cambodgia te fascineaza la fiecare pas. pietele lor sunt fabuloase. cel mai mult mi-a placut piata rusa din phnom penh(russian market adica phsar toul tom pong). atmosfera este foarte roots. tarabe vechi din lemn, scanduri de lemn pe jos si o babilonie de produse printre care esti fericit cand recunosti ceva. marea bariera pe care trebuie s-o depasesti este limba. khmerii nu stiu nici o limba straina. vorbeam cu ei romaneste, fiindca era inutil sa intreb acelasi lucru in engleza, tot n-ar fi inteles nimic. desi preturile sunt ridicole, totul este negociabil. depinde cat de mult zambesti si cat de bine dai din maini. iata cum arata zona de carne, peste si fructe de mare din piata rusa:
dificultatile de comunicare devin tot mai evidente cand ajungi in zonele de fructe sau legume, cand vezi pentru prima oara in viata cam jumatate din produsele de pe tarabe. eram intr-o seara pe terasa restaurantului “on the corner” din phnom penh, al carui proprietar era daniel cholleton, tatal lui marko, tovarasul meu francez de voiaje exotice. impreuna cu niste francezi de varsta a treia. la desert, ni s-a desfacut un dovleac verde care a raspandit o duhoare insuportabila. mie mi-a venit instantaneu toata mancarea in gat, iar francezii s-au vaitat ca nici cea mai apriga branza camembert nu duhneste atat de rau. din dovleacul puturos, au scos fructele pe care le puteti vedea la minutele 4:50 si 9:04 din clipul de mai jos. daca reuseai sa musti din fruct suficient de rapid ca sa nu simti mirosul, gustul magic te vrajea. nemaipomenit ! ca un fel de kiwi cu gust de finetti 🙂
daca la fructe si legume ne-au mai ajutat mama si iubita lui marko, ambele de origine khmera, la dulciuri nici macar ele nu s-au mai descurcat, dupa atatia ani de cand plecasera din cambodgia. este foarte frustrant sa te holbezi la toate bolurile cu chestii gelatinoase, dar diabolic de tentante, pe care sa nu stii sa le combini si nici sa explici vanzatoarei gusturile pe care ai dori sa le simti. eu nici dupa o luna de zile nu am descoperit varianta ideala.
Deja, programul nostru cotidian s-a schimbat. Nu mai trebuia să mă trezesc în zori, pentru că nu mai aveam de transmis corespondențe decât pentru Știrile ProTV de la 19:30 sau 0:00. Evenimentele nu se mai derulau la fel de rapid și accentul cădea în aceste zile pe retragerea militarilor sârbi din Kosovo, concomitent cu intrarea trupelor KFOR, pe bilanțurile războiului și pe viața politică. Acum nu mai aveam nevoie de viteză de reacție, ci de discernământ și capacitate de sinteză. Am ajuns la concluzia că activitatea de corespondent de război solicită la maximum toate calitățile de care are nevoie cineva pentru a fi un bun jurnalist.
Mi-am făcut obiceiul de a răsfoi, în fiecare dimineață, ziarele sârbești. Pe de o parte, cotidianul pro-guvernamental “Politika“, în care, dacă erai atent, puteai să găsești toate nuanțele politicii lui Milosevic. Iar pe de altă parte, cotidianele independente, care încercau timid să ofere o imagine obiectivă asupra evenimentelor. Dacă știai să citești printre rânduri, era ușor să reconstitui tabloul real al Iugoslaviei.
Numărul de azi din “Politika” semăna cu “Scînteia” din zilele congreselor PCR. Pagini întregi erau pline de telegrame de felicitare adresate lui Slobodan Milosevic și de reportaje despre vitejia poporului sârb. Erau reproduse pe larg conferințele de presă de ieri ale Partidului Socialist din Serbia și ale Stângii Iugoslave, în timp ce conferințele Miscarii pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) și Partidului Radical din Serbia (SRS) erau tratate pe scurt. Bineînțeles că lipseau referirile la acuzațiile împotriva lui Milosevic, la ieșirea radicalilor din guvern sau la schimbările de care vorbeau liderii Opoziției.
Toate ziarele reproduceau discursul de ieri al lui Slobodan Milosevic. L-am citit, în speranța că voi găsi ceea ce îmi scăpase când l-am urmărit în direct la televizor. Efort inutil. Pagini întregi și multe fotografii erau dedicate retragerii din Kosovo și am remarcat, în cotidianul “Blic“, o poză care ilustra foarte bine suspendarea oficială a bombardamentelor. Fotografia înfățișa un bărbat care desprindea de pe vitrina magazinului benzile izolante care o protejaseră de suflul exploziilor apropiate. Încă un simbol al războiului – ferestrele acoperite cu benzi izolante – care rămânea o simplă amintire. Am mai remarcat o primă aluzie la fabrica “Zastava” din Kragujevac, despre care aflasem că ar fi fost vândută italienilor de la FIAT, într-un articol în care economistul Jovan Rankovic scria că uzina ar trebui privatizată. Pregătea terenul pentru anunțul oficial. Și nu în cele din urmă, am găsit în “Vecernje novosti“, harta împărțirii provinciei Kosovo între trupele țărilor care coordonau forțele KFOR.
“Aceste lovituri împotriva Iugoslaviei vor descuraja probabil NATO să se angajeze într-o nouă eventuală operațiune în afara granițelor statelor membre ale Alianței,” considera Joseph Cirincione, de la centrul de analiză politică din Washington, Carnegie Endowment for International Peace. “Partenerii NATO, inclusiv Statele Unite, au fost surprinși de amploarea luată de acest conflict cu Serbia, care nu este o putere militară foarte importantă.” Campania NATO împotriva Iugoslaviei a durat 79 de zile. Ea a mobilizat, în final, o armada de 1.100 de avioane, cea mai mare parte fiind americane. “Perspectiva de a desfășura operațiuni similare cu cea împotriva Iugoslaviei în afara Balcanilor, mult mai în estul Europei sau în Mediterana, depășește înțelegerea,” subliniază și Daniel Goure, de la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS). “Atacurile NATO împotriva Iugoslaviei au provocat pagube considerabile pentru credibilitatea NATO în calitate de organizație militară. Faptul că o alianță, creată pentru a se opune Uniunii Sovietice și pentru a duce un al Treilea Război Mondial, este mulțumită că a rămas unită într-un conflict minor nu mi se pare o mare victorie.” Contraamiralul Eugene Carroll, de la Centrul pentru informare în materie de apărare, spunea: “Chiar dacă și-au atins obiectivele, s-ar putea considera că victoria țărilor NATO nu este deplină, din cauza duratei conflictului. Bombardamentele erau prevăzute să dureze numai 3 zile. Este o eroare tragică.” Ofițerul a calificat estimarea inițială a NATO pentru durata operațiunii drept “rizibilă”.
Retragerea Armatei iugoslave a continuat și astăzi. O coloană de peste 200 de vehicule militare, cu o lungime de câțiva kilometri, se deplasează pe șoseaua Priștina–Podujevo. Printre mașini, puteau fi văzute 50 de lansatoare mobile de rachete SAM-6, 20 de lansatoare de rachete SA-20, 10 radare și alte elemente de artilerie antiaeriană, un mare număr de camioane și autobuze pline cu soldați și 10 tractoare cu remorcile pline de bagajele unor civili. În coloană se aflau și multe autoturisme civile, cu numere de înmatriculare de Djakovica și Prizren, precum și câteva autobuze pline cu copii și femei, care plecaseră încă de dimineață de la Djakovica. Ei au declarat că se refugiaza în Serbia, de teama luptătorilor UCK.
Ceva mai devreme, pe aceeași șosea, fusese văzută o coloană de 50-100 autovehicule militare, printre care câteva cărau tunurile grele, de tip “Praga“, ale antiaerienei. În dreptul localităților Luzane și Prugovac, în locul podurilor distruse peste râuri, au fost ridicate câteva treceri improvizate. În această dimineață, în orașul Leskovac au ajuns câteva zeci de autobuze cu militari care se întorceau în garnizoană. De bucurie, la sosire au claxonat prelung și au tras câteva rafale de arme automate. Foarte mulți dintre locuitorii localităților părăsite de Armată și de Poliție – atât sârbi, cât și albanezi – au declarat că se tem pentru siguranța lor și că s-ar refugia în Serbia, dacă nu ar trebui să-și părăsească agoniseala de o viață și să rămână pe drumuri.
Generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, a mulțumit astăzi soldaților săi pentru eroismul de care au dat dovadă în timpul războiului. Făcând un scurt bilanț, el a anunțat că unitățile sale au pierdut 161 de militari, iar 299 au fost răniți. Au fost distruse 13 tancuri (dintre care 7 de către aviația NATO), 6 transportoare blindate, 8 baterii de antiaeriană și un radar. La rândul lor, militarii Corpului III au doborât 34 de avioane inamice, 25 de avioane-spion fără pilot, 5 elicoptere și 52 de rachete de croazieră.
Pe aeroportul Slatina din Priștina, puteau fi văzute pregătiri intense de retragere. Militarii sârbi încărcau diverse echipamente în 40 de camioane cu remorcă, aliniate lângă pistă. Dar surpriza cea mai mare, care avea să-i lase cu gura căscată, atât pe jurnaliști, cât și pe liderii NATO, a venit din partea aviației iugoslave. În această după-amiază, din buncărele subterane ale aeroportului, crunt bombardate de-a lungul întregului război, au fost scoase 6 avioane MiG-21, care au decolat și, după ce au survolat Priștina la joasă altitudine, s-au îndreptat către Serbia. Nimănui nu-i venea să creadă că nu visează. A fost momentul în care analiștii militari au început să-și pună primele semne de întrebare asupra veridicității datelor oferite de NATO despre distrugerile provocate Armatei iugoslave.
Aeroportul Internațional Timișoara a fost redeschis pentru cursele interne și cele externe operate de compania TAROM, după o întrerupere de peste două luni a activității. Aeroportul fusese închis în 25 martie, printr-o decizie a Ministerului Transporturilor, în urma avertizărilor primite din partea organismului european de control al traficului aerian Eurocontrol și a Centrului Operațional NATO, pentru siguranța traficului aerian în zona de frontieră. Valoarea pierderilor suferite de aeroport ca urmare a neoperării curselor regulate se ridică la 120.000 de dolari, a declarat agenției Mediafax, Marian Chivu, directorul operațional al Aeroportului Timișoara.
Acuzațiile la adresa președintelui iugoslav au început să se întețească. Goran Svilanovic, președintele Alianței Civice din Serbia, aprecia că acest moment reprezintă sfârșitul carierelor politice ale lui Slobodan Milosevic și Vojislav Seselj. “Serbia nu poate ieși din acest război cu Milosevic și Seselj la putere,” a afirmat el. “Cetățenii Serbiei trebuie să fie gata să iasă în stradă și în piețe, pentru a apăra dreptul lor și al copiilor lor de a trăi în pace, într-o țară liberă și bogată.” La rândul său, Ljiljana Lucic, vicepreședinte al Partidului Democrat, spera că Serbia nu va irosi șansa păcii: “Fără schimbări politice și plecarea de la Putere a protagoniștilor politicii dezastruoase de până acum, Serbia nu va avea nici pace, nici viitor.”
Aflat în continuare în străinătate, Zoran Djindjic, liderul Partidului Democrat, a cerut organizarea în toamnă de alegeri anticipate. “Alegerile de anul viitor vin prea târziu, iar Iugoslavia nu are nici un viitor, dacă Slobodan Milosevic rămâne președinte,” afirma el. “Trebuie să încercăm, în sfârșit, după 12 ani de mizerie, să luăm un nou și un mai bun start.” El a precizat că mâine, este prevăzută o întâlnire între oamenii politici sârbi și președintele muntenegrean Milo Djukanovic, al cărui rol îl considera esențial în viitor. “Noi nu avem nevoie decât de câteva săptămâni și de accesul la câteva mijloace de informare în masă, pentru a explica oamenilor ce s-a întâmplat,” a asigurat el. “Ceea ce vor povesti soldații angajați în conflict va demonstra că acest război a fost inutil și că ar fi putut să fie evitat.” Potrivit lui Djindjic, izolarea economică și politică va constitui o problemă atât de serioasă, încât oamenii nu vor avea decât o singură alternativă: “Cu Milosevic – nici un viitor. Fără Milosevic – susținere internațională, reconstrucție și, poate, un viitor mai bun.”
Vuk Draskovic a organizat o conferință de presă la sediul SPO, în care a declarat că desfășurarea forțelor internaționale de menținere a păcii în Kosovo este o bună ocazie pentru NATO de a arăta că nu susține terorismul și separatismul albanez. El a cerut sârbilor să nu plece din Kosovo, însă a recunoscut că este posibil ca un anumit număr de oameni să se refugieze din provincie, odată cu retragerea Armatei și Poliției. Draskovic a cerut, și el, schimbări în guvernele sârb și iugoslav, spunând că “acordul de pace este actul de capitulare al politicii dezastruoase din ultimii 10 ani, care a adus Iugoslaviei atâtea conflicte interne și internaționale.”
Reacții similare veneau și din celelalte părți ale Iugoslaviei. Miodrag Vukovic, lider al Partidului Democrat Socialist din Muntenegru, atrăgea atenția să nu se piardă ocazia pentru declanșarea schimbărilor democratice în țară. “Sperăm că Serbia nu va cădea dintr-o nenorocire într-alta, pentru că asta ar însemna sfârșitul ei,” avertiza el. Faik Jasari, președintele Partidului Inițiativei Democratice din Kosovo (KDI) a declarat la Priștina că, din cauza războiului, “cel mai mult au avut de suferit albanezii, pentru că nu au știut unde îi duce politica păguboasă a lui Ibrahim Rugova“. Jasari a subliniat că, spre deosebire de Liga Democratică din Kosovo, care a părăsit provincia, KDI a rămas și i-a ajutat pe cei care nu s-au putut refugia în străinătate. De această dată, el a promis că va contribui la întoarcerea acasă a cel puțin 100.000 de albanezi, dar a atras atenția că ideea transformării provinciei Kosovo într-o republică este “o farsă nedorită”.
De altă părere era Gjergj Dedaj, vicepreședintele așa-zisului Parlament al albanezilor din Kosovo. “După plecarea trupelor sârbe, vom construi un sistem democratic, pentru a permite poporului din Kosovo să hotărască, prin referendum, viitorul provinciei,” afirma el. “Dacă poporul se pronunță în favoarea independenței, decizia trebuie respectată. Viitorul provinciei este în Europa, nu în interiorul Iugoslaviei.” Dedaj uita că posibilitatea unui referendum, prevăzut în acordurile de la Rambouillet, care nu au fost semnate de sârbi, nu a fost inclusă și în acordurile de la Kumanovo.
Poate cel mai plastic a zugrăvit situația din aceste zile Vojislav Andric, lider al partidului Noua Democrație (ND), care a declarat că, “în numele viitorului țării noastre, ND așteaptă ca premierii guvernului sârb și iugoslav să demisioneze. Serbia are nevoie de oameni noi și de o politică nouă, al cărui țel să fie democratizarea țării, o reformă eficace și reintegrarea în Europa și în lume. Activitatea de până acum a celor două guverne a fost inversul acestei politici. Ieri, Slobodan Milosevic a salutat victoria. Tot ieri, și președintele american Bill Clinton a salutat victoria. Am tras concluzia că nici unul nu a participat la acest război, pentru că nu cunosc răspunsul la întrebarea cine pe cine a învins.”
Întreaga agitație a fost potolită, în câteva minute, de Ivica Dacic, purtătorul de cuvânt al Partidului Socialist din Serbia (SPS, condus de Milosevic), care a repetat că sfârșitul războiului arată victoria politicii de pace a președintelui iugoslav. “Nu există nici un motiv pentru schimbări în guvern,” a explicat, tranșant, Dacic. “Coaliția noastră cu Partidul Radical din Serbia și cu Stânga Iugoslavă rămâne la fel de unită și solidă.”
“Ofițerii britanici sunt extrem de furioși din cauza armatei americane,” a anunțat un ziarist de la postul de televiziune Sky News, care însoțește contingentul britanic ce urma să intre în Kosovo. Militarii americani sunt acuzați că ar fi încercat, cu bună știință, din motive pur mediatice, să întârzie intrarea în Kosovo a trupelor britanice și franceze, în scopul de a fi primii care ajung în provincia sârbă. Cotidianul londonez “Evening Standard” relatează că trupele britanice se pregăteau, în noaptea de joi spre vineri, să treacă frontiera dintre Macedonia și Kosovo, dar au fost împiedicate de ordinele date de americani, ale căror trupe nu erau pregătite încă. “În Kosovo se duc două războaie: unul împotriva sârbilor, iar celălalt pentru dominație în domeniul relațiilor publice, dus cu americanii, care vor să obțină toată gloria,” a adăugat un jurnalist de la “Daily Mail“, care însoțește, și el, coloana de blindate britanice. “Este o afirmație nefondată,” a dezmințit premierul britanic Tony Blair. “Deplasările de trupe și momentul în care KFOR va intra în provincie sunt probleme operaționale, tranșate de comandantul KFOR, generalul Michael Jackson.”
În străinătate, au fost reluate speculațiile și estimările privind prețul reconstrucției Iugoslaviei. Un grup de analiști militari a întocmit un studiu conform căruia bombardarea Iugoslaviei a costat țările NATO peste 5 miliarde de dolari, dar va fi nevoie de mai mulți bani pentru întreținerea forțelor de menținere a păcii și reconstruirea podurilor și șoselelor distruse. Prețul armelor utilizate în acest război a fost fabulos: 1 milion de dolari pentru fiecare rachetă de croazieră, 130.000-300.000 pentru fiecare rachetă anti-tanc și 100.000 pentru fiecare rachetă ghidată prin laser. În timpul războiului, numai SUA au folosit 1.000 de avioane, 24 de elicoptere Apache, 18 sisteme de lansare a rachetelor de croazieră și 5.500 de militari. Americanii au plătit cea mai mare parte a cheltuielilor militare, adică în jur de 3 miliarde de dolari.
Toată lumea era de acord că pacea va fi și mai scumpă. Va trebui întocmit un buget al operațiunilor de desfășurare în Kosovo a celor 50.000 de militari din KFOR, care vor asigura întoarcerea refugiaților albanezi la casele lor. Se apreciază că SUA vor avea nevoie de 3,5 miliarde de dolari anual, pentru întreținerea celor 7.000 de militari ai săi, Germania – de 310 milioane de dolari numai în 1999, pentru cei 8.500 de militari, iar Franța – de până la 640 de milioane de dolari în acest an, pentru cei 7.000 de militari desfășurați. Ministerul german al Apărării estima bugetul trupelor sale din Kosovo pentru anul 2000 la aproape 2 miliarde de mărci. Reconstrucția economică a țărilor din Balcani va costa Uniunea Europeana aproximativ 35 de miliarde de dolari. Albania, Bosnia-Herțegovina, Croația, Macedonia și România au solicitat deja, Fondului Monetar International, un ajutor de 2,2 miliarde.
În timp ce miniștrii de Externe ai țărilor G-8 anunțau că au început să lucreze la un “plan Marshall” pentru țările sud-estului Europei, rușii aruncau din nou cu promisiuni. Magnatul Dragomir Karic, președintele companiei iugoslave “BK Group International“, s-a întors din Rusia și s-a oprit la Novi Sad, unde a stat de vorbă cu președintele Consiliului local, Stevan Vrbaski. Karic a anunțat că primarul Moscovei, Iuri Lujkov, intenționează să finanțeze, ca donație pentru orașul Novi Sad, ridicarea unui pod nou peste Dunăre. Acesta ar urma să fie terminat înainte de venirea iernii și va fi construit de firma rusească “Trans-Stroy“, care a finalizat un pod similar în 100 de zile. Conform promisiunii, noul pod va avea atât șosea, cât și linii ferate, și va înlocui podul Varadin, prăbușit în apele Dunării de rachetele NATO.
UE exclude, deocamdată, acordarea vreunui ajutor financiar Iugoslaviei pentru reconstrucția infrastructurilor distruse de atacurile aeriene ale NATO, a afirmat un purtător de cuvânt al Comisiei Europene, citat de AFP. “Excludem, deocamdată, Belgradul de la orice transfer financiar. Nu putem concepe, la ora actuală, ideea de a-l ajuta pe Slobodan Milosevic,” a precizat acesta. Pe de altă parte, el a afirmat că Biroul Umanitar al Uniunii Europene (ECHO) a alocat recent un ajutor de urgență de 50 de milioane de euro pentru planul de întoarcere și repatriere a refugiaților din Kosovo.
Am înregistrat o corespondență pentru buletinul de știri al ProFM, continuând, apoi, să-mi notez informațiile care veneau din toate părțile. La Belgrad, s-a anunțat că obiectivele prioritare ale următoarelor zile sunt aprovizionarea cu combustibil și salubrizarea orașului. Cineva a avut curiozitatea să calculeze că, în cele 77 de zile de război, au fost anunțate 146 de alarme aeriene, Belgradul fiind sub alarmă un total de 774 de ore. În zona Moravica din Serbia, bilanțul pagubelor era estimat la 1,5 miliarde de dolari. Cel mai greu avariate erau fabricile “Tehnicki remont“, “Sloboda” și “Cer“, care au fost, practic, închise și au lăsat pe drumuri 10.000 de muncitori, afectând indirect alte 30.000 de persoane, membre ale familiilor acestora. A venit un bilanț și de la Sabac, unde Zoran Lazic, vicepreședintele Consiliului local, a declarat că pagubele la cele 394 de obiective civile lovite de bombe se ridică la 10 milioane de mărci germane.
La ora 15:00, la Media Center, stația care difuza în surdină emisiunile unui post de radio a fost – efectiv – închisă. Era retransmisă declarația de ieri a lui Slobodan Milosevic și sârbii nu mai suportau să o audă încă o dată. Am ieșit și eu să mă plimb puțin prin centru, să mă mai limpezesc la minte, după avalanșa de informații pe care o acumulasem. În Trg Republike, cu ajutorul unor macarale, câțiva muncitori demontau scena pe care urcaseră formațiile care veneau să cânte la concertele de protest împotriva războiului. Dar ce m-a surprins cel mai mult a fost dispariția tuturor tarabelor pe care se vindeau până acum suveniruri de război, vederi cu podurile distruse de la Novi Sad și insigne cu simbolul “Target“. Mi s-a povestit că, dis-de-dimineață, a venit Poliția și i-a gonit cu brutalitate pe toți vânzătorii ambulanți, punându-le în vedere să nu mai apară pe acolo.
În magazine au reapărut zahărul și detergenții, iar tutungeriile au primit țigări. Majoritatea angajaților magazinelor dădeau jos fâșiile de benzi izolante de pe vitrine, pregătindu-le pentru revenirea la normalitate. Au rămas doar cele de pe geamurile Facultății de filosofie, care fuseseră aplicate cu simț artistic, închipuind ciudate labirinturi care nu duceau nicăieri.
“Relațiile dintre Rusia și NATO sunt înghețate pentru moment,” a declarat președintele Boris Elțîn, citat de agenția Interfax. “Noi am făcut tot ceea ce trebuia să facem pentru a restabili pacea în Iugoslavia. Țările din NATO trebuie să procedeze la fel.” Militarii ruși și americani au discutat, ieri și azi, la Moscova, pentru a defini modalitățile participării Rusiei la forța de pace internațională din Kosovo, dar negocierile nu s-au soldat cu un acord. “Noi nu vom implora Statele Unite să ne dea un sector anume. Dacă nu vom ajunge la un acord, vom defini, împreună cu Iugoslavia, sectorul pe care îl vom controla,” a precizat generalulLeonid Ivașov, unul din militarii ruși cei mai ostili Alianței Nord-Atlantice.
Cel mai spectaculos moment al acestei zile a fost, însă, odiseea intrării rușilor în Kosovo. La ora 13:00, m-a sunat Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru și mi-a spus că, dacă vrem să vedem ceva frumos, să fugim imediat în zona centrului “Sava“, pe lângă care trecea șoseaua de centură a Belgradului. Din păcate, deși ne-am aruncat într-un taxi, noi am ajuns puțin cam târziu și n-am văzut decât câteva zeci de sârbi, urcând în 3 autocare care îi aduseseră acolo, prin grija Partidului Socialist. În depărtare, pe autostrada spre Niș, se mai zăreau câteva vehicule militare rusești, încadrate de mașini ale Poliției sârbe. Pierdusem “emoționantul” moment al traversării Belgradului de către coloana de militari ruși ce venea din Bosnia-Herțegovina, în aplauzele oamenilor aduși să-i vadă. Și ratasem clipa în care o femeie a aruncat, cu un gest teatral, trei trandafiri pe botul unuia dintre camioane.
Totul începuse dimineața, când, fără știrea nimănui, o coloană de 41 de vehicule militare rusești, la bordul cărora se aflau 200 de militari din contingentul SFOR de la Tuzla, au plecat din Bosnia-Herțegovina către Iugoslavia. Vehiculele erau în culori de camuflaj, iar litera “K” din sigla KFOR era proaspăt vopsită, în locul literei “S” din sigla SFOR. Rușii au intrat în Iugoslavia la ora 10:30, fiind așteptați la graniță de mașini ale Poliției sârbe, un Mercedes alb cu numerele de înmatriculare ale Armatei iugoslave și o limuzină BMW, cu geamuri fumurii și numere de corp diplomatic. Acestea au încadrat coloana rusească, pe care au condus-o spre Belgrad. La 12:20, convoiul a poposit la Simanovci, la 30 de kilometri de capitala iugoslavă. După o scurtă pauză, și-a reluat drumul, traversând cartierul belgrădean Bubanj Potok și îndreptându-se spre Niș.
Statele Unite au primit asigurări din partea Moscovei că trupele ruse trimise în Republica Federală Iugoslavia nu vor pătrunde în Kosovo fără un acord prealabil, a afirmat vicepreședintele american Al Gore, citat de AFP. “Noi nu știam că se vor duce în Iugoslavia,” a recunoscut Al Gore. “Dar nu au ajuns în Kosovo și am primit asigurări că nici nu o vor face.” Vicepreședintele american a precizat că secretarul de stat Madeleine Albright a discutat pe această temă cu omologul său rus Igor Ivanov. “Avem mai multe canale de comunicare active și credem că totul va decurge bine,” a mai spus Gore.
De două zile, adjunctul secretarului de stat american Strobe Talbott negocia cu ministru rus de Externe Igor Ivanov despre statutul trupelor rusești din KFOR, dar cele două părți nu reușeau să se înțeleagă. Azi-dimineață, Talbott a părăsit Moscova, fără nici un rezultat, îndreptându-se spre Bruxelles. Când a aflat că rușii au intrat deja în Serbia și se duc spre Kosovo, Talbott și-a întors din zbor avionul și a revenit la Moscova, solicitând o nouă întrevedere cu Ivanov. Ceva mai devreme, Viktor Cernomîrdin, emisarul rus pentru Iugoslavia, declarase agenției Itar-Tass că “trupele rusești vor avea propria lor zonă de responsabilitate, care se va situa, cel mai probabil, în apropiere de frontiera administrativă dintre Kosovo și Serbia”.
La ora 16:00, coloana rușilor trecea prin Jagodina, ajungând, la 16:45, la Cuprija. La Bruxelles, generalul Wesley Clark convocase comandamentul NATO, pentru a decide poziția Alianței în raport cu situația nou creată. Deja se știa că, din coloana militarilor ruși făceau parte 15 transportoare blindate, 10 camioane, câteva jeep-uri și vehicule sanitare, iar în această dimineață, alți 1.000 de militari ruși aterizaseră la Tuzla, pregătindu-se să plece spre Serbia în zilele următoare. La ora 19:30, convoiul rușilor a ajuns la Niș, a poposit lângă motelul “Nais“, a alimentat cu benzină și a plecat mai departe. La 21:00, rușii intraseră deja în Kosovo, au traversat localitatea Prokuplje și se îndreptau către Priștina, însoțiți de mașini ale Poliției și Armatei iugoslave și aplaudați de localnici.
În acest timp, oficialii de la Moscova jucau teatru. În prima fază, ei i-au asigurat pe occidentali că militarii se vor opri la Niș, așteptând să-și coordoneze intrarea în Kosovo cu cea a trupelor NATO care veneau din Macedonia și Albania. Mai târziu, ministrul de Externe rus declara că militarii nu au primit ordinul de a intra în provincie. “Însă din păcate, acest lucru s-a întâmplat,” a spus Ivanov, adăugând că le-a cerut să se retragă la Niș. Derutați, reprezentanții NATO bravau. “Alianța Nord-Atlantică nu consideră o dramă sosirea trupelor rusești în Kosovo înaintea primelor unități ale NATO și susține participarea Rusiei la KFOR,” declara Jamie Shea.
La 1:30, militarii ruși au ajuns la Priștina, unde au fost întâmpinați de circa 2.000 de locuitori, care îi așteptau în stradă încă de la ora 22:00, când văzuseră în jurnalul RTS că aceștia se îndreptau spre ei. Sârbii din capitala provinciei i-au primit cu urale și aplauze și au tras focuri de pistol și rafale de arme automate de bucurie. Un grup de femei a oferit flori soldaților, iar pe primul transportor blindat s-au cățărat mai mulți tineri, care fluturau drapelele naționale ale Serbiei, Iugoslaviei, Greciei și Rusiei. La geamuri și în balcoane puteau fi văzuți zeci de oameni care strigau “Serbia! Serbia!” și ridicau trei degete, semnul salutului tradițional ortodox. Rușii s-au oprit în apropierea aeroportului Slatina, la 10 kilometri de Priștina, unde și-au făcut tabăra. Dacă până acum mai existau dubii că acest marș forțat ar fi o eroare, misterul a început să se risipească în momentul în care, din BMW-ul cu geamuri fumurii, a coborât generalul Viktor Zavarzin, atașatul militar rus la Comandamentul NATO din Bruxelles.
“Am venit să pregătim aeroportul pentru sosirea avioanelor ruse și după aceea vom pleca,” a declarat unul dintre soldații ruși, afirmând că acest contingent va rămâne două săptămâni la Priștina. Surse din cadrul Statului Major General al Armatei iugoslave au declarat că Serbia este direct interesată ca militarii ruși să fie primii participanți la forța internațională care intră în regiune. În realitate, sârbii erau interesați ca întreg complexul subteran de la aeroportul Slatina, care s-a dovedit de nestrăpuns, în ciuda bombardamentelor NATO, să fie preluat de ruși și să nu cadă în mâinile Alianței. Și toate speculațiile aveau să se risipească mâine, când Boris Elțîn nu numai că a anunțat că aprobă operațiunea, darl-aavansat pe Zavarzin la gradul de general colonel, pentru că a îndeplinit-o cu succes.
Atitudinea sârbilor din Priștina față de sosirea rușilor în Kosovo se datora, în principal, neîncrederii în militarii NATO și mai puțin dragostei față de ruși. Oamenii nu credeau că militarii care, timp de aproape 3 luni, le-au aruncat mii de tone de bombe în cap și i-au ajutat pe teroriștii UCK să atace granițele dinspre Albania, îi vor proteja împotriva prigoanei pe care o vor institui gherilele albaneze, îndată ce vor intra în provincie. De altfel, pe tot drumul lor spre Kosovo, rușii nu au fost aclamați decât de grupuri mici de sârbi, trimise de șefii de la partid, ca să dea bine în cadrele filmate de RTS. În general, oamenilor nu le convenea intrarea intempestivă a rușilor în Kosovo și spuneau că, potrivit obiceiului lor, aceștia au venit primii, dar vor avea grijă să plece ultimii. Cea mai sugestivă remarcă despre venirea rușilor am auzit-o pe stradă, trecând pe lângă doi bătrâni care comentau evenimentul. Unul dintre ei, care purta pe cap tradiționala bonetă a soldaților sârbi, îi amintea celuilalt că Tito s-a luptat 50 de ani ca Iugoslavia să nu intre în ghearele rușilor, în timp ce Slobodan Milosevic i-a adus, de bunăvoie, în doar câteva ore.
Ministrul german al Apărării Rudolf Scharping a declarat într-un interviu acordat postului de televiziune ARD, că europenii nu sunt destul de bine reprezentați în Alianța Nord-Atlantică. “În cadrul NATO, Statele Unite beneficiază de o reprezentare prea mare, în raport cu Europa,” a spus el. “Angajamentul trupelor germane în cadrul KFOR va fi o intreprindere foarte riscantă la început și va dura mai mulți ani.”
Mile Cărpenișan a sosit înaintea mea la hotel, unde l-a găsit pe Ioan Mărgărit, care venise la Belgrad din partea săptămânalului economic “Capital“. După ce ne-am transmis corespondențele pentru jurnalele de seară, am plecat toți trei să mâncăm pe Skadarlija, la “Tri sesira“. De această dată, ne-au cam păcălit la nota de plată. Pentru niște vodkă, o tavă cu brânzeturi și mezeluri, apă minerală, bere și câte 10 mititei, ne-au luat nu mai puțin de 800 de dinari (adica vreo 80 de mărci germane). Supărați, i-am spus în față șefului de sală că nu vom mai reveni vreodată pe acolo și ne vom sfătui toți prietenii să-l ocolească. Dându-și seama că știam prețurile, acesta și-a cerut scuze, promițând că nu se va mai întâmpla așa ceva niciodată.
Am plecat spre “Toplice” și, pe drum, ne-am oprit să-i arătăm lui Mărgărit unul din cele mai frumoase baruri pe care le-am văzut vreodată. Botezat “Soho” de cel care l-a deschis, în amintirea cartierului din New York unde locuise mai multi ani, barul l-a umplut de admirație chiar și pe Eugen Mihăescu, alături de care îl descoperisem. Avea forma literei “U”, pentru că trebuia să ocolească scara de intrare a blocului la parterul căruia era amenajat. Totul – de la mobilier, la pereții albi și la formele de metal care te dirijau de-a lungul lui – era plin de eleganță și bun gust. În plus, patronul a avut inspirația de a-i pune pereții la dispoziția artiștilor plastici, periodic aici fiind vernisate diverse expoziții. Până zilele trecute, fusese expusă o colecție de afișe, iar acum, erau așezate niște fotografii imense, cu nuduri aproape obscene, însă extrem de frumoase și de o bună calitate artistică.
La hotel, ne aștepta Traian Borșan, secretarul I al Ambasadei României la Belgrad. Se plictisea și el, de când se terminase războiul și scăpase de teroarea exploziilor de lângă sediul ambasadei și a venit să ne viziteze. Am stat la un pahar de vorbă, însă, la un moment dat, discuția noastră a început să se transforme într-o dispută. Subiectul era – desigur – politica guvernului român. Față de războiul din Iugoslavia, dar și în general. Traian Borșan ținea partea executivului, pe care îl reprezenta la Belgrad, în timp ce noi încercam să-i demolăm argumentele. Deși reușeam, ne enerva că nu puteam să-l convingem că aveam dreptate. Până la urmă, eu am plecat la culcare și i-am lăsat certându-se. Mile a venit în cameră aproape în zori și, pentru că mă trezisem când a intrat, mi-a povestit că puțin a lipsit să nu se încaiere toți trei. Noroc cu Nelu, care a apărut și el la un moment dat și, după ce a stat deoparte și s-a amuzat, s-a băgat să-i despartă când au sărit de pe scaune.
Un avion militar britanic a explodat, în noaptea de vineri spre sâmbătă, în jurul orei 23:15, la doar câteva sute de metri de tabăra de refugiați de la Kukes, o persoană fiind grav rănită, informează AFP. “Avionul, un Hercules C-130, transporta 12 soldați și s-a prăbușit la aterizare,” a declarat purtătorul de cuvânt al forțelor NATO la Kukes, lt.col. Helge Eriksen. Contrar afirmațiilor acestuia, unii martori oculari susțineau că avionul încerca să decoleze. O catastrofă a fost însă evitată, avionul prăbușindu-se în imediata apropiere a unei tabere de refugiați unde acorda asistență organizația umanitară “Medecins sans frontieres“. Zona a fost imediat înconjurată de membrii Forței de pace din Albania. Pista aeroportului fusese inaugurată miercurea trecută, prin aterizarea unui C-130, după ce fusese prelungită cu 500 de metri, pentru a facilita aterizarea avioanelor mari.
Consiliul permanent al NATO a constatat un blocaj în discuțiile dintre militarii aliați și cei iugoslavi, în privința unei retrageri a forțelor iugoslave din Kosovo, și a luat decizia să apeleze la G-8 pentru soluționarea acestor diferende, informează AFP. “Consiliul permanent al NATO a reținut că partea iugoslavă și-a modificat atitudinea duminică, imediat după sosirea la Kumanovo a atașatului militar rus la Belgrad, în calitate de observator,” au precizat surse diplomatice din cadrul Alianței. Modificarea punctului de vedere iugoslav pare a fi consecința unei înăspriri a poziției ruse. “E o problemă la Moscova.”
Doborâți de oboseală, am dormit mai mult. La 10:19, am fost treziți de o bubuitură puternică. “Ai auzit-o și tu?” m-a întrebat Mile Cărpenișan. Nici n-am apucat să coborâm din camere, că la 10:41, încă o bubuitură zguduia zidurile clădirilor, urmată de vuietul unor avioane care se îndepărtau. Explicația Comandamentului Apărării civile, cu spargerea barierei sonice în apropiere, ne-a făcut să zâmbim. Simțisem cu toții vibrațiile exploziilor. Ne-am grăbit către Media Center, să aflăm ultimele știri despre negocierile de pace.
În locul lor, am aflat mai multe vești proaste. Șase militari ai Corpului III al Armatei iugoslave au fost condamnați la câte 6 luni de închisoare, pentru că, după ce au fost lăsați să meargă acasă în permisii, au refuzat să se mai întoarcă pe front. Alți doi au primit aceeași pedeapsă pentru că au fugit din unitate. Și încă doi au fost condamnați la 9 luni de închisoare, pentru că și-au părăsit unitățile și s-au apucat să jefuiască oamenii dintr-un sat din Kosovo. Guvernul iugoslav a anunțat două înlocuiri în conducerea Armatei: gen.col. Ratomir Ristic a fost numit adjunct al ministrului Apărării, iar gen.mr. Jugoslav Kodjopeljic – locțiitor al ministrului Apărării pentru probleme militar-economice. Agenția independentă de presă Beta, care a transmis câteva comentarii în care sublinia discordanțele dintre realitate și modul în care presa controlată de guvernul de la Belgrad prezintă situația din ultimele zile, și-a oprit astăzi, timp de mai multe ore, difuzarea știrilor prin Internet, din cauza unei ciudate “defecțiuni tehnice“.
Delegațiile militare ale NATO și Iugoslaviei au stabilit un “mecanism” de a rămâne în legătură “la un nivel de lucru mai scăzut”, a declarat purtătorul de cuvânt al Alianței Jamie Shea, citat de AFP. “Acest lucru nu presupune, în mod necesar, existența unor întâlniri, ci numai contacte periodice care se pot concretiza prin telefon sau prin fax,” a precizat Shea. “În caz că iugoslavii își schimbă părerea, credeți-mă că știu ce număr să formeze.”
Am vorbit cu profesorul Lucian Pavel, care a fost din nou la Novi Sad, să-și țină cursurile de limba română, și mi-a povestit că, pe o serie de blocuri din oraș, conducerea Armatei iugoslave a lipit anunțuri prin care interzicea accesul locatarilor în clădiri. Motivul era că structura de rezistență a acestora a fost serios avariată de bombele căzute în apropiere și se puteau prăbuși oricând, din cauza vreunei explozii mai apropiate.
Răsfoind ziarele de astăzi, mi-a atras atenția o știre din cotidianul “Danas“, în care era prezentată scrisoarea deschisă a locuitorilor unui imobil din Niș, în care aceștia cereau demontarea de pe acoperișul clădirii a emițătoarelor RTS, de teamă că va fi bombardată de avioanele NATO. “Emițătoarele au fost amplasate pe acoperiș acum o săptămână, fără să fim anunțați sau să ni se ceară acordul,” se menționa în scrisoare. “De când cineva a decis să plaseze această “bombă atomică” deasupra capetelor noastre, trăim cu toții cu teama că vom muri sub dărâmături.” M-am înfiorat, amintindu-mi că, și pe un acoperiș de lângă hotel “Toplice“, apăruseră de mai multă vreme două antene parabolice, mascate cu o folie de plastic.
Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical din Serbia (SRS), a prezis zile foarte grele pentru Iugoslavia, dacă planul de pace va fi aprobat. Într-un interviu pe care l-am citit în cotidianul “Glas javnosti“, Seselj spunea o grămadă de adevăruri, însă pe un ton mult prea agresiv ca să poată fi credibil. “Cred că trebuia să rezistăm până la capăt. Agresiunea ar fi încetat inevitabil într-o zi. Am plătit un preț prea mare pentru a renunța să apărăm Kosovo,” spunea el. “Planul este extrem de nefavorabil Serbiei și radicalii nu îi vor accepta pe ocupanții americani, englezi, germani și francezi și – cu atât mai mult – nu vor accepta retragerea totală a Armatei și Poliției noastre din Kosovo. În viitor, situația Iugoslaviei va fi foarte dificilă. Va exista hrană, însă va trebui raționalizată aprovizionarea, multe persoane vor rămâne fără slujbe și nu vor avea cu ce să își cumpere mâncare.” Liderul SRS reproșa că planul de pace nu menționează că provincia Kosovo face parte din Serbia și nici nu vorbește de integritatea teritorială a țării. Însă, parcă pentru a-și lipsi de credibilitate afirmațiile, Seselj nu s-a abținut să nu se dea în spectacol, ironizând Tribunalul de la Haga, care încă nu l-a pus pe lista criminalilor de război: “TPI îi pune pe listă pe cei cărora le este frică să ajungă la Haga. De ani de zile aspir să merg acolo și degeaba!”
O altă personalitate a spațiului iugoslav, un adevărat înțelept, ale cărui vorbe – din păcate – au fost rareori ascultate, făcea tot azi, o scurtă analiză a situației din Kosovo. Fostul lider politic al UCK Adem Demaci declara că albanezii din provincie sunt marii pierzători ai acestui război. “Acum, nu este exclus un exod masiv al sârbilor care trăiesc în Kosovo,” spunea el. “Comunitatea internațională nu va reuși nimic, niciodată, dacă sârbii și albanezii nu vor reuși să se înțeleagă.” Demaci, care nu a părăsit o clipă Priștina, a criticat dur atitudinea celorlalți lideri ai albanezilor din Kosovo: “Când bombele au început să cadă, au fugit cu toții. Mulți dintre ei au averi imense și au pierdut în ochii poporului. Înainte de război, spuneau că sunt gata să accepte soarta hărăzită de Dumnezeu, însă au plecat cu toții și se lăfăie în birouri elegante și sigure din Occident. La fel ca liderii UCK, și Ibrahim Rugova și-a pierdut reputația pe care o avea în rândul oamenilor obișnuiți, pentru că n-a știut să aleagă momentul când s-a dus să negocieze cu Milosevic. După care a plecat din țară…”
“Primul meu obiectiv îl reprezintă întoarcerea refugiaților,” a declarat Ibrahim Rugova, într-o conferință de presă susținută împreună cu premierul spaniol Jose Maria Aznar. “Este nevoie de oameni care să contribuie la reconstrucția provinciei, cu ajutorul altor țări. Sunt gata să colaborez cu administrația internațională, cu NATO, cu toate părțile implicate, atât civile, cât și militare.” Referindu-se la atitudinea Armatei de Eliberare din Kosovo, Rugova a subliniat că “mulți dintre membrii UCK îl susțin și îl ascultă ca pe un președinte“.
După prânz, am făcut o pauză și m-am plimbat prin Belgrad. Am observat că orașul, atât de curat până acum, începea să fie năpădit de gunoaie. Mai târziu, am aflat că mașinile companiei de salubritate nu mai au carburanți și nu mai pot ieși pe străzi. Voiam să mă plimb, pentru că de dimineață observasem ceva ciudat. Într-adevăr, oamenii aveau alt mers și altă privire, față de ultimele zile. Odată cu impasul negocierilor, sârbilor parcă le-a mai venit inima în piept. Aveam senzația stranie că se bucură că bombardamentele s-au reluat, dintr-o speranță nebună că războiul va avea un alt sfârșit și nu vor pierde totul.
În Kosovo, raidurile aeriene se reluaseră încă de dimineață, când au fost bombardate localitățile Priștina, Pec și Strpce. La 16:04, sunau sirenele alarmei aeriene și în Belgrad, după majoritatea orașelor Serbiei. La 16:15, cinci proiectile au lovit satul Mrsac, de lângă Kraljevo. Cinci minute mai târziu, alte 7 proiectile au explodat la Dobricevo. Cinci bombe au lovit pulberăria de la Jagodina, iar alte opt au avariat casele satului Vinorac, din apropiere. La 17:30, șapte explozii puternice au fost semnalate la Sjenica, iar la 17:45, a fost bombardată ferma “Ekofarm” din satul Donja Budriga, de lângă Gnjilane. În urma exploziilor, 3 ciobani care pășteau o turmă de 2.500 de oi au murit pe loc.
De-a lungul după-amiezii, NATO a lansat peste 60 de proiectile asupra provinciei Kosovo. Localitățile vizate au fost Prizren, Srbica, Priștina, Glogovac și Vucitrn. După ora 15:00, o escadrilă de bombardiere B-52 a lansat, vreme de 5 ore, zeci de bombe cu fragmentație asupra pozițiilor Armatei iugoslave de la granița cu Albania, în raioanele Morina și Vrbnica, de pe muntele Pastrik. Sârbii au anunțat, însă, că bombardamentele nu au reușit să provoace pe linia frontului breșe prin care să se infiltreze teroriștii UCK. La 18:40, când îmi așteptam rândul să-mi transmit corespondența pentru Știrile ProTV, s-a ridicat alarma aeriană la Belgrad, fără să fim atacați.
NATO a finalizat planul de operațiuni prevăzut pentru viitoarea forță internațională de securitate în Kosovo (KFOR), informează AFP, citând surse de la sediul din Bruxelles. Planul a fost aprobat de Comitetul militar al Alianței și urmează să fie confirmat la nivel politic, de Consiliul Permanent. Conține “reguli de angajament” (adica reguli de deschidere a focului) pentru cei 50.000 de militari care vor face parte din KFOR și precizează viitoarele misiuni ale acesteia în provincia sârbă. De asemenea, planul prevede ca această forță să îi poată aresta pe criminalii de război care au fost dați în urmărire de Tribunalul de la Haga.
În timpul jurnalului, l-am auzit transmițând din Albania pe Cătălin Radu Tănase, care fusese trimis acolo să povestească despre negocierile de pace și apoi – dacă va fi posibil – să intre în Kosovo, odată cu trupele NATO. Am vorbit cu colegii din țară și le-am cerut numărul lui de telefon mobil, pentru a ține legătura și a ne coordona relatările, în funcție de ce află fiecare dintre noi. Cu această ocazie, de la București m-au anunțat să mă pregătesc pentru încă o transmisie în această seară, pentru Știrile de la miezul nopții. Toată lumea aștepta rezultatul întâlnirii de la Bonn, dintre miniștrii de Externe ai țărilor G-8, care lucrau la un proiect de rezoluție pe care să-l propună Consiliului de Securitate al ONU.
Deși la noi informațiile ajungeau cam greu, de această dată, radiourile sârbești au urmărit pas cu pas ce se întâmpla la Bonn. SUA solicitase o reuniune a Consiliului de Securitate pentru ora 19:00 GMT, însă discuțiile pe marginea proiectului de rezoluție mergeau foarte greu. La un moment dat, Igor Ivanov a solicitat o pauză, pentru a se putea consulta cu guvernul de la Moscova, din cauza a două puncte ce ridicau dificultăți majore. În același timp, Gunter Pleuger, director politic în Ministerul german de Externe, se afla la Beijing, încercând să obțină sprijinul Chinei la votarea rezoluției Consiliului de Securitate.
Se făcuse destul de târziu și miniștrii de Externe ai G-8 mai avea de finalizat încă 5 din cele 33 de paragrafe ale proiectului. Până la urmă, finalizarea documentului a fost amânată. După cum a anunțat ministrul britanic de Externe Robin Cook, dacă nu intervine nimic, mâine, la Koln, G-8 urma să finalizeze proiectul de rezoluție, textul fiind imediat comunicat Consiliului de Securitate, ai cărui membri își vor începe consultările neoficiale. În același timp, vor continua discuțiile tehnico-militare de la granița cu Macedonia, dintre reprezentanții NATO și cei ai Armatei iugoslave. În continuare, scenariul propus prevedea începerea retragerii verificabile a tuturor forțelor sârbe din Kosovo, suspendarea bombardamentelor NATO, votul oficial al Consiliului de Securitate pentru adoptarea rezoluției, urmat de intrarea primelor trupe NATO în Kosovo. Acest scenariu urma să permită ONU să acorde G-8 autoritatea morală (chiar dacă nu și cea juridică), pentru ca sârbii să poată accepta acordul militar.
Kremlinul a refuzat să comenteze o informație difuzată pe prima pagină a cotidianului britanic “Daily Telegraph“, potrivit căreia lucrările G-8 de la Berlin au fost prelungite din cauza faptului că Boris Elțîn dormea, în timp ce delegația rusă încerca să ia legătura cu el. “Am auzit această informație la televiziune,” a declarat un purtător de cuvânt al Kremlinului, refuzând să facă orice alt comentariu pe această temă. Cotidianul a subliniat că “tentativele lui Ivanov de a obține acordul la cel mai înalt nivel la Moscova s-au soldat cu un eșec”.
În această vreme, la cafeneaua “Farigi” de la postul de frontieră iugoslavo-macedonean de la Presevo–Tabanovce, avea loc o întâlnire între o delegație iugoslavă condusă de Nebojsa Vujovic și una americană, în frunte cu generalul Robert Foglesong, din cadrul US Air Force. Discuțiile au durat 3 ore, s-au încheiat cu puțin înainte de ora 22:00 și urmau să fie reluate mâine. Totuși, un purtător de cuvânt al bazei NATO de la Skopje a dezmințit că întâlnirea ar fi avut loc. “Este complet fals,” a spus acesta. “Nu avem cunoștință de o astfel de reuniune. Nu era prevăzută nici o întâlnire între militari în această seară.”
Așteptând transmisia pentru Știrile de la miezul nopții, am stat de vorbă cu Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru. Discuția a ajuns inevitabil la subiectul Milosevic și l-am întrebat cine ar putea să ia locul președintelui iugoslav la viitoarele alegeri, anticipate sau nu. Mă îndoiam că vreunul dintre liderii de acum ai Opoziției ar avea autoritatea morală sau popularitatea să câștige un scrutin. Nelu mi-a spus: “Există unul, numai nu-l știi tu, pentru că n-a ieșit încă în față. Este un om adevărat și va ieși când va fi momentul.” Insistând să aflu numele misteriosului personaj, Nelu mi-a răspuns: “Vojislav Kostunica“. Adică președintele micuțului Partid Democrat din Serbia (DSS), desprins din Partidul Democrat (DS) al lui Zoran Djindjic. Într-adevăr, mi-am amintit de numele lui, pentru că reținusem chiar astăzi o declarație foarte interesantă a acestuia, care – la fel ca Adem Demaci – spunea că, odată cu retragerea forțelor sârbe din Kosovo și venirea trupelor de menținere a păcii, s-ar putea declanșa un exod masiv al sârbilor din provincie. Comentând declarația purtătorului de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon, care spunea că sârbii sunt liberi să plece din Kosovo, dacă vor, Kostunica a atras atenția: “Această afirmație arată că reprezentanții SUA au luat deja în calcul varianta plecării sârbilor din provincie și aceasta nu îi deranjează. Oricum, odată cu retragerea militarilor noștri, în Kosovo nu va mai fi loc și pentru sârbi.”
Un număr de 2.000 de pușcași marini americani, îmbarcați la bordul a trei nave staționate în apele teritoriale grecești, continuau să aștepte autorizația autorităților pentru a debarca și a pleca apoi, cu autobuzele, spre Macedonia, de unde ar urma să fie desfășurați în Kosovo, informează AFP. Un reprezentant al Guvernului elen a declarat că pușcașii marini nu vor fi autorizați să tranziteze teritoriul Greciei decât după ce se vor înregistra progrese “palpabile” în negocierile pe care comandanții NATO le poartă cu reprezentanții Armatei iugoslave asupra modalităților de retragere a trupelor sârbe din Kosovo.
La 23:29, au sunat sirenele alarmei aeriene. După 20 de minute, am urcat repede pe acoperiș, pentru că afară se auzeau bubuiturile unor explozii. Avioanele NATO veneau dinspre nord. Au atacat întâi satele Bukovac, Brankovac și Beska, de pe muntele Fruska Gora. Vedeam tirurile antiaerienei, care încerca să stăvilească atacul. La un moment dat, o serie de 10 explozii imense au luminat cerul dinspre rafinăria de la marginea Novi Sad-ului. A izbucnit un incendiu foarte mare, care avea să fie stins abia spre dimineață, și un nor de fum s-a ridicat deasupra orașului. O bombă cu fragmentație a explodat în mijlocul cartierului Shanghai, de lângă rafinarie, omorând un bărbat de 30 de ani și rănind grav alte 6 persoane (printre care un copil de 6 ani). Câteva zeci de persoane au suferit răni ușoare, 5 case au fost complet distruse și cel puțin 50 – avariate.
În afară de noi, pe acoperiș urcase pentru prima dată și Teodora, corespondenta postului Radio România Actualități, care sosise de puțină vreme la Belgrad. Grupul nostru era destul de mare și cam gălăgios. Am încercat de câteva ori să le atrag atenția să vorbească mai încet, pentru că am putea avea probleme, însă era imposibil să ne reținem exclamațiile de spaimă sau oroare, când vedeam ce se întâmplă. “Uite, acolo!” striga Eugen Mihăescu. “Încă una în dreapta!” exclama Dobrivoi, într-una din rarele nopți în care urcase și el pe acoperiș. “Dă-te la o parte, să pot face poze!” se agita George Roncea. “Atenție! Țineți-vă de ceva, că s-ar putea să explodeze lângă noi!” zbieram și eu. Mile se învârtea ca un leu în cușcă, de pe un colț pe altul al acoperișului.
Avioanele NATO zburau la mare înălțime și coborau în picaj, lansând rapid câteva rachete, după care se ridicau din nou. Pe lângă artileria obișnuită, sârbii trăgeau din plin cu tunurile antiaeriene de mare calibru. La un moment dat, au lansat un snop de rachete sol-aer, reușind să doboare două rachete care se îndreptau către aeroportul Batajnica. Câteva minute mai târziu, am înlemnit. Am văzut pe cer două explozii puternice, urmate, la câteva secunde, de alte două, la nivelul solului. Radio Pancevo, pe care îl ascultam cu o ureche, a anunțat că fuseseră doborâte două din avioanele inamice.
Am privit neputincioși una din rachetele aer-sol care se îndreptau către Pancevo, fără ca antiaeriana să o poată lovi. La un moment dat, steluța din coada rachetei, care ne permitea să-i urmărim traiectoria s-a stins. “Atenție la Pancevo!” am strigat eu. “O să lovească rafinăria!” Ultimele cuvinte mi-au fost acoperite de o bubuitură puternică și o imensă ciupercă de foc ne-a luminat fețele. Parcă în acel moment ar fi răsărit soarele de după dealul care ne despărțea de Pancevo. Abia după vreo 5 minute, flacăra a coborât puțin, continuând să coloreze în portocaliu întregul orizont. “Mama lor de criminali!” a exclamat Eugen Mihăescu. În timp ce bubuiturile se întețeau dinspre aeroportul Batajnica, avioanele au lansat încă 3 rachete aer-sol către rafinăria din Pancevo. Deși păreau că plutesc atât de lent către țintă, sârbii nu au reușit să le doboare. Încă 3 explozii și-au ridicat ciupercile de foc de după deal, întețind incendiul de la cele 4 rezervoare care au fost lovite. Un nor imens de fum s-a înălțat pe cer și simțeam deja miros de motorină arsă.
Ministerul Finanțelor al Marii Britanii a respins ferm o cerere prin care Ministerul Apărării solicita o suplimentare a bugetului cu suma de 1,2 miliarde de lire sterline, pentru a putea face față cheltuielilor legate de continuarea operațiunilor din Kosovo, potrivit cotidianului “The Independent“. Ministrul Finanțelor Gordon Brown a replicat că cea mai mare parte a cheltuielilor legate de aceste operațiuni trebuie acoperită din bugetul ce revine Ministerului Apărării. “Dacă forțele armate nu-și pot rezolva singure, în cadrul bugetului de care dispun, problemele cu care se confruntă, atunci care mai este menirea lor?” a întrebat el.
În timp ce îi înjuram furioși pe piloții americani, am auzit zdrăngănitul scării de metal cu ajutorul căreia ne urcam pe casa liftului. Crezând că este Teodora, care tocmai coborâse până în cameră, m-am apropiat să o ajut. Am înghețat cu mâna întinsă: pe scară urca un polițist sârb, în timp ce altul striga să coborâm imediat. Am mai apucat să le spun celorlalți să scape cumva de lanternele pe care le avea fiecare, că sârbul a și ajuns lângă noi. Mile a intervenit imediat și i-a spus că suntem ziariști români și urmărim atacurile ticăloșilor de americani, însă polițistul ne-a cerut, pe un ton răstit, să coborâm imediat în holul hotelului.
Aveam inima cât un purice, pentru că eram singurul care nu îmi puteam justifica prezența la Belgrad, deoarece nu mai aveam acreditare de război. În câteva clipe, mi s-au derulat în minte viitoarele variante ale aventurii mele în Iugoslavia. Mă și vedeam arestat, “scuturat” un pic, ca să-mi vină mintea la cap, eventual băgat puțin la pușcărie și, în fine, făcut pachet și expulzat în România. Îmi imaginam privirile ofițerilor de la Centrul militar de presă, clătinând neîncrezători din cap, în timp ce aș fi încercat să-i conving că nu înțelesesem bine că trebuia să mă întorc acasă, după ce mi-au refuzat prelungirea acreditării de război. Doar fuseseră destul de clari… În timp ce coboram scările, am profitat de neatenția polițistului din spatele meu și, simuland că m-am dezechilibrat, m-am sprijinit cu mâna dreaptă de niște cutii de carton depozitate lângă ușa de la casa liftului, lăsând, discret, să-mi alunece lanterna în spatele lor. Înțelesesem că polițiștii erau furioși, crezând că semnalizăm piloților inamici poziția noastră, cu ajutorul lanternelor.
Am coborât pe scări, pentru că Nelu blocase, ca de obicei, lifturile. Ajunși la etajul nostru, le-am cerut polițiștilor să mă lase să-mi iau actele din cameră. În timp ce le explicam că n-am pe unde să dispar și le arătam că nu am nici o legitimație la mine, l-am observat pe Eugen Mihăescu strecurându-se pe holul dinspre camera sa. Am continuat să gesticulez și i-am strigat lui Mile să le explice sârbilor ce doresc, că mie mi se împleticea limba în gură. Până la urmă, m-au lăsat, însă m-au avertizat să cobor imediat, agitându-mi pe sub nas bastoanele de cauciuc, pentru a fi mai convingători.
Am intrat în cameră și m-am uitat de jur-imprejur, căutând o idee salvatoare. Aveam pașaportul la mine, însă nu-l arătasem polițiștilor. Am luat vechea acreditare de război, dar, când să ies pe ușă, m-am gândit că e mai rău dacă o văd. Am ascuns-o într-un pachet de țigări și mi-am înfipt în piept, lângă insigna cu simbolul “Target“, pe care o purtam tot timpul, încă o insignă metalică, simbolizând vechea stemă regală a Serbiei. Inspirație salvatoare, pentru că, în momentul în care am ajuns la recepție, situația se lămurise, în special cu ajutorul lui Nelu. Acesta înțelesese imediat despre ce a fost vorba: umblând de năuc să ne caute pe acoperiș, șoferul Teodorei își aprinsese de mai multe ori lanterna, pentru că se tot împiedica de sârmele care ancorau antenele. Sârbii care locuiau în jurul hotelului au observat semnalele luminoase și au anunțat imediat Poliția, spunând că niște spioni semnalizează către piloții NATO de pe hotel “Toplice“. Până am sosit și eu, polițiștii au găsit deja lanterna tâmpitului de șofer și, după ce i-au dat cu ea peste cap, i-au confiscat-o. Au verificat acreditările tuturor și le-au găsit în regulă. Văzând că Mile glumea deja cu polițiștii sârbi, m-am îndreptat cu tupeu către ei, având în mână pașaportul și legitimația de presă de la ProTV. Zărindu-mi insignele din piept, unul din polițiști a dat, cu lehamite, din mână și a spus: “Ăsta-i de-al nostru!” După ce au dat peste cap paharele de whisky, aduse imediat de Nelu, au plecat. Nu înainte de a ne atrage atenția că, dacă mai facem gălăgie sau umblăm cu lanternele aprinse pe acoperiș, ne ia mama dracului.
După ce au ieșit pe ușă, am așteptat să se îndepărteze și am izbucnit în hohote isterice de râs. Apoi Mile s-a repezit și i-a băgat mâna în gât bietului șofer de la Radio România Actualități. Abia i-am descleștat degetele din beregata omului, care dădea deja ochii peste cap. L-am tras pe Mile deoparte și mi-am înfipt eu mâna în gâtul nenorocitului. “Dacă te mai prind pe acoperiș, te arunc cu mâna mea de acolo!” i-am urlat, lipindu-mi fața de mutra lui îngrozită. I-am dat drumul și a dispărut într-o clipă pe scari. M-am așezat pe un scaun, pentru că nu puteam să-mi mai stăpânesc tremurul genunchilor, și i-am cerut lui Dule un whisky cu gheață. “Nu sunteți nici unul normal!” mi-a spus acesta, când mi-a adus paharul. Am început să râdem din nou și să facem mișto unul de altul, amintindu-ne de fețele pe care le-am făcut când au apărut polițiștii. Fără să-l vadă nimeni, George Roncea își lăsase aparatul foto pe acoperiș.
Deodată, Mile s-a schimbat la față: “Unde-i Mihăescu?” I-am spus că l-am văzut când dispărea spre camera lui. “Aha! Bine că s-a cărat, să dăm numai noi de belea!” Marturisesc că, pe moment, m-am enervat și eu. Însă în clipa următoare, am înțeles de ce se făcuse nevăzut. “Băi, Mile, tu îți dai seama în ce belea am fi intrat, dacă îi vedeau ăștia pașaportul american?” În acel moment, am izbucnit din nou în râs și toată lumea s-a relaxat. L-am sunat pe Eugen Mihăescu în cameră și i-am spus că pericolul a trecut. Când a venit la bar, ne-a găsit tăvălindu-ne pe jos de râs: ne închipuiam ce fețe ar fi făcut polițiștii sârbi, când i-ar fi văzut pașaportul și câtă bătaie am fi luat până s-ar fi lămurit lucrurile.
O britanică în vârstă de 28 de ani va face parte din primele contingente militare care vor fi trimise în Kosovo, după retragerea forțelor sârbe, în calitate de comandant al unei echipe de vehicule blindate ce trebuiau să deschidă calea celorlalte trupe. În vehiculele ultra-sofisticate numite “Mamba negre” (de la șarpele cu același nume), căpitanul Verity Orrell-Jones și oamenii săi vor trebui să demineze drumurile din provincie după plecarea soldaților sârbi, informează cotidianul “The Guardian“. Absolventă de chimie, cpt.Orrell-Jones a părăsit Universitatea din Bristol pentru a intra în rândurile armatei britanice, în urmă cu 6 ani.
Cât am zăbovit în bar, am apucat să-mi notez că, în Kosovo, avioanele NATO au lansat, în 3 raiduri, 14 proiectile asupra localității Decani. După ora 22:30, mai multe bombe au explodat lângă Djakovica, iar ceva mai târziu, exploziile a 11 rachete aveau să rănească 4 săteni din Donje Budriga, lângă Gnjilane. Nici noi nu am avut un răgaz prea mare, pentru că, la 1:34, a început al doilea raid aerian asupra Belgradului. Ne-am luat paharele și am fugit pe acoperiș, ajungând la timp pentru a observa cum a fost încă o dată lovită rafinăria de la Novi Sad. Între timp, norul de fum care se ridica de la Pancevo se întinsese pe o distanță de cel puțin 20 de kilometri, iar vântul îl împingea spre România. Deși afară mirosea urât, autoritățile iugoslave au anunțat că norul nu conține substanțe toxice. Antiaeriana dinspre cartierele Zvezdara și Kotez a reușit să respingă atacul, care nu a fost la fel de intens ca precedentul. Una din rachetele lansate de piloții NATO a fost lovită în aer și s-a prăbușit, fără să explodeze, în grădina unui sârb, după ce i-a dărâmat acoperișul casei.
După ce avioanele s-au retras, ne-am hotărât să mergem la culcare. Împreună cu Mile și cu George Roncea, am mai rămas puțin pe acoperiș, pentru a fi siguri că atacul nu se va relua. Vorbeam aproape în șoaptă și priveam orizontul, cu ajutorul unor binocluri de operetă, pe care le cumpărasem foarte ieftin de la o tarabă din centrul Belgradului. Nu aveau o putere prea mare, însă ne bucurasem ca niște copii când le-am găsit și ne simțeam mai bine dotați pentru război. Am mai pufnit o dată în râs, când Mile ne-a explicat ce ne-ar fi făcut polițiștii, dacă ne-ar fi găsit și cu binoclurile la noi.
Deodată, am observat mișcare la unul din geamurile blocului de peste drum de hotel. Ne-am ghemuit la pământ și am privit, magnetizați, un spectacol fascinant. O tânără blondă se dezbrăca în fața ferestrei. Nu știu dacă ne observase mai devreme, însă își scotea hainele cu niște gesturi atât de lascive, de parcă ne-ar fi simțit privirile. Când și-a scos tricoul, pentru a-și pune cămașa de noapte, a rămas o clipă în dreptul ferestrei, legănând către noi o superbă pereche de sâni. Și-a ridicat cămașa deasupra capului și, după o secundă de ezitare, a lăsat-o să i se prelingă de-a lungul trupului. Semn că reprezentația se terminase, a tras draperiile și nu i-am mai văzut decât umbra, în timp ce se lăsa în brațele unui bărbat care o aștepta în pat. Deși nu ne fusese destinat, spectacolul ne-a iuțit bătăile inimii și am coborât în camere, adormind cu gândul la sânii frumoasei blonde. Am fost atenți la fereastra fermecată și în nopțile care au urmat, dar – ca orice întâmplare magică – nu s-a mai repetat.
Ne-am trezit destul de devreme și ne-am spălat tot cu apă din sticle. Sistemul energetic național era în continuare destabilizat. Se anunțaseră întreruperi de curent, atât în Belgrad, cât și în toată regiunea Vojvodinei, iar conducerea EPS făcea apeluri către cetățeni să economisească la maximum curentul electric. De aproape 48 de ore, apa la robinete lipsea cu desăvârșire, însă se spunea că, până la sfârșitul zilei, va veni. Astăzi se împlineau 70 de zile de la începutul războiului.
În timp ce stăteam cu Nelu și cu ceilalți, să ne bem cafeaua de dimineață, m-a sunat de la București Sorin Diaconescu, șeful Secției Corespondenți din ProTV. Era un tip foarte simpatic și serios, cu care m-am înțeles întotdeauna foarte bine și aveam mare încredere unul în celălalt. Mă sunase să-mi citească un articol din “Curentul” în care mă lăudau și ne-am amuzat foarte tare că, în același timp, îi critica pe cei de la ProTV, reproșându-le că, deși puteau să creeze vedete de televiziune peste noapte, cu sau fără merite, nu au fost în stare să exploateze poziția mea unică de corespondent de război la Belgrad. Articolul era scris sub pseudonim, însă cred că autorul era Domnica Macri, fosta noastră colegă, care lucra acum pentru “Curentul”.
M-am bucurat de elogiile pe care mi le-a adus, însă mă îngrijora că le reproșa colegilor mei că, în afară de o poză (și aia deformată în momentul în care a fost scanată și pusă pe ecran) și o voce, telespectatorii care mă urmăreau nu știu nimic despre mine. Îngrijorarea venea din faptul că niciodată nu mi-a plăcut publicitatea, considerând că e mult mai important să-mi fac treaba bine și telespectatorii sau cititorii mei să fie cât mai bine informați, decât să-i intoxic cu aparițiile mele pe ecran. Am preferat întotdeauna să pot merge pe stradă și să pot intra într-un loc public, fără a fi bătut la cap de tot felul de oameni, care să dorească să-mi “dezvăluie” câte o știre “senzațională”.
Temerile mi s-au confirmat curând, pentru că reacția colegilor din redacția ProTV a fost imediată și Sergiu Toader m-a sunat de foarte multe ori, rugându-mă să mă gândesc la vreo variantă în care să pot intra în direct prin satelit, cu ajutorul echipelor de televiziune străine care aveau dotarea necesară. Am fost nevoit să-i atrag atenția încă o dată că stăteam la Belgrad incognito, fără acreditare de război, și că, în mod normal, trebuia de multă vreme să mă întorc acasă. Nici o echipă de televiziune nu ar fi fost dispusă să riște expulzarea din Iugoslavia pentru a lucra cu cineva neacreditat și, oricum, erau interzise orice transmisii în direct. Chiar și cele telefonice, care erau tolerate, până când începeau să deranjeze.
Bulgaria va semna în curând un acord cu Alianța Nord-Atlantică, prin care va pune infrastructura sa la dispoziția trupelor NATO care vor participa la o eventuală misiune de menținere a păcii în Kosovo, titrează cotidianul “Sega“. Mai multe publicații bulgare au anunțat în ultimele zile că 20.000 de soldați și o cantitate impresionantă de tehnică militară aparținând NATO va tranzita, în scurt timp, teritoriul Bulgariei. O echipă de 9 ofițeri ai Alianței a sosit duminică la Sofia, pentru a discuta amănuntele acestei operațiuni. Potrivit unui document neoficial dat recent publicității, autoritățile bulgare intenționează să pună gratuit la dispoziția trupelor NATO aeroporturile, porturile, șoselele și căile ferate din țară. O oficialitate din Ministerul bulgar al Apărării susține că acordul privind tranzitarea teritoriului bulgar de trupele NATO va putea intra în vigoare doar după ce se va ajunge la un acord de pace în Kosovo.
Am ajuns la Media Center devreme, însă degeaba. Complexul în care se afla nu avea curent. Folosind o glumă aproape banalizată printre clienții permanenți ai centrului, le-am spus că plec să aduc curentul și m-am dus în piața din apropiere, pentru că îmi era poftă de niște fructe. Căpșunile costau doar 8 dinari kilogramul, adică mai puțin de o marcă germană. Mi-am cumpărat un kilogram și le-am mâncat în timp ce mă plimbam, cascând gura la tarabele pe care găseai tot ce-ți dorea inima, de la blugi la casetofoane sau pastă de dinți. La 11:13, acompaniate de un cor de blesteme, au început să sune sirenele alarmei aeriene. O jumătate de oră mai târziu, s-a auzit vuietul avioanelor și țăranii din piață se uitau chiorâș către cer, încercând să le zărească. Am auzit niște bubuituri, dar nu reușeam să-mi dau seama din ce direcție.
M-am întors pe un drum ocolitor, pe malul râului Sava, pentru că voiam să văd insula Ada Ciganlija, unde era amenajat un ștrand iubit de belgrădeni. Deși era foarte aproape de depozitele “Jugopetrol” din cartierul Cukarica și de Makis – ambele, ținte predilecte ale bombardamentelor – deși eram în plină alarmă, deși se auzeau explozii, ștrandul era plin de lume. N-am zăbovit prea mult, pentru că am zărit pe plajă niște fete ale căror forme mi-au tăiat respirația și mi-am amintit brusc că aveam foarte mult de lucru.
La 12:15, alarma a încetat și a venit curentul la Media Center. Cred că exploziile pe care le-am auzit au marcat atingerea unor obiective militare, pentru că sârbii nu au dat nici un fel de amănunte despre ele. În schimb, s-a anunțat că, între 9:55 și 10:25, Priștina a fost ținta a cel puțin 13 proiectile, care au vizat cartierul Grmija, aeroportul Slatina și releul de televiziune de la Butovacki Breg. La 11:20, au fost bombardate orașele Valjevo, Vranje și Pirot, releul de televiziune de pe Crni Vrh și o fabrică de praf de pușcă de lângă Jagodina. La 11:30, a început un atac puternic asupra fermei de la Dobricevo, în jurul căreia au explodat 10 proiectile. La 12:00, au fost bombardate releul de televiziune din Ljubovija și aeroportul Ponikve, de lângă Uzice. La 12:10, a venit rândul releului de televiziune de la Kraljevo, lovit de 3 rachete, urmat de cel de la Borca, unde au fost avariate mai multe case. La 13:25, cinci proiectile au lovit și releul de la Besna Kobila, de lângă Vranje, după care, până la 14:25, atacurile s-au concentrat asupra orașelor Pristina, Prizren și Djakovica.
La Belgrad, la 12:45, s-a auzit o bubuitură, însă era doar un avion care spărgea bariera sonică în apropiere. La 16:00, în timp ce îmi notam să fiu atent mâine, când în satul său natal, Crljenac, de lângă Pozarevac, va avea loc înmormântarea generalului Velickovic, afară sunau din nou sirenele alarmei aeriene. Avioanele nu au ajuns până la noi, concentrându-se să bombardeze ținte de pe muntele Fruska Gora: releul de la Iriski Venac, hotelul “EPS Vojvodina”, releul TV de la Srbobran și satele Curuga, Nadalja și Buhovac. Alarma a încetat la 16:39, cu puțin înainte de aterizarea la Belgrad a lui Viktor Cernomîrdin și Martti Ahtisaari, care veneau să negocieze cu Slobodan Milosevic condițiile încetării războiului.
Oficialități de la Cartierul General al NATO din Bruxelles au anuntat, în urmă cu două săptămâni, că în eventualitatea măririi efectivelor contingentului care va participa la o misiune de menținere a păcii în Kosovo, Alianța va trebui să găsească alte porturi și șosele – în afara rutei Salonic-Macedonia – pentru a pătrunde în Iugoslavia. Conducerea Alianței Nord-Atlantice negociaza, de câteva zile, cu autoritățile macedonene, dublarea efectivelor aflate pe teritoriul acestei țări, în scopul implementării unui acord de pace în Iugoslavia.
Eugen Mihăescu a venit să-l ajut să transmită încă un eseu pentru “Cotidianul“. Se numea “Senzația asta de a fi o țintă e bizară… mai ales de cum se lasă noaptea” și îl reproduc aici, pentru că exprimă foarte bine sentimentele noastre din aceste zile.
“Sirenele orașului sunaseră prelung și sinistru acum 5 ore. Liniștea sfâșiată cădea peste noi amenințătoare. Ce noapte de coșmar, infernală! De când sunt aici, niciodată n-am suferit așa, n-o s-o uit multă vreme, probabil. Sunt traumatizat. Veneau în valuri succesive. Se fofilau, atacau fără milă. Raidurile lor nu se mai terminau… Nu-i vedeam, dar îi simțeam, de ce sunt în stare criminalii ăștia! Săream în sus din pat de fiecare dată; dacă aș ști unde sunt, dar sunt invizibili. Se pare că, dacă plouă, îi vezi mai ușor, dar acum aerul e uscat și parfumat de teii înfloriți, cu crengile rupte de la ultimele bombardamente. Ți se frânge inima când te uiți la bieții arbori. Sunetul ciudat, prelung, aproape de nedescris al escadrilelor femele (ni s-a spus că sunt cele mai periculoase) îl am în urechi din nopțile precedente, când urmăream proiectilele antiaerienei sârbești fugărind ceva nevăzut. Dar acum gem sub cearșafuri, cu capul sub pernă ca să-mi protejez urechile, limita mea de suportabilitate. În a patra noapte de război, aici, este depășită. Cât va mai dura, oare? De s-ar face ziuă mai repede, să înceteze odată. Număr clipele, minutele, orele și aud prin pernă ticăitul ceasului și inima cu extrasistole din cauza cănilor de cafea îngurgitate. Timpul trece și mai greu în nopți de singurătate, în nopți de insomnie, când nu vreau să iau un somnifer. Îmi trec prin fața ochilor frânturi de viață, imagini uitate, clipe fericite, sunt din ce în ce mai angoasat. Să fie o depresie provocată de război? Nu. Antidepresive n-o să iau. Sunt periculoase. Închid geamul, aprind lumina, deși nu am voie. Nu văd nimic. Cum îi urăsc și cum i-aș privi… Vai de mine, pe cearșaf sunt urme de sânge, sunt ciuruit. Și nu am dezinfectant. Dacă și mâine noapte continuă așa, mă înarmez cu fumigene. Fir-ar mama lor de țânțari nesuferiți, ce au putut să-mi facă în noaptea asta de nesomn! Voi fi mâine toată ziua buimac… Sunet lung de sirenă, sfârșitul alarmei, se crapă de ziuă.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 2 iunie 1999.
Am râs în hohote de inspirata parabolă scrisă de domnul Mihăescu, deși, dacă o citeai atent, în afară de un umor necruțător, împrumutat, parcă, de la sârbi, conținea destulă tristețe. L-am invitat să bem o cafea pe terasa din Trg Republike, să admirăm frumusețea sârboaicelor și, pe drum, l-am întrebat dacă nu dorește să-și cumpere o locuință la Belgrad. În general, prețul apartamentelor a scăzut, de la începutul războiului, cu 20-30 %, iar în cartierul Dedinje, o vilă lângă cele ale lui Milosevic sau Arkan se vindea la jumătate de preț. Pentru că nu știai dacă, la sfârșitul războiului, nu vei constata că ai dat banii pe o grămadă de moloz.
Am discutat mult cu Eugen Mihăescu despre ultimul zvon pe care îl auzisem. Era de-a dreptul spectaculos și îl aflasem de la mai mulți ofițeri cu care apucasem să vorbesc la o bere. Cică Slobodan Milosevic ar fi decis să demisioneze din funcție, pentru a pune capăt războiului, însă își va alege cu multă grijă momentul. Ar fi o lovitură politică extraordinară, care l-ar transforma într-un martir și eram convins că sârbii ar ieși în stradă și l-ar alege președinte pe viață. Din păcate, însă, a fost doar o manevră a președintelui iugoslav, orchestrată cu sprijinul serviciilor secrete, pentru a-și da seama cine a mai rămas cu adevărat de partea lui. După câteva zile, a urmat o nouă serie de epurări în rândul apropiaților lui Milosevic, care apucaseră aproape să se încaiere pentru scaunul său.
“Președintele finlandez Martti Ahtisaari merge la Belgrad în numele Uniunii Europene, pentru a se asigura că autoritățile iugoslave înțeleg ceea ce se așteaptă de la ele, că răspund la întrebări și își clarifică poziția,” a declarat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea. “El nu merge acolo pentru a negocia, ci pentru a fi sigur că Milosevic știe foarte bine că trebuie să accepte cele cinci condiții puse de comunitatea internațională, pentru ca NATO să întrerupă bombardamentele. Acestea sunt: încetarea violențelor în Kosovo, retragerea trupelor sârbe și iugoslave din provincie, prezența unei forțe internaționale și de securitate, întoarcerea refugiaților și punerea la punct a unui cadru politic pentru Kosovo.”
Deși la sosirea la Belgrad, Martti Ahtisaari a declarat că este o zi istorică pentru Iugoslavia, iar Viktor Cernomîrdin a spus că au venit cu propuneri concrete, puțină lume își punea speranțe în noua rundă de negocieri. Corespondenții de la Bonn ai mass-mediei iugoslave au caracterizat discuțiile celor doi cu Strobe Talbott drept aproape un fiasco, așa că nu era de mirare o astfel de atitudine. Înainte de a pleca la Belgrad, Cernomîrdin anunța că, astăzi, partea americană a venit cu o serie de propuneri noi, care sunt, în parte, inacceptabile pentru Rusia. El a afirmat că trupele de pace ruse și cele ale NATO, care ar urma să fie desfășurate în Kosovo conform unui plan comun, vor acționa separat, având și comandamente separate.
Replica Alianței Nord-Atlantice a venit imediat. “NATO intenționează să desfășoare în Kosovo o forță de pace unică, cu un comandament unic, reguli de angajare stricte și o abordare comună pentru provincie,” a precizat Jamie Shea. “Nu vom face nimic care ar putea spori riscurile unei împărțiri a provinciei Kosovo, fie ea virtuală sau reală.” Nici adjunctul secretarului de stat american Strobe Talbott nu a confirmat declarațiile emisarului rus. “O forță internațională în Kosovo va fi mai eficientă dacă va participa și Rusia, însă Statele Unite se pronunță împotriva unei structuri a forței de menținere a păcii care să conducă spre calea riscantă a împărțirii provinciei,” a afirmat Talbott, considerând că forțele de menținere a păcii în Kosovo trebuie să aibă un comandament unic, având în centru structura NATO.
“Emisarul rus Viktor Cernomîrdin și președintele finlandez Martti Ahtisaari sunt de acord, în suficientă măsură, asupra condițiilor pe care trebuie să le prezinte, în numele comunității internaționale, în cadrul misiunii lor la Belgrad,” a declarat James Rubin, purtător de cuvânt al Departamentului de stat al SUA. El a afirmat că Statele Unite consideră satisfăcătoare rezultatele discuțiilor pe care le-a avut cu cei doi emisari, pentru pregătirea misiunii lor. “Marea necunoscută este dacă acest front comun între Statele Unite, Uniunea Europeană și Rusia va primi răspunsurile necesare din partea lui Milosevic,” a adăugat Rubin.
Imediat după sosirea la Belgrad, Ahtisaari și Cernomîrdin s-au întâlnit cu Slobodan Milosevic și i-au expus punctele-cheie ale propunerilor de pace. Deși toți jurnaliștii fierbeau, nimeni nu a fost admis să asiste la discuțiile care s-au încheiat la 20:30, urmând să se reia mâine dimineață. Jurnaliștii ruși au reușit să smulgă de la Viktor Cernomîrdin declarația că speră în rezolvarea rapidă a situației. Surse din anturajul său au dezvăluit că nu s-a intrat în detaliile planului de pace, iar Slobodan Milosevic le-a pus celor doi puține întrebări. Emisarii comunității internaționale au hotărât să înnopteze la Belgrad, Cernomîrdin fiind cazat la hotelul “Intercontinental“, iar Ahtisaari la “Hyatt“. În timp ce avionul rusesc a rămas pe pista aeroportului Surcin, Ahrisaari nu a avut prea multă încredere în NATO și și-a trimis aeronava la Budapesta.
N-am reușit să mai aflăm decât că, după discuțiile cu cei doi, Slobodan Milosevic i-a convocat pe toți liderii partidelor parlamentare, cărora le-a expus propunerile de pace. Ce s-a vorbit acolo a rămas învăluit în mister. Dându-ne seama că nu vom afla mai multe în această seară, ne-am hotărât să mergem să mâncăm, deși stăteam ca pe jar. Ne-am oprit tot la “Tri sesira“, pe Skadarlija, și, ca să ne stea mâncarea în gât, la una din mesele de lângă noi, l-am recunoscut pe Nebojsa Vujovic, purtător de cuvânt și adjunct al ministrului federal de Externe. Însoțit de o tânără superbă, cu care a stat de vorbă toată seara. Deși am ciulit urechile, n-am reușit să auzim ce vorbeau, însă după expresia feței femeii, cred că Vujovic îi făcea curte. Oricum, majoritatea celor de pe terasa restaurantului a izbucnit în râs la 22:02, când au sunat sirenele alarmei aeriene, imaginându-ne mutrele lui Cernomîrdin și Ahtisaari când le-au auzit. Și, imediat, toți am început să glumim, la gândul coșmarurilor pe care le vor avea, dacă vom fi bombardați. Ei bine, n-am fost atacați de această dată.
Premierul albanez Pandeli Majko a cerut comunității internaționale “fermitate” în fața regimului de la Belgrad, informează AFP. “Condițiile NATO reprezintă singura cale pentru a se ajunge la o reglementare a crizei din Kosovo, dar ele nu sunt negociabile,” a declarat Majko. “Toate concesiile și compromisurile privitoare la aceste cerințe vor avea consecințe grave asupra regiunii. Comunitatea internațională nu trebuie să piardă timpul și să-și facă iluzii referitoare la Milosevic și la regimul său.”
Parcă pentru a se elibera de frustrarea că nu pot bombarda Belgradul, piloții NATO s-au dezlănțuit în Kosovo, unde au lansat peste 200 de proiectile în această noapte. Bombardamentele s-au concentrat asupra sudului provinciei și a zonei de frontieră din apropiere de Prizren. Atacurile cele mai puternice au avut loc în sectorul Planeje și în zona muntelui Pastrik, unde se dădeau din nou lupte grele între militarii sârbi și luptătorii UCK. NATO avea să anunțe că ar fi distrus, numai în această noapte, cel puțin 32 de piese de artilerie, 9 transportoare de trupe, 6 blindate, 8 poziții de mortiere, 4 vehicule militare și o pozitie de rachete antiaeriene SA-6. Informații dezmințite, desigur, de sârbi.
Chiar dacă au ocolit Belgradul, avioanele NATO au dat târcoale prin apropiere. Am apucat să-mi notez că, la 22:30, doi copii au fost răniți ușor, când un proiectil a lovit o casă din satul Lipa, de lângă Smederevo. Mai multe raiduri aeriene au fost lansate asupra orașului Niș. La Aleksandrovo, 3 proiectile au lovit releul postului local de radio. La 23:15, lângă Velika Plana, au fost bombardate podul peste râul Jesenica, de pe autostrada Niș-Belgrad, precum și un pod de cale ferată. La ora 2:00, bombele au explodat în jurul satelor de pe muntele Fruska Gora, iar sârbii au anunțat că antiaeriana a doborât 3 avioane-spion fără pilot. Unul a căzut la Backa Palanka, unul la Cenaj, iar al treilea la Kovin. Au mai fost bombardate cazarma din Obrenovac, un centru de comandă aeriană din Novi Sad, un releu radio la Novi Pazar, unul de televiziune la Banicka, emițătoarele radio de la Ruma și Srbobran, un pod rutier și o cale ferată la Pirot, instalațiile petroliere de la Maras și Sombor, precum și un depozit de muniții la Kursumlija.
Un tren al Alianței Nord-Atlantice era așteptat să intre în România, în această seară, prin punctul de trecere a frontierei de la Curtici, a precizat pentru Mediafax, Biroul de presă al Ministerului Apărării Naționale. Trenul transportă echipamentele necesare radarului mobil NATO care urmează să fie instalat la Craiova, pentru supravegherea spațiului aerian al României. Aparatura este însoțită de 15 militari ai Alianței.
Când ne-am întors, la hotel ne așteptau o grămadă de surprize. În primul rând, aveam apă. Și rece, și caldă. În al doilea rând, veniseră rușii. Nici n-am intrat bine pe ușă, că ne-au sărit în brațe doi vechi prieteni: Ghiorghi și Ana, cameramanul și fotografa cu care ne petrecusem destule nopți pe acoperiș, în prima parte a războiului. Împreună cu ei era Volodea, un ziarist care, după ce l-am cunoscut, ne-a povestit că, în timpul stagiului militar, luptase în Afghanistan. Era cam morocănos, deși toți trei erau amețiți. Se întorceau de la hotelul “Intercontinental”, unde băuseră cu cei din anturajul lui Cernomîrdin, dar fără să afle nimic de la ei.
Ne-am amintit cum îl rugam pe acoperiș pe Ghiorghi să ne cânte baladele rusești pe care le interpretase Ghenadii Selezniov pe scena din Trg Republike. Am râs cu toții și, după ce am ciocnit o vodkă cu ei, Gheorghi s-a ridicat în picioare și a început să cânte “Podmoskovnie vecera“. Vocea i-a fost repede acoperită de cea a lui Volodea, care s-a dovedit un cântăreț excelent. La început, Mile îl tot stârnea și, cum termina un cantec, îl ruga să-i mai cânte unul. După care nu-l mai puteam opri. Noroc că s-a îmbătat și a plecat să se culce, uitându-și borseta cu actele și o grămadă de bani pe masă. S-a întors după vreo oră, buimac, să și-o recupereze, dar cred că a dormit până atunci în fața ușii, pentru că avea și cheia camerei în borsetă.
În timp ce ne distram cu prietenii noștri, alți doi ruși s-au așezat la o masă. Ziariști și ei. Văzându-ne cântând, după ce Ghiorghi și Volodea au plecat, s-au apucat și ei să cânte. Goliseră împreună prima sticlă de vodkă și, la a doua, își umpleau paharele, se ridicau în picioare și cântau, bățoși, o strofă, după care dădeau paharele peste cap. Din păcate pentru ei, au avut proasta inspirație ca, după primul cântec, să interpreteze Imnul Uniunii Sovietice. Ca și când și-ar fi amintit de toată ura pe care o purtau rușilor, doi sârbi s-au ridicat de la o masă și i-au oprit, atrăgându-le atenția să nu mai scoată un sunet. În prima clipă, rușii au vrut să protesteze, însă s-au ridicat de la o altă masă doi muntenegreni cât un dulap, iar toți ceilalți ne uitam cu dușmănie la ei. Au amuțit, și-au golit sticla și au dispărut în camere.
Ceva mai târziu, a apărut și Dragan,“scriitorul” nostru. Nu putea să lipsească, din moment ce venise atâta lume. I-am povestit noutățile și, după ce ne-a chemat deoparte, ne-a arătat o vestă a trupelor speciale iugoslave. Și eu, și Mile, ne-am rugat de el cel puțin o oră să ne-o vândă, spunându-i că îi dăm oricât pe ea. Era superbă, plină de buzunare și tigheluri, dintr-un material rezistent, vopsit în culori de camuflaj. Ne fascinau mai ales cele 4 buzunare făcute special pentru încărcătoarele pistolului mitralieră. N-a vrut să ne-o vândă, dar ne-a promis că ne va da cadou câte una, la sfârșitul războiului. Din păcate, avea să-și uite promisiunea. Pentru că tot nu voia să ne spună nimic, i-am urat lui Dragan noapte bună și ne-am dus la culcare. La 6:30, ne-au trezit sirenele ce anunțau ridicarea alarmei aeriene, însă am decis să mai dormim două ore, până când urmau să se reia discuțiile dintre Milosevic, Cernomîrdin și Ahtisaari.
O rachetă neidentificată a căzut în nord-vestul Bulgariei, lângă satul Govejdo, din regiunea montană a graniței cu Serbia, transmite postul național de radio. Localnicii au auzit o explozie puternică, după care au descoperit, la aproximativ 1 kilometru vest de sat, un crater cu adâncimea de 2 metri și diametrul de 6 metri. La locul exploziei au fost găsite fragmente din rachetă, care au fost date spre expertiză Ministerului bulgar al Apărării. Nu s-au înregistrat victime sau pagube materiale.
