consultari

target: compromisul de la Helsinki și acceptarea Rusiei în KFOR

by

18 iunie 1999

“În week-end-ul ăsta nu vor circula autobuzele! O să fie tot mai greu.” Acestea sunt cuvintele cu care ne-a întâmpinat Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, la cafeaua de dimineață. Tocmai mâncasem o omletă. Problema nu apăruse din cauza Primăriei, care avea bani să cumpere carburanți, ci a guvernului, care nu mai avea de unde să o aprovizioneze. Cantitatea livrată abia dacă putea să acopere necesarul pentru funcționarea sistemului de alimentare cu apă și mașinile Salubrității. Adevărul era că încă mai exista motorină pentru agricultură și poate că s-ar fi găsit și pentrul transportul in comun, însă regimul de la Belgrad descoperise un nou instrument cu care șicana Opoziția. Primăria era condusă de partidul lui Vuk Draskovic și pentru problemele din transport, lumea îl injura pe primarul Mihajlovic. În plus, era un subtil avertisment către populație. În acest fel, liderii SPS demonstrau susținătorilor Opoziției că nu ajunge să câștige mici felii din tortul Puterii, atât timp cât frâiele erau în mâinile altcuiva. Reacția conducerii Primăriei era slabă, deocamdată, mulțumindu-se să facă apel la Guvern să le permită achiziționarea de carburanți de pe piața liberă, nu doar din sistemul de stat.

Oricum, m-am mirat suficient că au reușit să repare rapid sistemul de aprovizionare cu apă. Astăzi, rezerva Belgradului a atins 85 % din capacitatea normală, ceea ce anula orice problema. Primăria a anunțat că va începe deratizarea și dezinsecția, iar în câteva zile vom scăpa de țânțari, pentru că vor putea fi pulverizate substanțe chimice din avion. Când mă gândeam că la noi, ne luptăm în fiecare vară cu țânțarii, fără ca vreunui primar să-i pese, mă umfla râsul amintindu-mi că, spre finalul războiului, edilii orașelor iugoslave își cereau scuze locuitorilor că nu puteau ridica avioane, să facă dezinsecția la timp.

Pentru a da încă un semnal sârbilor că reconstrucția a început, s-a anunțat și organizarea unei licitații pentru refacerea clădirii Guvernului, greu avariată de bombe, după proiectul lui Nikolai Krasnov, arhitectul care a ridicat-o. Autoritățile își demonstrau și grija pentru provincia Kosovo, pentru a arăta că încă mai aparține Serbiei. Ministrul Industriei, avertiza azi că Priștina va rămâne fără curent și apă, dacă trupele KFOR nu vor asigura securitatea lucrătorilor companiei de electricitate EPS. Erau necesare lucrări de reparații la instalațiile de la Belacevac și Dobro Selo, la termocentralele Kosovo A și Kosovo B și la liniile de înaltă tensiune, însă toate se aflau în zonele în care UCK își făcea de cap. Se spunea că Serbia are capacitatea de a livra energie electrică tuturor consumatorilor din Kosovo, însă instalațiile trebuie reparate. Încă un mic instrument de presiune.

Inițiativa sindicaliștilor de la FIAT nu a trecut neobservată și ziarele și-au făcut datoria, continuând să sugereze că uzinele italiene ar putea deveni partener pentru fabrica de automobile “Zastava” din Kragujevac. Începeam să cred că, în intermedierea afacerii, politicienii de la Putere au fost mână în mână cu cei din Opoziție, pentru că ideea cu FIAT prea era indusă din toate părțile. Lucrurile nu stăteau la fel în turism. Principala zona turistică era superbul litoral al Adriaticii, aflat în Muntenegru. Aici erau prognozate pierderi de 100 de milioane de mărci în acest an, deoarece nu se putea conta nici măcar pe 20 % din turiștii de anul trecut. Velibor Zolak, directorul agenției de turism a Muntenegrului, îi prevenea pe sârbi că, atât timp cât hotelurile muntenegrene plătesc curentul în valută, îi va considera pe sârbi turiști străini, percepându-le tarife ca atare. În Iugoslavia era menținut dublul regim turistic, cu tarife diferențiate pentru sârbi, față de străini.

Washingtonul a cerut în mod oficial, cetățenilor sârbi din Kosovo să nu părăsească provincia și să aibă încredere în KFOR, informează AFP. Apelul a fost lansat de purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, James Foley, care a afirmat că “NATO și KFOR sunt hotărâte să creeze în Kosovo un climat de securitate, care să fie la fel de benefic pentru fiecare dintre comunitățile care trăiesc acolo”.

Patriarhul Pavle obținuse ieri de la generalul Michael Jackson promisiuni ferme că militarii KFOR vor proteja așezările și bisericile sârbilor, vizate în mod special de separatiștii albanezi, care vedeau în ele un simbol al culturii celor pe care îi urau pentru greșelile conducătorilor lor. Secretarul general al NATO Javier Solana promitea că, în maximum 4 luni, UCK nu va mai deține nici o armă. Hashim Thaqi, liderul UCK, îi ruga pe sârbi să revină la casele lor, pentru că nu au de ce să se teamă. Apeluri zadarnice, pentru că exodul continua. 15.000 de oameni plecaseră din regiunea Dragas, anunța un ziar, adăugând că sediul Poliției sârbe din localitate a devenit cartier general al UCK. Refugiații povesteau că terasele din piața centrală a orașului erau pline de luptători UCK, cu armele la vedere, iar incidentele continuau.

Pe de o parte, se anunța că germanii din KFOR le-au pus în vedere separatiștilor albanezi să nu mai poarte arme, anunțându-l pe Ekrem Rexha, cel ce își spunea “comandantul Drini“, că vor dezarma orice luptător UCK care va umbla înarmat pe străzile Prizren-ului. Pe de alta, un băiat de 16 ani a fost ucis în timpul unui atac lansat de UCK împotriva unui convoi de refugiați sârbi care se întorcea în Kosovo venind din Muntenegru. Erau vreo 50 de sârbi din Pec, care nu au vrut să țină cont de avertismentele polițiștilor muntenegreni și au căzut într-o ambuscadă organizată de UCK lângă satul Savine Vode, la 5 kilometri de granița cu Muntenegru. Sârbii aveau și ei arme și au tras împotriva atacatorilor, omorând doi dintre ei.

Germanii din KFOR și-au luat treaba în serios și au intrat peste luptătorii UCK care ocupaseră sediile Poliției și Primăriei din Prizren. Cu această ocazie, au eliberat 15 persoane “arestate” de albanezi și au confiscat o rachetă, 50 de pistoale mitraliera Kalașnikov, cartușe, pistoale și muniție. În clădire, germanii au găsit cadavrul unui bărbat de 70 de ani, legat cu lanțuri de un scaun și omorât în bătaie. Încă de marți, de când au venit, luptătorii UCK au început să percheziționeze case și să îi “aresteze” pe sârbi sau pe țigani, acuzați că ar fi colaborat cu sârbii. Incidentul i-a iritat pe disciplinații militari germani, care le-au pus încă o dată în vedere albanezilor că nimeni nu mai are voie să umble înarmat prin oraș.

La Priștina, trupele KFOR au adunat până acum 200 de automate și 172 de pistoale. La Srbica, însă, luptătorii UCK au năvălit cu mașinile pe străzi și au început să tragă rafale de mitralieră, pentru a-i teroriza pe localnici. Militarii francezi din Kosovska Mitrovica au trimis rapid câteva blindate și tancuri, cerându-le albanezilor să-și predea armele. Informația o aflasem prin Internet, de pe “mIRC“. Sârbul care o anunțase spunea că, în jurul prânzului, militarii KFOR și luptătorii UCK stăteau față în față și negociau aprins dezarmarea.

Pe de o parte, Guvernul iugoslav a deschis azi la Priștina un birou al Comitetului pentru Cooperare cu KFOR, condus de Stanimir Vukicevic, reprezentant al Ministerului de Externe. Comitetul fusese creat pe 11 iunie, de Guvernul iugoslav, la conducerea acestuia fiind numit Nebojsa Vujovic, adjunctul ministrului federal de Externe. Pe de alta, un sârb a fost împușcat lângă sediul Poliției din Priștina și dus în stare gravă la spital de militarii KFOR. Mai târziu, un grănicer iugoslav a fost rănit de tiruri de armă provenind dinspre teritoriul Albaniei, la postul de frontieră muntenegrean de la Bozaj.

La Zegra, pușcașii marini americani au dezarmat 200 de albanezi, iar la Gnjilane – alți 116. După ce au fost sechestrați 3 zile, frații Boban și Slavisa Krstic din Priștina, răpiți de albanezi, au reușit să scape și se ascundeau la niște prieteni. La Kojlovica, un albanez, însoțit de cei 3 fii ai săi, a intrat în curtea lui Dragan Jovanovic, pe care l-a omorât, gloanțele rănind-o grav și pe mama sârbului, care încercase să-și apere fiul cu propriul trup. La Vucitrn, sârbii rezistau în fața asediului declanșat de albanezi încă de aseară, iar trupele KFOR întârziau intervenția, deși fuseseră anunțate. În satul Janjevo, albanezii cuceriseră sediul Poliției și nu se știa nimic despre familia lui Josip Ivanovic, care locuia alături. Nici despre Djakelj Djukaj, șeful organizației din Pec a partidului Stânga Iugoslavă (JUL), nu se mai știa nimic după ce fusese răpit de UCK.

După prânz, nu mi-au mai venit din Kosovo decât vești proaste. Azi-noapte, pe la ora 3:00, în fața cartierului KFOR din capitala Macedoniei, Skopje, explodase o bombă ce fusese amplasată sub o furgonetă din parcare. Atentatul nu a fost revendicat de nimeni, însă nici nu a provocat victime sau pagube materiale. Luptătorii UCK au blocat intrarea în spitalul din Priștina și nu au mai lăsat pe nimeni să intre sau să iasă din cladire. În jurul spitalului, s-au adunat câteva zeci de medici albanezi, care cereau cu vehemență să fie lăsați să acorde asistență medicală bolnavilor. Trupele KFOR chemate la fața locului nu înțelegeau ce se întâmplă și nu știau cum să acționeze. Membrii UCK veniseră să-i oprească pe puținii medici sârbi care mai rămăseseră la Priștina să mai aibă acces în spital, spunând că au destui medici albanezi. Aceștia, la rândul lor, nu doreau să se despartă de colegii lor sârbi, alături de care îngrijiseră atâți răniți și bolnavi în timpul bombardamentelor.

Militarii francezi din KFOR au intervenit pentru a-i scoate din mănăstirea Devic pe luptătorii separatiști care o ocupaseră de câteva zile. Când i-au văzut venind, albanezii au început să scandeze “NATO! NATO!” și s-au retras. În mănăstire mai rămăseseră 9 călugărițe și un călugăr. Maica Anastasija, stareța mănăstirii, a povestit că duminică dimineață, 30 de albanezi înarmați, purtând uniformele UCK, au năvălit și s-au instalat aici, terorizându-le și vandalizând lăcașul. Deși existau zvonuri că una dintre călugărițe – cea mai tânără – ar fi fost violată, stareța a negat, spunând că doar au fost amenințate și terorizate.

“Au spus că vor șterge toate semnele prezenței noastre,” a povestit călugărul aflat la Devic. “Nimeni nu a fost bătut, doar au tras cu mitralierele pe deasupra capetelor noastre.” Albanezii au spart geamurile care protejau icoanele, iar pe una din ele au gravat semnul UCK. Picturile murale – foarte vechi și conservate cu grijă, mănăstirea datând din secolul al XV-lea – au fost zgâriate și acoperite cu grafitti, iar piatra funerară a Sfântului Ioanichie, aflată într-una dintre capele, a fost sfărâmată. Au fost distruse lustrele, cădelnițele, diademele și crucile de argint, iar banii măicuțelor, două mașini și patru tractoare au fost furate. Azi-dimineață, protejați de forțele speciale norvegiene, arhiepiscopul de Pec și mai mulți preoți sârbi au venit să vadă ce s-a întâmplat și au plecat îndurerați, fără să facă nici o declarație.

Haosul din regiune își punea amprenta și pe situația din taberele de refugiați albanezi, care se goleau pe măsură ce oamenii se întorceau la casele lor. Profitând că atenția tuturor era îndreptată spre Kosovo, un grup de 20 de albanezi înarmați au încercat, în două rânduri, să jefuiască tabăra de la Kukes, în timpul atacului fiind rănit un paznic. “Sătenii au invadat tabăra prima oară în cursul nopții de miercuri spre joi, apoi, a doua oară, joi după-amiaza,” a declarat Anita Kwok, purtător de cuvânt al organizației umanitare “Medecins sans frontieres“. Ea a spus ca ambele tentative de atac au eșuat, iar Poliția îi urmărește pe făptași. “Am început să transferăm refugiații într-o altă tabăra, unde le putem asigura mai bine securitatea.” La Kukes au mai rămas 2.000 de refugiați albanezi, majoritatea intenționând să se întoarcă în Kosovo cât mai curând.

Orasul Urosevac este pustiu. Circa 20.000 de sârbi și-au părăsit locuințele, refugiindu-se în Serbia de teama UCK. “Ieri, odată cu sosirea americanilor, în Urosevac au intrat și luptătorii UCK, aceștia instalându-se imediat în sediile Primăriei și Poliției,” a povestit Miroslav Cemerikic, unul dintre refugiați. “Au mai rămas doar câțiva bătrâni, care nu au vrut în ruptul capului să-și părăsească gospodariile.” Cemerikic a spus că luptătorii UCK au atacat convoaiele de refugiați sârbi, răpind 50 de bărbați.

Soren Jessen-Petersen, adjunct al Înaltului comisar ONU pentru refugiați, a declarat că, în ultimele 3-4 zile, în Kosovo s-au întors peste 50.000 de refugiați albanezi, însă au plecat tot atâția sârbi. El speră că venirea patriarhului Pavle la Pec să oprească exodul sârbilor și că 90 % dintre albanezii din taberele de refugiați vor reveni la casele lor înainte de căderea iernii. “Nu există nici un motiv ca sârbii care nu au fost implicați în comiterea de fărădelegi să plece din Kosovo,” a încercat Petersen să explice. “Dimpotrivă, știm că mulți dintre ei i-au ajutat pe albanezi să se ascundă din fața forțelor paramilitare sârbe.” Știa el, dar acum, cine mai avea vreme să-i aleagă pe sârbii buni de cei răi? Cuprinși de euforia victoriei, luptătorii UCK simțeau nevoia să plătească anii de umilințe si de teroare la care fuseseră supuși.

Patriarhul Pavle a fost întâmpinat cu bucurie de sârbii rămași la Pec. Adresându-se militarilor din KFOR, Pavle le-a explicat: “Mitropolitul Amfilohije a spus că Patriarhia din Pec este Westminster-ul sârbilor, Notre Dame-ul sârbilor, Ierusalimul sârbilor. Dacă nu dezarmați UCK și îi lăsați să ne terorizeze, nici aici nu va mai rămâne vreun sârb.” La Pec mai erau câțiva călugări, doi preoți și cam 100 de localnici. La mănăstirea Decani mai erau 22 de călugări și 17 săteni, iar la mănăstirea Gracanica – episcopul Artemije și monahii de la Prizren.

Consiliul ambasadorilor al NATO a mandatat KFOR să acorde asistență anchetatorilor TPI aflați în provincie, a declarat procurorul Louise Arbour, citat de AFP. “Consiliul a acordat o susținere explicită activităților Tribunalului,” a explicat Arbour la sediul NATO din Bruxelles. Ea a precizat, totodată, că 10 anchetatori ai TPI se află deja în Kosovo și că noi echipe din Marea Britanie, Statele Unite, Canada și Franța urmează să sosească în zilele următoare.

Viața politică din Serbia îmi dădea senzația de improvizație și dezorganizare. Din când în când, câte un politician mai avea o zvâcnire de realism, cum s-a întâmplat astăzi cu Zoran Djindjic, președintele Partidului Democrat. Acesta a participat la Viena la o conferință numită “Cealaltă Iugoslavie“, unde a spus că atacurile aeriene ale Alianței Nord-Atlantice împotriva Iugoslaviei au complicat lupta politică. “Înainte de război, Milosevic era deja destabilizat. Dacă războiul nu ar fi avut loc, pariez că Milosevic ar fi fost înlăturat până în anul 2000. Acum va fi ceva mai complicat,” a explicat el. “Mă aștept ca, în această toamnă, să existe revendicări sociale și economice, revendicări legitime.” Djindjic a atras atenția că popularitatea lui Milosevic nu a crescut în urma războiului, ci este doar o aparență creată cu ajutorul mass-mediei din Serbia, atent supravegheată și manipulată de președintele iugoslav. “Trebuie să găsim mijloacele de a schimba peisajul mediatic din Serbia, pentru că – în caz contrar – viitoarele alegeri se vor desfășura la fel ca în anii trecuți, adică trucate și manipulate.”

Liderul SPO Vuk Draskovic și-a continuat turneul prin țară, sperând să-i convingă pe sârbi că merită să-i ia locul lui Slobodan Milosevic. Am văzut imagini de la vizita sa la Niș. Desigur, doar la Studio B. Draskovic a mers pe jos pe străzi către teatrul din centrul orașului, unde era așteptat de susținătorii săi. Oamenii se opreau pe stradă și l-au aplaudat frenetic când a îmbrățișat câțiva soldați sârbi, întâlniți “întâmplător” pe drum. În sala mare a teatrului din Niș, Vuk Draskovic a cerut încă o dată organizarea de alegeri libere și a adus acuzații dure la adresa liderilor radicali, vechii săi dușmani. “Nu poate exista reconstrucție fără o schimbare politică,” a afirmat el. “Trebuie să dăm un semnal Occidentului, să-i spunem: “Priviți! Aceasta belea pleacă de pe capul nostru!” și – în 5 ani – Serbia va deveni o Elveție a Balcanilor. Nu se poate reconstrui țara fără bani și nu vor veni bani, fără schimbări democratice. Dacă vom încerca să construim ce a dărâmat NATO doar cu lozinci, drapele și cântece patriotice, vom avea nevoie de 30 de ani!”

Ceilalți actori de pe scena politică au ieșit și ei, puțin, la rampă. În numele Partidului Democrat, vicepreședintele Slobodan Vuksanovic a cerut din nou tuturor formațiunilor din Opoziție să se unească. Liderul partidului Noua Democrație Svetozar Krstic considera că, până la organizarea de alegeri anticipate, țara ar trebui condusă de un guvern de tehnocrați. Coaliția Sumadija a anunțat la Kragujevac că a strâns deja câteva sute de semnături pe o petiție în care se cere demisia lui Slobodan Milosevic. Partidul Democrat din Serbia acuza Uniunea Europeană pentru menținerea nejustificată a sancțiunilor împotriva Iugoslaviei, care nu servesc decât regimului Milosevic, pentru că poate arăta cu degetul către un Occident nemilos, ce dorește nimicirea definitivă a sârbilor.

În acest timp, Slobodan Milosevic îl primea la palatul prezidențial pe celebrul muzician grec Mikis Theodorakis, mulțumindu-i pentru susținerea acordată Iugoslaviei în timpul războiului. Președintele iugoslav nu era prea îngrijorat de inițiativele oponenților săi. Știa cum să oprească mediatizarea acestora. La Cacak, de exemplu, Consiliul local se zbătea fără șanse ca Ministerul federal al Informațiilor să legalizeze dreptul postului local de radio Joker să utilizeze frecvența pe care a folosit-o în timpul războiului. Frecvența pe care acesta funcționase fusese preluată de RTS în 23 aprilie, o săptămână mai târziu, Consiliul local autorizând radioul să funcționeze pe alta. Atunci, Joker servea intereselor lui Milosevic. Acum, însă, nu mai era nevoie de el și ministerul amenința că-i va opri emisia.

“Am ajuns la un acord în termenii ceruți de NATO și Rusia,” a declarat William Cohen, care a semnat documentul în această seară, la Helsinki, împreună cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov, relatează AFP. “Forțele rusești vor rămâne sub controlul național rusesc și vor avea un reprezentant în cadrul comandamentului KFOR,” a precizat Ivanov. Mareșalul Igor Sergheev, ministrul rus al Apărării, a declarat, la rândul său: “Am găsit o soluție alternativă pentru sectorul nostru, care ne permite să participăm din plin la procesul de pace, păstrând controlul trupelor noastre. Suntem mulțumiți de această soluție.” Precizând termenii compromisului, William Cohen a explicat: “Trupele rusești se vor afla sub controlul tactic al KFOR și sub control operațional rusesc“. Potrivit Itar-Tass, rezultatul acestor negocieri a fost posibil datorită noilor dispoziții date miniștrilor săi de către Boris Elțîn.

Așteptam cu toții rezultatul negocierilor de la Helsinki, însă acesta a venit prea târziu pentru ca eu să pot aduna reacțiile sârbilor, ca să le povestesc la Știrile ProTV de la 19:30. Am transmis doar detalii despre ziua care a trecut, dar am rămas atent să aflu ce s-a întâmplat acolo. Ceva mai devreme, Javier Solana se declarase optimist în privința negocierilor, care plecau de la premisa că ambele părți doreau ca Rusia să facă parte din KFOR.

Pentru a-și putea asigura participarea la KFOR, Rusia a trebuit să cedeze în mai multe puncte majore și acordul încheiat părea mai favorabil Alianței Nord-Atlantice. Până la urmă, după ce negocierile au bătut pasul pe loc 3 zile, tocmai din această cauză, rușii au abandonat pretenția de a avea un sector operațional independent în Kosovo. Trupele rusești vor fi repartizate în 3 din cele 5 sectoare stabilite de NATO în Kosovo: american (estul provinciei), francez (nord) și german (sud). Așa cum bănuiau și sârbii, fără să creadă în promisiunile lui Milosevic și ale Moscovei, prezența rușilor în Kosovo nu va fi decât una simbolică. De la cei 10.000 de soldați pe care se lăudau că îi vor trimite în provincie, în acord nu se mai menționa decât de un contingent rusesc de 3.600 de oameni.

Cea de-a treia pretenție crucială a rușilor, privind comanda trupelor din Kosovo, a fost rezolvată printr-o singură propoziție: “Trupele rusești se vor afla sub controlul tactic al KFOR și sub control operațional rus.” Adică, rușii își vor comanda soldații, însă ordinele vor veni de la comandamentul general al KFOR, controlat de NATO, deși aici au fost cooptați și oficiali ruși. Târgul a fost făcut rapid, la ordinul lui Boris Elțîn, care avea nevoie de el, ca atu în discuțiile de duminică cu Bill Clinton, de la încheierea summit-ului G-8 de la Koln, pentru a mai cere sprijin financiar pentru economia în agonie a Rusiei.

“Militarii ruși nu sunt deloc satisfăcuți de acordurile încheiate la Helsinki,” avea să scrie cotidianul moscovit “Sevodnia” în numărul său de mâine. “Aceste acorduri prevăd crearea unui stat major unificat al KFOR, în care NATO să joace un rol de primă mână. S-a promis Rusiei că, în acest comandament unificat, vor fi incluși mai mulți ofiteri ruși. Încă nu putem să ne dăm seama care vor fi prerogativele concrete ale reprezentanților ruși în statul major al KFOR și nici cine va da ordine militarilor ruși.”

Nemulțumirea era justificată. Acordul revitaliza Consiliul comun NATO-Rusia, care dădea dreptul rușilor să supravegheze – fără veto – acțiunile NATO. Rusia suspendase activitatea consiliului, odată cu lansarea operațiunilor NATO împotriva Iugoslaviei, iar acum, pentru Kosovo, schimburile de informații vor rămâne la nivel de consultări. Rușii vor avea un general, asistat de 10 ofițeri, la Cartierul general al NATO de la Mons, și un general și câțiva ofițeri în Cartierul general al KFOR de la Priștina. Ca desfășurări de forțe, rușii vor păstra comandamentul aeroportului Slatina, susținuți logistic de 600 de militari. Vor avea 1.500 de militari în sectorul american, 750 în cel francez și alți 750 în cel german.

Ca de obicei, vocea oficialilor de la Belgrad era agenția de presă iugoslavă Tanjug, care a anunțat că acordul de la Helsinki era mulțumitor, deoarece confirma “caracterul internațional” al forței de menținere a păcii în Kosovo. Limbajul folosit în comentariul agenției era în ton cu eforturile oficialităților de la Belgrad de a convinge populația că nu a pierdut definitiv provincia Kosovo. KFOR era denumită “forța internațională de pace sub egida Națiunilor Unite“, iar generalul Michael Jackson nu era decât “comandantul forțelor occidentale din cadrul trupelor de pace ale ONU”. Oamenii de rând nu s-au lăsat păcăliți și au înțeles că rușii i-au lăsat de izbeliște din nou. Și-au dat seama că rușii nu mai aveau forța de a ține piept NATO și ar fi acceptat orice compromis care i-ar fi scos basma curată din această poveste. Deși prezența rușilor în Kosovo era fluturată ca o încurajare pentru sârbi ca să rămână în provincie, aceștia știau că, dacă ar fi să rămână, tot la militarii NATO trebuiau să apeleze pentru protecție.

Vicepreședintele PNR Virgil Măgureanu a declarat în cadrul unei conferințe de presă la Cluj că partidul său nu este de acord cu decizia actualei Puteri de a-l declara pe Slobodan Milosevic și pe apropiații acestuia persoane indezirabile în România, transmite corespondentul Mediafax. Măgureanu a afirmat că nimeni nu a solicitat opinia Executivului din România referitoare la Milosevic, motiv pentru care Puterea nu trebuia să se pronunțe asupra acestei probleme. “Atitudinea denotă obediență și lacheism,” aprecia Măgureanu, subliniind că partidul pe care îl conduce va păstra relațiile de bună vecinătate cu țările din apropierea României.

Seara, m-a sunat Sergiu Toader, directorul Știrilor ProTV, să afle dacă totul e în regulă cu mine și m-a anunțat că mi-a trimis niște bani prin Ambasada României. M-a rugat să-i confirm câteva detalii pe care le aflase despre viața Mirei Markovic, nevasta lui Milosevic. Ca de obicei, serviciile secrete înclinau să atribuie comportamentul soților Milosevic unor tare din copilărie și răspândeau tot felul de zvonuri, preluate de anumiți ziariști. Zvonuri care trebuiau verificate, pentru că, uneori, aveau un sâmbure de adevăr. L-a întrebat pe Nelu Madjinca și acesta mi-a povestit că, într-adevăr, viața Mirei Markovic a fost foarte marcată de moartea dramatică a mamei sale. Aceasta se îndrăgostise de un partizan, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și, când a rămas însărcinată, a coborât din munți la Pozarevac, să nască. După ce a adus-o pe lume, mama Mirei a fost torturată de nemți și apoi executată de partizanii sârbi, pentru trădare. Fata a fost crescută la o mănăstire. Nelu îmi spunea că mama Mirei Markovic ar fi fost de origine română. Cu certitudine, moartea mamei sale a marcat-o foarte tare pe viitoarea soție a președintelui iugoslav, ea revenind adesea asupra acestui subiect, într-un jurnal pe care l-a publicat la o editură din Belgrad.

Sergiu insista să găsească o soluție pentru a face transmisii live, cu imagini, de la Belgrad. I-am explicat încă o dată că nimeni nu risca să o facă pentru mine, care nu mai aveam acreditare de la Centrul militar de presă, atâta vreme cât mai este în vigoare starea de război. Sergiu începuse să mă îngrijoreze, de când apăruseră criticile la adresa ProTV, pe motiv că nu exploatează suficient imaginea mea, când atâta lume îmi aprecia transmisiile. Îl înțelegeam și îl aprobam, doar că mă deranja că era vorba de mine și mă îngrozea ideea de a deveni o “vedetă ProTV“. Mi-a spus că ar fi dorit să-mi trimită un cameraman la Belgrad, să mă filmeze peste tot pe unde mi-am petrecut nopțile și zilele în acest război, încercând să reedităm tot ce se întâmplase atunci. Singura problemă era că, pentru a veni cu camera video în Iugoslavia, echipa ProTV avea nevoie de viză de intrare în țară. O aberație inventată de autoritățile de la Belgrad pentru jurnaliști, deoarece nici un cetățean român nu avea nevoie de viză pentru a intra în Iugoslavia. În timp ce vorbeam, Mile Cărpenișan mi-a făcut cu ochiul și a ridicat două degete. M-am prins imediat ce voia să zică. I-am spus lui Sergiu să trimită echipa, pentru că voi aranja eu intrarea lor în țară, însă nu-i pot explica la telefon cum voi face. A râs și mi-a răspuns că o va trimite, dar m-a rugat să am grijă.

Înainte de a închide telefonul, i-am povestit și lui pățaniile unui subofițer britanic, Gordon Easton, care plecase aseară de la Salonic, cu gândul de a ajunge în Kosovo. Tipul era un specialist scoțian în fotografierea de gropi comune și, după ce s-a urcat la volanul Land Rover-ului din dotare, în loc să plece spre nord, către Kosovo, a luat-o spre sud, a condus 1.000 de kilometri fără să observe nimic neobișnuit și a ajuns astăzi într-o piață din Atena, unde s-a apucat să întrebe care e drumul spre Priștina. Un echipaj al Poliției l-a condus imediat la sediu și a chemat diplomații Ambasadei Marii Britanii, care i-au dat subofițerului toate îndrumările necesare. Acesta a mulțumit polițiștilor pentru ospitalitate și s-a urcat în mașină, demarând în hohotele de râs ale ziariștilor greci, care aflaseră de incident.

Share

target: sârbii semnează acordul de pace cu NATO

by

9 iunie 1999

Întrevederea dintre emisarii iugoslavi și delegația NATO, care a început aseară la Kumanovo, în nordul Macedoniei, continua încă în zori, putând aduce rezultate, relatează AFP. Purtătorul de cuvânt al Alianței, comandantul american Tray Kate, a declarat la ora 7:00 că NATO “este optimistă cu prudență” în privința reușitei întrevederii. Potrivit unei surse occidentale, discuțiile s-au referit în special la calendarul și etapizarea procesului de retragere sârbă din Kosovo și al sosirii NATO în provincie.

După ce ne-am trezit, ne-am luat rămas bun de la Eugen Mihăescu, George Roncea și Dobrivoi. Nelu Madjinca urma să-i ducă cu mașina lui până la graniță, unde domnul Mihăescu era așteptat de niște prieteni. Îmi părea foarte rău că pleacă, în special el, pentru că mă obișnuisem atât de mult cu lungile plimbări pe străzile Belgradului, în care îmi povestea fragmente din viața sa. Era atât de plastic și de savuros, încât nici acum nu-mi iese din minte ideea de a-l ruga să mă lase să-i redactez o carte autobiografică. Este păcat, la amintirile pe care le are, la oamenii pe care i-a cunoscut, ca toate acestea să nu fie scrise undeva.

Înainte de a pleca, am umblat pe străzile Belgradului, să ne fotografiem în diferite locuri, pentru a avea câte o amintire. Ne-am dus lângă clădirea Statului Major General și ne-am fotografiat lângă sediul Guvernului. Eugen Mihăescu l-a rugat pe Dobrivoi să-i fotografieze una din cariatidele care sprijineau acoperișul distrus de bombe. Era o imagine superbă, cu statuia unei femei care, în loc să țină în brațe marginea acoperișului, își ridica mâinile spre cer. Desigur că, imediat ce ne-au văzut, militarii care supravegheau zona au sărit să ne verifice acreditarile de război. Eu m-am ținut deoparte și, pentru a nu avea probleme, Dobrivoi obținuse de la Centrul militar de presă o autorizație care îi permitea să fotografieze majoritatea clădirilor avariate de bombe din Belgrad. Așa că eram în regulă.

După aceea, ne-am fotografiat pe acoperișul hotelului, unde am stat atâtea nopți împreună, privind cerul înroșit de tirurile antiaerienei și al rachetelor NATO. Cu simțul său artistic deosebit, Eugen Mihăescu ne-a aranjat frumos, pentru ca fotografiile să iasă cât mai bine. Nu știu nici acum de ce fotografiile alea n-au mai ajuns la noi niciodată.

Ziua, privit de pe acoperiș, Belgradul arăta ciudat. Un oraș liniștit, aproape banal, înconjurat de Dunăre și de Sava, înverzit de parcuri. Din locul unde ne aflam, nu puteam zări decât cu greutate clădirile înnegrite de flăcările incendiilor și brăzdate de schijele proiectilelor. Ne-am mai îmbrățișat o dată și i-am lăsat să plece. Dacă pe Eugen Mihăescu îl înțelegeam, pe George – nu… Am încercat să-i scot din cap ideea că finalul războiului n-ar fi aproape, dar n-am reușit. În exaltarea lui, spera în continuare într-o minune. Dar minunile nu se petrec decât în povești.

NATO a dezmințit declarațiile șefului Statului Major al Armatei germane, generalul Hans-Peter von Kirchbach, privind suspendarea operațiunilor militare împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. “Operațiunile continuă,” a afirmat Jamie Shea. “Ne aflam încă în luptă în momentul în care am părăsit cartierul general al forțelor aliate din Europa,” a afirmat, la rândul său, purtătorul de cuvânt militar al NATO, generalul german Walter Jertz. El a tradus în engleză declarația făcută de generalul von Kirchbach, explicând că acesta a dorit să spună că bombardamentele erau “practic” pe punctul de a fi încheiate.

Parcă peste tot mirosea a pace în Belgrad. Era o zi frumoasă de vară. Oamenii se plimbau liniștiți și doar pe la cafenele comentau, ușor blazați, ultimele știri despre negocierile de la Kumanovo. Ziarele își schimbaseră aspectul mohorât. Începând de astăzi, cotidianul “Blic” își modificase formatul și, în paginile din mijloc, în loc de fotoreportaje despre război, publica programul complet al televiziunilor, cu pozele color ale starurilor din filmele difuzate. Deja de câteva zile, televiziunile își modificaseră sigla pe care o mențineau pe ecran în timpul alarmelor aeriene. Din sigla imensă de la început, pe care scria “Vazdusni opasnost“, nu mai rămăsese decât discreta siluetă a unui avion, iar programul nu mai era întrerupt pentru comunicatele marțiale ale Comandamentului Apărării civile. De altfel, formulele de început și de sfârșit ale acestor comunicate, de o gravitate aproape ridicolă, deveniseră acum subiect de poante, intrând în limbajul uzual al tinerilor și, mai ales, al animatorilor posturilor de radio. De câte ori auzeam expresiile “Paznja, paznja, beogradjani…” sau “Gotovo!“, care indicau începutul, respectiv sfârșitul acestor comunicate, zâmbeam cu nostalgie și tristețe. Nu erau amintirile pe care și le-ar fi dorit un om normal, dar erau amintirile noastre. Ale noastre și ale sârbilor.

Se făcuse foarte cald la Belgrad și, în sfârșit, au montat o instalație de aer condiționat la Media Center. Eram fericit că totul funcționa aici, pentru că, la Internet-cafe-ul de la Dom Omladine, după ce s-au prins că suntem străini, au mărit tariful la 45 de dinari/oră, adică aproape 5 mărci germane. Ne-am jurat să nu mai călcăm pe acolo, nici măcar în zilele în care Media Center era închis. Între două transmisii, am apucat să dau o fugă până în piață, unde două sârboaice simpatice mă așteptau, să-mi vândă o pereche de pantaloni scurți negri, cu buzunare laterale. Cu două zile în urmă, găsisem o pereche similară, însă erau prea mari și îmi promiseseră că îmi vor căuta și numărul meu. Când m-am întors, m-am oprit la o frizerie, unde femeia care mă tundea pentru a treia oară de când eram la Belgrad m-a recunoscut și m-a întrebat: “Tot așa de scurt ca data trecută?” Am zâmbit și, cât m-a tuns, am pălăvrăgit vrute și nevrute. Fără să amintim o clipă de război.

Deja mă simțeam ca acasă la Belgrad. Blocat aici, fără posibilitatea de a trimite cuiva cheile de la apartamentul în care locuiam la Timișoara, ca să-mi trimită haine, am fost nevoit să economisesc din puținii bani pe care îi primeam, pentru a-mi cumpăra tot ce aveam nevoie. O pereche de blugi, câteva tricouri de vară, chiloți, șosete, pantaloni scurți. Și, desigur, n-am rezistat până nu am adunat suficienți bani să-mi cumpăr o pereche de ghete și una de bocanci, care m-au fermecat de când le-am văzut prima oară. Când m-am întors acasă, am aflat cât de îngrijorate erau vecinele mele pentru soarta mea. Două doamne în vârstă, care mă considerau un fel de fiu adoptiv. Doamna Lucia Baliga, vecina mea de palier, urmărea tot ce transmiteam de la Belgrad și avea grijă să-mi plătească curentul și întreținerea la timp. O altă doamnă, care stătea în casa de lângă mine, s-a dus o dată până la sediul TVR Timișoara, unde credea că lucrez, să întrebe de numărul meu de telefon, pentru că voia să mă anunțe că mi s-a desumflat una din roțile mașinii, pe care o țineam parcată în fața casei. Cred că, dacă ar fi știut că mașina nici măcar nu era încuiată, nu ar mai fi avut somn noaptea. Noroc că Timișoara este un oraș liniștit, iar mașina mea – un vechi Mercedes Coupe – nu-i tenta prea mult pe hoți.

NATO cheltuiește în războiul din Kosovo 42 de milioane de lire sterline zilnic, 12 % din această sumă fiind furnizată de Marea Britanie, potrivit opiniei unui expert britanic în probleme de apărare, Paul Beaver, dintr-un articol publicat de revista “Jane’s Defence“. “Trebuie continuate cheltuielile la un nivel similar sau mai ridicat, chiar dacă proiectele incluse în planul de pace prevăd încetarea rapidă a campaniei aeriene,” a adăugat expertul. “Din totalul cheltuielilor NATO, 5 milioane de lire pe zi revin Marii Britanii, în timp ce Ministerul Apărării a anunțat până acum că este vorba de costuri de numai 1,3 milioane de lire pe zi. Va fi o problemă în momentul în care se va decide cine, de la Whitehall, va plăti.”

Așa cum mă așteptam, astăzi au apărut reacții la ultimele evenimente. Liderii tuturor partidelor politice din Iugoslavia salută apropierea păcii, dar sunt tot mai îngrijorați de soarta sârbilor care trăiesc în Kosovo. Majoritatea nu are încredere în capacitatea viitoarelor forțe de menținere a păcii de a dezarma formațiunile UCK și de a împiedica prigonirea sârbilor din provincie. Azi-dimineață, generalul Vladimir Lazarevic, comandantul Corpului Priștina al Armatei iugoslave, a declarat că, sprijiniți de forțele speciale NATO, teroriștii UCK au continuat să atace militarii sârbi de la granița cu Albania, însă atacurile au fost respinse.

Partidul Radical din Serbia (SRS) a comunicat că interesele vitale ale locuitorilor din Kosovo și Metohia pot fi apărate doar în interiorul Serbiei. Dragoljub Stankovic, membru în Colegiul director al partidului, a declarat că Vuk Draskovic și partidul său (Mișcarea pentru Reînnoirea Serbiei, SPO) au început o campanie acerbă pentru eliminarea SRS de pe scena politică. “SPO controlează posturile de televiziune Studio B din Belgrad și NTV din Niș, care sunt defetiste și încearcă să-i convingă pe sârbi că au câștigat acest război,” spunea Stankovic.

Gorica Gajevic, secretarul general al Partidului Socialist din Serbia (SPS, condus de Slobodan Milosevic), a declarat azi, într-un discurs ținut la Universitatea din Priștina, că “Iugoslavia se află în pragul păcii” și a lăudat poporul sârb pentru bravura și curajul de care a dat dovadă în acest război. Partidul Democrat (DS) afirmă că este nevoie ca întreaga comunitate internațională să asigure securitatea oamenilor din Kosovo, după retragerea Armatei și Poliției iugoslave. “Trebuie prevenite, prin măsuri ferme, o nouă tragedie umanitară și exodul sârbilor din provincie, iar un rol important îi revine aici Bisericii Ortodoxe Sârbe,” scria în comunicatul DS.

Goran Svilanovic, președintele Alianței Civice din Serbia (GSS) a afirmat, tranșant, că Serbia și Kosovo au fost distruse, iar oamenii – bombardați, numai pentru că Slobodan Milosevic a ținut să se mențină la putere cu orice preț și nu din dorința de a apăra provincia. “Pentru asta, Milosevic va trebui să răspundă în fața Parlamentului federal,” cerea Svilanovic. În aceeași notă, Centrul Democratic Iugoslav a cerut ca poporul sârb să afle întregul adevăr despre acordul de pace și nu să-i fie prezentată o variantă cosmetizată a acestuia, pentru a judeca tot ce conține documentul și a-l compara cu acordul de la Rambouillet.

Laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel l-a avertizat pe Bill Clinton în privința riscurilor “unei băi de sânge” ale cărei victime ar fi sârbii, după ce refugiații albanofoni din Kosovo se vor întoarce acasă, relatează AFP. Președintele american i-a cerut scriitorului să meargă în taberele de refugiați din Albania și Macedonia pentru a examina situația umanitară. “Am constatat o teribilă tristețe, durere și ură,” a povestit Elie Wiesel. “Mă tem de consecințele urii care există acum în rândul victimelor. Iar NATO și trupele americane vor trebui să servească drept paravan viu, pentru a împiedica o baie de sânge. Ceea ce am văzut nu este foarte încurajator. Victimele au suferit prea multe cruzimi și călăii au comis prea multe brutalități. E nevoie de mult timp pentru ca ei să reînvețe să trăiască împreună, ca înainte de 1989.” Wiesel crede că va exista cu siguranță un exod al sârbilor din Kosovo. “Sârbii deja nu se mai simt în securitate și se tem,” a explicat el.

Poate că declarațiile partidelor politice par destul de dure, însă problema lor principală este audiența scăzută pe care o au în rândul populației și – mai ales – slaba lor mediatizare la nivel național. Dar despre catastrofa adusă de acest război, vorbeau mult mai elocvent datele despre victimele și pagubele provocate de bombe. Conform unor bilanțuri provizorii, bombardamentele de până acum ar fi făcut peste 2.000 de morți și 5.000 de răniți printre civili. Numai în Belgrad, pagubele provocate de bombe variază între 3 și 5 miliarde de dolari, după aprecierile primarului Milan Bozic. “Sistemele vitale ale Belgradului sunt – cât de cât – funcționale, însă avem mari probleme la transportul în comun și rezervele de carburanți sunt pe sfârșite,” explica Bozic. În capitala iugoslavă, din cauza avariilor la sistemul energetic, încă mai existau cartiere cu dificultăți în alimentarea cu energie electrică. A fost întocmit un program de întrerupere a distribuirii energiei, care prevede pauze de câte 3 ore, la fiecare 7-8 ore.

Începând de astăzi, la Kragujevac sunt programate pauze de 6 ore în distribuirea curentului, la fel ca în Novi Sad. Caslav Popovic, președintele Consiliului local din Novi Sad, a afirmat că orașul a suferit pagube de peste 600 de milioane de dolari, fără a le socoti pe cele datorate distrugerii rafinăriei, care nu au fost calculate deocamdată. Numai pentru reconstrucția celor 3 poduri peste Dunăre ar fi nevoie de 300 de milioane de dolari, iar ridicarea altui sediu pentru televiziune este estimată la 38 de milioane de dolari. Casele și blocurile de locuințe au suferit pagube de 7,5 milioane de dolari, iar sistemul comunal – de alte 3 milioane. Astăzi, partea dinspre Sremska a orașului continuă să fie alimentată cu apă din 9 cisterne, iar – din lipsă de carburanți – după mai multe zile de pauză, doar 11 mașini ale Salubrității au ieșit pe străzi.

În întreaga Iugoslavie, din cauza bombardării capacităților economice, au rămas fără locuri de muncă peste 500.000 de oameni, situația afectând alte 1,6 milioane de persoane, membre ale familiilor acestora. Interesant este că, deși, inițial, țările occidentale anunțaseră că reconstrucția Iugoslaviei va costa cel putin 35 de miliarde de mărci germane și că se pregătește un fel de “plan Marshall“, în ultimele zile, nimeni nu a mai amintit decât de costurile misiunii de menținere a păcii în Kosovo. Misiune pusă tot mai mult sub semnul întrebării de către sârbi, mai ales după ultimele reacții ale Moscovei. “Marele frate” a uitat de promisiunile făcute până acum sârbilor, astăzi Boris Elțîn rugându-se la telefon de președintele chinez Jiang Zemin să nu uzeze de dreptul său de veto în ședința Consiliului de Securitate al ONU. Și, colac peste pupăză, după ce s-au lăudat că vor trimite 10.000 de militari pentru forța de menținere a păcii în Kosovo, rușii au început deja să se vaite că nu au de unde să facă rost de cele 150 de milioane de dolari, cât ar costa, anual, întreținerea lor.

Forțele iugoslave au suferit pierderi grele, atât umane, cât și materiale, de la acceptarea de către autoritățile de la Belgrad a planului de pace pentru Kosovo, a afirmat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea, citat de AFP. El l-a acuzat pe Slobodan Milosevic că se joacă cu viețile soldaților. “De joia trecută, Armata iugoslavă a pierdut 29 de tancuri, 93 de transportoare de trupe, 209 piese de artilerie, 11 poziții de apărare antiaeriană, 86 de mortiere, precum și nenumărate alte poziții și vehicule,” a precizat Jamie Shea. “Acestea sunt niște pierderi pe care nici o armată nu le poate suporta pe termen lung, rămânând în același timp operațională. Dar chiar mai importantă este pierderea vieților mai multor soldați. Dacă Milosevic ar fi acceptat imediat planul internațional de pace pentru Kosovo, acești soldați ar fi fost acum acasă, în Serbia.”

Într-o zi atât de agitată, sârbii aproape că au uitat de preliminariile Campionatului European de fotbal Euro 2000. După ce ieri, reprezentativa de tineret a bătut Malta cu 7-0, în această seară, la Salonic, în Grecia, urma meciul naționalei de seniori. Însă toată lumea era cu ochii spre Kumanovo. Aici, se desfășura un adevărat “meci al greilor”. Delegația iugoslavă era compusă din gen.col. Svetozar Marjanovic, adjunct al șefului Statului Major General, Nebojsa Vujovic, adjunct al ministrului federal de Externe, gen. Blagoje Kovacevic, adjunct al Statului Major General, gen. Mladen Karanovic, seful Apărării Antiaeriene, gen. Ljubomir Draganjac, șef al Departamentului Logistic, generalii Obrad Stevanovic și Slobodan Miletic, din Ministerul de Interne, și ofiterii Branko Krga și Milan Djakovic. Nici de partea cealaltă, delegația NATO nu era mai prejos: generalul Michael Jackson, generalul francez Bruno Cuche, generalul german Fritz von Korff (comandant al Brigazii 12 Tancuri), generalul Mauro del Vecchio (adjunct al șefului contingentului italian), generalii britanici Bill Rollo (comandant al Brigăzii 4) și Adrian Freer (comandant al Brigăzii 5 aeropurtate) și generalul american John Craddock (comandantul contingentului american din Macedonia).

Întrerupte la ora 10:00, discuțiile au fost reluate la 13:45, când generalul Svetozar Marjanovic și Nebojsa Vujovic s-au întors la Kumanovo, după ce s-au consultat cu Belgradul. Sârbii au reușit să obțină un răgaz suplimentar pentru retragerea din Kosovo, peste cele 7 zile oferite de NATO. Până și ministrul francez al Apărării, Alain Richard, s-a văzut nevoit să recunoască dificultățile retragerii sârbilor din Kosovo, mai ales că Armata iugoslavă își îngropase o bună parte din dispozitiv, pentru a face față unei eventuale intervenții terestre. La ora 17:00, negocierile s-au întrerupt încă o dată, Marjanovic și Vujovic plecând din nou în Iugoslavia.

De-a lungul întregii zile, în aproape toată țara fusese liniște. Doar câteva explozii izolate în Kosovo, în regiunea localităților Dragas, Orahovac și Gora. După plecarea celor doi, se părea că negocierile au intrat într-un nou impas. Mi-am transmis corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30, lăsând ambiguitatea să plutească și deasupra relatării mele. M-am înțeles cu colegii de la București să rămânem pe fază și – dacă se întâmplă ceva – să luăm legătura urgent. Știam doar că, după o scurtă consultare cu Milosevic, reprezentanții iugoslavi l-au sunat pe generalul Michael Jackson și au cerut reluarea urgentă a negocierilor de la Kumanovo.

Martti Ahtisaari a declarat la Helsinki că acordul asupra modalităților de retragere a forțelor iugoslave din Kosovo este iminent. “Suntem foarte aproape de un acord și nu aș fi surprins să se ajungă la el chiar astăzi,” a afirmat președintele finlandez la postul “Radio Nova“.

Am coborât să mâncăm ceva în restaurantul hotelului. Nu ne puteam permite să plecăm în altă parte, până nu aflam ce se întâmplă la Kumanovo. În restaurant, telefonul mobil funcționa foarte prost și trebuia să mi-l țin pe pervazul unui geam. Eram la masă cu Mile Cărpenișan, “scriitorul” Dragan și cu “secretara” sa, superba Maya. La un moment dat, cu puțin înainte de ora 21:00, telefonul a început să zbârnâie. Era Peter Barabas, producătorul executiv al Știrilor ProTV. “S-a semnat acordul de pace!” mi-a strigat el. “Intri în direct în 2 minute!”

N-am apucat să-i răspund, pentru că m-a lăsat pe linie cu Beavis. “Hai, mă, că s-a terminat,” i-am auzit vocea tărăgănată. “Vii și tu acasă. Ți-am pregătit un CD cu jocuri pe computer… o minunăție. Ai și un joc în care acțiunea se petrece în Iugoslavia.” I-am strigat lui Mile că războiul s-a terminat și am ieșit în fugă în stradă, unde era destul de liniște și aveam recepție maximă la telefon. Am auzit genericul Știrilor ProTV și vocea lui Lucian Mîndruță, care spunea că întrerupem programul obișnuit pentru o ediție specială dedicată războiului din Iugoslavia. I-am urlat lui Beavis să-mi spună ce se întâmplă. “Habar n-am,” mi-a răspuns el. “Văd niște imagini preluate de la CNN… un general american… şi un ofiţer într-o uniformă de camuflaj… Cred că e un sârb de-al tău, dar nu înțeleg ce spune. Vezi că intri în direct!”

Mi-am dat seama doar că s-a semnat acordul de pace și am auzit vocea lui Lucian: “Suntem în legătură directă cu Sorin Bogdan, corespondentul nostru la Belgrad. Ce se întâmplă la voi?” Am explicat că aici, în Iugoslavia, nimeni nu aflase, deocamdată, că războiul s-a terminat. Privind în jur, am improvizat o relatare de culoare, descriind atmosfera aparent calmă de aici. Nimeni nu știa nimic, însă așteptam cu sufletul la gură reacția sârbilor la auzul veștii. Din fericire, ediția specială a Știrilor nu a durat prea mult, pentru că nici la București nu se știau prea multe detalii. După transmisie, ne-am înțeles să ne ținem la curent cu situația și să mă pregătesc pentru încă o transmisie în direct la miezul nopții. Adică la ora 23:00, ora Iugoslaviei. Mai aveam două ore. Am alergat în cameră și am început să mut de pe un canal pe altul al posturilor iugoslave de televiziune.

AFP prezintă principalele puncte al “Acordului militar tehnic” încheiat la Kumanovo, între reprezentanții NATO și cei ai Belgradului:

– retragerea forțelor terestre iugoslave și intrarea sincronizată a KFOR în provincie: Belgradul se angajează să procedeze la o retragere pe etape a “tuturor forțelor sale terestre din Kosovo către localitățile din Serbia”. În retragere, forțele iugoslave “vor degaja toate căile de comunicație, ridicând toate minele și alte obstacole”. Intrarea și desfășurarea forțelor internaționale de securitate în Kosovo (KFOR) vor fi sincronizate cu retragerea forțelor iugoslave.

– suspendarea atacurilor NATO: “loviturile aeriene ale NATO vor fi suspendate”, dacă se verifică faptul că forțele iugoslave situate în zona “a treia” (în nordul provinciei) au evacuat zona, pe rute precise, în 24 de ore de la semnarea acordului. “Va urma suspendarea atacurilor, cu condiția ca clauzele acestui acord să fie aplicate în totalitate și cu condiția ca în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite să fie adoptată foarte rapid rezoluția” referitoare la o desfășurare a KFOR, pentru a se evita “un vid în materie de securitate”.

– evacuarea totală a forțelor terestre iugoslave din Kosovo în decurs de 11 zile: după 11 zile de la semnarea acordului, “toate forțele terestre iugoslave vor trebui să-și fi încheiat retragerea din Kosovo” și să se fi repliat la 5 kilometri dincolo de granițele provinciei. Anterior, toate forțele Belgradului vor trebui să evacueze zona “unu” (din sud) în decurs de 6 zile, iar zona “doi” (din centru) în 9 zile.

– oprirea atacurilor NATO: campania aeriană va fi definitiv încheiată odată cu “retragerea completă a forțelor iugoslave”.

– retragerea forțelor aeriene și ale apărării antiaeriene în decurs de 3 zile: la 3 zile de la încheierea acordului, toate aparatele iugoslave, precum și radarele, totalitatea rachetelor sol-aer și a artileriei antiaeriene din Kosovo vor trebui repliate către Serbia, într-o zonă situată la 25 de kilometri de granițele provinciei.

– defășurarea KFOR: forțele KFOR vor fi desfășurate, vor opera fără obstacole în Kosovo și vor dispune de autoritatea de a lua toate măsurile necesare pentru a stabili și a menține un mediu de securitate pentru toți cetățenii din Kosovo.

– definirea forțelor sârbe: tot personalul Republicii Federale Iugoslavia care dispune de o capacitate militară, inclusiv trupele armatei regulate, grupurile civile înarmate, asociațiile paramilitare, armata aerului, garda națională, poliția de frontieră, militarii în rezervă, poliția militară, serviciile de informații, precum și personalul Ministerului de Interne, forțele de intervenție și orice alt grup care va fi desemnat de comandantul KFOR.

În sfârșit, la 21:56, Studio B a fost prima televiziune care a dat știrea semnării acordului tehnico-militar de la Kumanovo, preluând imagini de la Sky News. A urmat postul de televiziune BK, transmițând în jurnalul de la ora 22:00 imagini cu declarația de la Kumanovo a generalului Svetozar Marjanovic, dată în fața jurnaliștilor străini: “Delegația Armatei iugoslave a încheiat negocierile cu reprezentanții forțelor internaționale ale Națiunilor Unite. Negocierile au fost foarte dificile, dar în final am reușit să semnăm acordul, un acord de pace. Ceea ce înseamnă că războiul s-a sfârșit și că politica păcii a fost mai puternică, politică promovată de Iugoslavia și de președintele Slobodan Milosevic. Am arătat, de-a lungul acestor negocieri, că suntem cu adevărat deschiși și că dorim să asigurăm securitatea tuturor cetățenilor din Kosovo și Metohia. Forțele internaționale de menținere a păcii vor prelua controlul în provincie, cu obligația de a asigura întreaga securitate în zonă. Vă mulțumesc foarte mult și cred că nu este timp pentru a vă răspunde la întrebări.”

Punctul culminant al știrilor a fost jurnalul RTS. Deși mă așteptam la o ediție specială, nici vorbă de așa ceva! La 22:30, a început jurnalul RTS, preluat de toate posturile iugoslave și de câteva posturi de radio. După generic, a apărut o crainică, vizibil emoționată, ale cărei prime cuvinte au fost: “Agresiunea împotriva Iugoslaviei a încetat! Politica de pace a președintelui Slobodan Milosevic a învins!” Restul introducerii nu l-am mai auzit, fiindcă râdeam cu gura până la urechi. Hohote de râs răsunau din toate blocurile din jurul hotelului. Când m-am liniștit, am continuat să privesc jurnalul. De emoție, prezentatoarea a anunțat că, la Bonn, G-8 a hotărât oprirea bombardamentelor. După care și-a cerut scuze, precizând că reuniunea avusese loc la Koln. A continuat cu prezentarea reuniunii Consiliului de Securitate al ONU, subliniind poziția Chinei, care a impus întâi încetarea bombardamentelor, pentru a vota rezoluția. S-a insistat că se garantează suveranitatea și integritatea teritorială a Serbiei și Iugoslaviei. În continuare, a fost prezentată declarația generalului Marjanovic, preluată tot de la Sky News. Apoi poziția Rusiei, subliniindu-se că militarii pe care rușii îi vor trimite în Kosovo nu vor fi sub comanda NATO, fiind convenită dubla comandă a forțelor internaționale de pace.

Mai aveam puțin și trebuia să intru în direct pentru Știrile ProTV de la miezul nopții. Am avut inspirația să urc pe acoperiș și, când Lucian Mîndruță mi-a dat legătura, am început, într-un ritm care nu-i permitea să mă întrerupă: “Doamnelor și domnilor, mă aflu din nou pe acoperișul hotelului “Toplice“, de unde am urmărit vreme de 77 de zile și nopți luptele aeriene dintre aviația NATO și antiaeriana iugoslavă. Trebuie să vă spun că, acum, la Belgrad, se trage. Trage antiaeriana Belgradului, trag tunurile grele, trage antiaeriana Novi Sad-ului!” Am lăsat o mică pauză, după care am continuat: “De această dată, însă, se trage de bucurie! Nu mă aflu în Piața Republicii, pentru că nu m-ați putea auzi. Acolo e un vacarm de nedescris. Explodează petarde, se trage cu pistolul și chiar cu pușca mitralieră. Coloane de mașini se îndreaptă claxonând spre centru. Sute de tineri flutură drapelele Serbiei și Iugoslaviei și scandeaza: Kosovo e Serbia! E o adevărată nebunie aici, la Belgrad, și cred că în toată Iugoslavia!”

Lucian n-a avut de lucru și m-a întrerupt, amintindu-mi că, în relatările mele anterioare, susținusem că sârbii nu sunt deloc mulțumiți de condițiile impuse de NATO pentru încetarea bombardamentelor. I-am replicat imediat: “Da, Lucian, este adevărat. Însă bucuria de acum dovedește că sârbii nu sunt un popor de nebuni, care iubesc războiul și bombardamentele. Acum se bucură că demența s-a terminat, că nu se vor mai culca și nici nu se vor mai trezi odată cu sirenele alarmei aeriene, că vor privi spre cer pentru a vedea stelele, nu avioanele aducătoare de moarte. Mâine, sunt convins că această bucurie va fi din nou înlocuita cu tristețea pierderii acestui război.” Și am adăugat că poate cel mai bine definește această atitudine a sârbilor ultimul banc pe care l-am auzit astăzi la Belgrad, în care se spunea că, într-o dimineață, Mira Markovic, soția lui Milosevic, năvălește în dormitor strigând: “Slobo! Slobo! Trezește-te! E plină curtea de soldați!” La care Milosevic îi răspunde, calm: “Stai liniștită, dragă. Nu sunt militari, sunt grănicerii noștri.”

Liderul politic al UCK Hashim Thaqi “i-a dat asigurări marți, lui Madeleine Albright, că unitățile militare ale organizației nu vor ataca forțele sârbe”, a afirmat Sabri Kicmari, reprezentantul în Germania al organizației, citat de postul de televiziune ARD. În plus, el a pledat pentru instaurarea de structuri democratice și organizarea unui referendum prin care locuitorii provinciei să-și poată decide singuri viitorul. “Vom accepta toate drepturile sârbilor care trăiesc în Kosovo,” a adăugat Kicmari. “În regiunea unde rușii vor avea comandamentul, noi nu putem garanta că oamenii noștri se vor întoarce și că nu vor exista dificultăți. Unitățile noastre din regiunea comandată de ruși nu se vor dezarma.”

“Scopul nostru este să combatem aparatul represiv sârb. Sârbii și muntenegrenii pot să rămână la noi, drepturile lor vor fi respectate. Vom accepta o prezență internațională pentru a supraveghea respectarea drepturilor minorităților în  Kosovo. Nu intenționăm să repetăm erorile regimului precedent,” a afirmat și Bardhyl Mahmuti, într-un interviu acordat postului de radio France-Info. “Nu credem că vor fi răzbunări, însă nu sunt excluse cazurile izolate. Vom face eforturi pentru a împiedica orice tentativă de răzbunare, dar nimeni nu poate să pretindă că poate controla întreaga populație, pentru că este vorba de o populație masacrată și deportată.”

Am coborât de pe acoperiș și i-am povestit lui Mile despre transmisia pe care o făcusem. Mă aștepta în barul hotelului, la masă cu Dragan și Maya. I-am îndemnat să mergem și noi în Trg Republike, să vedem fiesta. Ne-am urcat în mașina Mayei, însă a trebuit să parcăm pe o stradă laterală, pentru că Poliția blocase accesul spre centru. Am mers pe jos, contemplând bucuria sârbilor, care strigau, se îmbrățișau și aruncau petarde, fluturând făclii colorate. Toti reporterii străini năvăliseră să filmeze și înregistrau declarațiile oamenilor. Nu am văzut nici o oficialitate în centru, cu excepția ministrului federal al Culturii, care a fost imediat asaltat de reporteri. Toată lumea era fericită că războiul s-a terminat și autoritățile anunțaseră, pentru mâine, un concert maraton în Trg Republike, de la prânz până a doua zi, cu toate formațiile care au cântat la tradiționalele concerte de protest împotriva bombardamentelor NATO.

Când atmosfera s-a mai liniștit, ne-am întors la hotel. Dragan ne-a întrebat dacă am observat bucuria din declarațiile lui Javier Solana, Jacques Chirac, Tony Blair și Bill Clinton, la fel de mare ca a sârbilor. Erau evident fericiți că războiul, care începuse să-i încurce foarte mult, se terminase. Cel puțin din acest punct de vedere, sârbii se pot considera câștigătorii morali ai bătăliei. Încet-încet, tristețea de pe fața lui Dragan ne-a molipsit și pe noi. “Ce veți face în continuare?” l-am întrebat eu. “Știi bine că, odată cu războiul, ați pierdut și Kosovo.” A zâmbit cu subînțeles și mi-a răspuns: “Dimpotrivă! Războiul abia acum începe. 400.000 dintre ai noștri sunt pregătiți să plece în Kosovo.” Însă această ipoteză nu m-a convins deloc. Nici chiar zvonul că Corpul III al Armatei iugoslave ar refuza să se retragă din Kosovo. Slobodan Milosevic controla prea bine totul, pentru a permite defecțiuni de acest fel.

“Al dracului geam!” am exclamat eu, privind spre vitrina dinspre stradă, pe care Nelu se încăpățânase să nu lipească bandă izolantă. “A rezistat tot războiul!” Am pufnit cu toții în râs, după care ne-am poticnit într-o discuție fără sfârșit, despre motivul pentru care, din cauza suflului exploziilor, geamurile se spărgeau întotdeauna către exterior. Până la urmă, nimeni n-a putut explica logic de ce, iar Maya l-a luat pe Dragan de braț și au plecat împreună. A fost ultima oară când l-am văzut în carne și oase pe “scriitorul” nostru. Aveam să-l mai văd, câteva zile mai târziu, la televizor, în imaginile prezentate de RTS, când Slobodan Milosevic a decorat o parte din ofițerii Armatei, Poliției și Serviciilor secrete, pentru merite deosebite. Era îmbrăcat în uniforma de la Serviciul de Contraspionaj militar și stătea în rândul trei al ofițerilor cărora președintele iugoslav le strângea mâna, mulțumindu-le pentru felul în care și-au făcut datoria. Îmi amintesc că ne-am amuzat, gândindu-ne cât de ușor se câștigă decorațiile, stând la taclale la o bere, cu niște jurnaliști români.

OSCE a anunțat că ar putea să nu joace decât un rol secundar în acțiunea de punere în aplicare a unui acord de pace în Kosovo, informează AFP. OSCE, care a desfășurat 1.400 de observatori în cursul precedentei sale misiuni de verificare în Kosovo (KVM), a decis azi să trimită o nouă misiune în Kosovo, cu un nou mandat. “OSCE s-a pregătit în vederea unui rol important în cadrul unei misiuni de aplicație civilă,” se arată într-un comunicat al organizației.

La propunerea lui Mile, ne-am hotărât să ne mutăm pe terasa barului de lângă parc, unde eram deja de-ai casei și puteam asculta Radio Nostalgija, un post care difuza muzică excelentă. Nelu, care voia să vină și el, a cam strâmbat din nas, dar i-am spus că a câștigat destui bani de la noi, așa că puteam să bem o dată și în altă parte. Oricum, nu voiam să mai zăbovim mult, pentru că eu fusesem anunțat că voi intra în direct și în emisiunea de dimineață de la ProTV, așa că trebuia să mă trezesc devreme.

Înainte de a pleca, ne-am oprit o clipă, pentru că la televizor apăruse lt.col. Stojan Konjikovac, care a dezmințit o declarație a generalului american Charles Wald, care afirmase că, cu numai câteva ore înainte de semnarea acordului de pace, bombardiere B-52 atacaseră forțele sârbe din sud-vestul provinciei Kosovo, distrugând mai multe vehicule militare. “Aflată în imposibilitatea de a înregistra succese militare, propaganda agresorului răspândește minciuni potrivit cărora bombardierele strategice B-52 au făcut numeroase victime în cursul bombardării a două batalioane ale Armatei iugoslave,” a precizat ofițerul sârb. “Forțele armate iugoslave rezistă solid pe liniile de apărare și am luat măsuri pentru a-i proteja pe oamenii noștri care sunt pe pozițiile de pe muntele Pastrik.”

Ne-am așezat la o masă de pe terasa barului, cu o bere în față, depănând amintiri amuzante de pe vremea bombardamentelor. La un moment dat, Nelu și-a amintit că promisese să ne spuna ceva important, în exclusivitate, după ce războiul se va încheia. “Știți ce aveam noi la etajul doi la hotel “Toplice“?” Am dat din umeri. “Al doilea centru de comunicații al Statului Major General!” În clipa următoare, i-am sărit la gât, iar Mile a scos cuțitul. Ne-am abținut cu greu, sub privirile uimite ale muntenegrenilor de la bar, care nu înțelegeau ce se întâmplă. Primul centru de comunicații fusese la hotel “Jugoslavija“, motiv pentru care NATO bombardase clădirea. “Ești nebun!” i-am spus eu. “Am fost tot războiul o țintă sigură!”

Nelu a așteptat să ne mai calmăm, după care ne-a povestit cum îl sunaseră de la Statul Major General și, într-o noapte și o zi, au instalat centrul de comunicații. “Era în zilele când voi știați că verificăm centrala telefonică a hotelului,” ne-a explicat el și mi-am amintit că băusem o bere cu unul din “tehnicienii” care făceau verificarea și chiar păstrasem cartea lui de vizită. Falsă, desigur. “Nu vă mai enervați, pentru că nu a observat nimeni,” ne-a replicat Nelu. “Nici chiar voi, care umblați prin hotel ca acasă. Cum vă imaginați că doar la “Toplice” se putea sta pe acoperiș, fără să vă aresteze?” Nelu ne-a spus că a avut tot timpul grijă să nu observe nimeni ceva suspect. Centrala era deservită doar de câte 2 oameni, care lucrau în schimburi de câte 12 ore.

Ne-a povestit că i-a observat cu atenție, când schimbau turele și nu a descoperit nimic suspect, fiind îmbrăcați civil și părând niște simpli clienți ai hotelului, mereu alții. “Ba da, v-ați fi dat seama, dacă ați fi fost atenți,” și-a amintit Nelu. “Încuiați, ca militarii, purtau toți același tip de geantă, pe care o aveau de la unitate. Până când m-am prins și le-am atras atenția.” Acum am înțeles de ce se isterizase Nelu, când i-am povestit de militarii care instalaseră și apoi păzeau ceva, îmbrăcați în uniforme, în clădirea de lângă noi. Și cum a reușit, cu un simplu telefon, să îi facă să se îmbrace în civil. Apoi mi-am amintit ce scandal i-a făcut unui prieten de-al său, care parcase un gigantic jeep, cu numerele de înmatriculare ale Armatei iugoslave, în fața hotelului, și coborâse, în uniformă, să-l viziteze. Nu înțelesesem atunci motivul pentru care își obligase prietenul să-și parcheze jeep-ul câteva străzi mai încolo, pentru o vizită de o oră, cât să bea împreună o bere. Crezusem că bombardamentele l-au făcut paranoic.

N-am mai stat mult la povești, pentru că Nelu ne stricase toată seara, cu știrea lui. Abia când ne-am întors la hotel, văzându-l amărât, l-am bătut pe umăr și i-am spus: “Nu fii supărat pe noi. Știm că altul n-ar fi făcut atâtea să ne ajute și – fără tine – eram de mult acasă. Îți mulțumim.” S-a luminat la față și n-am scăpat până nu ne-a făcut cinste cu încă o bere, în barul hotelului. Am acceptat, cu condiția să nu ne mai dezvăluie nimic în seara aceasta. Ne era de ajuns. Când ne-am înveselit, ne-a mai spus doar că, la camera 206, era centrul de cartier al Comandamentului Apărării civile. N-am mai avut nici o reacție. Față de centrul de transmisiuni, era floare la ureche.

Share

target: NATO reia bombardamentele, după întreruperea negocierilor de la Kumanovo

by

6 iunie 1999

De când ne-am trezit, n-am mai avut pace. Ardeam de nerăbdare să aflăm ce se mai întâmpla la negocieri. Delegația sârbă a sosit la ora 8:00, să discute cu generalul Michael Jackson la Kumanovo. Am continuat să ne amuzăm de variantele oferite de cele două părți despre Kumanovo, fiecare încercând să-și păstreze demnitatea neștirbită. Sârbii spuneau că este vorba de un aerodrom sportiv, în timp ce reprezentanții NATO au declarat, sec, că discuțiile au loc într-o cazemată a bazei franceze instalată aici. De această dată, delegația Armatei iugoslave era condusă de generalul Svetozar Marjanovic, adjunct al șefului Statului Major General, iar la negocieri asista și colonelul rus Evghenii Nikolaevici Barmiancev, atașatul militar al Ambasadei Rusiei la Belgrad. În jurul bazei de la Kumanovo sunt adunați peste 300 de jurnaliști din întreaga lume, care sunt cu greu ținuți la distanță de militari.

Mi-am pregătit corespondența pentru Știrile ProTV de la ora 13:00, în care colegii m-au rugat să insist asupra atmosferei din Iugoslavia și a reacțiilor de până acum. Nu erau prea multe de spus. În așteptarea rezultatelor negocierilor, totul părea încremenit în capitala iugoslavă. Pe fețele oamenilor, vigoarea și îndârjirea au lăsat loc apatiei și dezamăgirii. Nimănui nu-i mai păsa de ce se întâmpla la Kumanovo, pentru că toți au înțeles că pacea înseamnă, de fapt, capitularea și pierderea provinciei Kosovo. Toate eforturile mass-mediei controlate de guvern de a-i convinge pe oameni de contrariu par zadarnice. Mai ales că, spre deosebire de inspirația cu care manipulau informațiile până acum, autoritățile au recurs la strategii tot mai penibile, care nu păcălesc nici măcar un copil de 5 ani. Cel mai ridicol mi s-a părut un reportaj înregistrat pe unul din podurile belgrădene, unde cu greu au fost adunați 30-40 de oameni care declarau reporterilor că sârbii, conduși de Slobodan Milosevic, au câștigat războiul. Însă, deși erau membri de partid, selecționați cu grijă și aduși aici, nu erau deloc convingători.

NATO a înregistrat astăzi primele semne de pregătire a retragerii Armatei iugoslave din Kosovo, precum și o scădere a intensității activităților militare din nordul și centrul provinciei, relatează AFP. NATO dispune de informații potrivit cărora un tren încărcat cu echipament și personal militar a părăsit orașul Urosevac și a trecut prin Lipljan, îndreptându-se către nord, în direcția localității Kosovopolje. “Ar putea însemna începutul pregătirilor pentru o retragere,” a conchis Jamie Shea, adăugând că trebuie ca acest lucru să fie confirmat de fapte. În schimb, în sud-vest, de-a lungul frontierei albaneze, luptele între forțele Belgradului și UCK continuă și “nu exista, pentru moment, o schimbare semnificativă”, a precizat oficialul NATO.

Așa cum – de altfel – oficialii NATO au anunțat deja, atacurile aviației asupra provinciei Kosovo au continuat și astăzi, chiar în timpul negocierilor de pace. Încă de la 7:30, Djakovica a fost ținta bombardamentelor, localitatea fiind lovită de 13 proiectile. În jurul prânzului, au fost anunțate explozii la Bujanovac, Suva Reka, Urosevac și Priștina, apoi atacurile s-au întețit. Eram în legătură prin Internet cu sârbii din alte părți care, la rândul lor, țineau legătura telefonic sau prin radio cu prieteni sau cunoștințe din Kosovo. Abia apucam să-mi notez efectele bombardamentelor. Opt proiectile lângă Prizren, 10 la Decani, 6 rachete în autogara de la Knin, mai multe explozii în parcul natural de pe muntele Kopaonik, 3 proiectile la Rausic (lângă Pec), alte 3 în satul Markovic (langa Kursumlija), 1 mort și 1 rănit din cauza exploziilor de la Donje Budriga (lângă Gnjilane) și așa mai departe. În schimb, nici la Belgrad, nici în restul Serbiei nu au fost semnalate raiduri aeriene.

De parcă n-ar fi fost destul pagubele provocate de bombe, în ultimele zile, Serbia a fost puternic afectată de furtuni. Zeci de mii de hectare de culturi agricole au fost – efectiv – devastate de vânt și grindină. Adevărul este că n-am văzut în viața mea furtuni ca aici. Cerul se acoperea în câteva minute de nori plumburii, cu nuanțe violet, trăsnetele brăzdau orizontul fără încetare, iar ploaia torențială era însoțită de bucăți de gheață mari cât oul de porumbel. N-am găsit decât o explicație pentru violența furtunilor, care treceau la fel de repede cum au sosit. Chiar dacă pare ridicol, sunt convins că se datorau raidurile aeriene, zborul avioanelor încărcând norii de electricitate statică. S-au adăugat efectele războiului meteorologic, sârbii folosind adesea, pentru a împiedica atacurile NATO, dispozitive care provocau nori și ploaie, iar Alianța Nord-Atlantică declanșând alte sisteme electrostatice, pentru a împrăștia norii. Din acest joc dement cu natura, rezultau furtuni imposibil de controlat.

Ca o palidă compensație pentru tot ce se întâmpla aici, UEFA a dat un ultimatum Federației Irlandeze de Fotbal, pentru a reprograma meciul cu Iugoslavia, din preliminariile Campionatului European din 2000. Inițial, UEFA atribuise victoria cu 3-0 sârbilor, după ce Irlanda refuzase să acorde viză de intrare în țară fotbaliștilor iugoslavi. Rezultatul a nemulțumit pe toată lumea. Sârbii au declarat că n-au nevoie de pomană, iar irlandezii au făcut apel împotriva deciziei.

Deși declarațiile politicienilor au început să mă plictisească tot mai tare, nu am putut să nu rețin una dintre ele. Președintele Partidului Democrat Zoran Djindjic a avut, brusc, o revelație și a trimis o scrisoare celor 3 negociatori ai comunității internaționale, Martti Ahtisaari, Viktor Cernomîrdin și Strobe Talbott, cerând garanții de securitate pentru sârbii din Kosovo, după retragerea forțelor sârbe din provincie. “Mă tem că întoarcerea refugiaților albanezi să nu coincidă cu plecarea sârbilor,” a scris Djindjic. “Trebuie ca sârbii să obțină garanții care să-i asigure că forțele internaționale îi vor proteja imediat și nu după stabilirea unei administrații internaționale pentru Kosovo. În lipsa unor asemenea garanții, este dificil să se creadă că majoritatea sârbilor din Kosovo va rămâne în provincie.”

Marko Milosevic, fiul președintelui iugoslav, a transferat în urmă cu 6 luni 5 milioane de mărci germane în bănci sud-africane, informează “Sunday Times“. Marko Milosevic a făcut acest transfer personal, în vederea unei plecări din Serbia. Ziarul a precizat că familia președintelui iugoslav s-a interesat în legătură cu obținerea vizelor și cu vaccinurile necesare pentru a pleca în Africa de Sud. Marko Milosevic este proprietarul unei pizzerii și a unei discoteci la Pozarevac, orașul natal al președintelui iugoslav. Nelson Mandela, care îi va ceda postul de președinte, la 16 iunie, lui Thabo Mbeki, a provocat o controversă luna trecută, afirmând că Milosevic nu va fi expulzat dacă ar fugi din Iugoslavia și ar încerca să se refugieze în Africa de Sud. Ministrul Afacerilor Interne, Mangosuthu Buthelezi, a dezmințit afirmația președintelui, declarând că Africa de Sud nu va autoriza intrarea unui “criminal ca Milosevic” pe teritoriul său.

Ceea ce se întâmpla acum în Iugoslavia ne afecta emoțional și pe noi, deși ne străduiam din răsputeri să fim cât mai obiectivi. Dar era imposibil să rămâi indiferent în fața dezamăgirii generale. Astăzi, Eugen Mihăescu a transmis pentru “Cotidianul” unul din cele mai violente eseuri ale sale, care avea să fie publicat abia în numărul de marți al ziarului, pentru că a ajuns cam târziu. Purta titlul “… de mamă” și – ca de obicei – mi-am ajutat prietenul să-l transmită prin Internet în România.

“Până unde aroganța și puterea pe care ți le dau banii lumii poate să ajungă? Până aici, la limita neobrăzării, la forțarea unui popor la capitulare… Unde ești, tu, MacArthur, să-ți vezi pigmeii? Dar tu, Monty? Cum i-ai trage tu, Montgomery, de urechi! Așa se face pacea și se scrie istoria, mă, ofițeraș de cancelarie? Asta e tot ce v-a lăsat ca moștenire marele Patton? Nu sunteți nici militari, nici politicieni, purtători moderni de salată de fructe vărsată pe pieptul uniformei! Cine v-a proțăpit acolo, în fruntea ierarhiei militare? Și vă mai mirați că progeniturile voastre se împușcă unele pe altele prin școli… Nu uitați un lucru și luați aminte: “Dumnezeu nu bate cu bățul!” Voi vreți să umiliți un popor întreg, silindu-l să îngenuncheze? Păi, dacă după ce v-ați umflat de trufie, ghiftuiților, că sunteți așa de puternici, de ce ați telefonat, mă, să vă cereți scuze Chinei, 4 zile la rând? Vă era frică să nu vă înece chinezii în scuipat? Atunci, de ce ne-ați lăsat sub ruși 50 de ani, lașilor? Fie țărâna ușoară eroilor care au murit degeaba… Acum, atunci și altădată.” Eugen Mihăescu, Belgrad, duminică, 6 iunie 1999.

Poate că, citit fără intonația autorului, textul își pierde un pic din duritate, însă când mi l-a dictat, am fost adânc impresionat. Nici nu puteam fi altfel, când vedeam ce se întâmpla în jur. Ceva din indignarea și tristețea sa mi s-a transmis și mie, când am intrat în direct prin telefon, pentru Știrile ProTV de la 19:30. N-am fost la fel de vehement, dar nu am putut să nu accentuez din nou asupra atmosferei decepționante de aici.

Forțele sârbe au încercat să incinereze cadavrele unor etnici albanezi uciși în Kosovo, pentru a distruge dovezile atrocităților comise pe teritoriul provinciei, informează săptămânalul britanic “The Observer“. Citând 3 martori, publicația precizează că aceștia au văzut un nor de fum ridicându-se deasupra minei Trepca, unde “escadroanele morții” sârbe ar fi ars sute de cadavre, în cea mai mare parte bărbați și tineri apți de luptă. Cadavrele erau transportate cu camionul, apoi incinerate într-un ritm de cel puțin 100 pe zi, iar cenușa a fost vărsată în puțuri abandonate. “The Observer” adăuga că morții fuseseră dezgropați din gropile comune din valea Drenica, unde erau depuse cadavrele prizonierilor de origine albaneză uciși în închisoarea de la Smrekovnica.

Am continuat să fim atenți la știrile transmise de posturile de radio și televiziune despre negocierile de la Kumanovo. Spre dezamăgirea noastră, RTS și-a concentrat jurnalul mai mult asupra luptelor de la granița iugoslavo-albaneză, prezentând un reportaj realizat în zona localităților Kosare și Gorozup. Imaginile arătau sate în care nici o casă nu mai rămăsese întreagă, în urma bombardamentelor efectuate de NATO cu avioanele B-52. Sârbii susțineau că au ucis cel puțin 500 din cei 4.000 de luptători UCK participanți la ofensivă, fără să aminteasca nimic de pierderile suferite de ei. Despre negocierile de la Kumanovo nu au spus mare lucru, însă am remarcat că, în știrea difuzată de RTS, crainicii nu conteneau să insiste că militarii sârbi discută cu reprezentanții Națiunilor Unite și să-l numească pe generalul Michael Jackson “șeful delegației ONU“.

La ora 19:00, cele două delegații au întrerupt, pentru două ore, negocierile de la Kumanovo. Pentru cină și consultări cu Belgrad-ul și Bruxelles-ul. Sârbii insistau asupra importanței rolului ONU în procesul de pace și solicitau ca retragerea forțelor lor din Kosovo să dureze două săptămâni, și nu una, cum cerea NATO, motivând că au probleme cu carburanții, iar șoselele și vehiculele de care dispun sunt avariate. Mai solicitau garanții de securitate pentru sârbii care vor rămâne în provincie și asigurări că UCK nu va pune stăpânire pe Kosovo. La rândul lor, reprezentanții NATO le-au propus o variantă conform căreia bombardamentele vor înceta pentru 24 de ore, timp în care sârbii trebuiau să dea dovezi clare că încep retragerea din provincie, abia după aceasta urmând ca raidurile aeriene să înceteze definitiv.

Însă după pauza de cină, negocierile de la Kumanovo nu au mai fost reluate. Nebojsa Vujovic a declarat că delegația sârbă a dat dovadă de bunăvoință și a arătat că este gata să continue discuțiile, acuzând reprezentanții NATO pentru blocaj. “Iugoslavia este gata să accepte desfășurarea în Kosovo a unei forțe internaționale de menținere a păcii, sub egida ONU, care să fie alcătuită conform unei rezoluții a Consiliului de Securitate,” a declarat el. “Venisem aici cu bune intenții, având mandatul Guvernului și Parlamentului de a negocia pacea…”

Mult mai tranșant, generalul Michael Jackson, care a anunțat întreruperea negocierilor, deși delegația NATO ar fi fost dispusă să le reia, a afirmat: “Deocamdată, nu există altă alternativă decât reluarea și intensificarea bombardamentelor.” Astfel încât, după 40 de ore de pauză, la 1:18, la Belgrad sunau din nou sirenele alarmei aeriene. Alarma a fost declanșată în toate orașele iugoslave și bombardamentele nu au întârziat. Am urcat repede pe hotel “Toplice“, însă Belgradul nu a fost atacat până la ora 2:00, când am văzut câteva tiruri răzlețe ale antiaerienei din cartierul Zvezdara, unde s-au auzit bubuiturile înfundate ale unor explozii, după care, până la 6:28, când s-a ridicat alarma, în capitala iugoslavă a fost liniște.

Dar în Kosovo a fost prăpăd. În câteva ore, avioanele NATO au lansat peste 110 proiectile, concentrându-se asupra sudului provinciei. În special asupra localităților Priștina, Prizren, Suva Reka, Decani, Markovic, Kursumlija și Pec. În numai 30 de minute, asupra muntelui Rudnik, unde se afla un releu al RTS și în pădurile căruia erau ascunși militarii sârbi, au fost lansate aproape 40 de proiectile de diferite tipuri. În zona satului Planeje, sârbii au anunțat că au căzut peste 100 de tone de bombe. După o asemenea avalanșă mortală, am renunțat să-mi mai notez toate detaliile distrugerilor provocate de raidurile din această noapte. Nu mai voiam decât să dorm, sperând că dimineața va aduce vești noi despre negocierile de pace.

Share