protv

target: hotel “toplice”, casa noastră pentru 3 luni

by

25 martie 1999

Colegii de la ProTV, de la emisiunea de dimineaţă, au sunat la ambasadă şi le-am transmis primele impresii. Aşa confuze cum erau. Apoi am plecat în oraş, să încercăm să aflăm ce s-a întâmplat. Un soare orbitor strălucea pe cerul senin şi părea că totul e în regulă. Până la 9:35, când sirenele au anunţat o nouă alarmă aeriană. Nu prea ştiam ce să facem, aşa că ne-am uitat în jur. Pentru moment, am avut impresia că oamenii sunt surzi sau noi am luat-o razna, din cauza oboselii. Nimeni nu intrase în panică, doar, ici-colo, câteva femei au grăbit pasul, îndreptându-se spre adăposturi. Mai târziu, am auzit câteva bubuituri şi nori negri de fum s-au ridicat dinspre aeroportul Batajnica. Se mai spunea că şi fabrica de medicamente “Galenika” din orăşelul Zemun (o suburbie a Belgradului) ar fi în flăcări.

“Vă cer să vă uniţi cu indignarea întregii Rusii,” declarase Boris Elţîn, într-un mesaj televizat aseară. “Noi vom face, bineînţeles, tot ce putem, dar nu vom putea face totul. De fapt, noi putem face orice, dar conştiinţa noastră nu ne îngăduie. (…) Mă adresez întregii lumi, să-l oprim pe Clinton, să-l ajutăm să nu facă acest pas tragic… acest pas tragic,” a încheiat, melodramatic, preşedintele rus.

Imediat, Rusia a decis rechemarea reprezentantului său militar pe lângă NATO, generalul Viktor Zavarzin, întreruperea cooperării militare în cadrul Parteneriatului pentru Pace, suspendarea discuţiilor privind înfiinţarea unei misiuni militare NATO la Moscova, iar Ghenadii Selezniov, preşedintele Dumei de Stat, aflat în vizită în Peru, a declarat că Rusia va furniza de îndată armament puternic şi ajutor tehnic Iugoslaviei.

Am ajuns la “Media Center“, un centru privat de presă, dotat cu computere, fax-uri şi telefoane, pe care le puteai folosi contra unei taxe de 10 dolari pe zi. Ne-am sunat prietenii şi cunoştinţele din Belgrad, am răsfoit ziarele şi am privit ecranele televizoarelor.  Sârbii au anunţat că, în noaptea ce trecuse, au fost lovite 40 de obiective. Printre acestea, 5 aeroporturi, 5 cazarme ale Armatei, mai multe centre de comunicaţii, comandamente, depozite şi unităţi militare. Au fost auzite explozii în mai multe zone ale Belgradului. Totuşi, se spunea că pagubele ar fi minime şi nu există victime printre civili sau militari. Deşi avioanele inamice au atacat de la 10.000 de metri altitudine, oficialii militari sârbi continuau să susţină că ar fi doborât două avioane şi şase rachete Tomahawk.

Planul de operaţiuni al NATO, denumit “Determined Force”, presupunea 5 faze, scrie AFP. Faza 0 (începută încă din toamna lui 1998) prevedea regruparea a circa 400 de avioane, în special la bazele militare italiene şi pe portavioanele staţionate în Marea Adriatică, antrenamente, zboruri de recunoaştere şi culegere de informaţii. Faza 1, ordonată de secretarul general NATO, Javier Solana, prevedea primele operaţiuni de bombardament asupra aparării anti-aeriene sârbe. În Faza 2, care ar putea urma după o “deteriorare semnificativă” a aparării anti-aeriene, Solana va putea ordona bombardarea unei game mai vaste de ţinte ale forţelor armate sârbe, situate până la paralela 44, care traversează Serbia la sud de Belgrad. Faza 3 are în vedere bombardamente la nord de paralela 44, inclusiv asupra Belgradului. Faza 4, faza finală, presupune revenirea avioanelor şi navelor Alianţei la baze şi încheierea operaţiunii.

Dintr-o dată, benzina a dispărut de la pompe şi s-a anunţat că se va raţionaliza, prioritate având maşinile cu regim special. Cursurile şcolilor au fost întrerupte până pe 2 aprilie. Muncitorii feroviari sârbi au suspendat greva pe care intenţionau să o declanşeze pentru că nu îşi primiseră salariile. De la cunoştinţele din Banatul sârbesc, am aflat că militarii umblă din casă în casă, mobilizând toţi bărbaţii mai vârstnici de 18 ani. Locuitorii din Vîrşeţ, orăşel situat la 15 kilometri de graniţa cu România, scăpaseră, deşi se credea că vor fi bombardaţi. Totuşi, ca măsură de precauţie, curentul electric a rămas întrerupt toată noaptea. Un puternic bruiaj a făcut aproape imposibilă funcţionarea în zonă a telefoanelor celulare. Din surse neoficiale, am aflat că sârbii nu şi-ar fi ridicat aviaţia de la sol.

Secretarul general al ONU Kofi Annan, citat de AFP, a arătat că recurgerea la forţă este “legitimă” şi a cerut implicarea Consiliului de Securitate în conflict. Şeful diplomaţiei chineze, Tang Jiaxuan a calificat raidurile aeriene împotriva Iugoslaviei drept “inacceptabile” şi a adăugat că ţara sa se opune operaţiunilor NATO, fiind efectuate fără acordul Consiliului de Securitate. Akis Tsohatzopoulos, ministrul grec al Apărării  a fost mai moderat, declarând că “este urgent acum, după acest prim val al atacurilor, ca NATO să dea o nouă şansă părţilor implicate. Soluţia nu poate fi decât politică, nu militară”.

S-a anunţat că Fabrica de avioane “UTVA” din Pancevo a fost bombardată şi mai multe case din apropiere au fost avariate. Ne-am hotărât să mergem să o filmăm, mai ales că era în drumul de întoarcere spre casă. În Belgrad, nu filmasem mare lucru, deoarece  sârbii erau foarte ostili faţă de ziarişti. Şi în plus, nimeni nu ne putea indica un loc unde a căzut vreo bombă.

Am intrat în Pancevo şi, întrebând unde e fabrica “UTVA“, am fost, la rândul nostru, întrebaţi: “Care? Aia veche sau aia noua?” “Aia bombardată,” am răspuns noi. “Aha! Pai, tâmpiţii au bombardat-o pe aia veche, care, şi aşa, nu mai funcţiona de ani de zile.” Şi ne-au arătat drumul. Am ajuns în dreptul ei. Fabrica era, de fapt, un şir de hale. Două sau trei fuseseră lovite de rachetele NATO. Una încă mai fumega.

Halele erau la 50 de metri de şosea, înconjurate de un gard de sârmă. În stânga şoselei, se aflau casele din Pancevo. Majoritatea aveau geamurile sparte şi acoperişurile răvăşite de suflul exploziilor. Din loc în loc, oamenii se chinuiau să întindă folii de nylon între cercevele. Aveam de ales. Eram cu Mile Cărpenişan, dar aveam un singur cameraman şi o camera video. Nu mai conta că lucram la televiziuni concurente. Totuşi, ca măsura de precauţie, l-am trimis pe el la 100 de metri de maşină, în timp ce eu am făcut un stand-up în dreptul halei care încă fumega. În caz că ne aresta Poliţia, să fie cineva care să anunţe ambasada, să ne scoată din belea. Nici n-am terminat bine stand-up-ul, că oamenii care îşi reparau ferestrele au început să strige la noi, în timp ce Graţian filma câteva cadre cu halele şi casele avariate. 

Am terminat, am căutat alt loc şi, pe caseta acestuia, Graţian l-a filmat pe Mile, cu un stand-up şi câteva imagini de ilustraţie. În acest timp, eu eram la 100 de metri de ei, în direcţia de mers. Măsura de precauţie a fost inspirată. Încă mai filmau, când prin faţa mea a trecut, în trombă, o maşină a Poliţiei. Unul dintre localnici îi anunţase. Din fericire, apucaseră să termine, până când maşina Poliţiei a ajuns în dreptul lor şi nu i-au observat în primul moment. Au sărit în maşină, m-au luat şi pe mine şi am accelerat. În oglinda retrovizoare, am văzut Poliţia pe urmele noastre. Spre norocul nostru, exact în acel moment au sunat sirenele alarmei aeriene şi poliţiştii au trebuit să renunţe. Aveau îndatoriri precise la alarmă. Am răsuflat uşuraţi, însă nici când am ajuns în vama romanească, pulsul nu ne revenise la normal.

“Preşedintele Milosevic poate, în orice moment, chiar şi acum, să dea un semn, o declaraţie, prin care ţara sa este gata să reia discuţiile pe baza acordurilor care i-au fost prezentate,” a declarat, astăzi, ministrul francez de Externe, Hubert Vedrine, citat de AFP. “Atacurile vor fi stopate instantaneu la acest semnal al Belgradului.”

În 1999, imaginile pe care le filmam în teritoriu puteau fi transmise la București, pentru ProTV sau Antena 1, doar prin lanțul de relee al Televiziunii Române. Ăsta era motivul pentru care am fost nevoiți să revenim la Timișoara. După ce am transmis imaginile şi textul ştirii, m-a sunat din nou Horia Enăşel. Trebuia să mă întorc la Belgrad şi să rămân acolo, până când venea următoarea echipă de la Pro TV. Sau poate chiar mai mult. Mi-am îndesat în geantă alte două tricouri şi două perechi de şosete şi l-am sunat pe Mile. Venea şi el. Graţian ne-a dus cu maşina până la Belgrad şi s-a întors acasă. Cu el, mai venise un prieten care dorea să caşte gura prin capitala iugoslavă. Spre ghinionul lor, când s-au întors, vameşii sârbi nu au mai fost la fel de prietenoşi. I-au dezbrăcat la piele, i-au controlat peste tot. Ba chiar le-au demontat, parţial, maşina. Ştiau că nu vor găsi nimic, dar le făcea plăcere să şicaneze nişte jurnalişti români.

Între timp, auzisem că, în România, apăruseră voluntari care doreau să lupte alături de sârbi. Se vorbea de o grupare autointitulată “Baba Novac“, iar Uniunea Sârbilor din România, deşi nu era implicată şi nu îi sprijinea, nu putea să nu fie de acord cu ei. În vama românească, văzusem deja mai multe maşini sârbeşti, cu oameni care veneau să se refugieze la noi, de teama bombardamentelor. Ca să nu fie mobilizaţi, mulţi tineri din Banatul sârbesc au preferat să se ascundă prin păduri. La Vîrşeţ se zvonea că, printre obiectivele NATO, s-ar afla releul de televiziune de pe deal, fabrica de medicamente “Hemofarm“, micul aeroport sportiv şi şcoala de pilotaj. Oamenii vorbeau şi de o bază militară de rachete care s-ar afla pe deal, în spatele releului. Oricum, un lucru era sigur: ne aştepta încă o noapte de teroare. De aceasta dată însă, puteam comunica mult mai uşor cu Bucureştiul. Aveam roaming pe telefonul mobil, aşa că puteam fi găsit oricând.

În România au fost luate mai multe măsuri de siguranţă, aeroporturile din Timişoara şi Arad fiind, temporar, închise, anunța agenţia Mediafax. Centrul Operaţional al NATO avertizase ca zborurile aeronavelor să se desfăşoare la o distanţă de cel puţin 40 de mile de frontiera cu Iugoslavia. Autorităţile locale din judeţele de la graniţă s-au pregătit să ofere cazare eventualilor refugiaţi.

Partidele coaliţiei majoritare din România, ai căror reprezentanţi s-au declarat îngrijoraţi de raidurile aeriene declanșate împotriva vecinilor noştri, şi-au anunţat speranţa că bombardamentele îl vor determina pe Slobodan Milosevic să revină la masa negocierilor. În acelaşi timp, partidele de opoziţie au apreciat atacul NATO ca un precedent periculos, din cauza lipsei unei autorizări explicite a ONU şi au condamnat declanşarea lui.

La Belgrad, ne-am dus din nou la Ambasada României şi l-am rugat pe Traian Borşan să ne recomande un hotel. “Toplice,” ne-a spus imediat. “Directorul este român din Vojvodina, îl cheamă Nelu şi n-o să vă ia mulţi bani pe cazare.” Nici nu ne închipuiam atunci ce sfat bun ne-a dat!

“Toplice” era un hotel de două stele, la cinci minute de mers pe jos de inima Belgradului, curat şi prietenos. Când am ajuns acolo, l-am cunoscut pe Nelu Madjinca. Directorul. În barul din hol, i-am recunoscut pe colegii noştri, Dragoş Boţa şi Marius Nemeș, care lucrau corespondenți în Timişoara, pentru “Adevărul“. La sfatul lor, am obţinut de la Nelu o cameră, pentru 200 de dinari pe noapte, de persoană. Adică 20 de mărci germane (DM).

Auzisem, încă din vama românească, de la cineva care urmărise Jurnalul TVR, că Boţa şi cu Nemeş au fost agresaţi în hotel. În realitate, avuseseră nefericita inspiraţie, când au ajuns la recepţie, să vorbească în engleză şi nişte sârbi beţi s-au luat de ei. Au fost nevoiţi să fugă şi au ajuns, speriaţi, la ambasadă. După ce a telefonat la hotel, să afle ce s-a întâmplat, Borşan i-a liniştit: Nelu îi dăduse afară pe beţivi şi nu mai era nici o problemă.

Vicepremierul Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical din Serbia, a cerut sârbilor din întreaga lume “să lovească, prin orice mijloace, interesele americane”. “Fiecare soldat american, britanic, francez, german, italian, spaniol, olandez, oriunde s-ar afla, este un duşman al poporului sârb şi trebuie nimicit,” a afirmase el. La Moscova, o parte a personalului Ambasadei americane a fost evacuată, după ce câteva sute de manifestanţi au spart geamurile clădirii şi au ars câteva drapele americane. La Novosibirsk, câţiva necunoscuţi au incendiat uşa consulatului german şi au scris pe un geam “Pentru Serbia”. Ambasada SUA din Skopje (capitala Macedoniei) şi maşinile diplomaţilor au fost incendiate cu cocktailuri Molotov de câteva mii de manifestanţi – majoritatea tineri – care nu au fost împiedicaţi de forţele de intervenţie. Ca o primă reacţie a Belgradului, Guvernul iugoslav a rupt relaţiile diplomatice cu SUA, Marea Britanie, Germania şi Franţa şi a decis reexaminarea relaţiilor cu celelalte ţări care participă la agresiune.

Nici eu, nici Mile, n-am avut, niciodată, vreo problemă în hotel “Toplice”. Amândoi ştiam sârbeşte, eu – binişor, el – perfect, însă oricum, după o săptămână, eram ca acasă, iar lumea se purta cu noi extraordinar.

“Rusia ar fi putut lua măsuri extreme şi a decis să nu o facă: asta demonstrează superioritatea sa morală asupra Americii,” a declarat Boris Elţîn, citat de agenţia Itar-Tass. Igor Ivanov, ministrul rus de Externe, a fost mai tranşant: “Dacă agresiunea nu va lua sfârşit, ne rezervăm dreptul de a reexamina modul în care să ajutăm un stat suveran să se apere.” De asemenea, Rusia a prezentat Consiliului de Securitate al ONU un proiect de rezoluţie în care cerea oprirea imediată a bombardamentelor şi reluarea negocierilor.

Willy Wimmer, vicepreşedintele Adunării Parlamentare a OSCE, a apreciat drept o mare eroare atacurile aeriene ale NATO împotriva Iugoslaviei, fără mandatul Naţiunilor Unite, “dar interesele SUA şi Marii Britanii sunt diametral opuse acestei poziţii”. El a declarat că “observatorii OSCE au spus, în mod clar, că partea iugoslavă a respectat acordul încheiat în octombrie 1998, în timp ce UCK l-a încălcat în mod sistematic”.

Share

target: prima noapte de război

by

24 martie 1999

În 24 martie 1999, m-am urcat în maşina cameramanului meu Graţian Bălan, care m-a dus la Belgrad. Eram corespondentul Pro TV la Timişoara, cel mai apropiat oraş de Iugoslavia, ţară împotriva căreia NATO anunţase că va declanşa o operaţiune militară. Mi-am luat cu mine două tricouri, câteva schimburi, un pix şi un carneţel deja început. Pe robotul telefonului mobil, puteaţi auzi: ” Am plecat la război. Lăsaţi-mi un mesaj şi, dacă nu mă vor nimeri americanii cu vreo bombă în cap, când mă voi întoarce, îl voi asculta. ”

Era o glumă, desigur. Nu-mi închipuiam atunci că voi avea ocazia să asist la un război. Cu atât mai puţin, că voi ajunge să fiu singurul jurnalist român care va sta acolo, din prima până în ultima zi. O experienţă extraordinară, pe care orice jurnalist şi-o doreşte, însă puţini au norocul să o trăiască. 

Era a doua zi consecutiv când mergeam la Belgrad. În 23 martie, dădusem o fugă cu maşina, pentru a lua o declaraţie de la cei din Ambasada României, ale căror familii fuseseră evacuate şi trimise în ţară. Mai fusesem în capitala iugoslavă de nenumărate ori până atunci. Şi ca turist, şi ca reporter de televiziune, mai ales la sfârşitul anului 1996, în timpul demonstraţiilor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic. Dar, de data aceasta, parcă aveam o strângere de inimă. NATO anunţase declanşarea operaţiunilor militare împotriva Iugoslaviei. Adică, un război.

“Tocmai am dat instrucţiuni comandantului suprem al forţelor aliate din Europa, generalul american Wesley Clark, de lansare a operaţiunilor aeriene în Republica Federală Iugoslavia,” declarase Javier Solana, secretarul general al NATO, la ora 22.17 GMT, conform Agenţiei France Presse (AFP).

Seara târziu, Horia Enăşel, producătorul care răspundea, la ProTV, de ştirile externe, îmi spusese doar atât: “Fugi repede acolo şi ne transmiţi prin telefon tot ce s-a întâmplat ! Apoi filmaţi şi vă întoarceţi la Timişoara în timp util, ca să transmiteţi  imaginile pentru Ştirile de la 19.30.” Zis şi făcut. La început, nu eram prea entuziasmat. Nu credeam că se va întâmpla mare lucru şi mai aveam o grămadă de probleme de rezolvat pe acasă, dintre care cea mai importantă era maşina ce aştepta să fie reparată, după un accident uşor pe care îl avusesem. Eram cu cameramanul meu, Graţian Bălan şi cu Mile Cărpenişan, colegul meu de la Antena 1. Acesta nu avea maşină şi ne rugase să-l luăm cu noi. În drum spre frontieră, ne-am oprit la părinţii lui, care locuiau la marginea comunei Jebel şi, înainte de a pleca, m-au rugat să am grijă de Mile. Eram cu 10 ani mai mare decât el şi mă considerau mai matur. Pe lângă asta, când era vorba de un eveniment deosebit, Mile era ca un uragan: imposibil de oprit.

Vameşii sârbi ne-au privit puţin cam strâmb când am intrat în ţară, însă n-au comentat nimic. Păreau uşor iritaţi şi ne considerau vânători de ştiri, amatori de senzaţii tari, nişte şacali care îşi câştigau salariul din nenorocirile altora. N-am zis nimic şi am plecat mai departe. Până ne-am adunat să plecăm şi până am trecut frontiera, s-a lăsat noaptea. Am ascultat ştirile de la posturile sârbeşti de radio şi sângele a început să ne alerge mai repede prin vene : se anunţase că au fost bombardate câteva oraşe sârbeşti, printre care Belgradul şi Pancevo. Maşina noastră gonea pe şoseaua spre capitala iugoslavă, iar noi scrutam orizontul, încercând să descoperim flăcările incendiilor de după bombardamente. Lângă Pancevo, oraş ce se afla la 14 kilometri de Belgrad, am văzut, pe stânga, lumina unei flăcări. Pe măsura ce ne apropiam, devenea tot mai mare. Era zona combinatului petrochimic HIP şi a rafinăriei. Ca să ne facem curaj, glumeam, închipuindu-ne cum vom auzi vuietul avioanelor şi ce va mai rămâne din vechiul Mercedes al lui Graţi, după ce un proiectil va cădea lângă noi. La intrarea în Pancevo, am mai văzut, pe partea dreaptă, o altă flacără, dar nu ştiam ce e acolo. Nu i-am dat mare importanţă. Câteva minute mai târziu, ne-am dat seama că prima flacără pe care o văzusem era de la unul din furnalele combinatului chimic. Care ardea, la fel ca la combinatul “Solventul” din Timişoara, semn că se lucrează. Nu fusese nici un bombardament. Cel puţin, nu acolo.

Când am intrat pe podul peste Dunăre, dintre Pancevo şi Belgrad, ne-a cuprins o senzaţie stranie. Era aproape miezul nopţii şi capitala iugoslavă (a cărei imagine nocturnă ne-a încântat de atâtea ori, pe noi, care veneam dintr-o ţară în care nu vedeai prea multe lumini noaptea prin oraşe) era cufundată în întuneric. Cu mare greutate am ajuns, prin beznă, în centru. Pe străzi, nici o lumină. “Hai la ambasadă !“, a fost prima idee. “Doar nu o să ne lase să stăm pe străzi…”

Am bâjbâit până pe bulevardul Knez Milosa, am coborât în faţa Ambasadei României şi am sunat la uşă. Când au auzit cine suntem, ne-au deschis şi ne-au tras înăuntru : “Până dimineaţă nu mai plecaţi de aici ! Voi nu sunteţi normali să umblaţi pe străzi la ora asta !  N-aţi auzit că e alarmă aeriană şi că s-a declarat stare de război ? “

Ne-am privit contrariaţi şi aproape că am izbucnit în râs. Ce stare de război ? Ce alarmă aeriană ? Pe străzi, văzusem destule maşini circulând, iar trecătorii nu păreau să alerge speriaţi, ci îşi vedeau de treaba lor. “Ce caraghioşi !”, ne-am zis în sinea noastră. Dar am acceptat. De serviciu, în noaptea aceea, era Traian Borşan, secretarul I al ambasadei. Ne cunoscusem cu o zi înainte, când îi luasem o declaraţie despre evacuarea personalului ambasadei. Tot atunci l-am întâlnit şi pe Alexandru Cornea, ambasadorul român la Belgrad, care abia venise, îşi depusese scrisorile de acreditare, dar nu fusese, încă, primit de preşedintele Slobodan Milosevic. Aşa că, potrivit uzanţelor diplomatice, nu era, deocamdată, recunoscut în funcţie. Dl Borşan ne-a adus nişte cafele şi a început să ne lămurească ce s-a întâmplat în ultimele ore.

Autorităţile de la Belgrad adresaseră, mai devreme, un mesaj ambasadorilor statelor vecine, în care atenţionau că “orice formă de participare, asistenţă directă sau indirectă acordată planurilor şi acţiunilor care privesc o agresiune este considerată contrară relaţiilor de bună vecinătate şi interesului comun pe termen lung. Se aşteaptă o reţinere totală.” Mesajul tensiona automat, conform agenţiei Mediafax, relaţiile dintre România şi Iugoslavia, deoarece Victor Babiuc, ministrul Apărării Naţionale, şi generalul Constantin Degeratu, şeful Statului Major General, declaraseră că România se raliază poziţiilor NATO în privinţa soluţionării crizei din Kosovo, fără alte precizări. 

La ora la care ajunsesem noi la Belgrad, informaţiile erau foarte confuze şi toată lumea era derutată. Nu aveam încredere în ceea ce se spunea în ştirile difuzate de posturile sârbeşti de radio şi televiziune, care insistau asupra poziţiei statelor ce condamnau atacul împotriva Iugoslaviei. Un lucru era sigur : premierul iugoslav Momir Bulatovic decretase instaurarea stării de război pe tot teritoriul ţării. Au fost, de asemenea, anunţate explozii în cartierele belgrădene Avala şi Rakovica, în jurul aeroportului Batajnica, la Novi Sad, Priştina şi Podgorica (capitala Republicii Muntenegru). De-a lungul nopţii, am ieşit de câteva ori pe terasa din spatele ambasadei române, privind către cartierul Novi Beograd, dar nu am văzut nici bombardamente, nici tiruri ale antiaerienei. Cu toate acestea, se anunţaseră puternice lupte aeriene, între avioanele celor două tabere. Mai mult, pe un post de televiziune iugoslav, au fost arătate imagini ale distrugerii unei rachete de croazieră, filmate de pe ecranul unui radar. Dar erau, oare, adevărate ? Sârbii pretindeau că ar fi doborât două avioane ale NATO şi şase rachete Tomahawk, dar că şase civili au fost răniţi în bombardamentele asupra oraşului Kursumlija din Kosovo. Periodic, Comandamentul Apărării civile a Belgradului întrerupea programele radio şi TV şi îi sfătuia pe oameni să rămână în adăposturile antiaeriene, până la încetarea alarmei. Însă mulţi stăteau acasă şi priveau la televizor, încercând să înţeleagă ce se întâmplă.

Dimineaţa, generalul Henry Shelton, şeful Statului Major Inter-arme al SUA, avea să anunţe că NATO nu a suferit nici un fel de pierdere. Ministrul german al Apărării, Rudolf Scharping, citat şi el de AFP, a confirmat anunţul, adăugând ca, dimpotrivă, mai multe avioane iugoslave au fost doborâte în cursul operaţiunilor NATO.

Informaţii neoficiale ce ne-au ajuns la urechi spuneau că, pe autostrada către Ungaria s-ar înregistra o aglomeraţie de automobile ale sârbilor care încercau să plece din ţară. Nu le-am dat crezare, pentru că spre România nu văzusem aşa ceva. Şi ar fi fost nefiresc să fugă numai spre Ungaria. Ştiam doar că tinerii sârbi aflaţi la studii în ţara noastră erau foarte îngrijoraţi de ce se întâmpla acasă. Nu se puteau întoarce, pentru că se anunţase mobilizare generală şi nici un sârb având vârsta între 18 şi 65 de ani nu mai avea voie să părăsească Iugoslavia, fără avizul special al Marelui Stat Major. 

La Ambasada României au sunat mai mulţi români aflaţi la muncă sau la studii în Iugoslavia, cerând un sfat. Li s-a recomandat să se întoarcă, de urgenţă, acasă. Ştiam că, la Belgrad se mai aflau colegi de-ai noştri, însă habar nu aveam unde locuiau şi nici cum puteam lua legătura cu ei, ca să ne consultăm sau să verificăm informaţiile pe care le aflasem. La hotel Hyatt, unde se cazaseră majoritatea ziariştilor străini, au avut loc incidente cu Poliţia. Aşa cum făcuseră în Irak, ziariştii s-au urcat pe acoperişul hotelului, unde şi-au instalat camerele de luat vederi şi aparatura de transmisie în direct prin satelit. În scurtă vreme, au apărut poliţiştii sârbi, i-au arestat şi le-au confiscat toate sculele. A doua zi, i-au expulzat pe toţi şi nu le-au înapoiat decât camerele video. Mai târziu, cei care fuseseră de faţă ne-au povestit că Christiane Amanpour, celebrul reporter  al CNN, a încercat să facă scandal, însă un poliţist sârb a potolit-o imediat, cu un pumn în ochi. Poate că a fost doar o legendă inventată de sârbi, care o urau foarte tare pe Amanpour. Cert este că, după ce a fost expulzată, aceasta n-a mai apărut pe post cel puţin o săptămână. Sârbii o urau pentru că era soţia lui James Rubin, pentru că era musulmană, pentru că au considerat-o principalul autor a manipulării opiniei publice internaţionale, pentru că era ziaristă, pentru că, pentru că… Am aflat, mai târziu, că nici ziariştii străini aflaţi la Priştina şi cazaţi în hotelul Grand nu au avut o noapte liniştită. Mai multe unităţi ale forţelor speciale de Poliţie au intrat camerele lor şi, sub ameninţarea armelor, i-au percheziţionat şi le-au confiscat o parte din aparatură. Echipa CNN, căreia i s-au reţinut toate documentele, a fost somată să părăsească Priştina până joi  la prânz.

Am stat toată noaptea în tensiune. Din când în când, mai priveam, discret, pe geam, ascunşi după draperii. Nu vedeam mare lucru : bulevardul, clădirea părăsită a Ambasadei Canadei de vis-a-vis, din când în când câte o maşină sau un trecător. Traian Borşan ne tot aducea câte o cafea şi mai căuta, la radio, posturi sârbeşti. Nu dormise nici cu o noapte înainte, când coordonase evacuarea familiilor personalului din ambasadă şi avea o faţă pământie şi cearcăne adânci. A stat, totuşi, alături de noi, până dimineaţa şi, la 6:20, nu şi-a putut reţine un zâmbet. Îngheţasem. Graţi, care adormise pe o canapea din alt salon, a intrat peste noi, cu faţă răvăşită, întrebându-ne din priviri ce se întâmplă. 

Urletele sirenelor răsunau din toate colţurile oraşului. Anunţau încetarea alarmei aeriene şi, cu toate că mai auzisem aşa ceva la exerciţiile de apărare civilă din România, când erau prilej de amuzament ori de show-uri de televiziune, am simţit un fior rece pe şira spinării. Era primul indiciu cumplit de concret că ne aflam în plin război. Când au tăcut, o linişte nefirească s-a lăsat peste tot. Am sărit la geam. Afară, automobilele circulau normal şi oamenii se grăbeau la servici. Începea o nouă zi.

“Am acţionat pentru a apăra miile de nevinovaţi contra unei ofensive militare zdrobitoare, pentru a evita extinderea războiului şi pentru a dezamorsa butoiul cu pulbere pe care se afla Europa şi care a explodat deja de două ori în cursul acestui secol, cu rezultate catastrofale,” afirmase Bill Clinton, într-un discurs televizat aseară. Senatul american aprobase deja, cu 57 de voturi “pentru”, o rezoluţie care îl autoriza pe preşedinte să ordone lansarea de lovituri aeriene împotriva sârbilor, în ciuda opoziţiei unor senatori, care subliniaseră că “SUA urma să atace o ţară suverană, fără o declaraţie de război.”

Share

americanu’ din “la bloc”, andreea antonescu si rica raducanu la “aruncati din tren”

by

maine seara, o noua editie din “aruncati din tren“. tot la antena 1 si tot de la 22:00. de aceasta data, in competitie participa emil mitrache, andreea antonescu si rica raducanu. cei 3 au fost vreme de 2 zile la pitesti, targu mures, respectiv buzau si au adunat bani pentru niste copii cu probleme.

fiecare dintre ei au avut de infruntat cate-un handicap dificil. emil mitrache (americanu’ din sitcom-ul protv “la bloc“) a intalnit indiferenta si retinerile oamenilor din pitesti, care se ascundeau din fata camerelor video. andreea antonescu este intr-o eclipsa a carierei muzicale si doar amintirea succesului din perioada “andre” nu a fost intotdeauna suficienta. in plus, la targu mures, daca nu stii limba maghiara, totul devine mai greu. iar rica raducanu – de care mi-a placut foarte mult – a avut de pus la bataie la buzau doar un suflet de aur si simpatia pe care a castigat-o intr-o cariera miraculoasa.

cum s-au descurcat cei 3 si cati bani au strans nu pot sa va dezvalui acum. veti vedea marti si miercuri, in cele doua episoade ale emisiunii “aruncati din tren” de pe antena 1. ora 22:00.

Share

cu vali vijelie la targu jiu si americanu’ la pitesti pentru “aruncati din tren”

by

daca ati vazut deja primul episod din seria de saptamana aceasta a reality show-ului de la antena 1, “aruncati din tren“, pentru care am filmat cu vali vijelie la targu jiu, probabil ca v-ati prins deja. n-a fost usor sa topim gheata prejudecatilor si sa facem o echipa pe cinste. a fost greu si pentru ca, la fiecare pas, era asaltat de fanii care voiau autografe, poze sau sa le fredoneze macar o strofa.  am fost surprins extrem de placut sa constat cat de multa lume era familiara deja in targu jiu cu emisiunea, dupa doar doua episoade din editia pilot.

Aruncati din tren from sendal on Vimeo.

“o sa vi se faca dor de mine !” a devenit un fel de slogan al filmarii cu vali vijelie la targu jiu. si a cam avut dreptate. deja imi doresc sa ma duc intr-o seara de la “hanul drumetului” din drumul taberei, unde canta cu formatia sa. este un rac de calitate. simte oamenii si intuieste rapid perspectivele unei situatii, potentialul unui loc sau al cuiva. o abilitate nativa si dezvoltata pozitiv in miile de paranghelii la care a cantat. pacat de lipsa de imaginatie a celor care l-au ajutat sa-si faca reality show-ul copiat dupa “the osbournes“. cu noi, era inventiv, prindea ideile din zbor si se misca uneori cu o viteza care te umplea de optimism. stie sa-si camufleze delicatetea si l-am surprins vulnerabil de cateva ori. ma bucur ca m-a ajutat de cateva ori sa-mi descopar prejudecati pe care nu mi le stiam. cred ca mai trebuie sa inteleaga desertaciunea clasamentelor, dar sunt convins ca va reusi, pentru ca iubeste viata si pe cei care ii asculta muzica.

la targu jiu, poate ca a schimbat un destin…

pe emil mitrache (celebru pentru rolul americanu‘ din sitcomul “la bloc” de pe protv) l-am intalnit la inceputul anilor ’90. ne initiam in televiziune la tvt’89, primul post independent aparut dupa Revolutie (desigur, la timisoara). pe atunci, impreuna cu dragos mostenescu si sorin matei, formau grupul umoristic tact, a carui faima depasise de mult granitele olteniei natale. mai tarziu, s-au intalnit cu florin calinescu si au realizat celebrele pastile tv numite “chestiunea zilei“, pe care le urmaream cu aceeasi placere cu care ma uit azi la mircea badea.

ne-am reintalnit dupa multi ani, cu ocazia filmarilor pentru editia de saptamana viitoare de la “aruncati din tren“. el a ajuns la pitesti, un oras ciudat, in care indiferenta si blazarea majoritatii oamenilor a fost estompata de cativa oameni ambitiosi, cu inima de aur. m-am simtit bine filmand impreuna, ne-am distrat foarte bine si a realizat o performanta spectaculoasa in competitia emisiunii. a fost descumpanit serios de cateva ori de retragerea in cochilia lor a pitestenilor la cateva idei pe care le-a avut pentru a-i face sa interactioneze in scopul de a ajuta o fetita care avea nevoie de ei, dar a trecut cu umor si optimism peste asta. uneori neatent si superficial, alteori incisiv si extrem de tonic, americanu’ a fost recunoscut pe strazile orasului, iar fanii sai au empatizat cu el si l-au ajutat.

poate ca a schimbat un destin…

Share

primul episod din “aruncati din tren” a facut un rating mediu de 2,5

by

o fi mult ? o fi putin ? primul episod din “aruncati din tren“,  noua emisiune produsa de media factory si difuzata de antena 1, a obtinut un rating mediu de 2,5. a avut de luptat cu filmul de pe pro tv (“cellular“, regia: david r. ellis, cu kim basinger) si cu premiera noii telenovele de pe acasa tv (“aniela“), de care m-am plictisit citind vara intreaga in toata presa romaneasca. pe targetul 15-54 de ani (urban) pe sferturi de ora, ratingurile au stat astfel:

– “aruncati din tren”: 1,9 / 2,4 / 2,9 / 2,7

– “cellular” (pro tv): 10,3 / 3,8 / 3,2 / 3,9

– “aniela” (acasa tv): 4,0 / 4,3 / 4,6 / 3,5

parerile despre noua emisiune au fost foarte bune, multa lume remarcand formatul ingenios si ideea de a pune vedetele sa stranga bani pentru a ajuta oameni necajiti, precum si rolul lor in a atrage atentia comunitatii locale asupra unor probleme. in primul episod, gina pistol a parut total pierduta printr-un vaslui toropit de caldura, andrei duban a fost foarte simpatic comentandu-si situatiile prin care trecea in slatina, iar maria carneci a trecut ca vijelia pe strazile calarasiului, aspirand fiecare banut de la oamenii intalniti in cale.

diseara, de la 22:00, antena 1 difuzeaza cel de-al doilea episod al emisiunii. veti vedea momente cutremuratoare traite de gina pistol la vaslui, familia cu 13 copii pe care o ajuta maria carneci la calarasi si veti putea descoperi cat de bogata este imaginatia lui andrei duban, pentru a obtine bani la slatina. o alternativa mai interesanta, zic eu – fiind direct implicat in proiect – decat meciul fc zurich – real madrid de pe tvr 1, telenovela “fara sani nu exista paradis” de pe acasa tv sau a 10-a redifuzare a filmului “fracul magic“ cu jackie chan, de pe pro tv. enjoy !

Share

ghidul jurnalistului in situatii de conflict sau zone de risc (3) camera video, un potential pericol

by

una din problemele cele mai dificil de infruntat pentru un jurnalist este sa se afle singur intr-o zona periculoasa, in care telefoanele mobile nu functioneaza si despre care stie foarte putin. i s-a intamplat prietenului meu, cameraman la protv, obligat de armata sarba sa plece din zona in care filma intr-o alta directie decat celelalte echipe de televiziune. singur, in kosovo, fara sa aiba harta sau sa cunoasca exact unde se afla. si cu cel mai periculos aparat in mana: o camera de televiziune.

iata cat de periculoasa poate fi o camera video: imagini dramatice, surprinse in gaza, cand cameramanul fadel shana (reuters) a fost ucis de un tanc israelian in timp ce filma.

o videocamera este periculoasa intr-o zona de conflict din doua motive. in primul rand, seamana foarte mult cu un aruncator de grenade portabil, ceea ce atrage atentia eventualilor lunetisti care pandesc din paduri. nu numai utilizarea ei seamana cu cineva care vrea sa traga cu o arma, dar si simpla purtare atarnata pe umar. de aceea, este utila inscriptionarea ei vizibila pentru a evidentia ce este de fapt. in al doilea rand, este periculoasa pentru ceea ce stie sa faca: sa inregistreze imagini compromitatoare, dovezile unor infractiuni, detalii militare secrete etc. in timpul trainingului pe care l-am facut in anul 2000 la londra, cu firma centurion, alcatuita din fosti membri s.a.s. si royal marines commandos, pentru jurnalistii care merg in zone de risc, ne-au proiectat un scurt film inregistrat in irlanda de nord. doi jurnalisti de la o televiziune au filmat multimea furioasa care l-a linsat pe un tip din cauza credintelor religioase. cand oamenii au realizat prezenta camerei video (desi ii vazusera pe jurnalisti filmand, insa atentia lor era concentrata pe agresiunea respectiva), cei doi au devenit urmatoarea tinta. au avut timp cat sa se adaposteasca in automobilul cu care venisera si au mai avut norocul ca politia sa ajunga inainte ca ei sa fie smulsi din masina. insa au fost nevoiti sa-si schimbe identitatea si sa se mute in sudul angliei.

desigur, reactia multimii ar fi fost previzibila, daca cei doi n-ar fi fost atat de impresionati de ce au filmat. iata un alt exemplu de situatie neprevazuta, in care un jurnalist neexperimentat nu s-a prea descurcat:

revenind la prietenul meu pierdut in kosovo, inca o data amintesc de echipamentul si dotarile de care trebuie sa dispuna jurnalistul oricand se deplaseaza intr-o zona de risc. sunt absolut necesare incaltari comode, care sa nu-ti distruga picioarele in cazul unui drum neprevazut, pantaloni cu buzunare laterale incapatoare, impermeabili, pulover, daca anotimpul o cere, o haina de vant si ploaie, palarie sau sapca. in micul rucsac de care nu trebuie sa va despartiti niciodata, aveti nevoie de o sticla de apa, carnetel, pix, agenda, acte, bani, lanterna cu baterii bune, bricheta, chibrituri si lumanari, un briceag, medicamente de urgenta (algocalmin, aspirina, calmante), harti, busola, ceas, nelipsita franghie de cativa metri (utila in milioane de situatii), periuta si pasta de dinti, casete de rezerva.

ce faci cand nu ai nici una din cele enumerate mai sus ? prietenul meu a mers pe drumul principal pana in primul sat si a cerut ajutor. erau etnici albanezi. nu aveau telefon, dar a aflat ca erau cam la 150 de kilometri de pristina si ca rareori trec masini pe la ei. i-au facut cinste cu bere la carciuma din colt, dar nu au vrut sa-l gazduiasca peste noapte, de teama sa nu ii atace sarbii. in schimb, i-au recomandat sa mearga pana la un punct de control al armatei iugoslave aflat la cativa kilometri, la care a ajuns inainte de caderea intunericului. cu sarbeasca invatata de la televizor, a reusit sa castige increderea patrulei care statea acolo si a innoptat la ei, dupa ce au mancat si au baut impreuna. a doua zi, au fost suficient de draguti sa opreasca prima masina care mergea spre pristina si sa ordone soferului sa-l ia si pe el. intre timp, adrian sarbu mobilizase toata reteaua si relatiile protv-ului pentru a-l gasi, eu alertasem prin internet toti prietenii, colegii si organizatiile de media din belgrad, iar arkan, rugat de cornel dinu, ordonase luptatorilor sai din kosovo sa intoarca pe dos provincia cautandu-l.

a fost o poveste cu happy end, insa lipsa echipamentului si insuficienta pregatire a deplasarii a pus in pericol viata unui jurnalist, care a reusit sa faca fata situatiei datorita norocului si inspiratiei de moment.

Share

antipa (7) interzis minorilor si cardiacilor !

by

epilogul filmului pe care l-am facut despre campania electorala la alegerile prezidentiale din 2000 il stie toata lumea. inca 4 ani cu ion iliescu si pdsr. reactiile candidatilor la vederea rezultatelor primului tur sunt savuroase. mai ales cea a lui traian basescu, langa care statea petre roman, a carui figura prevestea parca debarcarea din prim-planul politicii. amuzanta este si celebra freza a lui crin antonescu agitandu-se in randul doi, in spatele lui valeriu stoica. sau felul in care se umflau in pene liderii prm, care se visau deja la cotroceni. explicatiile tinerilor care l-au votat pe vadim sunt elocvente pentru lipsa de idealuri la care ajunsese romania in 2000.

turul doi a fost castigat de ion iliescu. insa doar dupa ce dusmanii sai de moarte, intelectualii si liderii cdr s-au mobilizat si, tinand degetele incrucisate ascunse la spate, au aparut la televiziuni cerand alegatorilor sa-l voteze pe liderul pdsr.

un prieten m-a intrebat de ce postez aceste “vechituri” aici si nu scriu despre actualitate. pentru ca, in ultimii 20 de ani, am fost martorul unor evenimente pe care putina lume le-a vazut si care as vrea sa ramana undeva.

Share

antipa (6)

by

episodul 6 al filmului despre campania electorala la prezidentialele din 2000 este dedicat clipurilor electorale si confruntarii finale de la protv. candidatii au folosit clipuri morbide (de exceptie fiind cel cu sicriele zburatoare !) stupide, infantile sau absolut neinspirate. ma uimeste in continuare prostia celor care le-au produs, dar mai ales a celor care le-au folosit. cum poti, de exemplu, cand stii ca porecla lui stolojan este robocop, sa-i faci un clip electoral in care sa accentuezi si prin muzica senzatia ca e un cyborg !?
confruntarea finala de la protv a fost castigata, paradoxal, de cel care nu a participat: ion iliescu. intreaga emisiune a fost un circ dominat de corneliu vadim tudor, ceilalti candidati lasand impresia ca sunt niste papa-lapte. cabotin perfect, desi parea ca va exploda de furie pe micile ecrane, indata ce emisiunea s-a terminat, vadim a lepadat imaginea pentru televiziune si s-a apucat de glume cu funar si calinescu, inconjurat de lingai gen nati meir. ceilalti si-au bagat coada intre picioare si s-au furisat pe langa zidurile teatrului giulesti spre limuzinele care ii asteptau sa-i duca inapoi spre anonimat.

Share

antipa (5)

by

episodul 5 al filmului despre culisele campaniei electorale la prezidentialele din 2000 este dedicat confruntarii finale de la protv. relaxat, ion iliescu nu a participat nici la aceasta dezbatere, lasand candidatii sa se dea in spectacol fara el. tensiunile din campania electorala, care au culminat la craiova, cu injunghierea unui membru pd care lipea afise, s-au transferat si in emisiune. a fost nevoie de interventia dura a lui florin calinescu, acesta sanctionand dur rasetele publicului la poantele lui vadim, desi contextul nu era comic deloc. totusi, pentru a mai relaxa atmosfera, am inclus in film cateva din videoclipurile candidatilor, adevarate perle de anti-marketing politic.

Share

antipa (4)

by

si episodul 4 al filmului despre campania electorala la prezidentialele din 2000 este dedicat tot actiunilor electorale. privindu-le, te intrebi pe ce planeta traiesc candidatii si consilierii acestora, ca sunt in stare sa se faca de ras in asemenea hal, din dorinta de a parea populari ? iliescu accepta imnuri electorale de nivel prescolar, mugur isarescu lasa morga de premier si guvernator al bnr pentru a dansa manele in dobrogea, toti se balacesc in bai de multime si pupaturi. ca un contrapunct, puteti vedea starea de spirit a electoratului si saracia dominanta peste tot, care ii face pe oameni sa se incaiere pana si pentru o galeata galbena din plastic, imprimata cu sageata pnl.

Share