11 iunie 1999
Deja, programul nostru cotidian s-a schimbat. Nu mai trebuia să mă trezesc în zori, pentru că nu mai aveam de transmis corespondențe decât pentru Știrile ProTV de la 19:30 sau 0:00. Evenimentele nu se mai derulau la fel de rapid și accentul cădea în aceste zile pe retragerea militarilor sârbi din Kosovo, concomitent cu intrarea trupelor KFOR, pe bilanțurile războiului și pe viața politică. Acum nu mai aveam nevoie de viteză de reacție, ci de discernământ și capacitate de sinteză. Am ajuns la concluzia că activitatea de corespondent de război solicită la maximum toate calitățile de care are nevoie cineva pentru a fi un bun jurnalist.
Mi-am făcut obiceiul de a răsfoi, în fiecare dimineață, ziarele sârbești. Pe de o parte, cotidianul pro-guvernamental “Politika“, în care, dacă erai atent, puteai să găsești toate nuanțele politicii lui Milosevic. Iar pe de altă parte, cotidianele independente, care încercau timid să ofere o imagine obiectivă asupra evenimentelor. Dacă știai să citești printre rânduri, era ușor să reconstitui tabloul real al Iugoslaviei.
Numărul de azi din “Politika” semăna cu “Scînteia” din zilele congreselor PCR. Pagini întregi erau pline de telegrame de felicitare adresate lui Slobodan Milosevic și de reportaje despre vitejia poporului sârb. Erau reproduse pe larg conferințele de presă de ieri ale Partidului Socialist din Serbia și ale Stângii Iugoslave, în timp ce conferințele Miscarii pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) și Partidului Radical din Serbia (SRS) erau tratate pe scurt. Bineînțeles că lipseau referirile la acuzațiile împotriva lui Milosevic, la ieșirea radicalilor din guvern sau la schimbările de care vorbeau liderii Opoziției.
Toate ziarele reproduceau discursul de ieri al lui Slobodan Milosevic. L-am citit, în speranța că voi găsi ceea ce îmi scăpase când l-am urmărit în direct la televizor. Efort inutil. Pagini întregi și multe fotografii erau dedicate retragerii din Kosovo și am remarcat, în cotidianul “Blic“, o poză care ilustra foarte bine suspendarea oficială a bombardamentelor. Fotografia înfățișa un bărbat care desprindea de pe vitrina magazinului benzile izolante care o protejaseră de suflul exploziilor apropiate. Încă un simbol al războiului – ferestrele acoperite cu benzi izolante – care rămânea o simplă amintire. Am mai remarcat o primă aluzie la fabrica “Zastava” din Kragujevac, despre care aflasem că ar fi fost vândută italienilor de la FIAT, într-un articol în care economistul Jovan Rankovic scria că uzina ar trebui privatizată. Pregătea terenul pentru anunțul oficial. Și nu în cele din urmă, am găsit în “Vecernje novosti“, harta împărțirii provinciei Kosovo între trupele țărilor care coordonau forțele KFOR.
“Aceste lovituri împotriva Iugoslaviei vor descuraja probabil NATO să se angajeze într-o nouă eventuală operațiune în afara granițelor statelor membre ale Alianței,” considera Joseph Cirincione, de la centrul de analiză politică din Washington, Carnegie Endowment for International Peace. “Partenerii NATO, inclusiv Statele Unite, au fost surprinși de amploarea luată de acest conflict cu Serbia, care nu este o putere militară foarte importantă.” Campania NATO împotriva Iugoslaviei a durat 79 de zile. Ea a mobilizat, în final, o armada de 1.100 de avioane, cea mai mare parte fiind americane. “Perspectiva de a desfășura operațiuni similare cu cea împotriva Iugoslaviei în afara Balcanilor, mult mai în estul Europei sau în Mediterana, depășește înțelegerea,” subliniază și Daniel Goure, de la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS). “Atacurile NATO împotriva Iugoslaviei au provocat pagube considerabile pentru credibilitatea NATO în calitate de organizație militară. Faptul că o alianță, creată pentru a se opune Uniunii Sovietice și pentru a duce un al Treilea Război Mondial, este mulțumită că a rămas unită într-un conflict minor nu mi se pare o mare victorie.” Contraamiralul Eugene Carroll, de la Centrul pentru informare în materie de apărare, spunea: “Chiar dacă și-au atins obiectivele, s-ar putea considera că victoria țărilor NATO nu este deplină, din cauza duratei conflictului. Bombardamentele erau prevăzute să dureze numai 3 zile. Este o eroare tragică.” Ofițerul a calificat estimarea inițială a NATO pentru durata operațiunii drept “rizibilă”.
Retragerea Armatei iugoslave a continuat și astăzi. O coloană de peste 200 de vehicule militare, cu o lungime de câțiva kilometri, se deplasează pe șoseaua Priștina–Podujevo. Printre mașini, puteau fi văzute 50 de lansatoare mobile de rachete SAM-6, 20 de lansatoare de rachete SA-20, 10 radare și alte elemente de artilerie antiaeriană, un mare număr de camioane și autobuze pline cu soldați și 10 tractoare cu remorcile pline de bagajele unor civili. În coloană se aflau și multe autoturisme civile, cu numere de înmatriculare de Djakovica și Prizren, precum și câteva autobuze pline cu copii și femei, care plecaseră încă de dimineață de la Djakovica. Ei au declarat că se refugiaza în Serbia, de teama luptătorilor UCK.
Ceva mai devreme, pe aceeași șosea, fusese văzută o coloană de 50-100 autovehicule militare, printre care câteva cărau tunurile grele, de tip “Praga“, ale antiaerienei. În dreptul localităților Luzane și Prugovac, în locul podurilor distruse peste râuri, au fost ridicate câteva treceri improvizate. În această dimineață, în orașul Leskovac au ajuns câteva zeci de autobuze cu militari care se întorceau în garnizoană. De bucurie, la sosire au claxonat prelung și au tras câteva rafale de arme automate. Foarte mulți dintre locuitorii localităților părăsite de Armată și de Poliție – atât sârbi, cât și albanezi – au declarat că se tem pentru siguranța lor și că s-ar refugia în Serbia, dacă nu ar trebui să-și părăsească agoniseala de o viață și să rămână pe drumuri.
Generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, a mulțumit astăzi soldaților săi pentru eroismul de care au dat dovadă în timpul războiului. Făcând un scurt bilanț, el a anunțat că unitățile sale au pierdut 161 de militari, iar 299 au fost răniți. Au fost distruse 13 tancuri (dintre care 7 de către aviația NATO), 6 transportoare blindate, 8 baterii de antiaeriană și un radar. La rândul lor, militarii Corpului III au doborât 34 de avioane inamice, 25 de avioane-spion fără pilot, 5 elicoptere și 52 de rachete de croazieră.
Pe aeroportul Slatina din Priștina, puteau fi văzute pregătiri intense de retragere. Militarii sârbi încărcau diverse echipamente în 40 de camioane cu remorcă, aliniate lângă pistă. Dar surpriza cea mai mare, care avea să-i lase cu gura căscată, atât pe jurnaliști, cât și pe liderii NATO, a venit din partea aviației iugoslave. În această după-amiază, din buncărele subterane ale aeroportului, crunt bombardate de-a lungul întregului război, au fost scoase 6 avioane MiG-21, care au decolat și, după ce au survolat Priștina la joasă altitudine, s-au îndreptat către Serbia. Nimănui nu-i venea să creadă că nu visează. A fost momentul în care analiștii militari au început să-și pună primele semne de întrebare asupra veridicității datelor oferite de NATO despre distrugerile provocate Armatei iugoslave.
Aeroportul Internațional Timișoara a fost redeschis pentru cursele interne și cele externe operate de compania TAROM, după o întrerupere de peste două luni a activității. Aeroportul fusese închis în 25 martie, printr-o decizie a Ministerului Transporturilor, în urma avertizărilor primite din partea organismului european de control al traficului aerian Eurocontrol și a Centrului Operațional NATO, pentru siguranța traficului aerian în zona de frontieră. Valoarea pierderilor suferite de aeroport ca urmare a neoperării curselor regulate se ridică la 120.000 de dolari, a declarat agenției Mediafax, Marian Chivu, directorul operațional al Aeroportului Timișoara.
Acuzațiile la adresa președintelui iugoslav au început să se întețească. Goran Svilanovic, președintele Alianței Civice din Serbia, aprecia că acest moment reprezintă sfârșitul carierelor politice ale lui Slobodan Milosevic și Vojislav Seselj. “Serbia nu poate ieși din acest război cu Milosevic și Seselj la putere,” a afirmat el. “Cetățenii Serbiei trebuie să fie gata să iasă în stradă și în piețe, pentru a apăra dreptul lor și al copiilor lor de a trăi în pace, într-o țară liberă și bogată.” La rândul său, Ljiljana Lucic, vicepreședinte al Partidului Democrat, spera că Serbia nu va irosi șansa păcii: “Fără schimbări politice și plecarea de la Putere a protagoniștilor politicii dezastruoase de până acum, Serbia nu va avea nici pace, nici viitor.”
Aflat în continuare în străinătate, Zoran Djindjic, liderul Partidului Democrat, a cerut organizarea în toamnă de alegeri anticipate. “Alegerile de anul viitor vin prea târziu, iar Iugoslavia nu are nici un viitor, dacă Slobodan Milosevic rămâne președinte,” afirma el. “Trebuie să încercăm, în sfârșit, după 12 ani de mizerie, să luăm un nou și un mai bun start.” El a precizat că mâine, este prevăzută o întâlnire între oamenii politici sârbi și președintele muntenegrean Milo Djukanovic, al cărui rol îl considera esențial în viitor. “Noi nu avem nevoie decât de câteva săptămâni și de accesul la câteva mijloace de informare în masă, pentru a explica oamenilor ce s-a întâmplat,” a asigurat el. “Ceea ce vor povesti soldații angajați în conflict va demonstra că acest război a fost inutil și că ar fi putut să fie evitat.” Potrivit lui Djindjic, izolarea economică și politică va constitui o problemă atât de serioasă, încât oamenii nu vor avea decât o singură alternativă: “Cu Milosevic – nici un viitor. Fără Milosevic – susținere internațională, reconstrucție și, poate, un viitor mai bun.”
Vuk Draskovic a organizat o conferință de presă la sediul SPO, în care a declarat că desfășurarea forțelor internaționale de menținere a păcii în Kosovo este o bună ocazie pentru NATO de a arăta că nu susține terorismul și separatismul albanez. El a cerut sârbilor să nu plece din Kosovo, însă a recunoscut că este posibil ca un anumit număr de oameni să se refugieze din provincie, odată cu retragerea Armatei și Poliției. Draskovic a cerut, și el, schimbări în guvernele sârb și iugoslav, spunând că “acordul de pace este actul de capitulare al politicii dezastruoase din ultimii 10 ani, care a adus Iugoslaviei atâtea conflicte interne și internaționale.”
Reacții similare veneau și din celelalte părți ale Iugoslaviei. Miodrag Vukovic, lider al Partidului Democrat Socialist din Muntenegru, atrăgea atenția să nu se piardă ocazia pentru declanșarea schimbărilor democratice în țară. “Sperăm că Serbia nu va cădea dintr-o nenorocire într-alta, pentru că asta ar însemna sfârșitul ei,” avertiza el. Faik Jasari, președintele Partidului Inițiativei Democratice din Kosovo (KDI) a declarat la Priștina că, din cauza războiului, “cel mai mult au avut de suferit albanezii, pentru că nu au știut unde îi duce politica păguboasă a lui Ibrahim Rugova“. Jasari a subliniat că, spre deosebire de Liga Democratică din Kosovo, care a părăsit provincia, KDI a rămas și i-a ajutat pe cei care nu s-au putut refugia în străinătate. De această dată, el a promis că va contribui la întoarcerea acasă a cel puțin 100.000 de albanezi, dar a atras atenția că ideea transformării provinciei Kosovo într-o republică este “o farsă nedorită”.
De altă părere era Gjergj Dedaj, vicepreședintele așa-zisului Parlament al albanezilor din Kosovo. “După plecarea trupelor sârbe, vom construi un sistem democratic, pentru a permite poporului din Kosovo să hotărască, prin referendum, viitorul provinciei,” afirma el. “Dacă poporul se pronunță în favoarea independenței, decizia trebuie respectată. Viitorul provinciei este în Europa, nu în interiorul Iugoslaviei.” Dedaj uita că posibilitatea unui referendum, prevăzut în acordurile de la Rambouillet, care nu au fost semnate de sârbi, nu a fost inclusă și în acordurile de la Kumanovo.
Poate cel mai plastic a zugrăvit situația din aceste zile Vojislav Andric, lider al partidului Noua Democrație (ND), care a declarat că, “în numele viitorului țării noastre, ND așteaptă ca premierii guvernului sârb și iugoslav să demisioneze. Serbia are nevoie de oameni noi și de o politică nouă, al cărui țel să fie democratizarea țării, o reformă eficace și reintegrarea în Europa și în lume. Activitatea de până acum a celor două guverne a fost inversul acestei politici. Ieri, Slobodan Milosevic a salutat victoria. Tot ieri, și președintele american Bill Clinton a salutat victoria. Am tras concluzia că nici unul nu a participat la acest război, pentru că nu cunosc răspunsul la întrebarea cine pe cine a învins.”
Întreaga agitație a fost potolită, în câteva minute, de Ivica Dacic, purtătorul de cuvânt al Partidului Socialist din Serbia (SPS, condus de Milosevic), care a repetat că sfârșitul războiului arată victoria politicii de pace a președintelui iugoslav. “Nu există nici un motiv pentru schimbări în guvern,” a explicat, tranșant, Dacic. “Coaliția noastră cu Partidul Radical din Serbia și cu Stânga Iugoslavă rămâne la fel de unită și solidă.”
“Ofițerii britanici sunt extrem de furioși din cauza armatei americane,” a anunțat un ziarist de la postul de televiziune Sky News, care însoțește contingentul britanic ce urma să intre în Kosovo. Militarii americani sunt acuzați că ar fi încercat, cu bună știință, din motive pur mediatice, să întârzie intrarea în Kosovo a trupelor britanice și franceze, în scopul de a fi primii care ajung în provincia sârbă. Cotidianul londonez “Evening Standard” relatează că trupele britanice se pregăteau, în noaptea de joi spre vineri, să treacă frontiera dintre Macedonia și Kosovo, dar au fost împiedicate de ordinele date de americani, ale căror trupe nu erau pregătite încă. “În Kosovo se duc două războaie: unul împotriva sârbilor, iar celălalt pentru dominație în domeniul relațiilor publice, dus cu americanii, care vor să obțină toată gloria,” a adăugat un jurnalist de la “Daily Mail“, care însoțește, și el, coloana de blindate britanice. “Este o afirmație nefondată,” a dezmințit premierul britanic Tony Blair. “Deplasările de trupe și momentul în care KFOR va intra în provincie sunt probleme operaționale, tranșate de comandantul KFOR, generalul Michael Jackson.”
În străinătate, au fost reluate speculațiile și estimările privind prețul reconstrucției Iugoslaviei. Un grup de analiști militari a întocmit un studiu conform căruia bombardarea Iugoslaviei a costat țările NATO peste 5 miliarde de dolari, dar va fi nevoie de mai mulți bani pentru întreținerea forțelor de menținere a păcii și reconstruirea podurilor și șoselelor distruse. Prețul armelor utilizate în acest război a fost fabulos: 1 milion de dolari pentru fiecare rachetă de croazieră, 130.000-300.000 pentru fiecare rachetă anti-tanc și 100.000 pentru fiecare rachetă ghidată prin laser. În timpul războiului, numai SUA au folosit 1.000 de avioane, 24 de elicoptere Apache, 18 sisteme de lansare a rachetelor de croazieră și 5.500 de militari. Americanii au plătit cea mai mare parte a cheltuielilor militare, adică în jur de 3 miliarde de dolari.
Toată lumea era de acord că pacea va fi și mai scumpă. Va trebui întocmit un buget al operațiunilor de desfășurare în Kosovo a celor 50.000 de militari din KFOR, care vor asigura întoarcerea refugiaților albanezi la casele lor. Se apreciază că SUA vor avea nevoie de 3,5 miliarde de dolari anual, pentru întreținerea celor 7.000 de militari ai săi, Germania – de 310 milioane de dolari numai în 1999, pentru cei 8.500 de militari, iar Franța – de până la 640 de milioane de dolari în acest an, pentru cei 7.000 de militari desfășurați. Ministerul german al Apărării estima bugetul trupelor sale din Kosovo pentru anul 2000 la aproape 2 miliarde de mărci. Reconstrucția economică a țărilor din Balcani va costa Uniunea Europeana aproximativ 35 de miliarde de dolari. Albania, Bosnia-Herțegovina, Croația, Macedonia și România au solicitat deja, Fondului Monetar International, un ajutor de 2,2 miliarde.
În timp ce miniștrii de Externe ai țărilor G-8 anunțau că au început să lucreze la un “plan Marshall” pentru țările sud-estului Europei, rușii aruncau din nou cu promisiuni. Magnatul Dragomir Karic, președintele companiei iugoslave “BK Group International“, s-a întors din Rusia și s-a oprit la Novi Sad, unde a stat de vorbă cu președintele Consiliului local, Stevan Vrbaski. Karic a anunțat că primarul Moscovei, Iuri Lujkov, intenționează să finanțeze, ca donație pentru orașul Novi Sad, ridicarea unui pod nou peste Dunăre. Acesta ar urma să fie terminat înainte de venirea iernii și va fi construit de firma rusească “Trans-Stroy“, care a finalizat un pod similar în 100 de zile. Conform promisiunii, noul pod va avea atât șosea, cât și linii ferate, și va înlocui podul Varadin, prăbușit în apele Dunării de rachetele NATO.
UE exclude, deocamdată, acordarea vreunui ajutor financiar Iugoslaviei pentru reconstrucția infrastructurilor distruse de atacurile aeriene ale NATO, a afirmat un purtător de cuvânt al Comisiei Europene, citat de AFP. “Excludem, deocamdată, Belgradul de la orice transfer financiar. Nu putem concepe, la ora actuală, ideea de a-l ajuta pe Slobodan Milosevic,” a precizat acesta. Pe de altă parte, el a afirmat că Biroul Umanitar al Uniunii Europene (ECHO) a alocat recent un ajutor de urgență de 50 de milioane de euro pentru planul de întoarcere și repatriere a refugiaților din Kosovo.
Am înregistrat o corespondență pentru buletinul de știri al ProFM, continuând, apoi, să-mi notez informațiile care veneau din toate părțile. La Belgrad, s-a anunțat că obiectivele prioritare ale următoarelor zile sunt aprovizionarea cu combustibil și salubrizarea orașului. Cineva a avut curiozitatea să calculeze că, în cele 77 de zile de război, au fost anunțate 146 de alarme aeriene, Belgradul fiind sub alarmă un total de 774 de ore. În zona Moravica din Serbia, bilanțul pagubelor era estimat la 1,5 miliarde de dolari. Cel mai greu avariate erau fabricile “Tehnicki remont“, “Sloboda” și “Cer“, care au fost, practic, închise și au lăsat pe drumuri 10.000 de muncitori, afectând indirect alte 30.000 de persoane, membre ale familiilor acestora. A venit un bilanț și de la Sabac, unde Zoran Lazic, vicepreședintele Consiliului local, a declarat că pagubele la cele 394 de obiective civile lovite de bombe se ridică la 10 milioane de mărci germane.
La ora 15:00, la Media Center, stația care difuza în surdină emisiunile unui post de radio a fost – efectiv – închisă. Era retransmisă declarația de ieri a lui Slobodan Milosevic și sârbii nu mai suportau să o audă încă o dată. Am ieșit și eu să mă plimb puțin prin centru, să mă mai limpezesc la minte, după avalanșa de informații pe care o acumulasem. În Trg Republike, cu ajutorul unor macarale, câțiva muncitori demontau scena pe care urcaseră formațiile care veneau să cânte la concertele de protest împotriva războiului. Dar ce m-a surprins cel mai mult a fost dispariția tuturor tarabelor pe care se vindeau până acum suveniruri de război, vederi cu podurile distruse de la Novi Sad și insigne cu simbolul “Target“. Mi s-a povestit că, dis-de-dimineață, a venit Poliția și i-a gonit cu brutalitate pe toți vânzătorii ambulanți, punându-le în vedere să nu mai apară pe acolo.
În magazine au reapărut zahărul și detergenții, iar tutungeriile au primit țigări. Majoritatea angajaților magazinelor dădeau jos fâșiile de benzi izolante de pe vitrine, pregătindu-le pentru revenirea la normalitate. Au rămas doar cele de pe geamurile Facultății de filosofie, care fuseseră aplicate cu simț artistic, închipuind ciudate labirinturi care nu duceau nicăieri.
“Relațiile dintre Rusia și NATO sunt înghețate pentru moment,” a declarat președintele Boris Elțîn, citat de agenția Interfax. “Noi am făcut tot ceea ce trebuia să facem pentru a restabili pacea în Iugoslavia. Țările din NATO trebuie să procedeze la fel.” Militarii ruși și americani au discutat, ieri și azi, la Moscova, pentru a defini modalitățile participării Rusiei la forța de pace internațională din Kosovo, dar negocierile nu s-au soldat cu un acord. “Noi nu vom implora Statele Unite să ne dea un sector anume. Dacă nu vom ajunge la un acord, vom defini, împreună cu Iugoslavia, sectorul pe care îl vom controla,” a precizat generalul Leonid Ivașov, unul din militarii ruși cei mai ostili Alianței Nord-Atlantice.
Cel mai spectaculos moment al acestei zile a fost, însă, odiseea intrării rușilor în Kosovo. La ora 13:00, m-a sunat Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru și mi-a spus că, dacă vrem să vedem ceva frumos, să fugim imediat în zona centrului “Sava“, pe lângă care trecea șoseaua de centură a Belgradului. Din păcate, deși ne-am aruncat într-un taxi, noi am ajuns puțin cam târziu și n-am văzut decât câteva zeci de sârbi, urcând în 3 autocare care îi aduseseră acolo, prin grija Partidului Socialist. În depărtare, pe autostrada spre Niș, se mai zăreau câteva vehicule militare rusești, încadrate de mașini ale Poliției sârbe. Pierdusem “emoționantul” moment al traversării Belgradului de către coloana de militari ruși ce venea din Bosnia-Herțegovina, în aplauzele oamenilor aduși să-i vadă. Și ratasem clipa în care o femeie a aruncat, cu un gest teatral, trei trandafiri pe botul unuia dintre camioane.
Totul începuse dimineața, când, fără știrea nimănui, o coloană de 41 de vehicule militare rusești, la bordul cărora se aflau 200 de militari din contingentul SFOR de la Tuzla, au plecat din Bosnia-Herțegovina către Iugoslavia. Vehiculele erau în culori de camuflaj, iar litera “K” din sigla KFOR era proaspăt vopsită, în locul literei “S” din sigla SFOR. Rușii au intrat în Iugoslavia la ora 10:30, fiind așteptați la graniță de mașini ale Poliției sârbe, un Mercedes alb cu numerele de înmatriculare ale Armatei iugoslave și o limuzină BMW, cu geamuri fumurii și numere de corp diplomatic. Acestea au încadrat coloana rusească, pe care au condus-o spre Belgrad. La 12:20, convoiul a poposit la Simanovci, la 30 de kilometri de capitala iugoslavă. După o scurtă pauză, și-a reluat drumul, traversând cartierul belgrădean Bubanj Potok și îndreptându-se spre Niș.
Statele Unite au primit asigurări din partea Moscovei că trupele ruse trimise în Republica Federală Iugoslavia nu vor pătrunde în Kosovo fără un acord prealabil, a afirmat vicepreședintele american Al Gore, citat de AFP. “Noi nu știam că se vor duce în Iugoslavia,” a recunoscut Al Gore. “Dar nu au ajuns în Kosovo și am primit asigurări că nici nu o vor face.” Vicepreședintele american a precizat că secretarul de stat Madeleine Albright a discutat pe această temă cu omologul său rus Igor Ivanov. “Avem mai multe canale de comunicare active și credem că totul va decurge bine,” a mai spus Gore.
De două zile, adjunctul secretarului de stat american Strobe Talbott negocia cu ministru rus de Externe Igor Ivanov despre statutul trupelor rusești din KFOR, dar cele două părți nu reușeau să se înțeleagă. Azi-dimineață, Talbott a părăsit Moscova, fără nici un rezultat, îndreptându-se spre Bruxelles. Când a aflat că rușii au intrat deja în Serbia și se duc spre Kosovo, Talbott și-a întors din zbor avionul și a revenit la Moscova, solicitând o nouă întrevedere cu Ivanov. Ceva mai devreme, Viktor Cernomîrdin, emisarul rus pentru Iugoslavia, declarase agenției Itar-Tass că “trupele rusești vor avea propria lor zonă de responsabilitate, care se va situa, cel mai probabil, în apropiere de frontiera administrativă dintre Kosovo și Serbia”.
La ora 16:00, coloana rușilor trecea prin Jagodina, ajungând, la 16:45, la Cuprija. La Bruxelles, generalul Wesley Clark convocase comandamentul NATO, pentru a decide poziția Alianței în raport cu situația nou creată. Deja se știa că, din coloana militarilor ruși făceau parte 15 transportoare blindate, 10 camioane, câteva jeep-uri și vehicule sanitare, iar în această dimineață, alți 1.000 de militari ruși aterizaseră la Tuzla, pregătindu-se să plece spre Serbia în zilele următoare. La ora 19:30, convoiul rușilor a ajuns la Niș, a poposit lângă motelul “Nais“, a alimentat cu benzină și a plecat mai departe. La 21:00, rușii intraseră deja în Kosovo, au traversat localitatea Prokuplje și se îndreptau către Priștina, însoțiți de mașini ale Poliției și Armatei iugoslave și aplaudați de localnici.
În acest timp, oficialii de la Moscova jucau teatru. În prima fază, ei i-au asigurat pe occidentali că militarii se vor opri la Niș, așteptând să-și coordoneze intrarea în Kosovo cu cea a trupelor NATO care veneau din Macedonia și Albania. Mai târziu, ministrul de Externe rus declara că militarii nu au primit ordinul de a intra în provincie. “Însă din păcate, acest lucru s-a întâmplat,” a spus Ivanov, adăugând că le-a cerut să se retragă la Niș. Derutați, reprezentanții NATO bravau. “Alianța Nord-Atlantică nu consideră o dramă sosirea trupelor rusești în Kosovo înaintea primelor unități ale NATO și susține participarea Rusiei la KFOR,” declara Jamie Shea.
La 1:30, militarii ruși au ajuns la Priștina, unde au fost întâmpinați de circa 2.000 de locuitori, care îi așteptau în stradă încă de la ora 22:00, când văzuseră în jurnalul RTS că aceștia se îndreptau spre ei. Sârbii din capitala provinciei i-au primit cu urale și aplauze și au tras focuri de pistol și rafale de arme automate de bucurie. Un grup de femei a oferit flori soldaților, iar pe primul transportor blindat s-au cățărat mai mulți tineri, care fluturau drapelele naționale ale Serbiei, Iugoslaviei, Greciei și Rusiei. La geamuri și în balcoane puteau fi văzuți zeci de oameni care strigau “Serbia! Serbia!” și ridicau trei degete, semnul salutului tradițional ortodox. Rușii s-au oprit în apropierea aeroportului Slatina, la 10 kilometri de Priștina, unde și-au făcut tabăra. Dacă până acum mai existau dubii că acest marș forțat ar fi o eroare, misterul a început să se risipească în momentul în care, din BMW-ul cu geamuri fumurii, a coborât generalul Viktor Zavarzin, atașatul militar rus la Comandamentul NATO din Bruxelles.
“Am venit să pregătim aeroportul pentru sosirea avioanelor ruse și după aceea vom pleca,” a declarat unul dintre soldații ruși, afirmând că acest contingent va rămâne două săptămâni la Priștina. Surse din cadrul Statului Major General al Armatei iugoslave au declarat că Serbia este direct interesată ca militarii ruși să fie primii participanți la forța internațională care intră în regiune. În realitate, sârbii erau interesați ca întreg complexul subteran de la aeroportul Slatina, care s-a dovedit de nestrăpuns, în ciuda bombardamentelor NATO, să fie preluat de ruși și să nu cadă în mâinile Alianței. Și toate speculațiile aveau să se risipească mâine, când Boris Elțîn nu numai că a anunțat că aprobă operațiunea, dar l-a avansat pe Zavarzin la gradul de general colonel, pentru că a îndeplinit-o cu succes.
Atitudinea sârbilor din Priștina față de sosirea rușilor în Kosovo se datora, în principal, neîncrederii în militarii NATO și mai puțin dragostei față de ruși. Oamenii nu credeau că militarii care, timp de aproape 3 luni, le-au aruncat mii de tone de bombe în cap și i-au ajutat pe teroriștii UCK să atace granițele dinspre Albania, îi vor proteja împotriva prigoanei pe care o vor institui gherilele albaneze, îndată ce vor intra în provincie. De altfel, pe tot drumul lor spre Kosovo, rușii nu au fost aclamați decât de grupuri mici de sârbi, trimise de șefii de la partid, ca să dea bine în cadrele filmate de RTS. În general, oamenilor nu le convenea intrarea intempestivă a rușilor în Kosovo și spuneau că, potrivit obiceiului lor, aceștia au venit primii, dar vor avea grijă să plece ultimii. Cea mai sugestivă remarcă despre venirea rușilor am auzit-o pe stradă, trecând pe lângă doi bătrâni care comentau evenimentul. Unul dintre ei, care purta pe cap tradiționala bonetă a soldaților sârbi, îi amintea celuilalt că Tito s-a luptat 50 de ani ca Iugoslavia să nu intre în ghearele rușilor, în timp ce Slobodan Milosevic i-a adus, de bunăvoie, în doar câteva ore.
Ministrul german al Apărării Rudolf Scharping a declarat într-un interviu acordat postului de televiziune ARD, că europenii nu sunt destul de bine reprezentați în Alianța Nord-Atlantică. “În cadrul NATO, Statele Unite beneficiază de o reprezentare prea mare, în raport cu Europa,” a spus el. “Angajamentul trupelor germane în cadrul KFOR va fi o intreprindere foarte riscantă la început și va dura mai mulți ani.”
Mile Cărpenișan a sosit înaintea mea la hotel, unde l-a găsit pe Ioan Mărgărit, care venise la Belgrad din partea săptămânalului economic “Capital“. După ce ne-am transmis corespondențele pentru jurnalele de seară, am plecat toți trei să mâncăm pe Skadarlija, la “Tri sesira“. De această dată, ne-au cam păcălit la nota de plată. Pentru niște vodkă, o tavă cu brânzeturi și mezeluri, apă minerală, bere și câte 10 mititei, ne-au luat nu mai puțin de 800 de dinari (adica vreo 80 de mărci germane). Supărați, i-am spus în față șefului de sală că nu vom mai reveni vreodată pe acolo și ne vom sfătui toți prietenii să-l ocolească. Dându-și seama că știam prețurile, acesta și-a cerut scuze, promițând că nu se va mai întâmpla așa ceva niciodată.
Am plecat spre “Toplice” și, pe drum, ne-am oprit să-i arătăm lui Mărgărit unul din cele mai frumoase baruri pe care le-am văzut vreodată. Botezat “Soho” de cel care l-a deschis, în amintirea cartierului din New York unde locuise mai multi ani, barul l-a umplut de admirație chiar și pe Eugen Mihăescu, alături de care îl descoperisem. Avea forma literei “U”, pentru că trebuia să ocolească scara de intrare a blocului la parterul căruia era amenajat. Totul – de la mobilier, la pereții albi și la formele de metal care te dirijau de-a lungul lui – era plin de eleganță și bun gust. În plus, patronul a avut inspirația de a-i pune pereții la dispoziția artiștilor plastici, periodic aici fiind vernisate diverse expoziții. Până zilele trecute, fusese expusă o colecție de afișe, iar acum, erau așezate niște fotografii imense, cu nuduri aproape obscene, însă extrem de frumoase și de o bună calitate artistică.
La hotel, ne aștepta Traian Borșan, secretarul I al Ambasadei României la Belgrad. Se plictisea și el, de când se terminase războiul și scăpase de teroarea exploziilor de lângă sediul ambasadei și a venit să ne viziteze. Am stat la un pahar de vorbă, însă, la un moment dat, discuția noastră a început să se transforme într-o dispută. Subiectul era – desigur – politica guvernului român. Față de războiul din Iugoslavia, dar și în general. Traian Borșan ținea partea executivului, pe care îl reprezenta la Belgrad, în timp ce noi încercam să-i demolăm argumentele. Deși reușeam, ne enerva că nu puteam să-l convingem că aveam dreptate. Până la urmă, eu am plecat la culcare și i-am lăsat certându-se. Mile a venit în cameră aproape în zori și, pentru că mă trezisem când a intrat, mi-a povestit că puțin a lipsit să nu se încaiere toți trei. Noroc cu Nelu, care a apărut și el la un moment dat și, după ce a stat deoparte și s-a amuzat, s-a băgat să-i despartă când au sărit de pe scaune.
Un avion militar britanic a explodat, în noaptea de vineri spre sâmbătă, în jurul orei 23:15, la doar câteva sute de metri de tabăra de refugiați de la Kukes, o persoană fiind grav rănită, informează AFP. “Avionul, un Hercules C-130, transporta 12 soldați și s-a prăbușit la aterizare,” a declarat purtătorul de cuvânt al forțelor NATO la Kukes, lt.col. Helge Eriksen. Contrar afirmațiilor acestuia, unii martori oculari susțineau că avionul încerca să decoleze. O catastrofă a fost însă evitată, avionul prăbușindu-se în imediata apropiere a unei tabere de refugiați unde acorda asistență organizația umanitară “Medecins sans frontieres“. Zona a fost imediat înconjurată de membrii Forței de pace din Albania. Pista aeroportului fusese inaugurată miercurea trecută, prin aterizarea unui C-130, după ce fusese prelungită cu 500 de metri, pentru a facilita aterizarea avioanelor mari.