakespeare, făcuse celebră expresia “Words, words, words!”

Imediat ce au ajuns în capitala provinciei Kosovo, Solana și Clark au intrat la discuții cu reprezentanții albanezilor, urmând să stea de vorbă și cu cei ai sârbilor. Au fost aclamați de câteva sute de albanezi adunați în fața Cartierului General al KFOR, cărora le-au mai spus câteva vorbe. “După atâta suferință și 3 luni dificile pentru toți, ocazia de a fi aici, astăzi, și de a vedea emoția oamenilor, este pentru mine un moment de necrezut,” spunea Javier Solana. La rândul său, după ce le-a explicat că scopul campaniei aeriene a NATO a fost oprirea distrugerilor sistematice și a crimelor comise în Kosovo la ordinul lui Slobodan Milosevic, generalul Wesley Clark le-a explicat: “Acest scop a fost atins. Acum, KFOR se va ocupa de voi. Însă nu uitați! Pacea nu poate fi construită pe trecut și pe revanșă.”

Liderii occidentali aveau o misiune mult mai complexă. Trebuiau să-i convingă pe albanezii din UCK să colaboreze, într-un guvern provizoriu, cu cei ai lui Ibrahim Rugova și – câtă naivitate! – chiar și cu sârbii. “Dacă el dorește sincer să lucreze cu noi, suntem deschiși,” a explicat Hashim Thaqi, însă a adăugat imediat că nu se așteaptă la mare lucru de la negocierile cu Rugova. Întrebat dacă ar fi dispus să facă loc în conducerea provizorie a provinciei lui Momcilo Trajkovic și celorlalți sârbi care reprezentau Opoziția, Jakup Krasniqi, purtătorul de cuvânt al “guvernului provizoriu” a răspuns: “Dacă sunt pregătiți, de ce nu?”

Generalul Leonid Ivașov, unul din reprezentanții armatei ruse cu rangul cel mai înalt, a respins afirmațiile americane conform cărora mercenarii ruși ar fi luptat alături de sârbii din Kosovo, informează AFP. “Această afirmație va rămâne în conștiința Pentagonului și a Alianței Nord-Atlantice. Fondul problemei este că țările occidentale și NATO nu vor ca Rusia să fie reprezentată demn într-un contingent de pace din Kosovo,” a declarat generalul Ivasov. “NATO a vrut ca Rusia să nu mai joace nici un rol și a dorit ca aceasta să fie îndepărtată de Balcani.”

Înainte de a pleca de la Media Center, mi-am notat în grabă câteva informații despre revolta rezerviștilor din Kraljevo. La ora 11:00, aceștia blocaseră podul peste râul Ibru, în timp ce blocada de ieri, de la Vranjacka Banja, continua. Întorși de pe frontul din Kosovo, rezerviștii își cereau banii. Revoltați, ei explicau că li s-au dat doar soldele, iar sporurile de război, de frontieră și diurnele au rămas doar niște promisiuni deșarte. “Pentru că ne-am făcut datoria față de țară și nu mai datorăm nimic statului sau Armatei iugoslave, nu vrem ca statul sau armata să ne rămână datori,” striga, revoltat, un militar. “Pentru că am luptat în Kosovo, în aprilie am primit 2.319 dinari, iar în mai și iunie – 1.300 de dinari. Este o mizerie!”

La Cerovac, alte câteva sute de rezerviști au blocat autostrada Belgrad-Kraljevo. Au lăsat să treacă doar ambulanțele și mașinile Poliției, precum și autovehiculele refugiaților care veneau din Kosovo. Și aici, motivul era același: oamenii își cereau cele 6-8.000 de dinari, pe care comandanții lor le-au promis în timp ce se aflau în tranșee.

Spre seară, orașul Kraljevo era aproape paralizat din cauza rezerviștilor care își cereau banii. Pe principalele șosele de acces erau dispuse camioane, iar câteva zeci de rezerviști strigau lozinci anti-Milosevic în fața sediului Poliției. Spiritele s-au încins spre seară, după ce televiziunea din Kraljevo a prezentat un reportaj în care generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, încerca să-i potolească pe rezerviști, promițând că le va da banii. Poliția a interzis redifuzarea reportajului în jurnalul de seară. Prezentatorul a citit un comunicat al directorului televiziunii, care spunea că o echipă a Poliției locale a intrat în studiouri și – pur și simplu – le-a confiscat caseta.

Aș mai fi vrut să văd cum vor rezolva generalii această problemă, însă nu mai aveam timp. Mi-am luat rămas bun de la Viktor și de la cele două sârboaice care lucrau la Media Center. Nu le spusesem nimic până acum. Le-am explicat motivul plecarii și au zâmbit cu subînțeles. Le părea rău că plec, așa că le-am promis că mă voi întoarce în curând, după ce se va termina cu restricțiile stării de război, ca să fac un film despre tot ce am trăit împreună în aceste 3 luni.

În general, urăsc despărțirile. Cel mai ușor mi-a fost cu Dule. Am ajuns la hotel și m-am dus la bar, unde Dule lustruia, ca de obicei, paharele. Când m-a văzut, mi-a zâmbit și am înțeles că știa. “Ce zici?” l-am întrebat eu. “Ne îmbogățim?” S-a prins imediat de poantă. Mă refeream la recompensa de 5 milioane de dolari, pusă de americani pe capul lui Slobodan Milosevic. “Ne-mbogățim,” mi-a răspuns Dule. “Dacă punem mâna pe cele 5 milioane, cumpărăm noi hotelul ăsta,” i-am propus eu. “Îl cumpărăm pe dracu’,” a bombănit el. “Lasă că avem atâtea lucruri mai bune de făcut cu banii ăștia.” Și, fără să mai spună nimic, a ieșit de după bar, ne-am îmbrățișat și ne-am pupat pe obraji de trei ori. Nu mai era nevoie de alte cuvinte.

Cu Nelu a fost și mai ușor. Mai ales că îi plătisem toți banii pe care îi datoram. Și era sigur că – de acum încolo – de câte ori vom reveni la Belgrad, vom trage la “Toplice“. Îi eram foarte recunoscător pentru tot ce făcuse pentru noi. Chiar și pentru modul în care se folosise de prezența noastră în hotel pentru a camufla centrul de comunicații al Armatei. Era un prieten adevărat, dar, cu felul lui aparent superficial de a trece peste cele bune și cele rele, trecea senin și peste această despărțire. Oricum, ne însoțea până în vamă, să-l aducă pe Mile înapoi la Belgrad. Acesta trebuia să vină cu noi, deoarece jeep-ul, camerele video și casetele erau trecute pe pașaportul lui.

Un al doilea val de 300 de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei au primit ordin să se întoarcă la bazele lor din SUA și din Europa, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. “Aceasta va fi încheierea retragerii avioanelor,” a afirmat purtătorul de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon, adăugând însă că întoarcerea aparatelor se va desfășura pe parcursul mai multor săptămâni. Statele Unite se pregătesc să-și retragă și celebrele avioane de vânătoare invizibile F-117 de la baza de la Spangdahlem din vestul Germaniei. Potrivit informațiilor furnizate de armată, cele 24 de aparate urmează să se întoarcă la baza lor de la Holloman, din statul New Mexico, începând de mâine.

Ne-am rătăcit pe străzile Belgradului până să ieșim, Și eu, și Mile eram îngrijorați. Nu știam dacă vom reuși să trecem cu bine peste ultimul hop: polițiștii sârbi de la frontieră. Problema cea mare eram, din nou, eu. Exista riscul ca, după ce văd ștampila de expulzare, polițiștii să observe că eu aveam ultima viză de intrare în Iugoslavia exact în ziua în care a început războiul și să-mi ceară acreditarea de război. Pe care mi-o confiscaseră cei care ne-au expulzat și, oricum, nu mai era valabilă de la 1 mai. Concluzia pe care o putea trage orice polițist sârb era numai una: “Ești spion!” Din fericire, am avut noroc din nou. Cand am trecut, îmi strecurasem pașaportul printre ale celorlalți. Toate aveau aceeași ștampilă de expulzare și i-am explicat polițistului că venisem acum câteva zile, ofițerii de la Centrul militar de presă nu au vrut să ne acrediteze și ne-au pus ștampila respectivă, pentru a fi siguri că ne întoarcem acasă. Plictisit, polițistul n-a mai vrut să verifice și ne-a lăsat să trecem. Și i-a anulat și lui Mile documentul care atesta că intrase în Iugoslavia cu jeep-ul și camera video, fără să mai verifice.

Pe drum, până să ajungem în vamă, ne mai opriseră și polițiștii de la barajul de pe podul de lângă Pancevo, însă am trecut cu bine de ei. Ajunsesem la punctul de frontieră cu puțin înainte de 19:30, ora României, și am hotărât să intrăm în țară după ce îmi transmit corespondența pentru Știrile ProTV. Altfel, riscam să ne rețină prea mult în vamă și să o ratez. Eram în zona dintre cele două vămi și până când mi-a venit rândul, ceilalți au intrat în barul din apropiere, să bea o ultimă cafea. Eu am rămas în jeep, de unde îmi puteam transmite corespondența în liniște. Nu mai simțeam nici o emoție. Pregătisem, împreuna cu Sergiu Toader, un mic scenariu. Am intrat în direct cu Andreea Esca și, la început, am povestit despre nemulțumirile rezerviștilor de la Kraljevo și despre ședința Parlamentului, care votase ridicarea stării de război. Apoi, am amintit de vorbele lui Vojislav Kostunica, care atrăgea atenția că, nici înainte de război, în Iugoslavia nu era prea multă democrație. Andreea mi-a cerut mai multe detalii și i-am dat exemplul meu. I-am spus că aceasta este ultima mea corespondență din Iugoslavia, că am fost expulzat și că mă aflu la câțiva pași de granița României, unde mă voi întoarce peste câteva minute. Simțeam că mă cuprinde emoția și că vocea începea să-mi tremure. Atunci, Andreea mi-a spus: “Sorin, bine ai venit acasă!”

Share

target: compromisul de la Helsinki și acceptarea Rusiei în KFOR

by

18 iunie 1999

“În week-end-ul ăsta nu vor circula autobuzele! O să fie tot mai greu.” Acestea sunt cuvintele cu care ne-a întâmpinat Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, la cafeaua de dimineață. Tocmai mâncasem o omletă. Problema nu apăruse din cauza Primăriei, care avea bani să cumpere carburanți, ci a guvernului, care nu mai avea de unde să o aprovizioneze. Cantitatea livrată abia dacă putea să acopere necesarul pentru funcționarea sistemului de alimentare cu apă și mașinile Salubrității. Adevărul era că încă mai exista motorină pentru agricultură și poate că s-ar fi găsit și pentrul transportul in comun, însă regimul de la Belgrad descoperise un nou instrument cu care șicana Opoziția. Primăria era condusă de partidul lui Vuk Draskovic și pentru problemele din transport, lumea îl injura pe primarul Mihajlovic. În plus, era un subtil avertisment către populație. În acest fel, liderii SPS demonstrau susținătorilor Opoziției că nu ajunge să câștige mici felii din tortul Puterii, atât timp cât frâiele erau în mâinile altcuiva. Reacția conducerii Primăriei era slabă, deocamdată, mulțumindu-se să facă apel la Guvern să le permită achiziționarea de carburanți de pe piața liberă, nu doar din sistemul de stat.

Oricum, m-am mirat suficient că au reușit să repare rapid sistemul de aprovizionare cu apă. Astăzi, rezerva Belgradului a atins 85 % din capacitatea normală, ceea ce anula orice problema. Primăria a anunțat că va începe deratizarea și dezinsecția, iar în câteva zile vom scăpa de țânțari, pentru că vor putea fi pulverizate substanțe chimice din avion. Când mă gândeam că la noi, ne luptăm în fiecare vară cu țânțarii, fără ca vreunui primar să-i pese, mă umfla râsul amintindu-mi că, spre finalul războiului, edilii orașelor iugoslave își cereau scuze locuitorilor că nu puteau ridica avioane, să facă dezinsecția la timp.

Pentru a da încă un semnal sârbilor că reconstrucția a început, s-a anunțat și organizarea unei licitații pentru refacerea clădirii Guvernului, greu avariată de bombe, după proiectul lui Nikolai Krasnov, arhitectul care a ridicat-o. Autoritățile își demonstrau și grija pentru provincia Kosovo, pentru a arăta că încă mai aparține Serbiei. Ministrul Industriei, avertiza azi că Priștina va rămâne fără curent și apă, dacă trupele KFOR nu vor asigura securitatea lucrătorilor companiei de electricitate EPS. Erau necesare lucrări de reparații la instalațiile de la Belacevac și Dobro Selo, la termocentralele Kosovo A și Kosovo B și la liniile de înaltă tensiune, însă toate se aflau în zonele în care UCK își făcea de cap. Se spunea că Serbia are capacitatea de a livra energie electrică tuturor consumatorilor din Kosovo, însă instalațiile trebuie reparate. Încă un mic instrument de presiune.

Inițiativa sindicaliștilor de la FIAT nu a trecut neobservată și ziarele și-au făcut datoria, continuând să sugereze că uzinele italiene ar putea deveni partener pentru fabrica de automobile “Zastava” din Kragujevac. Începeam să cred că, în intermedierea afacerii, politicienii de la Putere au fost mână în mână cu cei din Opoziție, pentru că ideea cu FIAT prea era indusă din toate părțile. Lucrurile nu stăteau la fel în turism. Principala zona turistică era superbul litoral al Adriaticii, aflat în Muntenegru. Aici erau prognozate pierderi de 100 de milioane de mărci în acest an, deoarece nu se putea conta nici măcar pe 20 % din turiștii de anul trecut. Velibor Zolak, directorul agenției de turism a Muntenegrului, îi prevenea pe sârbi că, atât timp cât hotelurile muntenegrene plătesc curentul în valută, îi va considera pe sârbi turiști străini, percepându-le tarife ca atare. În Iugoslavia era menținut dublul regim turistic, cu tarife diferențiate pentru sârbi, față de străini.

Washingtonul a cerut în mod oficial, cetățenilor sârbi din Kosovo să nu părăsească provincia și să aibă încredere în KFOR, informează AFP. Apelul a fost lansat de purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, James Foley, care a afirmat că “NATO și KFOR sunt hotărâte să creeze în Kosovo un climat de securitate, care să fie la fel de benefic pentru fiecare dintre comunitățile care trăiesc acolo”.

Patriarhul Pavle obținuse ieri de la generalul Michael Jackson promisiuni ferme că militarii KFOR vor proteja așezările și bisericile sârbilor, vizate în mod special de separatiștii albanezi, care vedeau în ele un simbol al culturii celor pe care îi urau pentru greșelile conducătorilor lor. Secretarul general al NATO Javier Solana promitea că, în maximum 4 luni, UCK nu va mai deține nici o armă. Hashim Thaqi, liderul UCK, îi ruga pe sârbi să revină la casele lor, pentru că nu au de ce să se teamă. Apeluri zadarnice, pentru că exodul continua. 15.000 de oameni plecaseră din regiunea Dragas, anunța un ziar, adăugând că sediul Poliției sârbe din localitate a devenit cartier general al UCK. Refugiații povesteau că terasele din piața centrală a orașului erau pline de luptători UCK, cu armele la vedere, iar incidentele continuau.

Pe de o parte, se anunța că germanii din KFOR le-au pus în vedere separatiștilor albanezi să nu mai poarte arme, anunțându-l pe Ekrem Rexha, cel ce își spunea “comandantul Drini“, că vor dezarma orice luptător UCK care va umbla înarmat pe străzile Prizren-ului. Pe de alta, un băiat de 16 ani a fost ucis în timpul unui atac lansat de UCK împotriva unui convoi de refugiați sârbi care se întorcea în Kosovo venind din Muntenegru. Erau vreo 50 de sârbi din Pec, care nu au vrut să țină cont de avertismentele polițiștilor muntenegreni și au căzut într-o ambuscadă organizată de UCK lângă satul Savine Vode, la 5 kilometri de granița cu Muntenegru. Sârbii aveau și ei arme și au tras împotriva atacatorilor, omorând doi dintre ei.

Germanii din KFOR și-au luat treaba în serios și au intrat peste luptătorii UCK care ocupaseră sediile Poliției și Primăriei din Prizren. Cu această ocazie, au eliberat 15 persoane “arestate” de albanezi și au confiscat o rachetă, 50 de pistoale mitraliera Kalașnikov, cartușe, pistoale și muniție. În clădire, germanii au găsit cadavrul unui bărbat de 70 de ani, legat cu lanțuri de un scaun și omorât în bătaie. Încă de marți, de când au venit, luptătorii UCK au început să percheziționeze case și să îi “aresteze” pe sârbi sau pe țigani, acuzați că ar fi colaborat cu sârbii. Incidentul i-a iritat pe disciplinații militari germani, care le-au pus încă o dată în vedere albanezilor că nimeni nu mai are voie să umble înarmat prin oraș.

La Priștina, trupele KFOR au adunat până acum 200 de automate și 172 de pistoale. La Srbica, însă, luptătorii UCK au năvălit cu mașinile pe străzi și au început să tragă rafale de mitralieră, pentru a-i teroriza pe localnici. Militarii francezi din Kosovska Mitrovica au trimis rapid câteva blindate și tancuri, cerându-le albanezilor să-și predea armele. Informația o aflasem prin Internet, de pe “mIRC“. Sârbul care o anunțase spunea că, în jurul prânzului, militarii KFOR și luptătorii UCK stăteau față în față și negociau aprins dezarmarea.

Pe de o parte, Guvernul iugoslav a deschis azi la Priștina un birou al Comitetului pentru Cooperare cu KFOR, condus de Stanimir Vukicevic, reprezentant al Ministerului de Externe. Comitetul fusese creat pe 11 iunie, de Guvernul iugoslav, la conducerea acestuia fiind numit Nebojsa Vujovic, adjunctul ministrului federal de Externe. Pe de alta, un sârb a fost împușcat lângă sediul Poliției din Priștina și dus în stare gravă la spital de militarii KFOR. Mai târziu, un grănicer iugoslav a fost rănit de tiruri de armă provenind dinspre teritoriul Albaniei, la postul de frontieră muntenegrean de la Bozaj.

La Zegra, pușcașii marini americani au dezarmat 200 de albanezi, iar la Gnjilane – alți 116. După ce au fost sechestrați 3 zile, frații Boban și Slavisa Krstic din Priștina, răpiți de albanezi, au reușit să scape și se ascundeau la niște prieteni. La Kojlovica, un albanez, însoțit de cei 3 fii ai săi, a intrat în curtea lui Dragan Jovanovic, pe care l-a omorât, gloanțele rănind-o grav și pe mama sârbului, care încercase să-și apere fiul cu propriul trup. La Vucitrn, sârbii rezistau în fața asediului declanșat de albanezi încă de aseară, iar trupele KFOR întârziau intervenția, deși fuseseră anunțate. În satul Janjevo, albanezii cuceriseră sediul Poliției și nu se știa nimic despre familia lui Josip Ivanovic, care locuia alături. Nici despre Djakelj Djukaj, șeful organizației din Pec a partidului Stânga Iugoslavă (JUL), nu se mai știa nimic după ce fusese răpit de UCK.

După prânz, nu mi-au mai venit din Kosovo decât vești proaste. Azi-noapte, pe la ora 3:00, în fața cartierului KFOR din capitala Macedoniei, Skopje, explodase o bombă ce fusese amplasată sub o furgonetă din parcare. Atentatul nu a fost revendicat de nimeni, însă nici nu a provocat victime sau pagube materiale. Luptătorii UCK au blocat intrarea în spitalul din Priștina și nu au mai lăsat pe nimeni să intre sau să iasă din cladire. În jurul spitalului, s-au adunat câteva zeci de medici albanezi, care cereau cu vehemență să fie lăsați să acorde asistență medicală bolnavilor. Trupele KFOR chemate la fața locului nu înțelegeau ce se întâmplă și nu știau cum să acționeze. Membrii UCK veniseră să-i oprească pe puținii medici sârbi care mai rămăseseră la Priștina să mai aibă acces în spital, spunând că au destui medici albanezi. Aceștia, la rândul lor, nu doreau să se despartă de colegii lor sârbi, alături de care îngrijiseră atâți răniți și bolnavi în timpul bombardamentelor.

Militarii francezi din KFOR au intervenit pentru a-i scoate din mănăstirea Devic pe luptătorii separatiști care o ocupaseră de câteva zile. Când i-au văzut venind, albanezii au început să scandeze “NATO! NATO!” și s-au retras. În mănăstire mai rămăseseră 9 călugărițe și un călugăr. Maica Anastasija, stareța mănăstirii, a povestit că duminică dimineață, 30 de albanezi înarmați, purtând uniformele UCK, au năvălit și s-au instalat aici, terorizându-le și vandalizând lăcașul. Deși existau zvonuri că una dintre călugărițe – cea mai tânără – ar fi fost violată, stareța a negat, spunând că doar au fost amenințate și terorizate.

“Au spus că vor șterge toate semnele prezenței noastre,” a povestit călugărul aflat la Devic. “Nimeni nu a fost bătut, doar au tras cu mitralierele pe deasupra capetelor noastre.” Albanezii au spart geamurile care protejau icoanele, iar pe una din ele au gravat semnul UCK. Picturile murale – foarte vechi și conservate cu grijă, mănăstirea datând din secolul al XV-lea – au fost zgâriate și acoperite cu grafitti, iar piatra funerară a Sfântului Ioanichie, aflată într-una dintre capele, a fost sfărâmată. Au fost distruse lustrele, cădelnițele, diademele și crucile de argint, iar banii măicuțelor, două mașini și patru tractoare au fost furate. Azi-dimineață, protejați de forțele speciale norvegiene, arhiepiscopul de Pec și mai mulți preoți sârbi au venit să vadă ce s-a întâmplat și au plecat îndurerați, fără să facă nici o declarație.

Haosul din regiune își punea amprenta și pe situația din taberele de refugiați albanezi, care se goleau pe măsură ce oamenii se întorceau la casele lor. Profitând că atenția tuturor era îndreptată spre Kosovo, un grup de 20 de albanezi înarmați au încercat, în două rânduri, să jefuiască tabăra de la Kukes, în timpul atacului fiind rănit un paznic. “Sătenii au invadat tabăra prima oară în cursul nopții de miercuri spre joi, apoi, a doua oară, joi după-amiaza,” a declarat Anita Kwok, purtător de cuvânt al organizației umanitare “Medecins sans frontieres“. Ea a spus ca ambele tentative de atac au eșuat, iar Poliția îi urmărește pe făptași. “Am început să transferăm refugiații într-o altă tabăra, unde le putem asigura mai bine securitatea.” La Kukes au mai rămas 2.000 de refugiați albanezi, majoritatea intenționând să se întoarcă în Kosovo cât mai curând.

Orasul Urosevac este pustiu. Circa 20.000 de sârbi și-au părăsit locuințele, refugiindu-se în Serbia de teama UCK. “Ieri, odată cu sosirea americanilor, în Urosevac au intrat și luptătorii UCK, aceștia instalându-se imediat în sediile Primăriei și Poliției,” a povestit Miroslav Cemerikic, unul dintre refugiați. “Au mai rămas doar câțiva bătrâni, care nu au vrut în ruptul capului să-și părăsească gospodariile.” Cemerikic a spus că luptătorii UCK au atacat convoaiele de refugiați sârbi, răpind 50 de bărbați.

Soren Jessen-Petersen, adjunct al Înaltului comisar ONU pentru refugiați, a declarat că, în ultimele 3-4 zile, în Kosovo s-au întors peste 50.000 de refugiați albanezi, însă au plecat tot atâția sârbi. El speră că venirea patriarhului Pavle la Pec să oprească exodul sârbilor și că 90 % dintre albanezii din taberele de refugiați vor reveni la casele lor înainte de căderea iernii. “Nu există nici un motiv ca sârbii care nu au fost implicați în comiterea de fărădelegi să plece din Kosovo,” a încercat Petersen să explice. “Dimpotrivă, știm că mulți dintre ei i-au ajutat pe albanezi să se ascundă din fața forțelor paramilitare sârbe.” Știa el, dar acum, cine mai avea vreme să-i aleagă pe sârbii buni de cei răi? Cuprinși de euforia victoriei, luptătorii UCK simțeau nevoia să plătească anii de umilințe si de teroare la care fuseseră supuși.

Patriarhul Pavle a fost întâmpinat cu bucurie de sârbii rămași la Pec. Adresându-se militarilor din KFOR, Pavle le-a explicat: “Mitropolitul Amfilohije a spus că Patriarhia din Pec este Westminster-ul sârbilor, Notre Dame-ul sârbilor, Ierusalimul sârbilor. Dacă nu dezarmați UCK și îi lăsați să ne terorizeze, nici aici nu va mai rămâne vreun sârb.” La Pec mai erau câțiva călugări, doi preoți și cam 100 de localnici. La mănăstirea Decani mai erau 22 de călugări și 17 săteni, iar la mănăstirea Gracanica – episcopul Artemije și monahii de la Prizren.

Consiliul ambasadorilor al NATO a mandatat KFOR să acorde asistență anchetatorilor TPI aflați în provincie, a declarat procurorul Louise Arbour, citat de AFP. “Consiliul a acordat o susținere explicită activităților Tribunalului,” a explicat Arbour la sediul NATO din Bruxelles. Ea a precizat, totodată, că 10 anchetatori ai TPI se află deja în Kosovo și că noi echipe din Marea Britanie, Statele Unite, Canada și Franța urmează să sosească în zilele următoare.

Viața politică din Serbia îmi dădea senzația de improvizație și dezorganizare. Din când în când, câte un politician mai avea o zvâcnire de realism, cum s-a întâmplat astăzi cu Zoran Djindjic, președintele Partidului Democrat. Acesta a participat la Viena la o conferință numită “Cealaltă Iugoslavie“, unde a spus că atacurile aeriene ale Alianței Nord-Atlantice împotriva Iugoslaviei au complicat lupta politică. “Înainte de război, Milosevic era deja destabilizat. Dacă războiul nu ar fi avut loc, pariez că Milosevic ar fi fost înlăturat până în anul 2000. Acum va fi ceva mai complicat,” a explicat el. “Mă aștept ca, în această toamnă, să existe revendicări sociale și economice, revendicări legitime.” Djindjic a atras atenția că popularitatea lui Milosevic nu a crescut în urma războiului, ci este doar o aparență creată cu ajutorul mass-mediei din Serbia, atent supravegheată și manipulată de președintele iugoslav. “Trebuie să găsim mijloacele de a schimba peisajul mediatic din Serbia, pentru că – în caz contrar – viitoarele alegeri se vor desfășura la fel ca în anii trecuți, adică trucate și manipulate.”

Liderul SPO Vuk Draskovic și-a continuat turneul prin țară, sperând să-i convingă pe sârbi că merită să-i ia locul lui Slobodan Milosevic. Am văzut imagini de la vizita sa la Niș. Desigur, doar la Studio B. Draskovic a mers pe jos pe străzi către teatrul din centrul orașului, unde era așteptat de susținătorii săi. Oamenii se opreau pe stradă și l-au aplaudat frenetic când a îmbrățișat câțiva soldați sârbi, întâlniți “întâmplător” pe drum. În sala mare a teatrului din Niș, Vuk Draskovic a cerut încă o dată organizarea de alegeri libere și a adus acuzații dure la adresa liderilor radicali, vechii săi dușmani. “Nu poate exista reconstrucție fără o schimbare politică,” a afirmat el. “Trebuie să dăm un semnal Occidentului, să-i spunem: “Priviți! Aceasta belea pleacă de pe capul nostru!” și – în 5 ani – Serbia va deveni o Elveție a Balcanilor. Nu se poate reconstrui țara fără bani și nu vor veni bani, fără schimbări democratice. Dacă vom încerca să construim ce a dărâmat NATO doar cu lozinci, drapele și cântece patriotice, vom avea nevoie de 30 de ani!”

Ceilalți actori de pe scena politică au ieșit și ei, puțin, la rampă. În numele Partidului Democrat, vicepreședintele Slobodan Vuksanovic a cerut din nou tuturor formațiunilor din Opoziție să se unească. Liderul partidului Noua Democrație Svetozar Krstic considera că, până la organizarea de alegeri anticipate, țara ar trebui condusă de un guvern de tehnocrați. Coaliția Sumadija a anunțat la Kragujevac că a strâns deja câteva sute de semnături pe o petiție în care se cere demisia lui Slobodan Milosevic. Partidul Democrat din Serbia acuza Uniunea Europeană pentru menținerea nejustificată a sancțiunilor împotriva Iugoslaviei, care nu servesc decât regimului Milosevic, pentru că poate arăta cu degetul către un Occident nemilos, ce dorește nimicirea definitivă a sârbilor.

În acest timp, Slobodan Milosevic îl primea la palatul prezidențial pe celebrul muzician grec Mikis Theodorakis, mulțumindu-i pentru susținerea acordată Iugoslaviei în timpul războiului. Președintele iugoslav nu era prea îngrijorat de inițiativele oponenților săi. Știa cum să oprească mediatizarea acestora. La Cacak, de exemplu, Consiliul local se zbătea fără șanse ca Ministerul federal al Informațiilor să legalizeze dreptul postului local de radio Joker să utilizeze frecvența pe care a folosit-o în timpul războiului. Frecvența pe care acesta funcționase fusese preluată de RTS în 23 aprilie, o săptămână mai târziu, Consiliul local autorizând radioul să funcționeze pe alta. Atunci, Joker servea intereselor lui Milosevic. Acum, însă, nu mai era nevoie de el și ministerul amenința că-i va opri emisia.

“Am ajuns la un acord în termenii ceruți de NATO și Rusia,” a declarat William Cohen, care a semnat documentul în această seară, la Helsinki, împreună cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov, relatează AFP. “Forțele rusești vor rămâne sub controlul național rusesc și vor avea un reprezentant în cadrul comandamentului KFOR,” a precizat Ivanov. Mareșalul Igor Sergheev, ministrul rus al Apărării, a declarat, la rândul său: “Am găsit o soluție alternativă pentru sectorul nostru, care ne permite să participăm din plin la procesul de pace, păstrând controlul trupelor noastre. Suntem mulțumiți de această soluție.” Precizând termenii compromisului, William Cohen a explicat: “Trupele rusești se vor afla sub controlul tactic al KFOR și sub control operațional rusesc“. Potrivit Itar-Tass, rezultatul acestor negocieri a fost posibil datorită noilor dispoziții date miniștrilor săi de către Boris Elțîn.

Așteptam cu toții rezultatul negocierilor de la Helsinki, însă acesta a venit prea târziu pentru ca eu să pot aduna reacțiile sârbilor, ca să le povestesc la Știrile ProTV de la 19:30. Am transmis doar detalii despre ziua care a trecut, dar am rămas atent să aflu ce s-a întâmplat acolo. Ceva mai devreme, Javier Solana se declarase optimist în privința negocierilor, care plecau de la premisa că ambele părți doreau ca Rusia să facă parte din KFOR.

Pentru a-și putea asigura participarea la KFOR, Rusia a trebuit să cedeze în mai multe puncte majore și acordul încheiat părea mai favorabil Alianței Nord-Atlantice. Până la urmă, după ce negocierile au bătut pasul pe loc 3 zile, tocmai din această cauză, rușii au abandonat pretenția de a avea un sector operațional independent în Kosovo. Trupele rusești vor fi repartizate în 3 din cele 5 sectoare stabilite de NATO în Kosovo: american (estul provinciei), francez (nord) și german (sud). Așa cum bănuiau și sârbii, fără să creadă în promisiunile lui Milosevic și ale Moscovei, prezența rușilor în Kosovo nu va fi decât una simbolică. De la cei 10.000 de soldați pe care se lăudau că îi vor trimite în provincie, în acord nu se mai menționa decât de un contingent rusesc de 3.600 de oameni.

Cea de-a treia pretenție crucială a rușilor, privind comanda trupelor din Kosovo, a fost rezolvată printr-o singură propoziție: “Trupele rusești se vor afla sub controlul tactic al KFOR și sub control operațional rus.” Adică, rușii își vor comanda soldații, însă ordinele vor veni de la comandamentul general al KFOR, controlat de NATO, deși aici au fost cooptați și oficiali ruși. Târgul a fost făcut rapid, la ordinul lui Boris Elțîn, care avea nevoie de el, ca atu în discuțiile de duminică cu Bill Clinton, de la încheierea summit-ului G-8 de la Koln, pentru a mai cere sprijin financiar pentru economia în agonie a Rusiei.

“Militarii ruși nu sunt deloc satisfăcuți de acordurile încheiate la Helsinki,” avea să scrie cotidianul moscovit “Sevodnia” în numărul său de mâine. “Aceste acorduri prevăd crearea unui stat major unificat al KFOR, în care NATO să joace un rol de primă mână. S-a promis Rusiei că, în acest comandament unificat, vor fi incluși mai mulți ofiteri ruși. Încă nu putem să ne dăm seama care vor fi prerogativele concrete ale reprezentanților ruși în statul major al KFOR și nici cine va da ordine militarilor ruși.”

Nemulțumirea era justificată. Acordul revitaliza Consiliul comun NATO-Rusia, care dădea dreptul rușilor să supravegheze – fără veto – acțiunile NATO. Rusia suspendase activitatea consiliului, odată cu lansarea operațiunilor NATO împotriva Iugoslaviei, iar acum, pentru Kosovo, schimburile de informații vor rămâne la nivel de consultări. Rușii vor avea un general, asistat de 10 ofițeri, la Cartierul general al NATO de la Mons, și un general și câțiva ofițeri în Cartierul general al KFOR de la Priștina. Ca desfășurări de forțe, rușii vor păstra comandamentul aeroportului Slatina, susținuți logistic de 600 de militari. Vor avea 1.500 de militari în sectorul american, 750 în cel francez și alți 750 în cel german.

Ca de obicei, vocea oficialilor de la Belgrad era agenția de presă iugoslavă Tanjug, care a anunțat că acordul de la Helsinki era mulțumitor, deoarece confirma “caracterul internațional” al forței de menținere a păcii în Kosovo. Limbajul folosit în comentariul agenției era în ton cu eforturile oficialităților de la Belgrad de a convinge populația că nu a pierdut definitiv provincia Kosovo. KFOR era denumită “forța internațională de pace sub egida Națiunilor Unite“, iar generalul Michael Jackson nu era decât “comandantul forțelor occidentale din cadrul trupelor de pace ale ONU”. Oamenii de rând nu s-au lăsat păcăliți și au înțeles că rușii i-au lăsat de izbeliște din nou. Și-au dat seama că rușii nu mai aveau forța de a ține piept NATO și ar fi acceptat orice compromis care i-ar fi scos basma curată din această poveste. Deși prezența rușilor în Kosovo era fluturată ca o încurajare pentru sârbi ca să rămână în provincie, aceștia știau că, dacă ar fi să rămână, tot la militarii NATO trebuiau să apeleze pentru protecție.

Vicepreședintele PNR Virgil Măgureanu a declarat în cadrul unei conferințe de presă la Cluj că partidul său nu este de acord cu decizia actualei Puteri de a-l declara pe Slobodan Milosevic și pe apropiații acestuia persoane indezirabile în România, transmite corespondentul Mediafax. Măgureanu a afirmat că nimeni nu a solicitat opinia Executivului din România referitoare la Milosevic, motiv pentru care Puterea nu trebuia să se pronunțe asupra acestei probleme. “Atitudinea denotă obediență și lacheism,” aprecia Măgureanu, subliniind că partidul pe care îl conduce va păstra relațiile de bună vecinătate cu țările din apropierea României.

Seara, m-a sunat Sergiu Toader, directorul Știrilor ProTV, să afle dacă totul e în regulă cu mine și m-a anunțat că mi-a trimis niște bani prin Ambasada României. M-a rugat să-i confirm câteva detalii pe care le aflase despre viața Mirei Markovic, nevasta lui Milosevic. Ca de obicei, serviciile secrete înclinau să atribuie comportamentul soților Milosevic unor tare din copilărie și răspândeau tot felul de zvonuri, preluate de anumiți ziariști. Zvonuri care trebuiau verificate, pentru că, uneori, aveau un sâmbure de adevăr. L-a întrebat pe Nelu Madjinca și acesta mi-a povestit că, într-adevăr, viața Mirei Markovic a fost foarte marcată de moartea dramatică a mamei sale. Aceasta se îndrăgostise de un partizan, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și, când a rămas însărcinată, a coborât din munți la Pozarevac, să nască. După ce a adus-o pe lume, mama Mirei a fost torturată de nemți și apoi executată de partizanii sârbi, pentru trădare. Fata a fost crescută la o mănăstire. Nelu îmi spunea că mama Mirei Markovic ar fi fost de origine română. Cu certitudine, moartea mamei sale a marcat-o foarte tare pe viitoarea soție a președintelui iugoslav, ea revenind adesea asupra acestui subiect, într-un jurnal pe care l-a publicat la o editură din Belgrad.

Sergiu insista să găsească o soluție pentru a face transmisii live, cu imagini, de la Belgrad. I-am explicat încă o dată că nimeni nu risca să o facă pentru mine, care nu mai aveam acreditare de la Centrul militar de presă, atâta vreme cât mai este în vigoare starea de război. Sergiu începuse să mă îngrijoreze, de când apăruseră criticile la adresa ProTV, pe motiv că nu exploatează suficient imaginea mea, când atâta lume îmi aprecia transmisiile. Îl înțelegeam și îl aprobam, doar că mă deranja că era vorba de mine și mă îngrozea ideea de a deveni o “vedetă ProTV“. Mi-a spus că ar fi dorit să-mi trimită un cameraman la Belgrad, să mă filmeze peste tot pe unde mi-am petrecut nopțile și zilele în acest război, încercând să reedităm tot ce se întâmplase atunci. Singura problemă era că, pentru a veni cu camera video în Iugoslavia, echipa ProTV avea nevoie de viză de intrare în țară. O aberație inventată de autoritățile de la Belgrad pentru jurnaliști, deoarece nici un cetățean român nu avea nevoie de viză pentru a intra în Iugoslavia. În timp ce vorbeam, Mile Cărpenișan mi-a făcut cu ochiul și a ridicat două degete. M-am prins imediat ce voia să zică. I-am spus lui Sergiu să trimită echipa, pentru că voi aranja eu intrarea lor în țară, însă nu-i pot explica la telefon cum voi face. A râs și mi-a răspuns că o va trimite, dar m-a rugat să am grijă.

Înainte de a închide telefonul, i-am povestit și lui pățaniile unui subofițer britanic, Gordon Easton, care plecase aseară de la Salonic, cu gândul de a ajunge în Kosovo. Tipul era un specialist scoțian în fotografierea de gropi comune și, după ce s-a urcat la volanul Land Rover-ului din dotare, în loc să plece spre nord, către Kosovo, a luat-o spre sud, a condus 1.000 de kilometri fără să observe nimic neobișnuit și a ajuns astăzi într-o piață din Atena, unde s-a apucat să întrebe care e drumul spre Priștina. Un echipaj al Poliției l-a condus imediat la sediu și a chemat diplomații Ambasadei Marii Britanii, care i-au dat subofițerului toate îndrumările necesare. Acesta a mulțumit polițiștilor pentru ospitalitate și s-a urcat în mașină, demarând în hohotele de râs ale ziariștilor greci, care aflaseră de incident.

Share

target: Milosevic inaugurează reconstrucția podului de la Beska

by

14 iunie 1999

Astăzi, am încercat să văd dacă se instalează primele semne ale revenirii la o viață normală în Iugoslavia. Erau încă firave și copleșite, parcă, de greutatea problemelor aduse de război. Autoritățile făceau eforturi colosale sa refacă măcar câteva din simbolurile acestei normalități. Nu știu cum au reușit, dar astăzi s-a anunțat redeschiderea liniei ferate dintre Belgrad și Niș, dupa ce sâmbătă fusese redeschis traseul dintre Niș și Sofia. Se circulă cu restricții pe anumite porțiuni, însă se circulă. De mâine, compania aeriană iugoslavă JAT a anunțat că își va relua zborurile spre stațiunea Tivat din Muntenegru, de unde se putea ajunge, tot pe calea aerului, la Podgorica. Zborul nu dura decât două ore, iar prețul unui bilet dus-întors era de 1.300 de dinari (aproximativ 130 de mărci germane).

În drum spre Media Center, am observat că semafoarele din intersecții funcționau din nou. De câteva săptămâni, fuseseră oprite, pentru că întreruperile de curent le dereglaseră și nici un șofer nu mai pricepea dacă funcționează sau nu. De altfel, problemele refacerii sistemului energetic național erau cele mai mari. După ce m-au impresionat prin îndârjirea și rapiditatea cu care reparau transformatoarele și liniile de înaltă tensiune avariate de bombe, electricienii sârbi au anunțat că nu vor pleca din Kosovo. În ciuda terorii UCK, ei au hotărât să înceapă să remedieze și distrugerile din provincie.

Din nou au apărut în paginile ziarelor știri despre fabrica “Zastava” din Kragujevac. Milan Beko, președintele Consiliului de administrație, a anunțat că a depus pe masa guvernului sârb un plan de reconstrucție a fabricii, prevăzut să dureze doi ani. “Va fi greu, dar nu imposibil,” aprecia Beko. “Cel puțin 21 de bombe au lovit în plin halele noastre, însă trebuie să dăm de lucru celor 85.000 de muncitori pe care îi avem.” Nu a suflat, însă, nici un cuvânt despre afacerea cu FIAT.

Oricum, până când situația să revină la normal, trebuia să mai treacă multă vreme. O altă mare problemă era lipsa carburanților. Nebojsa Atanackovic, membru în Consiliul Petrolului din Camera de Comerț a Iugoslaviei, a anunțat azi că nu se va renunța la sistemul cartelelor pentru cumpărarea de combustibil, deoarece liberalizarea vânzării de benzină ar epuiza rezervele țării în câteva zile. El a afirmat că s-ar putea renunța la bonurile pentru motorină, deoarece – oricum – aceasta nu se mai găsește la nici o pompă. O eventuală soluție ar putea fi scumpirea carburanților cu 50 %, ceea ce ar stimula importurile.

Și, apropo de starea de normalitate, am fost extrem de impresionat când am trecut pe lângă una din fântânile de pe Knez Mihailova. De jur împrejurul acesteia, la inițiativa nu știu cui, câteva zeci de copii își aduseseră jucăriile de care nu mai aveau nevoie și le vindeau. Voiau să adune bani pentru ajutorarea copiilor refugiaților care veneau din Kosovo. M-am oprit și eu lângă ei și am negociat cu un puști de vreo 5 ani, pentru o mașinuță cu 3 roți. După ce ne-am jucat de-a vânzătorul și clientul, i-am dat – așa cum făcea majoritatea oamenilor – 50 de dinari și l-am sfătuit să-i cumpere mașinuței încă o roată, ca să o poată vinde cuiva.

Mai mulți diplomați au salutat ingenioasă lovitură dată la sfârșitul săptămânii trecute de Rusia, care a reușit să ia prin surprindere organizația militară cea mai puternică din lume, trimițând la Priștina, înaintea sosirii trupelor aliate, câteva sute de militari ruși, informează AFP. “Militarii ruși au venit puțin mai devreme decât era prevazut,” a subliniat, cu umor, Jamie Shea. Purtătorul de cuvânt a fost pe punctul de a spune că Alianța nu are neapărat nevoie de aeroportul pe care au fost desfășurate trupele rusești, care reprezintă, totuși, un punct strategic foarte important pentru operațiunea lansată în Kosovo. “Rușii au jucat bine cu puține cărți,” a recunoscut un diplomat. “Au reușit o mișcare ingenioasă, o manevră frumoasă.”

Circul din jurul aeroportului Slatina din Priștina continua și astăzi, situația atingând culmi ale ridicolului. Ministrul britanic de Externe Robin Cook s-a făcut de râs, într-un interviu acordat postului de radio BBC și preluat de toată lumea, pretinzând că NATO nici nu are nevoie de aeroportul din Priștina și rușii nu au decât să și-l păstreze, pentru că tot nu îl pot folosi. El afirma că misiunea cea mai importantă a KFOR în acest moment este menținerea încetării focului în Kosovo. La rândul său, generalul Michael Jackson i-a făcut pe jurnaliștii de la Priștina să râdă în hohote, afirmând că este fericit să lase aeroportul Slatina în mâinile rușilor. “Sincer, acum, când am văzut terenul, cred că aeroportul este prea departe de oraș. Eram îngrijorat în legătură cu eventualele materiale explozive,” a declarat el în timpul unei conferințe de presă. Generalul uitase că toată lumea a văzut cât a fost de furios sâmbătă, când a descoperit că aeroportul fusese deja ocupat de ruși. În plus, deja avusese două întâlniri cu generalul Zavarzin, pentru a discuta despre folosirea în comun a pistelor acestuia.

Între timp, americanii încercau din răsputeri să ajungă la un compromis cu rușii, referitor la modalitățile de desfășurare în comun a forțelor din Kosovo. Astăzi, Bill Clinton l-a mai sunat o dată pe Boris Elțîn, după ce discuția de ieri fusese apreciată drept constructivă. La rândul său, vicepreședintele Al Gore a discutat cu premierul Serghei Stepașin, iar secretarul de stat Madeleine Albright anunțase că va vorbi cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov. Până când politicienii vor ajunge la o soluție, reprezentanții NATO au decis să reglementeze imediat problema prezenței rușilor în Kosovo. Ei intenționau să ofere Rusiei să aleagă între o zonă de responsabilitate în cadrul unui sector și statutul de observator în cele 5 sectoare definite deja. În plus, militarii ruși ar putea beneficia de o poziție privilegiată pe lângă generalul Michael Jackson, comandantul KFOR.

Socotelile liderilor NATO erau oarecum realiste, deoarece rușii nu aveau cum să-și suplimenteze sau să-și aprovizioneze trupele de pe aeroportul Slatina. Deja militarii ruși din SFOR, care staționau lângă granița iugoslavă, s-au întors la Bijeljina. Bulgaria a anunțat că nu-și va deschide spațiul aerian pentru trecerea avioanelor rusești spre Kosovo, decât după încheierea unui acord cu NATO, privind comandamentul comun al trupelor KFOR. “Un astfel de acord va evita orice risc de divizare a provinciei Kosovo,” a declarat ministrul bulgar de Externe Nadejda Mihailova. “Doar așa Balcanii nu vor mai fi balcanizați, nu vor mai fi divizați în zone de influență, ci vor adera uniți la structurile europene și euroatlantice.” Nici România nu va acorda drept de survol aeronavelor rusești, decât cu acordul Consiliului de Securitate al ONU, a anunțat președintele Emil Constantinescu. El a precizat că – și dacă acest lucru se va întâmpla – solicitarea Rusiei va trebui să fie aprobată de Parlament, la fel ca în cazul cererii similare a NATO, de la începutul războiului.

Pentru Kosovo, NATO intenționează să rămână în schema bosniacă, conform unui diplomat citat de AFP. “Alianța vrea să-si păstreze unitatea de comandament a forței de pace și să evite orice împărțire a provinciei prin crearea unui sector independent care să fie încredințat rușilor,” a subliniat un reprezentant al NATO, păstrându-și anonimatul. “Este exclus ca rușii să fie stăpâni în regatul lor în Kosovo și – în plus – ei nu vor avea un sector operațional independent,” a asigurat NATO, care așteaptă să vadă dacă Rusia trimite, într-adevăr, în Kosovo între 2.000 și 10.000 de militari, așa cum a anunțat.

Desfășurarea militarilor KFOR încă nu se încheiase. Abia în această dimineață, primii soldați italieni au ajuns la Pec, unde urmau să-și instaleze cartierul general. Când blindatele Regimentului 18 “Bersaglieri” din Brigada “Garibaldi“ au intrat în oraș, străzile acestuia păreau pustii. Nici francezii nu ajunseseră la Kosovska Mitrovica, urmând să sosească acolo abia mâine, când expiră termenul pentru retragerea din acea zonă a forțelor iugoslave.

În ciuda tuturor incidentelor și disensiunilor, sârbii își continuau retragerea din Kosovo, conform acordului de la Kumanovo. Astăzi a început retragerea Corpului Priștina al Armatei iugoslave, din capitala provinciei plecând prima coloană de vehicule militare. Deși în număr mai mic decât în zilele precedente, pe șoselele din Kosovo puteau fi văzute în continuare convoaie militare. 20 de camioane cu soldați se deplasau pe șoseaua Priștina–Kosovska Mitrovica, iar pe drumul dintre Priștina și Podujevo circulau 10 camioane, mai multe blindate și o baterie de artilerie antiaeriană. În mai multe locuri, pe marginea șoselelor, zeci de soldați sârbi așteptau grupați camioanele care să-i ducă acasă. În această după-amiază, poliţiştilor sârbi le-a fost greu să controleze traficul în Podujevo, trebuind să descurce traseele militarilor Armatei Iugoslave de cele ale trupelor KFOR, care tocmai intrau în oraş.

Peste tot, însă, în spatele convoaielor militare se adunaseră coloane la fel de lungi cu vehicule civile. Exodul sârbilor din Kosovo a căpătat proporţii îngrijorătoare.  Autorităţile de la Belgrad, generalii din KFOR, autorităţile locale şi liderii politici iugoslavi fac zadarnic apeluri la oameni să rămână la casele lor. În ultimele 2-3 zile, cel puţin 15.000 de locuitori din Kosovo, majoritatea sârbi, şi-au părăsit gospodăriile, de teama UCK. O parte a ajuns în Muntenegru, dar cei mai mulţi s-au îndreptat către Serbia. Situaţia cea mai critică este în regiunile localităţilor Orahovac, Urosevac, Klina şi Istok. În Iugoslavia existau deja peste 700.000 de refugiaţi sârbi în urma războaielor din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina. 

Crucea Roşie Iugoslavă a organizat puncte de primire şi ajutorare a refugiaţilor în localităţile Vranje, Beloljina, Blace, Kraljevo, Kragujevac, Uzice şi Nis, unde aceştia primesc alimente, carburanţi şi articole sanitare. În faţa motelului “Nais” din Niș, sunt pregătite 40 de corturi mari şi 10 mai mici, pentru ca refugiaţii să aibă unde să înnopteze. La punctele de primire au fost trimise mari cantităţi de alimente. Autorităţile din Niș se tem că hotelurile din zonă, deja pline cu refugiaţii din Croaţia şi Bosnia, vor deveni supraaglomerate din cauza noilor veniţi. 

Crucea Roşie Iugoslava a trimis ajutoare la Kursumlija, Novi Pazar, Zubin Potok şi Leposavic, pentru că nu se mai putea face faţă cu forţe locale. Pe lângă Kraljevo, în drum spre centrul Serbiei, continuau să treacă refugiaţi sârbi în maşini şi tractoare cu numere de înmatriculare din Djakovica, Prizren şi Pec. Deja 26 de persoane ajunseseră în oraşul Smederevo, cazându-se la rude sau prieteni. Până la ora 14.00, la Kragujevac sosiseră 70 de refugiaţi, însă zeci de tractoare, camioane şi automobile din Pec, Prizren şi Gnjilane se aflau pe drum. Deşi pregătiseră locuri de cazare pentru 3.000 de oameni, autorităţile locale se temeau că nu vor fi de ajuns. Temerile au fost justificate. Înainte de căderea serii, câteva mii de refugiaţi au ajuns la marginea oraşului, 600 fiind deja cazaţi în adăposturile improvizate. “Nu avem capacitatea de a-i caza, hrăni şi ajuta pe refugiaţi,” se plângea Vesna Pajevic, vicepreşedintele Consiliului local. “Avem mare nevoie de alimente, medicamente şi adăposturi. Gândiţi-vă că, la Kragujevac, există deja peste 70.000 de şomeri, după distrugerea fabricii Zastava.”

Deşi se afla în nordul ţării, zeci de sârbi din Kosovo ajunseseră până şi la Pozarevac, oraşul natal al lui Slobodan Milosevic. Au fost cazaţi în sala de sport, unde erau adăpostiţi, încă de la începutul războiului, alţi 350 de refugiaţi. Şi în sala de sport din Mladenovac au fost cazaţi 200 de refugiaţi, veniţi de lângă Suva Reka. Cu 40 de copii după ei, aceştia îşi părăsiseră casele vineri dimineaţă şi au ajuns abia astăzi. Disperaţi, oamenii au spus că mâine vor pleca spre Belgrad şi se vor instala în faţa Parlamentului federal. 

O altă coloană venită de la Suva Reka a ajuns în această seară şi în capitala iugoslavă, oprindu-se în cartierul Bubanj Potok, de la periferie. Erau plecaţi de vineri de la prânz şi avuseseră mari probleme pe drum, nimeni nevoind să-i ajute să-şi alimenteze maşinile cu carburanţi. Aflând de ei, Bratislava Morina, ministrul pentru problemele refugiaţilor, a ajuns imediat la faţa locului şi i-a ajutat să se cazeze la hotelul “Kolare”.  

Autorităţile şi Biserica Ortodoxă Sârbă au făcut din nou apel la oameni să nu plece din Kosovo. Zoran Andjelkovic, guvernatorul provinciei, explica în zadar că locul şi funcţiile Armatei şi Poliţiei Iugoslave vor fi preluate de forţele internaţionale, că structurile puterii civile funcţionează în continuare, pentru că nimeni nu părea să-l mai asculte. Nici măcar declaraţia lui Javier Solana, care cerea sârbilor să nu plece din provincie, pentru că trupele KFOR le vor garanta securitatea, nu mai făcea doi bani. 

 

Secretarul general Kofi Annan a pus bazele Administraţiei Interimare a Naţiunilor Unite pentru Kosovo (UNMIK), având autoritatea civilă de a supraveghea reconstrucţia în Kosovo şi întoarcerea refugiaţilor, relatează DPA. UNMIK se va ocupa de problemele administrative, de cele umanitare, de instituţiile care vor fi create de OSCE şi de reconstrucţia promovată de Uniunea Europeană. SUA au alocat 1,6 milioane de dolari pentru finanţarea deminării de urgenţă a provinciei Kosovo, astfel ca refugiaţii albanezi să se poată întoarce în condiţii de securitate, a anunţat Departamentul de Stat, citat de AFP. Această decizie, care va permite organizarea unei operaţiuni de deminare de 4 luni, reprezintă o prelungire a contractului cu compania RONCO care desfăşoară în prezent operaţiuni similare în Bosnia şi în Croaţia. Contractul prevede mobilizarea a 6 echipe de deminare, adică în total 75 de deminatori, medici, infirmiere, gestionari, gardieni şi 12 câini antrenaţi să descopere minele.

Sârbii fugeau de teama luptătorilor UCK. Zilnic, erau anunţate tot mai multe incidente provocate de aceştia. Azi-noapte, UCK a atacat unităţile iugoslave care se retrăgeau din Djakovica, Gotovusa şi Strpce. Ignorând apelurile UNHCR, formaţiunile UCK au obligat sute de refugiaţi albanezi să se întoarcă în Kosovo. 50 de luptători separatişti au preluat punctul de trecere a frontierei de la Morina şi făceau pe grănicerii. Degeaba le explica Johann Fritsch, purtătorul de cuvânt al contingentului german din KFOR că şoseaua dintre Morina şi Prizren este nesigură, gherilele UCK îi mânau ca pe oi pe conaţionalii lor, trimiţându-i cu forţa acasă. Tensiunile din taberele de refugiaţi explodaseră aseară la Tetovo, când doi civili şi doi poliţişti au fost răniţi. Câteva sute de refugiaţi albanezi din tabără se luaseră la harţă cu etnicii sârbi care locuiau în zonă, fiind nevoie de intervenţia în forţă a Poliţiei, după ce au fost incendiate câteva automobile. 

Situaţia cea mai delicată era, însă, la Prizren. După retragerea trupelor sârbe, peste 300 de luptători UCK au intrat în oraş, preluând controlul asupra mai multor cartiere. S-au apucat să facă ordine, percheziţionând toate locuinţele şi vehiculele sârbilor, pentru a confisca arme şi muniţie. “Controlăm cartierul Bavdharana cu circa 200 de combatanţi, în timp ce alţi 70 acţionează în nord-estul oraşului, în cartierul Kurila, iar alţi 70 în est,” a declarat comandantul Beqir Ahmetas. Şi-au ales drept cartier general clădirea Casei ofiţerilor din centrul oraşului, în timp ce militarii germani din KFOR,  depăşiţi de situaţie, şedeau în stradă, unii pălăvrăgind cu albanezii îmbrăcaţi în uniformele UCK. În oraş, mai erau câteva zeci de familii de sârbi, care aşteptau forţele speciale ale Poliţiei Iugoslave, pentru a le proteja plecarea.

Militarii din contingentul britanic au fost mult mai inspiraţi, acţionând rapid şi în forţă, de câte ori gherilele UCK provocau incidente. În momentul în care circa 70 de luptători albanezi au intrat în oraşul Kacanik, deschizând focul asupra sârbilor adunaţi în centru şi pregătiţi să plece spre nord, britanicii i-au trimis la faţa locului pe temuţii soldaţi nepalezi Ghurkas. Aceştia şi-au îndeplinit misiunea în câteva minute, înconjurându-i pe albanezi şi ordonându-le – fără drept de apel – să predea imediat armele. 

Când în zonă nu erau trupele KFOR, luptătorii UCK îşi făceau singuri dreptate. După-amiază, un convoi de sârbi care pleca de la Priştina a fost oprit la Kojlovica, de şase albanezi înarmaţi care purtau emblemele UCK. Ei i-au scos din coloană pe Dragan Jovanovic (29 de ani), Boban Krstic (26 de ani) şi Slavisa Krstic (30 de ani) şi i-au executat în faţa familiilor lor. În această dimineaţă, tot la Kojlovica, separatiştii albanezi îl împuşcaseră pe Ivan Nikic. De asemenea, lângă Urosevac, îl răniseră grav pe Abdul Musa, un albanez care făcea parte din Poliţia sârbă. 

Alţi trei sârbi au fost ucişi după-amiază, în timp ce se deplasau între două cartiere din Priştina. La 19:30, în faţa locuinţei sale din cartierul Taslidje, a fost găsit mort Ilja Sukic, lucrător la Radioteleviziunea din Priştina. “A fost ucis de teroriştii albanezi, în timp ce se pregătea să intre în automobilul din faţa casei,” au precizat martori oculari, care au anunţat că alţi trei civili au fost răpiţi. 

Mişcarea pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) a criticat vehement lipsa de reacţie a trupelor KFOR în faţa violenţelor unităţilor UCK. “Misiunea trupelor internaţionale de menţinere a păcii nu este de a face paradă în faţa camerelor de televiziune. KFOR trebuie să aducă pacea şi să asigure securitatea tuturor celor care trăiesc în Kosovo. Din păcate, UCK profită de retragerea Armatei Iugoslave şi îi atacă pe sârbi. Din acest motiv, mulţi dintre ei au preferat să-şi ducă familiile în Serbia.” 

 

Cei şase refugiaţi kosovari care au fost prinşi săptămâna trecută trecând fraudulos graniţa româno–ungară au fost reţinuţi din nou, de către grănicerii din Oradea, informează Comandamentul Naţional de Grăniceri, citat de Mediafax. Ei au fost predaţi Serviciului pentru străini şi probleme de migrări din cadrul IJP Bihor, care se va ocupa de scoaterea lor din România. Aceiaşi refugiaţi, cetăţeni iugoslavi de origine albaneză, au fost prinşi în 10 iunie, de către grănicerii din Arad, când încercau să treacă ilegal frontiera româno-ungară, prin punctul Turnu. În momentul în care au fost prinşi, refugiaţii au încercat să îi mituiască pe grăniceri cu 300 de mărci. Ei au declarat că doreau să ajungă la familiile lor, care se află în Ungaria şi Germania.

Astăzi am avut de pregătit doar două corespondenţe, una pentru ProFM şi alta pentru Ştirile ProTV de la 19.30. Mi-a fost destul de greu să selectez din câte se întâmplaseră de-a lungul zilei numai în Kosovo. Ca să nu mai vorbim de viaţa politică din Iugoslavia, care era în fierbere. La ora 10:00, la Belgrad se întrunise Consiliul de conducere al Partidului Radical din Serbia (SRS) şi, după o scurtă dezbatere, a decis în unanimitate ieşirea din Guvernul Serbiei. “SRS rămâne fidel politicii şi ideologiei sale, precum şi deciziei pe care a luat-o săptămâna trecută, de a ieşi din guvern când primul soldat din ţările NATO va păşi pe teritoriul ţării,” a declarat preşedintele partidului, Vojislav Seselj. “Între timp, forţele de ocupaţie au intrat în Kosovo şi continuă să-i ucidă pe sârbi, iar din provincie se refugiază mii de oameni. Acolo unde nu mai există Poliţia şi Armata Iugoslave, nu mai este menţinută nici suveranitatea ţării.” 

O oră mai târziu, cei 15 membri SRS îşi prezentau demisia din guvernul în care intraseră  în 24 martie 1998, alături de Partidul Socialist din Serbia (SPS) şi de Stânga Iugoslavă (JUL). După anunţarea demisiei, Tomislav Nikolic, care ocupase postul de vicepremier, a declarat: “În curând, acest guvern va cădea, se vor organiza noi alegeri şi vom vedea cine a avut dreptate.” Radicalii mizau că această manevră le va spori capitalul politic, bazându-se pe nemulţumirea sârbilor faţă de condiţiile acordului de pace şi evoluţia situaţiei din ultimele zile. Puţină lume observase că radicalii îşi păstraseră locurile din Guvernul federal, unde Vojislav Seselj ocupa fotoliul de vice-prim-ministru, prea confortabil pentru a-l părăsi aşa uşor. 

Retragerea SRS din guvern a provocat o vie agitaţie la Belgrad, deşi politicienii mai realişti spuneau că nu este decât o furtună într-un pahar cu apă. Partidul Noua Democraţie aprecia că e o simplă manevră politică a radicalilor. “Ieşirea SRS din guvern nu înseamnă mare lucru pentru Serbia,” considera şi Slobodan Vuksanovic, vicepreşedintele Partidului Democrat. “Situaţia este aceeaşi ca şi înainte de intrarea lor în guvern, când, în parlament, susţineau guvernul socialist minoritar. Probabil că aşa vor face şi de acum înainte.”  

Precizând că nu doreşte să o comenteze, Vojislav Kostunica, preşedintele Partidului Democrat din Serbia, a declarat că ieşirea radicalilor din guvern era de aşteptat. “În continuare, există trei variante. Prima ar fi ca SRS să susţină în parlament guvernul socialist minoritar. A doua ar fi ca SPO să susţină guvernul socialist, în schimbul susţinerii oferite în cadrul Consiliului local al Belgradului. Iar a treia ar fi ca – pur şi simplu – SPO să ia locul radicalilor în guvern.” 

Această ultimă variantă a provocat panică în lumea politică, toţi ştiindu-l în stare pe Vuk Draskovic de o asemenea ispravă. “Fac apel la Vuk Draskovic să nu intre în guvern,” a declarat Vladan Batic, coordonator al coaliţiei de opoziţie “Uniunea pentru Schimbare”. “Dacă acesta îi ia locul lui Seselj în guvern, putem spune adio cuvântului opoziţie.” Şi panica nu s-a dovedit fără temei, după-amiază SPO anunţând că, duminică, îşi va întruni consiliul director, pentru a analiza evenimentele din ultima perioadă (încheierea păcii şi ieşirea SRS din guvern) şi a decide ce trebuie făcut în continuare. 

O parte din cei 11 refugiaţi sârbi cazaţi într-un hotel din Turda nu intenţionează să se întoarcă în Iugoslavia, de teama represaliilor, transmite corespondentul Mediafax. Ei au fugit din ţară când au început bombardamentele, au intrat în România la jumătatea lunii aprilie şi au stat la o gazdă, în Arad, până li s-au terminat banii. Doi dintre refugiaţi au dezertat din Armata iugoslavă şi spun că vor să plece în Spania, Danemarca, Israel, sau Portugalia, neavând curajul să se mai întoarcă în patrie, de teamă să nu fie arestaţi sau împuşcaţi.

Al doilea eveniment care mi-a atras atenţia a fost produs de Slobodan Milosevic, care a pornit cu avânt să-şi recâştige prestigiul şifonat de sfârşitul acestui război. La ora 11:00, fusese anunţat un mare miting organizat cu ocazia inaugurării lucrărilor de reconstrucţie a podului peste Dunăre de la Beska, din apropiere de Novi Sad. La manifestaţie au fost aduşi peste 5.000 de oameni, care purtau portretele lui Milosevic, sub care scria “Inima ta ne este dragă şi nouă”, “Gândurile tale sunt şi ale noastre”. Pe pancartele din jur se putea citi “Trăiască Ministerul de Interne al Iugoslaviei!”, “Trăiască Armata Iugoslavă!”, “Poduri noi pentru un secol nou”, “Adevăr, dreptate, victorie!” şi “Slobo, suntem mai departe alături de tine!”. Adevărul este că niciodată, românii, de exemplu, nu s-au simţit atât de apropiaţi de preşedintele lor, fie el Ceauşescu, Iliescu sau Constantinescu, ca să-l strige “Nicu”, “Nelu” sau “Milu”, aşa cum sârbii îi spuneau lui Milosevic “Slobo”. 

Sosirea preşedintelui iugoslav a fost îndelung aclamată de mulţimea care îl aştepta. Era însoţit de Milan Milutinovic, preşedintele Serbiei, Momir Bulatovic, premierul Guvernului federal, generalul Dragoljub Ojdanic, şeful Statului Major General al Armatei, Gorica Gajevic, secretar general al Partidului Socialist din Serbia, şi Bosko Perosevic, preşedintele Consiliului regional al Vojvodinei. “Doresc ca, împreună cu toţi cetăţenii Iugoslaviei, să încep un proces rapid de reconstrucţie şi de refacere a ţării,” a spus Milosevic. “Sunt sigur că refacerea acestui pod nu va dura mai mult de 40 de zile. În timpul acestui război, am demonstrat că poporul nostru, în lupta sa unică şi eroică, a reuşit să-şi apere patria.” 

După discursul aclamat îndelung de oamenii aduşi la miting cu autobuzele, Milosevic a vizitat standul cu planul de reconstrucţie a podului de la Beska, lângă care era expusă şi o machetă a podului de şosea şi cale ferată, prevăzut să fie terminat în 6 luni la Novi Sad. Podul de la Beska, ridicat în anii ’70, fusese unul din cele mai mari poduri din beton armat din lume. A fost realizat de Branko Zezelj, inginerul care a proiectat şi podul din Novi Sad ce avea să-i poarte numele, până când a fost prăbuşit în valurile Dunării de rachetele NATO. Nu am putut să nu remarc inteligenţa celor care au ales podul de la Beska pentru a fi primul de pe lista reconstrucţiei, deoarece fusese lovit numai de două rachete. Una îl avariase uşor, iar cealaltă a rupt în două doar ultimul arc, care unea pilonii de malul fluviului. În afară de faptul că era relativ uşor de reparat, podul de la Beska mai avea un atu, dezvăluit de Milosevic în finalul discursului său: “Încă din timpul bombardamentelor, în secret, am reconstruit bucăţile distruse, care urmează doar să mai fie montate.”

Bill Clinton l-a sunat în această după-amiază pe premierul Radu Vasile, mulţumindu-i pentru atitudinea adoptată de autorităţile de la Bucureşti în timpul crizei din Kosovo, a declarat agenţiei Mediafax purtătorul de cuvânt al Guvernului, Adriana Săftoiu. Statele Unite vor sprijini un amplu program, în care se va implica personal şeful administraţiei americane, de dezvoltare stabilă şi de prosperitate pentru zona Balcanilor, inclusiv în România.

În timp ce îmi aşteptam rândul pentru a transmite corespondenţa pentru Ştirile ProTV de la 19.30, am auzit un reportaj despre vizita preşedintelui Muntenegrului, Milo Djukanovic, în România şi Bulgaria. Acesta încerca să convingă pe toată lumea de diferenţele existente între regimul său şi cel de la Belgrad, sperând să obţină un statut privilegiat în relaţiile cu comunitatea internaţională. În discuţiile cu preşedintele Emil Constantinescu, acesta i-a explicat că România este interesata ca Iugoslavia să devină un stat democratic şi prosper şi i-a spus că speră ca eforturile sale să contribuie la reaşezarea Iugoslaviei în rândul ţărilor Europei. 

În Bulgaria, Milo Djukanovic declarase că Muntenegru nu va rămâne în cadrul Federaţiei Iugoslave, decât cu condiţia ca aceasta să se democratizeze. “Sunt două posibilităţi: fie o reconstrucţie democratică a Iugoslaviei şi o schimbare a sistemului legislativ în vederea garantării intereselor naţionale strategice ale Muntenegrului, fie o întărire a Mişcării pentru Independenţa Muntenegrului şi căutarea unei soluţii radicale. Dacă Serbia rămâne ostatica politicii iugoslave duse în cursul ultimului deceniu, Muntenegru nu-şi va sacrifica interesele naţionale şi îşi va căuta un alt statut.” Preşedintele muntenegrean a descris regimul de la Belgrad ca fiind “regimul autocratic cel mai ortodox din Europa, care a condus Iugoslavia la izolare“. 

După ce ne-am transmis corespondenţele, am mâncat la hotel şi ne-am dus pe terasa “Plato”, de lângă Facultatea de filosofie. Era un loc foarte plăcut, unde puteam asculta live muzică de jazz de foarte bună calitate. Barul era aşezat la etajul întâi, iar la parter era amplasată o imensă librărie. Vara, formaţia care cânta avea un loc amenajat chiar deasupra intrării librăriei, în aer liber, astfel încât puteai să stai la mesele de pe terasă şi să asculţi muzica. Am rămas la “Plato” vreme îndelungată, povestind şi făcând pronosticuri despre ce se va mai întâmpla în Iugoslavia. 

Când ne-am întors la hotel, ne aştepta, fericită, Jelena. O sunase din nou fiul ei şi i-a spus că unitatea sa se retrage din Kosovo şi va ajunge în curând la Paracin. Au putut vorbi mai mult şi băiatul i-a povestit că, în cele 5 săptămâni în care nu auzise nimic despre el,  s-au aflat la Kjev, lângă Gnjilane. Îi trimisese mamei sale o scrisoare, pe care aceasta n-a primit-o niciodată, în care îi spusese că este greu, dar o rugase să nu-şi facă griji pentru el. Făcând haz de necaz, adăugase că, în timp ce ei stăteau ascunşi sub pământ, probabil că toată lumea citea în “Vojska”, revista Armatei Iugoslave, că militarii sârbi se află în marş victorios către Washington. Acum i-a povestit că, la un moment dat, au fost nevoiţi să reziste 2 zile şi 2 nopţi fără apă şi hrană, însă întreaga unitate a avut grijă de un căţel albanez, pe care îl adoptaseră drept mascotă. Printre cei care au plecat în permisie din unitatea lui a fost şi un băiat din Valjevo, pe care părinţii nu au mai vrut să-l lase să se întoarcă pe front. Războiul, însă, îl maturizase şi le-a explicat că, dacă el nu se întoarce din permisie, nimeni din unitatea lui nu va mai avea voie să-şi vadă familia până la sfârşitul războiului. Băiatul acela nu a mai apucat venirea păcii, fiind ucis de glonţul unui lunetist albanez.  

Share