the observer

target: NATO reia bombardamentele, după întreruperea negocierilor de la Kumanovo

by

6 iunie 1999

De când ne-am trezit, n-am mai avut pace. Ardeam de nerăbdare să aflăm ce se mai întâmpla la negocieri. Delegația sârbă a sosit la ora 8:00, să discute cu generalul Michael Jackson la Kumanovo. Am continuat să ne amuzăm de variantele oferite de cele două părți despre Kumanovo, fiecare încercând să-și păstreze demnitatea neștirbită. Sârbii spuneau că este vorba de un aerodrom sportiv, în timp ce reprezentanții NATO au declarat, sec, că discuțiile au loc într-o cazemată a bazei franceze instalată aici. De această dată, delegația Armatei iugoslave era condusă de generalul Svetozar Marjanovic, adjunct al șefului Statului Major General, iar la negocieri asista și colonelul rus Evghenii Nikolaevici Barmiancev, atașatul militar al Ambasadei Rusiei la Belgrad. În jurul bazei de la Kumanovo sunt adunați peste 300 de jurnaliști din întreaga lume, care sunt cu greu ținuți la distanță de militari.

Mi-am pregătit corespondența pentru Știrile ProTV de la ora 13:00, în care colegii m-au rugat să insist asupra atmosferei din Iugoslavia și a reacțiilor de până acum. Nu erau prea multe de spus. În așteptarea rezultatelor negocierilor, totul părea încremenit în capitala iugoslavă. Pe fețele oamenilor, vigoarea și îndârjirea au lăsat loc apatiei și dezamăgirii. Nimănui nu-i mai păsa de ce se întâmpla la Kumanovo, pentru că toți au înțeles că pacea înseamnă, de fapt, capitularea și pierderea provinciei Kosovo. Toate eforturile mass-mediei controlate de guvern de a-i convinge pe oameni de contrariu par zadarnice. Mai ales că, spre deosebire de inspirația cu care manipulau informațiile până acum, autoritățile au recurs la strategii tot mai penibile, care nu păcălesc nici măcar un copil de 5 ani. Cel mai ridicol mi s-a părut un reportaj înregistrat pe unul din podurile belgrădene, unde cu greu au fost adunați 30-40 de oameni care declarau reporterilor că sârbii, conduși de Slobodan Milosevic, au câștigat războiul. Însă, deși erau membri de partid, selecționați cu grijă și aduși aici, nu erau deloc convingători.

NATO a înregistrat astăzi primele semne de pregătire a retragerii Armatei iugoslave din Kosovo, precum și o scădere a intensității activităților militare din nordul și centrul provinciei, relatează AFP. NATO dispune de informații potrivit cărora un tren încărcat cu echipament și personal militar a părăsit orașul Urosevac și a trecut prin Lipljan, îndreptându-se către nord, în direcția localității Kosovopolje. “Ar putea însemna începutul pregătirilor pentru o retragere,” a conchis Jamie Shea, adăugând că trebuie ca acest lucru să fie confirmat de fapte. În schimb, în sud-vest, de-a lungul frontierei albaneze, luptele între forțele Belgradului și UCK continuă și “nu exista, pentru moment, o schimbare semnificativă”, a precizat oficialul NATO.

Așa cum – de altfel – oficialii NATO au anunțat deja, atacurile aviației asupra provinciei Kosovo au continuat și astăzi, chiar în timpul negocierilor de pace. Încă de la 7:30, Djakovica a fost ținta bombardamentelor, localitatea fiind lovită de 13 proiectile. În jurul prânzului, au fost anunțate explozii la Bujanovac, Suva Reka, Urosevac și Priștina, apoi atacurile s-au întețit. Eram în legătură prin Internet cu sârbii din alte părți care, la rândul lor, țineau legătura telefonic sau prin radio cu prieteni sau cunoștințe din Kosovo. Abia apucam să-mi notez efectele bombardamentelor. Opt proiectile lângă Prizren, 10 la Decani, 6 rachete în autogara de la Knin, mai multe explozii în parcul natural de pe muntele Kopaonik, 3 proiectile la Rausic (lângă Pec), alte 3 în satul Markovic (langa Kursumlija), 1 mort și 1 rănit din cauza exploziilor de la Donje Budriga (lângă Gnjilane) și așa mai departe. În schimb, nici la Belgrad, nici în restul Serbiei nu au fost semnalate raiduri aeriene.

De parcă n-ar fi fost destul pagubele provocate de bombe, în ultimele zile, Serbia a fost puternic afectată de furtuni. Zeci de mii de hectare de culturi agricole au fost – efectiv – devastate de vânt și grindină. Adevărul este că n-am văzut în viața mea furtuni ca aici. Cerul se acoperea în câteva minute de nori plumburii, cu nuanțe violet, trăsnetele brăzdau orizontul fără încetare, iar ploaia torențială era însoțită de bucăți de gheață mari cât oul de porumbel. N-am găsit decât o explicație pentru violența furtunilor, care treceau la fel de repede cum au sosit. Chiar dacă pare ridicol, sunt convins că se datorau raidurile aeriene, zborul avioanelor încărcând norii de electricitate statică. S-au adăugat efectele războiului meteorologic, sârbii folosind adesea, pentru a împiedica atacurile NATO, dispozitive care provocau nori și ploaie, iar Alianța Nord-Atlantică declanșând alte sisteme electrostatice, pentru a împrăștia norii. Din acest joc dement cu natura, rezultau furtuni imposibil de controlat.

Ca o palidă compensație pentru tot ce se întâmpla aici, UEFA a dat un ultimatum Federației Irlandeze de Fotbal, pentru a reprograma meciul cu Iugoslavia, din preliminariile Campionatului European din 2000. Inițial, UEFA atribuise victoria cu 3-0 sârbilor, după ce Irlanda refuzase să acorde viză de intrare în țară fotbaliștilor iugoslavi. Rezultatul a nemulțumit pe toată lumea. Sârbii au declarat că n-au nevoie de pomană, iar irlandezii au făcut apel împotriva deciziei.

Deși declarațiile politicienilor au început să mă plictisească tot mai tare, nu am putut să nu rețin una dintre ele. Președintele Partidului Democrat Zoran Djindjic a avut, brusc, o revelație și a trimis o scrisoare celor 3 negociatori ai comunității internaționale, Martti Ahtisaari, Viktor Cernomîrdin și Strobe Talbott, cerând garanții de securitate pentru sârbii din Kosovo, după retragerea forțelor sârbe din provincie. “Mă tem că întoarcerea refugiaților albanezi să nu coincidă cu plecarea sârbilor,” a scris Djindjic. “Trebuie ca sârbii să obțină garanții care să-i asigure că forțele internaționale îi vor proteja imediat și nu după stabilirea unei administrații internaționale pentru Kosovo. În lipsa unor asemenea garanții, este dificil să se creadă că majoritatea sârbilor din Kosovo va rămâne în provincie.”

Marko Milosevic, fiul președintelui iugoslav, a transferat în urmă cu 6 luni 5 milioane de mărci germane în bănci sud-africane, informează “Sunday Times“. Marko Milosevic a făcut acest transfer personal, în vederea unei plecări din Serbia. Ziarul a precizat că familia președintelui iugoslav s-a interesat în legătură cu obținerea vizelor și cu vaccinurile necesare pentru a pleca în Africa de Sud. Marko Milosevic este proprietarul unei pizzerii și a unei discoteci la Pozarevac, orașul natal al președintelui iugoslav. Nelson Mandela, care îi va ceda postul de președinte, la 16 iunie, lui Thabo Mbeki, a provocat o controversă luna trecută, afirmând că Milosevic nu va fi expulzat dacă ar fugi din Iugoslavia și ar încerca să se refugieze în Africa de Sud. Ministrul Afacerilor Interne, Mangosuthu Buthelezi, a dezmințit afirmația președintelui, declarând că Africa de Sud nu va autoriza intrarea unui “criminal ca Milosevic” pe teritoriul său.

Ceea ce se întâmpla acum în Iugoslavia ne afecta emoțional și pe noi, deși ne străduiam din răsputeri să fim cât mai obiectivi. Dar era imposibil să rămâi indiferent în fața dezamăgirii generale. Astăzi, Eugen Mihăescu a transmis pentru “Cotidianul” unul din cele mai violente eseuri ale sale, care avea să fie publicat abia în numărul de marți al ziarului, pentru că a ajuns cam târziu. Purta titlul “… de mamă” și – ca de obicei – mi-am ajutat prietenul să-l transmită prin Internet în România.

“Până unde aroganța și puterea pe care ți le dau banii lumii poate să ajungă? Până aici, la limita neobrăzării, la forțarea unui popor la capitulare… Unde ești, tu, MacArthur, să-ți vezi pigmeii? Dar tu, Monty? Cum i-ai trage tu, Montgomery, de urechi! Așa se face pacea și se scrie istoria, mă, ofițeraș de cancelarie? Asta e tot ce v-a lăsat ca moștenire marele Patton? Nu sunteți nici militari, nici politicieni, purtători moderni de salată de fructe vărsată pe pieptul uniformei! Cine v-a proțăpit acolo, în fruntea ierarhiei militare? Și vă mai mirați că progeniturile voastre se împușcă unele pe altele prin școli… Nu uitați un lucru și luați aminte: “Dumnezeu nu bate cu bățul!” Voi vreți să umiliți un popor întreg, silindu-l să îngenuncheze? Păi, dacă după ce v-ați umflat de trufie, ghiftuiților, că sunteți așa de puternici, de ce ați telefonat, mă, să vă cereți scuze Chinei, 4 zile la rând? Vă era frică să nu vă înece chinezii în scuipat? Atunci, de ce ne-ați lăsat sub ruși 50 de ani, lașilor? Fie țărâna ușoară eroilor care au murit degeaba… Acum, atunci și altădată.” Eugen Mihăescu, Belgrad, duminică, 6 iunie 1999.

Poate că, citit fără intonația autorului, textul își pierde un pic din duritate, însă când mi l-a dictat, am fost adânc impresionat. Nici nu puteam fi altfel, când vedeam ce se întâmpla în jur. Ceva din indignarea și tristețea sa mi s-a transmis și mie, când am intrat în direct prin telefon, pentru Știrile ProTV de la 19:30. N-am fost la fel de vehement, dar nu am putut să nu accentuez din nou asupra atmosferei decepționante de aici.

Forțele sârbe au încercat să incinereze cadavrele unor etnici albanezi uciși în Kosovo, pentru a distruge dovezile atrocităților comise pe teritoriul provinciei, informează săptămânalul britanic “The Observer“. Citând 3 martori, publicația precizează că aceștia au văzut un nor de fum ridicându-se deasupra minei Trepca, unde “escadroanele morții” sârbe ar fi ars sute de cadavre, în cea mai mare parte bărbați și tineri apți de luptă. Cadavrele erau transportate cu camionul, apoi incinerate într-un ritm de cel puțin 100 pe zi, iar cenușa a fost vărsată în puțuri abandonate. “The Observer” adăuga că morții fuseseră dezgropați din gropile comune din valea Drenica, unde erau depuse cadavrele prizonierilor de origine albaneză uciși în închisoarea de la Smrekovnica.

Am continuat să fim atenți la știrile transmise de posturile de radio și televiziune despre negocierile de la Kumanovo. Spre dezamăgirea noastră, RTS și-a concentrat jurnalul mai mult asupra luptelor de la granița iugoslavo-albaneză, prezentând un reportaj realizat în zona localităților Kosare și Gorozup. Imaginile arătau sate în care nici o casă nu mai rămăsese întreagă, în urma bombardamentelor efectuate de NATO cu avioanele B-52. Sârbii susțineau că au ucis cel puțin 500 din cei 4.000 de luptători UCK participanți la ofensivă, fără să aminteasca nimic de pierderile suferite de ei. Despre negocierile de la Kumanovo nu au spus mare lucru, însă am remarcat că, în știrea difuzată de RTS, crainicii nu conteneau să insiste că militarii sârbi discută cu reprezentanții Națiunilor Unite și să-l numească pe generalul Michael Jackson “șeful delegației ONU“.

La ora 19:00, cele două delegații au întrerupt, pentru două ore, negocierile de la Kumanovo. Pentru cină și consultări cu Belgrad-ul și Bruxelles-ul. Sârbii insistau asupra importanței rolului ONU în procesul de pace și solicitau ca retragerea forțelor lor din Kosovo să dureze două săptămâni, și nu una, cum cerea NATO, motivând că au probleme cu carburanții, iar șoselele și vehiculele de care dispun sunt avariate. Mai solicitau garanții de securitate pentru sârbii care vor rămâne în provincie și asigurări că UCK nu va pune stăpânire pe Kosovo. La rândul lor, reprezentanții NATO le-au propus o variantă conform căreia bombardamentele vor înceta pentru 24 de ore, timp în care sârbii trebuiau să dea dovezi clare că încep retragerea din provincie, abia după aceasta urmând ca raidurile aeriene să înceteze definitiv.

Însă după pauza de cină, negocierile de la Kumanovo nu au mai fost reluate. Nebojsa Vujovic a declarat că delegația sârbă a dat dovadă de bunăvoință și a arătat că este gata să continue discuțiile, acuzând reprezentanții NATO pentru blocaj. “Iugoslavia este gata să accepte desfășurarea în Kosovo a unei forțe internaționale de menținere a păcii, sub egida ONU, care să fie alcătuită conform unei rezoluții a Consiliului de Securitate,” a declarat el. “Venisem aici cu bune intenții, având mandatul Guvernului și Parlamentului de a negocia pacea…”

Mult mai tranșant, generalul Michael Jackson, care a anunțat întreruperea negocierilor, deși delegația NATO ar fi fost dispusă să le reia, a afirmat: “Deocamdată, nu există altă alternativă decât reluarea și intensificarea bombardamentelor.” Astfel încât, după 40 de ore de pauză, la 1:18, la Belgrad sunau din nou sirenele alarmei aeriene. Alarma a fost declanșată în toate orașele iugoslave și bombardamentele nu au întârziat. Am urcat repede pe hotel “Toplice“, însă Belgradul nu a fost atacat până la ora 2:00, când am văzut câteva tiruri răzlețe ale antiaerienei din cartierul Zvezdara, unde s-au auzit bubuiturile înfundate ale unor explozii, după care, până la 6:28, când s-a ridicat alarma, în capitala iugoslavă a fost liniște.

Dar în Kosovo a fost prăpăd. În câteva ore, avioanele NATO au lansat peste 110 proiectile, concentrându-se asupra sudului provinciei. În special asupra localităților Priștina, Prizren, Suva Reka, Decani, Markovic, Kursumlija și Pec. În numai 30 de minute, asupra muntelui Rudnik, unde se afla un releu al RTS și în pădurile căruia erau ascunși militarii sârbi, au fost lansate aproape 40 de proiectile de diferite tipuri. În zona satului Planeje, sârbii au anunțat că au căzut peste 100 de tone de bombe. După o asemenea avalanșă mortală, am renunțat să-mi mai notez toate detaliile distrugerilor provocate de raidurile din această noapte. Nu mai voiam decât să dorm, sperând că dimineața va aduce vești noi despre negocierile de pace.

Share

target: lacrimi de crocodil pentru “pagubele colaterale”

by

16 mai 1999

Pentagonul consideră că timpul presează în conflictul din Iugoslavia și că singurul mod de a câștiga războiul este desfășurarea trupelor terestre, dezvăluie săptămânalul “Newsweek“. Acum câteva săptămâni, Statul Major i-a scris secretarului american al Apărării William Cohen, explicându-i că “doar trupele terestre vor garanta realizarea obiectivelor Guvernului american în Kosovo”. Pentru ca războiul terestru să pornească în luna august, înainte de venirea frigului, organizarea trupelor trebuie să înceapă din iunie.

Este duminică dimineața, o zi mai liniștită pentru mine. Nu am de transmis pentru ProTV decât corespondența de seară. Dar de când nu mai pot merge la Centrul militar de presă, iar Mile Cărpenișan e încă în România, e mai greu să aflu ce s-a mai întâmplat prin Iugoslavia. M-am trezit și mi-am amintit în 5 minute de noaptea care a trecut, pentru că tot nu aveam apă la robinete. M-am spălat din nou cu apa din sticle și am coborât să beau o cafea în bar. Dule, barmanul nostru, făcuse provizii de apă și mi-a adus imediat cafeaua, în timp ce eu am răsfoit ziarele. În afară de “pagubele colaterale“ de la Korisa, articolele nu aminteau decât o parte din cele întâmplate ieri.

În “Vecernje novosti” am citit un articol despre 3 francezi care luptau în rândurile UCK și au fost uciși în timpul unei confruntări cu militarii sârbi. Cei 3 purtau uniforme și insigne ale Armatei franceze, erau ofițeri ai unor unități de parașutiști și comandau câteva grupuri de luptători UCK, în timpul unei tentative de infiltrare în Kosovo. Se pare că proveneau din Legiunea Străină, pentru că Ministerul Apărării de la Paris a dezmințit că ar face parte din trupele franceze angajate în operațiunile NATO, fără a exclude că ar fi vorba de cetățeni francezi. Cotidianul de la Belgrad afirma că multe din operațiunile terestre ale UCK sunt coordonate de instructori străini, printre care și francezi. S-a amintit că, săptămâna trecută, televiziunea albaneză informase că un alt francez, membru al UCK, a fost ucis la Patuse, în confruntările cu forțele sârbe, iar un altul a fost rănit în aprilie, tot în sudul provinciei Kosovo.

“Liderii NATO au estimat că încetarea atacurilor împotriva Iugoslaviei îi poate da lui Milosevic sentimentul că a câștigat,” a declarat ministrul francez de Externe Hubert Vedrine, într-un interviu acordat publicației “Journal de Dimanche“. NATO se teme că o oprire temporară a ostilităților va permite armatei iugoslave să se regrupeze, să se reorganizeze și să reia ofensiva. Potrivit ministrului francez, “fiecare dintre condițiile care au fost puse Iugoslaviei rămâne perfect justificată, de aceea Rusia este pe cale să se apropie din nou de noi și nu mai cere, ca o condiție prealabilă pentru discuții, încetarea atacurilor”.

Pentru că Media Center era închis, m-am dus la Dom Omladine, unde exista un Internet-cafe și am început să consult site-urile iugoslave. La 10:05, la sud de Prizren, avioanele NATO au lansat vreo 10 proiectile asupra trupelor iugoslave ce apărau frontiera. Raidurile au continuat și lângă Pec, fiind bombardați grănicerii. Pe ecranul unui televizor, am văzut imaginea unei rachete Tomahawk, doborâtă lângă Priștina. Nu explodase și a fost recuperată de geniști, care au dezamorsat-o.

M-am uitat și pe site-ul AFP, care preluase un comunicat al NATO în care se spunea că, din cauza condițiilor meteo, o parte a misiunilor aeriene de luptă au fost anulate. Avioanele au bombardat doar sudul și sud-estul provinciei Kosovo, în special regiunile Junik, Prahovo, Boljevac, Rogovo și Priștina. Oficialii Alianței afirmau că, pe lângă câteva relee militare radio, poduri rutiere, un post de frontieră, o bază pentru stocarea muniției și un depozit de carburanți, piloții ar fi reușit să nimerească 6 tancuri și vehicule blindate și câteva piese de artilerie.

În 1999, Internetul era încă destul de primitiv și foloseam “mIRC“, o aplicație pe care cei mai mulți o utilizau pentru agățat gagici. Intram pe canalele orașelor care mă interesau și începeam dialoguri cu localnicii, care se înfierbântau rapid și îmi povesteau toate detaliile de care aveam nevoie. La fel am făcut și azi. La un moment dat, în discuție s-a băgat Ivan, un bulgar care ne-a spus că, după bombardarea portului Prahovo de azi-noapte și a minelor de la Bor, un enorm nor negru, lung de câțiva kilometri, se deplasa spre nord-estul Bulgariei. Spunea că norul are forma unei ciuperci și plutește la mare altitudine, degajând un miros de benzină arsă. Am sunat la București, însă colegii m-au liniștit că cea mai mare parte a norului de fum s-a deplasat spre Bulgaria și la noi nu a poluat nici aerul, nici apele Dunării.

Circa 100.000 de bărbați de origine albaneză cu vârsta potrivită pentru luptă, au dispărut în Kosovo, potrivit secretarului american al Apărării William Cohen, care a exprimat posibilitatea ca aceștia să fi fost uciși de forțele iugoslave. “Avem informații potrivit cărora 4.600 dintre ei au fost executați. Dar cred că cifra este mult mai mare,” a declarat Cohen într-o emisiune a televiziunii americane CBS. Potrivit UNHCR, aproximativ 748.400 de albanezi din Kosovo au fugit în Albania, în Bosnia, în Macedonia și în Muntenegru, de la începutul bombardamentelor aliate. În ultimele 15 luni, un total de 915.402 refugiați, care constituie o jumătate din populația provinciei Kosovo, au fugit în alte țări.

Am văzut că Ray Wilkinson, purtătorul de cuvânt al UNHCR, a anunțat la Kukes că, pentru prima oară de la începutul exodului din Kosovo, nici un refugiat nu a sosit astăzi în Albania. El nu știa dacă sârbii au închis frontiera sau – pur și simplu – nu au mai venit refugiați. În schimb, în Macedonia au ajuns, trecând prin punctul de frontieră de la Blace, peste 800 de albanezi din Kosovo. Majoritatea a venit cu trenul, din regiunea Urosevac. Este cel mai mare grup de refugiați sositi într-o singură zi, după cei 1.000 ajunși la începutul lunii, care – de altfel – au fost trimiși înapoi de vameșii macedoneni, pentru că nu aveau unde să-i mai cazeze. Cei sosiți azi au fost trimiși cu autobuzele în tabăra de la Cegrane.

Sârbii au preluat un comentariu al agenției Associated Press, care descrie corupția care domină în taberele de refugiați din Albania și Macedonia. Mafia albaneză și-a întins rapid tentaculele și a acaparat organizațiile internaționale care îi direcționează pe refugiați spre țările care s-au oferit să-i primească. Dacă vor să ajungă pe listele celor care sunt trimiși în aceste țări, ei trebuie să plătească între 500 și 2.000 de dolari de persoană. În funcție de sumă, ajung în România sau în Statele Unite. Cei care nu au bani rămân în corturile aliniate în taberele din Macedonia sau Albania.

Monitorizând presa occidentală, am observat că tragedia de la Korisa a fost unul din momentele în care eficiența bombardamentelor împotriva Iugoslaviei a început să fie tot mai mult pusă sub semnul întrebării. Și nu atât din cauza erorii, cât a atitudinii pe care au avut-o liderii NATO față de astfel de incidente. Declarația purtătorului de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon este aproape emblematică: “Noi ne străduim foarte mult să evităm astfel de PAGUBE COLATERALE. Însă războiul implică foarte multe pericole și accidentele nu pot fi evitate.”

Editorialul apărut ieri în cotidianul “The Washington Post“, sub semnătura comună a lui Madeleine Albright și Robin Cook, m-a întors pe dos. Și nu doar pe mine. Mesajul pe care dorea să-l transmită era că, în ciuda erorilor și a victimele civile, SUA și Marea Britanie susțin în continuare campania NATO, care are ca scop legitim retragerea armatei sârbe din Kosovo și întoarcerea refugiaților albanezi în provincie. Ce m-a impresionat nu era această idee, care a stat, de altfel, la baza declanșării războiului, ci felul în care justificau morțile oamenilor nevinovați: “La cele câteva mii de raiduri efectuate săptămânal, perfecțiunea este imposibil de atins.”

Nu-mi venea să cred! Viața oamenilor nu valora doi bani, atât timp cât scopurile campaniei erau atinse! Unde erau preocupările pentru moralitate și sacrificiu ale NATO, atâta vreme cât numărul “pagubelor colaterale” nu contează? Din fericire, nu toți gândeau la fel. Reputatul analist american William Pfaff atrăgea atenția în “International Herald Tribune” că, în condițiile în care civilii sunt uciși de la distanță, pentru a se putea asigura securitatea militarilor aliați, loviturile aeriene au devenit o formă dezonorantă de război, care a determinat opinia publică să nu mai susțină această operațiune. Am constatat că ceea ce vedeam noi aici, în Iugoslavia, au început să observe și analiștii occidentali: furați de “jucăriile” lor electronice, de planurile schițate pe computer pe baza informațiilor adunate de sateliții spion, “seniorii războiului” din conducerea NATO sunt pe punctul de a transforma operațiunea “Forța Aliată“ într-o campanie fără sfârșit de bombardamente oarbe. Fascinați de posibilitatea de a experimenta tot ce industria de armament a inventat în ultima vreme, militarii au uitat că un război nu se câștigă în mod strălucit când inamicul a fost șters de pe fața pământului, ci când, deși mai are suficiente resurse, se predă, pentru că a înțeles că nu va avea nici o șansă de izbândă.

Premierul britanic Tony Blair a dezmințit informațiile care circulă în presa britanică, potrivit cărora ar exista un dezacord în continuă creștere între acesta și Bill Clinton, în legătură cu oportunitatea unei intervenții terestre în Kosovo. “Nu este adevărat. O mare parte a acestei operațiuni militare este susținută de Statele Unite, în ciuda faptului că provincia Kosovo se află atât de departe de Kansas,” a declarat premierul britanic, într-un interviu publicat de cotidianul “The Observer“. “Angajarea trupelor terestre este ceva pentru care președintele Clinton trebuie felicitat.” Ca și alte cotidiane în ultimul timp, “Sunday Times” a afirmat astăzi, citând “o înaltă sursă guvernamentală”, că Blair ar fi “profund frustrat” pentru că nu a reușit să-l convingă pe Clinton să angajeze trupe în cadrul unei ofensive terestre. Potrivit aceleiași surse, Blair și secretarul său de la Foreign Office, Robin Cook, și-au înmulțit convorbirile telefonice pe această temă cu Clinton și secretarul de stat Madeleine Albright.

Am avut parte de o mare bucurie spre seară, când m-am întors la hotel “Toplice“. Aveam din nou apă! Nelu Madjinca, directorul hotelului, mi-a spus că, într-o jumătate de oră, vom avea și apă caldă, pentru că a pornit instalația care o încălzea. Într-adevăr, după ce mi-am transmis corespondența pentru ProTV, am făcut un duș fierbinte, m-am bărbierit și am coborât, fercheș ca un ginerică, în barul hotelului. Toată lumea era destinsă și am pălăvrăgit veseli, așteptând să vină alarma aeriană. Care n-a întârziat prea mult. La 21:57, sunau sirenele.

Afară continua să fie vreme rea și ne gândeam că norii vor împiedica avioanele NATO să atace Belgradul. A fost nevoie, însă, și de antiaeriană. La câteva minute de la alarmă, vitrina dinspre stradă, pe care Nelu se încăpățâna să nu întindă bandă izolantă, a început să zdrăngăne. Am urcat în fugă cele 6 etaje ale hotelului și, de pe acoperiș, am văzut șiragurile de mărgele argintii ale proiectilelor antiaerienei. Al doilea atac a început cu 10 minute înainte de ora 1:00. Respins din nou. De această dată, schimburile de focuri au fost mult mai spectaculoase. De câte ori avioanele încercau să coboare sub plafonul de nori, pentru a vedea țintele pe care piloții doreau să le atingă, erau întâmpinate de o pânză impenetrabilă de proiectile. În câteva rânduri, norii au fost luminați de strălucirile unor explozii, sârbii anunțând că au doborât un avion spion fără pilot și două rachete de croazieră. Pe acestea le-am văzut. Ca niște comete argintii, care se îndreptau către podul peste Dunăre dinspre Pancevo, întâmpinate de săgețile antiaerienei și pulverizate, într-o ploaie de scântei, înainte de a-și atinge ținta.

Antiaeriana a reușit să respingă și atacurile asupra orașului Cacak. La 1:32, mai multe avioane au încercat să lanseze bombe, însă, după 5 minute, barajul de foc al sârbilor le-a pus pe fugă. În jurul orașului au fost auzite 10 explozii, însă nu s-au înregistrat victime sau pagube. Nici la Bogutovac, lângă Kraljevo, piloții NATO nu au avut mai mult suuces, nereușind să lanseze decât 4 proiectile. La fel de ratat a fost și atacul asupra aeroportului Ponikve, de lângă Uzice. Ba mai mult, sârbii au reușit să doboare și aici un avion spion fără pilot, care s-a prăbușit în zona Pester. La Belgrad începuse să plouă, așa că m-am dus la culcare. Înainte de a adormi, m-au sunat colegii din echipa de dimineață a ProTV și mi-au spus că, totuși, mâine îmi așteapta corespondența.

Share