sarbi

target: sârbii capturează 3 soldați americani

by

31 martie 1999

Degeaba am încercat să mai dorm câteva ore, după ce mi-am transmis corespondența pentru Știrile dimineții de la ProTV. La 7:22, sirenele sunau din nou, anunțând încă o alarmă aeriană. Ceva mai târziu, am auzit câteva bubuituri dinspre Avala si Pancevo. Am plecat spre centru pe jos, însă nimeni nu părea prea înfricoșat de zgomotul exploziilor și nici de tirurile antiaerienei care – ce-i drept – nu se vedeau la fel de bine ca noaptea. Din contră, oamenii își vedeau de treabă și începeau să se adune în Trg Republike, pregătindu-se pentru un nou concert-protest. De azi, locuitorii din cartierele periferice au la dispoziție autobuzele unor firme particulare care îi aduc gratuit la concert. Nu pot trece cu vederea acest amanunt, pentru că, de mâine, carburanții vor fi raționalizați. De teama Poliției, bișnițarii nu îndrăzneau să facă speculă cu benzină, iar marca germana se vinde, la negru, pentru 10 dinari. Cursul oficial este, în continuare, de 6 dinari pentru o marcă, însă nici o bancă nu mai vinde valută, cum se întâmpla înainte de izbucnirea războiului. Potrivit unei Hotărâri de Guvern, Ministerul de Interne iugoslav va distribui bonuri de 40 de litri de benzină pe lună fiecărui sofer. Taximetriștii vor primi 150 de litri lunar, firmele care au activitate în domeniul comercial sau alimentar – 50 de litri pe lună, iar producătorii agricoli – 40 de litri lunar, pentru a-și duce marfa la piață. Am aflat că, în Muntenegru, continua să se găsească benzină, care se vinde cu 7,5 dinari/litru.

Când am ajuns la Media Center, am aflat că, deși nu au fost încă bombardate, sirenele alarmei aeriene au sunat la Niș, Novi Sad și Podgorica. Am răsfoit ziarele, ne-am uitat pe știrile agențiilor de presă, însă niciunde nu se anunța că NATO a respins propunerea transmisă de Milosevic prin Evghenii Primakov. Doar că, după ce a plecat de la Belgrad, premierul rus s-a dus la Bonn și apoi la Bruxelles. În schimb, ne-am tăvălit de râs citind că Milosevic i-a mulțumit președintelui libian Muammar Al Gaddafi, pentru că a făcut apel la Alianța Nord-Atlantică să oprească bombardamentele asupra Iugoslaviei.

Cotidianul “International Herald Tribune” a afirmat, în numărul său de astăzi, că luna trecută, o delegație de ofițeri ai Aviației și Apărării antiaeriene iugoslave ar fi vizitat Irakul. Ei ar fi stat de vorbă cu responsabilii militari irakieni despre tactica folosită de avioanele americane în confruntarea cu aviația de vănătoare și artileria antiaeriană a arabilor. Ziarul afirma că, în schimbul acestor informații confidențiale, sârbii ar fi oferit piese de schimb pentru avioanele de fabricație rusească din dotarea armatei lui Saddam Hussein.

Astăzi, am înțeles că voi rămâne (oare pentru cât timp?) singurul corespondent al ProTV aici. M-au sunat din țară și mi-au spus că o echipă a ProTV se afla la Timișoara și încearcă să intre în Iugoslavia. Era Adrian Neagu, cu Romeo Diaconescu, Cristi Pușcaș și un șofer, Aurel Urduban. L-am sunat pe Adi Neagu și l-am sfătuit să meargă la Consulatul Iugoslaviei de la Timișoara, de unde să obțină o hârtie care să-i permită accesul la sârbi. Mi-au trimis prin fax toate datele lor și le-am dus la Centrul militar de presă, rugându-i pe cei de acolo să-i ajute. Ofițerul care a luat hârtia nu a spus nimic și a intrat în biroul unde se luau toate deciziile.

Deși, chiar și acum, cetățenii români nu au nevoie de vreo viză pentru a intra în Iugoslavia, când e vorba de jurnaliști, lucrurile s-au schimbat. Trebuie făcută o cerere la ambasada din București sau la consulatul din Timișoara. Hârtia e trimisă la Belgrad unde, în funcție de ziarul sau de postul de televiziune la care lucrezi, în funcție de atitudinea acestora față de războiul din Iugoslavia, în funcție de articolele sau reportajele realizate până acum, se ia o decizie. Poți aștepta după o aprobare de acest gen chiar și două săptămâni. Dacă răspunsul e pozitiv, ți se aplică o viză de intrare în pașaport și nu ai probleme până la Belgrad. Unde te așteaptă ritualul acreditărilor de război. Ei bine, colegii mei nu au fost nevoiți să aștepte două săptămâni. Li s-a spus “Nu” după doar două ore de așteptare. Vreme în care li s-au reproșat toate știrile apărute la ProTV de când a început războiul.

“Nu există opoziție pe timp de război,” a declarat Vuk Draskovic, într-un interviu publicat astăzi, în cotidianul bulgar “24 ceasa“. “Singurul efect pozitiv al bombardamentelor este acela că ne-am uitat divergențele, luptele și ipocrizia din viața politică internă. În acest moment, suntem toți sub același drapel, într-un partid care poartă numele de Iugoslavia.”

Această explicație simplă a atitudinii sârbilor în fața raidurilor aeriene am simțit-o și am înțeles-o încă din primul minut. Mi-a fost, însă, foarte greu să o explic celor din țară, care mă ascultau în fiecare zi și nu m-am mirat prea tare că occidentalii nu au înțeles-o deloc. Vuk Draskovic a pus “punctul pe i” în interviul său, ridiculizând afirmațiile SUA că atacurile NATO nu sunt îndreptate împotriva poporului sârb: “Bombele cad pretutindeni în țară și distrug până și grădinițe de copii. Suntem gata să le dăm albanezilor ceea ce noi nu am putut obține pentru sârbi în Croația și Bosnia. Purificări etnice au fost efectuate și de către Armata croata asupra unui milion de sârbi, dar NATO nu a avut nimic de spus atunci.”

Procurorul Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie (TPI), Louise Arbour a anuntat, astăzi, inculparea lui Zeljko Raznatovic – celebrul Arkan, cum era supranumit – pentru crime comise în timpul conflictului din fosta Iugoslavie. Replica lui Arkan a venit imediat, într-un interviu acordat CNN: “Tribunalul Internațional de la Haga este un tribunal politic. Nu am violat și nu am ucis civili nevinovati.” Arkan a avertizat că, deși până acum nu au făcut-o, în cazul unei intervenții terestre, el și soldații săi vor merge să lupte în Kosovo.

Am coborât puțin în Trg Republike, unde avea loc obișnuitul concert de protest împotriva agresiunii NATO. Mii de oameni se adunaseră în fața scenei. Mi-a venit greu să mă întorc la computer, pentru a afla și a transmite ultimele știri. Impresionante eforturile și imaginația sârbilor de a-și manifesta indiferența față de bombardamente și protestul! Un șir de superbe manechine au defilat, în aplauzele mulțimii, într-o paradă intitulată “Moda împotriva agresiunii NATO”. Printre pancartele purtate de manifestanți a apărut una nouă, pe care scria “Avem F-117 din dezmembrări“. Și încă una: “Columb, băga-mi-aș picioarele în curiozitatea ta!”

Moda concertelor s-a extins și în alte orașe. La Novi Sad, in Piața Libertății, oamenii se adunau la concertul numit “NATO omoară Europa“, în timp ce, în orașul Pirot, demonstrația se chema “Mai bine ascultăm muzică, decât avioane”. După modelul occidental al melodiei “We Are the World”, devenit clasic deja, marile staruri pop ale sârbilor au înregistrat o piesă numită “Imi iubesc tara“, care avea să fie difuzată de atâtea ori pe posturile de radio și televiziune, încât am învățat-o – fără eforturi deosebite – pe de rost. De asemenea, a fost “scoasă de la naftalină” o piesă mai veche a grupului Riblja Corba, devenită, brusc, de mare actualitate, ale cărei versuri spuneau: “Avionule, îți voi rupe aripile!”

“Detest ideea de a continua această campanie în timpul Sărbătorilor de Paști,” a afirmat Bill Clinton, într-un interviu acordat canalului de televiziune CBS, “însă detest si mai mult ideea de a înceta această campanie, în timp ce Milosevic va continua să distrugă casă cu casă, sat dupa sat și să ucidă oameni nevinovați. Oprirea bombardamentelor nu ar servi la onorarea unui astfel de eveniment.”

Pe de altă parte, Rudolf Scharping, ministrul german al Apărării, a anunțat că, în următoarele raiduri, NATO ar putea evita țintele din Republica Muntenegru, deoarece această țară se distanțează tot mai mult de președintele iugoslav Slobodan Milosevic și, oricum, tintele importante din punct de vedere militar ar fi fost atinse.

Într-un comunicat al Partidului Democrat, sârbii erau convinși că Bill Clinton nu are de gând sa renunțe la agresiunea împotriva Iugoslaviei și că bombardamentele vor continua. Zvonurile răspândite printre oameni erau de rău augur. Se spunea că vor fi bombardate Ministerul de Externe si cel al Apărării, situate în mijlocul Belgradului, nu departe de Ambasada României de pe bulevardul Knez Milosa. De altfel, AFP anunțase, citând surse diplomatice, că nu mai există în Iugoslavia “sanctuare” care să fie cruțate de bombardamentele avioanelor NATO. Comandorul britanic David Wilby justifica extinderea raidurilor aeriene anunțând că sârbii ar fi deschis focul cu armament greu asupra unor coloane de refugiați albanezi care încercau să plece din Kosovo.

S-a difuzat, în sfârșit, și știrea că inițiativa lui Evghenii Primakov de a aduce pacea a eșuat, însă într-o variantă îndulcită, în care se sublinia că Boris Elțîn este mulțumit de misiunea premierului său.

Fred Eckhard, purtătorul de cuvânt al Națiunilor Unite, a declarat, astăzi, că organizația nu deține probe suficiente pentru a putea vorbi de un genocid comis de forțele sârbe contra albanezilor.

S-a anunțat că peste 5.000 de oameni au rămas fără slujbă la Cacak, după ce rachetele lansate de avioanele Alianței au distrus fabrica “Sloboda“. Pagubele sunt estimate la peste 300 de milioane de dolari și, într-adevăr, imaginile pe care le-am văzut filmate acolo arătau că nu au mai rămas prea multe ziduri în picioare. “Uzina noastră, care producea exclusiv aparate electromenajere, este distrusă în proporție de 80 %,” a afirmat directorul Complexului “Sloboda”, Radomir Ljujic. Aici lucrau peste 4.000 de persoane, care asigurau venituri pentru alte circa 20.000, într-un oraș cu 75.000 de locuitori. Valoarea uzinei era de circa 700 de milioane de dolari și avea o cifră de afaceri de 3 milioane de dolari anual.

În buletinul de stiri al RTS au fost aspru infierate aceste lovituri aeriene, mai ales că – spuneau sârbii – fabrica producea aragaze și alte aparate de uz casnic. Era același tip de aragaze pe care le produceam și noi, pe vremuri, la Cugir 🙂 Am stat la o bere cu jurnaliștii ruși, care au obținut permisiunea de a vizita ruinele fabricii. Nu au avut voie să meargă peste tot, pentru că li s-a explicat că, în interior, se află mai multe rachete neexplodate. Ei ne-au arătat niște șuruburi ciudate, pe care le-au găsit printre dărâmături. Zâmbind cu subînțeles, ne-au povestit că i-au întrebat pe oficialii sârbi care îi conduceau prin fabrica distrusă ce părți ale aragazelor sau uscătoarelor de păr sunt asamblate cu astfel de șuruburi? Pretinzând că nu prea se pricep la aragaze, aceștia au aruncat șuruburile la gunoi. Gheorghii, unul dintre ruși, a scos din buzunar unul dintre șuruburile găsite la Cacak și l-a pus pe masă. “Avem și noi aragaze care au astfel de șuruburi,” ne-a spus el. “Au o cadență foarte bună și se încarcă ușor…”

Înainte de transmisia pentru Știrile ProTV de la ora 19:00, am văzut la televizor o corespondență de la Washington DC, în care se relata că NATO intenționează să-și întețească bombardamentele. La jurnalul RTS, am văzut mai multe reportaje despre distrugerile provocate de raidurile aeriene. Zeci de sate au fost afectate, a fost lovită autostrada Niș-Pristina și 5 proiectile au explodat, în această după-amiază, în zona orașului Novi Sad. Sârbii au acuzat că, în localități, sunt lansate din avioane bombe cu fragmentatie (“kasetne bombe”, cum le spuneau ei), interzise prin tratatele internaționale. Nu prea știam ce sunt aceste bombe, dar aveam să aflu mai târziu.

Spre uimirea mea, au trecut repede peste informația că rușii și-au trimis vasele de razboi spre Marea Adriatica. De altfel, nici reprezentanții Pentagonului nu au fost prea îngrijorați, comentând că este dreptul Rusiei să-și trimită navele în apele internaționale, însă James Rubin a declarat că nu este un gest foarte fericit din partea lui Elțîn, în contextul actual. În schimb, minute în șir am putut urmări imagini din o grămadă de orașe din lume, în care au fost organizate demonstrații împotriva atacării Iugoslaviei de către Alianța Nord-Atlantica. Slobodan Milosevic a înaintat în grad mai multi generali, iar la Kragujevac, a avut loc un mare miting de protest.

Conform AFP, astăzi, Ibrahim Rugova i-a invitat pe jurnaliștii străini la el acasă, pentru a demonstra că nici el, nici familia sa, nu au pățit nimic. La rândul său, Serviciul de presă al NATO a anunțat că Fehmi Agani, consilierul principal al lui Rugova, despre care s-a spus că ar fi fost asasinat de sârbi, este în viață.

Am coborat la cină puțin neliniștiți. Cu o pauză de 30 de minute, alarma aeriană nu mai fusese ridicaăa de 24 de ore. La ora 20:00, câteva bubuituri extrem de puternice au zguduit un cartier din apropierea centrului orașului. Ne-am urcat pe hotel, dar nu se vedea nimic. După ce am mâncat, am stat la taclale cu Nelu Madjinca și vreo doi-trei sarbi, care spuneau că, deja, 10 dintre piloții avioanelor americane doborâte ar fi fost capturați de Armată. “Și unde sunt? De ce nu îi arată lumii?” a întrebat Mile. “Stați liniștiți,” ne-au explicat ei. “Au fost filmați și vor fi prezentați la momentul potrivit.” Voiau să spună că atunci când moralul oamenilor va mai scădea.

La știrile de seară ale RTS, am rămas cu gura căscată: sârbii arătau trei soldați în uniforme ale Armatei americane, pe care i-au capturat lângă granița cu Macedonia. Spre hazul general, crainicul a explicat că doi dintre ei aveau nume “curat” americane: Andrew Ramirez și Steven Gonzales. Al treilea era Christopher Stone. Păreau speriați și unul dintre ei avea ochiul învinețit de un pumn bine plasat. Imaginile păreau luate din timpul unui interogatoriu, însă nu aveau sunet.

NATO a confirmat capturarea celor trei militari americani, însă a precizat că făceau parte din “Căștile albastre” conduse de ONU, însărcinate, de 3 ani, să protejeze frontiera dintre Iugoslavia și Macedonia și nu aveau nici o legătură cu operațiunile Aliantei. Jim Kout, purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat american, a declarat pentru AFP că ei se aflau într-un jeep care patrula pe o șosea din regiunea Kumanovo, în interiorul Macedoniei. În jurul orei 14:30, după ce s-au despărțit de restul convoiului, jeep-ul americanilor a fost ținta unor tiruri de arme ușoare, au cerut ajutor prin stațiile de emisie-receptie, însă au fost nevoiți să se predea. Purtătorul de cuvânt al Națiunilor Unite Fred Eckhard a declarat, însă, că militarii se aflau sub comandament american și nu sub coordonarea ONU, întrucât mandatul “căștilor albastre” din Macedonia a expirat în 28 februarie.

Puteți vedea imaginile cu cei 3 militari americani capturați de sârbi începând cu minutul 2:56 al acestui videoclip:

În continuare, s-a anunțat că 7 nave rusești au fost trimise în Adriatica, că Rusia nu mai recunoaște embargoul împotriva Iugoslaviei și va livra sârbilor armament, în special rachete sol-aer.

Știrea care a indignat pe toata lumea și care ne-a mirat și pe noi venea, însă, de la Washington D.C. Am văzut, stupefiați, imaginile evacuarii Ambasadei iugoslave din capitala americană. Lăsând la o parte eleganța celui care se știe puternic, polițiștii americani au venit în miez de noapte și i-au luat, destul de dur, pe sus, pe diplomații sârbi, fără să-i lase să-și strângă bagajele, au sigilat clădirea și i-au expulzat. Așa s-au gândit oficialii americani să răspundă declarației autorităților de la Belgrad că au rupt relațiile diplomatice cu SUA. Un purtător de cuvânt al Departamentului de stat a precizat că a fost urmată procedura normală în cazul ruperii relațiilor diplomatice. Statele Unite a pus sechestru pe Ambasada Iugoslaviei, iar diplomații sârbi au plecat la New York, urmând să se întoarcă acasă.

La un moment dat, una din știrile RTS arăta un stadion gol din Pec. Am ascultat cu atenție ce zicea crainicul, pentru că nu îmi imaginam că ar fi avancronica vreunui meci de fotbal. Sârbii prezentau imaginile pentru a dezminți informația anunțată de oficialii NATO, conform căreia stadionul ar fi fost transformat într-un adevărat lagăr de concentrare pentru etnicii albanezi. Liga Democratica din Kosovo (partidul albanezilor), care răspândise zvonul, a pretins că peste 3.000 de locuitori din Pec ar fi fost adunați aici de unitățile de Poliție și forțele paramilitare sârbe.

Potrivit agenției Mediafax, autoritățile de la București au aprobat astăzi, intrarea în România a 600 de chinezi, care se vor refugia din Iugoslavia. Aceștia vor fi cazați, temporar, la Băile Herculane, fără a beneficia de statutul de refugiat politic, până se vor hotărî dacă se întorc în Iugoslavia sau pleacă în China. De asemenea, Guvernul român a decis alocarea unor ajutoare în valoare de 250 de milioane de lei, constând în haine și alimente, pentru refugiații sârbi și albanezi ajunși în județele Timiș și Caraș-Severin.

După jurnal, la televizor a fost difuzat filmul “Dansând cu lupii“, cu Kevin Costner și ne-am hotărât să dormim puțin, pentru că afară erau nori plumburii și nu se auzeau avioane. În Kosovo, însă, nu era la fel. Puțin după ora 21:00, NATO a atacat Priștina. Mai multe proiectile au distrus sediul forțelor speciale sârbe, situat într-o clădire din centru. Alte câteva rachete au explodat la periferia de sud a orașului. De asemenea, au fost bombardate orașele Pec, unde bombele au căzut chiar lângă Patriarhie, Vranjevac, Dragodan și Kosovska Mitrovica. La 23:15, unul din proiectilele care au explodat în orașul Uzice a căzut în livada țăranului Milutin Laketic.

Postul local de radio a anunțat că antiaeriana ar fi reușit să mai doboare un avion inamic la Pozega, iar pilotul a fost capturat de săteni. N-aș fi vrut să fiu în pielea lui, dacă era adevărat. Cineva ne-a povestit că unul din piloții americani doborați în Serbia ar fi ajuns la marginea unui sat, în grădina unui sârb. Acesta l-a observat, a pus mâna pe o furcă și i-a înfipt-o în picior, țintuindu-l în ușa grajdului până s-a dus să anunțe Armata. Nu știu cât de reală este povestea, însă, din câte îi cunosc eu pe sârbi, nu glumesc când e vorba să-și rezolve problemele cu dușmanii.

Ne-am amuzat un pic, auzind că, azi dimineață, o rachetă NATO ar fi căzut în Bulgaria, lângă localitatea Elovdol, de la 20 de kilometri de granița iugoslavă, unde a făcut un crater cu un diametru de 6 metri. Acum am aflat că nu este primul incident de acest fel. La miezul nopții de 25/26 martie, o altă rachetă căzuse în vestul Bulgariei, aproape de orașul de frontieră Tran.

M-am trezit la ora 5:00, ca să-mi pregătesc corespondența pentru emisiunea de dimineață. După câteva minute, am auzit mai multe bubuituri puternice dinspre sud. Mai târziu, am aflat că rachetele NATO au lovit în plin podul Varadinsk, care lega cele două părți ale orașului Novi Sad, traversat de Dunăre. Podul a fost distrus complet și, chiar înainte de a intra în legătură prin telefon cu Cristi Tabără, am văzut la RTS imaginile unor fiare contorsionate de pe malul fluviului, tot ce mai rămăsese din pod. Întregul schelet metalic s-a prăbușit în Dunăre.

De-a lungul săptămânilor care urmau să vină, am ajuns să ne obișnuim cu tactica aviației NATO, care bombarda, mai întâi, orașul Novi Sad și apoi Belgradul. Așa se întâmplase și în această dimineață. În minte cu imaginile pe care tocmai le văzusem, ale rămășițelor unui pod pe care îl traversasem de atâtea ori, după ce mi-am transmis corespondența, am mai tras un pui de somn până la ora 10:00.

Share

target: apare centrul militar de presă

by

29 martie 1999

Alarma a încetat la 7:03, însă doar pentru 3 ore şi jumătate. Între timp, am mai aflat amănunte despre noaptea care a trecut. La 21.00, a fost bombardat oraşul Sombor, dinspre graniţa cu Ungaria. Am văzut la televizor imaginile unei rachete neexplodate, filmată de televiziunea locală. Părea un crenvurşt imens de metal, aparent inofensiv.  Sârbii susţin că au mai doborât 3 avioane inamice: unul la Sombor, altul la Loznice, iar al treilea la Gorni Milanovac. Priştina arăta destul de rău, cu clădiri dărâmate de bombe. Trei rachete de croazieră au lovit centrul oraşului. Pompierii s-au luptat cu flăcările incendiilor şi câteva blocuri de locuinţe arătau ca după cutremur. La Cacak, bombele au lovit depozitele unor fabrici. Oraşul Niș este acoperit de nori groşi de fum. Un grup de hackeri sârbi, autointitulat “Mâna neagră a îngerilor Serbiei“, a anunţat că va sparge codurile şi va intra în fişierele computerelor NATO, pe care le va şterge.

Fostul prim-vice-premier rus, Boris Nemţov, aflat la Belgrad împreună cu Igor Gaidar, a declarat că autorităţile iugoslave sunt gata să negocieze o soluţie politică a conflictului, însă cu condiţia încetării imediate a bombardamentelor.  La rândul său, într-un interviu acordat cotidianului francez “La Croix”, preşedintele Partidului Democrat (de opoziţie), Zoran Djindjic, declara: “Trei actori au ajuns în prim plan, toţi trei dând semne de extremism: separatiştii albanezi, Milosevic şi Statele Unite. Este o lovitură dată democratizării regiunii şi cer secretarului general al ONU să intervină pe lângă Milosevic, ca să stopeze operaţiunile Armatei iugoslave din Kosovo.”

În Trg Republike, 20.000 de oameni s-au adunat la concertul de prânz, care se va repeta în fiecare zi. Astăzi, au cântat, printre alţii, formaţia Moby Dick şi legendara Lepa Brena, una din cele mai mari staruri ale muzicii turbo-folk din Iugoslavia. „Trebuie s-o vedem,” a hotărât Mile şi ne-am dus la concert. „Are 50 de ani, dar arată la fel de bine. Nici nu credeam că mai trăieşte !” În anii ‘80, Lepa Brena aduna zeci de mii de oameni la concertele ei. A venit şi la Timişoara, pe vremea lui Ceauşescu, şi a cântat pe stadion, ridicând în picioare tribunele.

Astăzi au început bășcălia la adresa inamicilor. Aluzie la doborârea avionului F-117 A, câţiva tineri au desfăşurat o pânză imensă, pe care scria “Ne pare rău, dar n-am ştiut că este invizibil !” A fost doar începutul. În câteva zile, la sârbi totul devenise “invizibil”. Pe taxiuri, pe insigne, pe tricouri, pe vitrinele magazinelor, peste tot scria “I’m invisible too”. În aceasta atmosferă, vestea că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit la ora 13:15, lângă cimitirul din satul Stajna, din apropiere de Pale, în teritoriul sârb al Bosniei, a fost primită cu urale de cei strânşi în piaţă. Agenţia sârbă bosniacă SRNA, care anunţase ştirea, a completat că, la faţa locului, au ajuns rapid poliţiştii şi membrii misiunii SFOR.

AFP anunță că Pentagonul îşi va întări forţele aeriene angajate în bombardamente, aducând încă 20 de avioane, dintre care 5 bombardiere strategice B-1. De asemenea, conform unui responsabil al NATO, rămas anonim, din această după-amiază, au intrat în acţiune în Kosovo şi avioanele A-10, supranumite “distrugătoarele de tancuri”. Deja NATO a extins ţintele la toate forţele armate sârbe dispuse la sud de paralela 44.

Între timp, s-a inventat şi Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma “să ne poarte de grijă” de-a lungul întregului război, unde, în următoarea săptămână, toţi ziariştii trebuiau să se acrediteze. Ne-am dus şi noi. Am completat datele personale într-un formular pe care l-am lăsat pentru aprobare. Deasupra locului pentru semnătură, scria că orice material scris, filmat sau înregistrat trebuie prezentat la Centrul de presă, pentru a fi aprobat (şi, desigur, cenzurat). Mai hazliu era “Regulamentul ziaristului străin”, tradus în engleză şi afişat la vedere, pe un panou. În textul acestuia, ni se atrăgea atenţia că acreditarea pe care urma să o primim nu ne conferă nici un drept, ci doar ne justifică prezenţa într-o ţară aflată în stare de război. Mai departe, orice doream să facem era posibil doar cu aprobarea prealabilă a Centrului de presă.

Erau interzise orice fel de transmisii în direct, video sau audio, prin telefon, fax sau Internet. Cei care doreau să filmeze undeva, erau obligaţi să completeze, de fiecare dată, un formular în care să precizeze cine face parte din echipă, unde se filmează, între ce ore şi de ce. După care, caseta trebuia prezentată pentru cenzurare. La fel trebuia să se întâmple cu orice înregistrare audio sau text care urma să fie transmis spre publicare undeva. Pentru stand-up-uri, erau stabilite, cu stricteţe, trei locaţii în centrul Belgradului şi un orar în cadrul căruia puteau fi realizate. În final, se atrăgea atenţia jurnaliştilor că, în cazul nerespectării acestui regulament, nu vor mai beneficia de tradiţionala ospitalitate sârbească. Adică, o elegantă ameninţare cu expulzarea.

Desigur că nimeni nu a respectat cu stricteţe regulamentul, însă ofiţerii care coordonau Centrul de presă îl puteau folosi şi l-au folosit, de câte ori doreau să se scape de vreun jurnalist. Ştiau tot ce transmiteam, pentru că zilnic, de la ambasadele Iugoslaviei din fiecare ţară, erau transmise rapoarte cu tot ce mass-media locală informa despre război. Dar asta aveam să o aflu ceva mai târziu, pe propria piele. Militarii erau ajutaţi de personalul Ministerului Informaţiilor şi tot ei erau singurii care puteau aproba intrarea în Iugoslavia a jurnaliştilor străini.

După ce ne-am predat cererile de acreditare, ni s-a spus să venim a doua zi. Inspiraţi, ne-am întors seara târziu. Aglomeraţia de până atunci dispăruse. Am aflat că am fost acreditaţi. Unul dintre funcţionarii Centrului de presă ne-a fotografiat cu un aparat digital şi, în câteva secunde ne-a dat acreditările. Nişte legitimaţii trase în folie de plastic, cu emblema Armatei Iugoslave şi fotografia fiecăruia. A mea avea numărul 400.

Agenţiile de presă străine au început să insiste asupra unei eventuale intervenţii terestre  a NATO în Kosovo. “NATO s-a înşelat în strategia sa,” a declarat pentru “Le Figaro”, generalul britanic Michael Rose, fost comandant al trupelor FORPRONU din Bosnia. “Alianţa nu este în măsură să altereze, să distrugă şi să elimine capacităţile militare ale Armatei iugoslave. Acest lucru este imposibil fără trimiterea de trupe la sol.”

La rândul său, generalul francez Philippe Morillon, fost comandant al “Caştilor albastre” din Bosnia, aprecia drept inevitabilă trimiterea trupelor de uscat în Iugoslavia şi accentua că “acela care crede că se poate face război fără pierderi de vieţi omeneşti se înşeală”.

Întrebat de ziarişti despre eventualitatea unei intervenţii terestre, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon a ocolit un răspuns direct, precizând doar că pregătirea acesteia ar necesita câteva săptămâni. În aceeaşi zi, Rudolf Scharping, ministrul german al Apărării, a fost categoric, excluzând trimiterea unor trupe la sol.

Fostul secretar de stat american Henry Kissinger nu a eliminat intervenţia terestră, însă a subliniat că acordul de la Rambouillet trebuie revăzut şi a atras atenţia că, pentru a justifica intervenţia în Iugoslavia, Bill Clinton evoca precedente istorice, amestecate cu ameninţări actuale extrem de îndoielnice. “Primul Război Mondial a început în Balcani,” a explicat Kissinger, “dar nu a fost declanşat de conflicte etnice, ci de intervenţia puterilor externe într-un conflict local. Al Doilea Război Mondial nici nu a început în Balcani şi nici nu a izbucnit din considerente ce ţineau de conflicte etnice. Şi, nu în ultimul rând, Slobodan Milosevic nu este, în nici un caz, Adolf Hitler şi nu este în măsură să ameninţe echilibrul global.”

Cât de serios era avertismentul primit de la Centrul militar de presă s-au convins doi jurnalisti cehi, pe pielea lor. Radan Sprongl și Marek Vitek, de la televiziunea natională cehă, au fost arestați sâmbătă, sub pretextul că ar fi filmat un pod din Belgrad considerat strategic. Cei doi se întorceau de la Bela Crkva, o comună dinspre frontiera cu România, unde locuiesc etnici cehi și români. Jurnaliștii filmaseră un reportaj despre comunitatea cehă de acolo, în care – culmea! – oamenii își exprimau susținerea pentru președintele Slobodan Milosevic și spuneau că sunt hotărâți să își apere țara împotriva agresiunii NATO. Radan și Marek au fost reținuți de Poliție timp de 12 ore și, în timpul anchetei, polițiștii i-au amenințat de mai multe ori că îi vor lega, drept scuturi vii, de unul din podurile Belgradului. Și ca să-și arate “bunăvoința”, sârbii le spuneau că le dau voie să aleagă singuri podul de care îi vor lega. Duminică le-au dat drumul, însă i-au lăsat numai să-și împacheteze lucrurile și i-au expulzat.

La ora 17:00, la Centrul militar de presă a fost organizată o întâlnire a jurnaliștilor cu generalul Spasoje Smiljanic, care a înfierat “agresiunea teroristă și criminală a NATO împotriva unei țări care nu a atacat, niciodată, pe nimeni”. El a explicat că obiectivul NATO este, în realitate, cucerirea Iugoslaviei. “NATO știe că, dacă va controla Ungaria și Iugoslavia, va putea controla Peninsula Balcanică. Iar cine controlează Balcanii controlează lumea. În timpul negocierilor de la Rambouillet, SUA avea doar scopul de a-și aduce trupele în Kosovo și erau pregătite pentru acest genocid împotriva poporului sârb. Au luat în calcul totul, nu însă și hotărârea sârbilor de a-și apăra țara.” După ce a înșirat numărul avioanelor utilizate de NATO și cantitățile de explozibil folosite până acum, el a declarat că sistemul defensiv sârb nu a suferit pierderi și poate funcționa fără probleme. “Am identificat toate punctele slabe ale inamicului,” a adăugat generalul sârb. “Noi avem, până acum, 7 morți și 17 răniți, iar pagubele provocate de bombe se ridică la 300 de milioane de dolari. În schimb, am doborât 7 avioane inamice, printre care și celebrul F-117, 3 elicoptere, 30 de rachete de croazieră și 3 avioane-spion fără pilot.”

Centrul de presă din Priştina a anunţat că membrii UCK (“teroriştii albanezi”, cum îi numesc sârbii) au atacat unităţi iugoslave de Poliţie şi Armată. În general, atacurile au fost semnalate în regiunile Drenica, Prizren, Vucitrn, Srbica, Orahovac, Decani şi Kacanik. Deşi purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea afirma că se îndoieşte de eficienţa unei astfel de iniţiative, unul din cei mai influenţi senatori americani, democratul Joseph Lieberman afirma, ieri, că, dacă Slobodan Milosevic nu cedează, o asistenţă constând în arme, acordata UCK, ar putea deveni inevitabilă. La rândul său, Bardhyl Mahmuti, unul din reprezentanţii UCK din Occident, insista asupra necesităţii unei intervenţii terestre a NATO în Kosovo, argumentând că sârbii profită de bombardamente pentru a masacra populaţia civilă din provincie.

Între timp, ştirile transmise din Kosovo de AFP anunţau că peste 70.000 de etnici albanezi s-au refugiat în nord-estul Albaniei, în timpul nopţii. Generalul britanic David Wilby afirma că Poliţia sârbă le-ar fi cerut locuitorilor albanezi din oraşul Pec să părăsească localitatea, altfel vor fi masacraţi. El adăuga că forţele sârbe i-au urcat pe bărbaţi în autobuze şi i-au dus într-o direcţie necunoscută şi că, la frontierele cu Albania şi Macedonia, sârbii confiscă actele de identitate ale refugiaţilor, pentru a le îngreuna o eventuală întoarcere acasă. În plus, Andrea Angeli, purtătorul de cuvânt al OSCE, a anunţat că Armata iugoslavă a închis astăzi, la 11:55, cele trei puncte de frontiera folosite de refugiaţi pentru a intra în Albania.

La 19:40, a fost ridicată alarma aeriană, care fusese menţinută întreaga zi. Ne-am uitat la jurnalul de ştiri al RTS, unde au fost arătate telefoane care transmiteau prin satelit, mine antitanc, pachete cu conserve, puşti cu lunetă cu muniţie specială şi uniforme. Toate – capturate de militarii sârbi, după ce au lichidat, lângă oraşul Djakovica din sudul provinciei Kosovo, un comando al UCK, ai cărui membri erau îmbrăcaţi în uniforme cu însemnele Germaniei. Am văzut şi imagini din oraşele Leskovac şi Kraljevo, la periferia cărora au fost distruse mai multe case. La Kragujevac, muncitorii de la “Zastava” au continuat să lucreze non-stop, sperând că NATO nu va bombarda fabrica. Un alt reportaj, transmis de la Priştina, arăta bărbaţi, femei şi copii răniţi de schije.

Am ieşit puţin prin oraş. Ca şi aseară, străzile erau, din nou, luminate. Se renunţase la camuflajul nocturn, din cine ştie ce raţiuni. Deja, pe majoritatea vitrinelor şi geamurilor erau lipite benzi adezive, pentru ca vibraţiile sau suflul exploziilor să nu le spargă. Pe la 20:30, au început să se audă bubuituri la marginea oraşului, iar sirenele alarmei aeriene au sunat din nou, 10 minute mai târziu. Reîncepea “bâlciul”.

De la nişte prieteni din Timişoara, am aflat că avioanele companiei civile iugoslave JAT au fost duse în România, ajungând, într-un final, la Bucureşti, unde au fost adăpostite de-a lungul întregului război. Pentru mâine, ziariştii sârbi pregateau un marş de protest împotriva agresiunii NATO. Tot la aceeaşi oră, urma să sosească la Belgrad premierul rus Evghenii Primakov. La concertul de prânz din Trg Republike, erau invitate formaţiile Zabranjeno pusenje, Generacia 5, Zana, Legende şi Tony Montana. Nume mari, pentru cine cunoaşte rock-ul sârbesc. Un concert similar, la aceeaşi oră, a fost anunţat şi la Valjevo.

Două convoaie de barje aparţinând NAVROM Galaţi şi firmei TRANS EUROPA SA Galaţi au primit astăzi, în jurul orei 11:00, permisiunea autorităţilor iugoslave de a pleca spre România, anunţă agenţia Mediafax. Convoaiele fuseseră reţinute de vineri în porturile Belgrad, respectiv Bezdam. Alte două convoaie româneşti şi 13 convoaie ucrainene au rămas, deocamdată, reţinute în porturile sârbeşti de pe Dunăre.

Seara, în restaurantul hotelului, i-am întâlnit pe reporterii ruși care spuneau, ieri, că pleacă la Priștina. Pentru ruși și greci, nu era niciodată vreo problemă să obțină aprobare să plece în Kosovo. Nici acum, nici mai târziu, deși au făcut nenumărate cereri, nici un jurnalist de vreo altă naționalitate nu a primit această permisiune.

Cei doi ruşi erau palizi şi povesteau ceva, agitaţi, lui Gheorghi şi celorlalţi colegi care locuiau cu noi în hotel. Mai târziu, când s-au mai liniştit, ne-au povestit şi nouă ce se întâmplase. Au plecat spre Priştina, cu o maşină condusă de un sârb care cunoştea drumul. La un moment dat, pe şoseaua dintre Podujevo şi Priştina, au auzit zgomotul unei împuşcături şi şoferul s-a prăbuşit, instantaneu, cu capul pe volan. Spre norocul lor, nu aveau viteză şi maşina s-a oprit într-un copac de pe marginea şoselei. Când s-au dezmeticit din spaima ce au tras-o, cei doi ziarişti (Alexandar Andrejevic şi Serghei Patnikov) au observat că aveau feţele stropite de sânge. Parbrizul, în care înflorise o gaură, era roşu. Un lunetist, probabil albanez, ascuns în pădurea de lângă şosea, îl împuşcase în cap pe şofer. Îl chema Nenad Stojkovic, avea numai 27 de ani şi urma să primească 200 de mărci germane pentru călăuzirea jurnaliştilor la Priştina. Cei doi ruşi au fost găsiţi de o patrulă a Armatei iugoslave, care i-a trimis înapoi la Belgrad. Marcaţi de drama întâmplată sub ochii lor, a doua zi, ruşii s-au întors acasă şi nu au mai revenit în Serbia.

Păţania ruşilor, adăugată expulzării celor doi cehi, ne-a pus pe gânduri pe toţi şi a fost un semn, pentru cei ce nu-i cunoşteau pe sârbi, că acestora nu le arde de glumă. Oricum, a fost suficient ca jurnaliştii cehi din hotelul nostru, cu care ne împrietenisem, să se liniştească o vreme. Erau foarte simpatici. De când au aflat că suntem români, au început să ne strige “Dracula”. Le era greu să ne reţină numele şi preferau să ne spună “Dracula 1” sau “Dracula 2”. Ne era ciudă că nu cunoşteam şi noi vreun ceh la fel de celebru ca Dracula, aşa că îi poreclisem “Havel 1” şi “Havel 2”.  Ludek Kraly era mărunţel şi îndesat şi avea o faţă tipică de ceh, cu un cioc bine îngrijit. Am înţeles că era patronul unui studio de producţie independent şi câştiga mulţi bani realizând reportaje, ceea ce făcea şi aici, la Belgrad. De această dată, avea deja vândută “marfa”, înainte de a o realiza, postului de televiziunea Prima TV din Praga. Cameramanul era înalt şi spilcuit şi mai retras decât colegul său. Filma cu o camera video digitală, pe care o purta tot timpul cu el.

Noaptea trecea greu, iar la unul din posturile de televiziune sârbeşti, era difuzat filmul “Apocalypse now”, al lui Francis Ford Coppola, despre ororile războiului din Vietnam. Schimbând canalul, am văzut un reportaj dintr-un adăpost antiaerian, în care un puşti de 8 ani îşi serba ziua de naştere. Pentru a sparge monotonia şi apăsarea din adăposturi, sârbii inventau tot felul de acţiuni. Ca să-i întărâte pe oameni, programul de la Studio B era întrerupt, din când în când, de videoclipurile cu care, deja, ne obişnuisem. În noaptea asta, însă, a apărut unul nou: înşirate unul după altul şi întrerupte de imagini cu ruine şi oameni răniţi sau morţi, apăreau chipurile lui Javier Solana, Bill Clinton şi Madeleine Albright, în timp ce o voce macabră spunea “Prietene! Prietene! Prietene!” Şi, după imaginea unei explozii, vocea încheia videoclipul cu mesajul: “Marş în p…. mă-tii!”

Până să adorm, am mai aflat vești despre bombardamente. Bubuiturile pe care le auzisem la 20:30 au fost la Pancevo. Apoi, 5 proiectile au lovit aeroportul Batajnica, de la marginea Belgradului. Un avion al NATO s-ar fi prăbuşit în Bosnia, la 14 kilometri de Pale, după ce a fost lovit de antiaeriana sârbă. Câţiva cameramani l-au şi filmat. Un altul britanic, de tip Harrier, ar fi fost doborât lângă Podgorica, capitala Muntenegrului. NATO avea să nege că ar fi pierdut vreun aparat, însă RTS a dat destul de multe detalii. În ştire se spunea că două avioane, care zburau la joasă altitudine deasupra oraşului, ar fi tras asupra unei unităţi de apărare antiaeriană iugoslavă, care a ripostat şi a lovit unul din aparate. Pilotul era căutat de sârbi, în regiunea localităţii Virpazar, la 20 de km sud de Podgorica, unde mulţi martori oculari l-ar fi văzut prăbuşindu-se. La Priştina nu mai e curent electric de la ora 19:00, iar la 4:00, mai multe rachete au lovit ţinte din centrul oraşului. La aceeaşi oră, alte patru proiectile au lovit fabrica “Sloboda” din Cacak şi câteva fabrici din Novi Sad. Am adormit şi, la 5:57, am fost treziti de sirenele care anunţau încetarea alarmei aeriene.

Share

target: sârbii doboară avionul invizibil !

by

28 martie 1999

Alarma aeriană a fost ridicată abia la 10:30, ca să fie anunţată din nou, ceva mai târziu. Sârbii spun ca un avion al NATO, de tip F-15, ar fi fost lovit de artileria anti-aeriană ieri, la ora 15:00, deasupra localităţii General Jankovic, de la graniţa cu Macedonia şi s-ar fi prăbuşit în această ţară. Tot ieri, la ora 23:00, profitând de raidurile aeriene, gherilele UCK au atacat cu grenade primăria din Priştina, apoi o patrulă a Poliţiei sârbe. La ora 23:10, două bombe au căzut în capitala provinciei Kosovo. Ministrul Informaţiilor a declarat că Belgradul ar fi fost lovit, de la periferie şi până aproape de centru. Încă nu a fost făcut un bilanţ al victimelor, însă a pretins că ar fi fost atins şi un adăpost anti-aerian, iar mai mulţi civili ar fi fost ucişi şi răniţi. A recunoscut că două avioane sârbeşti au fost doborâte, dar a precizat că ambele se aflau în spaţiul aerian iugoslav, în misiune de apărare.

O sursă militară autorizată a declarat pentru AFP ca jumătate din avioanele MiG-29 ale sârbilor ar fi deja scoase din luptă. Înainte de atacuri, Iugoslavia deţinea în jur de 15 avioane MiG-29, 47 de tip MiG-21F şi 17 de tip MiG-21U.

Dar ştirea care avea să înconjoare, instantaneu, întregul mapamond era că, aseară, antiaeriana iugoslavă ar fi doborât un avion american de tip F-117 A Stealth, celebrul “avion invizibil”. S-a prăbuşit la Budjanovci, la 20 de kilometri vest de Belgrad, în jurul orei 22:30. Nu mi-a venit să cred, dar RTS a prezentat, dimineaţă, imagini cu resturile fumegânde ale aparatului, iar NATO a recunoscut pierderea şi a precizat că pilotul a fost recuperat de un comando aeropurtat.

La Bruxelles, oficialii Alianţei au afirmat că avionul s-ar fi prăbuşit din motive tehnice. În realitate, deşi fabricat dintr-un aliaj special care îl face nedetectabil de radare, F-117 nu este atât de invizibil.  Când a fost prezentat armatei americane, testele au fost făcute în deşertul Nevada, în condiţii ideale de temperatură şi umiditate, în care, într-adevăr, nu poate fi detectat de radar. În condiţii reale şi, mai ales, într-o noapte ploioasă şi ceţoasă cum a fost ieri, lucrurile nu mai stau chiar aşa.

Specialişti ai NATO, citaţi de AFP, au declarat că bombardierul F-117A Nighthawk este aproape nedetectabil pentru radarele inamice, însă marele său defect este instabilitatea. Armata americană are 15 aparate de acest tip, care au costat 45 de milioane de dolari fiecare. Viktor Amaczi, consilier principal al Ministerului Apărării ungar, a declarat agenţiei de presă MTI că sistemul de recunoaştere de tip P-12, de fabricaţie sovietică, lucrează cu o bandă de unde diferită de cea utilizată de tehnica modernă şi este capabil să depisteze “avionul invizibil”.

Mai târziu, am aflat de la un sârb din bateria antiaeriană care doborâse avionul invizibil, că, pe radare, văzuseră ceva destul de neclar. Un punct care, ba apărea, ba dispărea. Nedumeriţi, dar nedorind să-şi risipească aiurea muniţia, ofiţerii sârbi au ordonat servantului să tragă în direcţia respectivă cu o rachetă meteorologică. Aceasta, în momentul în care explodează, împrăştie particule de staniol şi alte materiale cu proprietăţi electrostatice, care ar trebui să disperseze norii. O parte a lor a intrat în motoarele fine ale avionului, care s-a prăbuşit ca o plăcintă. Faptul că nu a fost distrus în aer le-a permis, ulterior, americanilor, să pretindă că avionul ar fi avut o defecţiune.

O confirmare a variantei sârbilor despre doborârea avionului F-117 sunt criticile aduse  unui avion similar, bombardierul secret american B-2. Aparatul este considerat nedetectabil de radare, are o rază de acţiune de 11.000 de kilometri fără alimentare şi poate lansa 16 bombe de mare precizie, de o tonă fiecare, ghidate prin satelit. B-2 este foarte criticat din cauza preţului (2,2 miliarde de dolari). Un raport din 1997 al Congresului SUA, citat de AFP, susţinea că, pe timp de ploaie, avionul nu mai este invizibil, iar materialul de la suprafaţă se degradează sub efectul umidităţii. Pentagonul a dezminţit aceste informaţii.

După prânz, Armata iugoslavă a organizat, pentru ziarişti, o deplasare la Budjanovci. Am avut ocazia să vedem cu ochii noştri celebrul avion, care arăta, înfipt în noroiul din grădina unui ţăran, la fel de prăpădit ca oricare altul. Într-adevăr, materialul din care era construit părea destul de ciudat şi uşor, iar vopseaua gri care îl acoperea parcă ar fi fost din cauciuc. În timp ce jurnaliştii străini se îmbrânceau să-l filmeze, iar noi ne rodeam unghiile de ciudă că nu aveam o cameră video, în jur au început să se strângă sătenii din Budjanovci. Câţiva, mai curajoşi, i-au dat la o parte pe ziarişti şi au încins o horă pe aripa triunghiulară a avionului. Imaginea era formidabilă: 5-6 sârbi, bărbaţi şi femei, cântând şi tropăind cu bocancii pe unul din cele mai scumpe avioane din lume, sub privirile stupefiate ale reporterilor străini. Deşi toţi i-au filmat, nici un post occidental de televiziune nu a arătat imaginea ineditei hore. „Eu palmez o bucată,” mi-a şoptit Mile printre dinţi şi mi-a facut semn din priviri să-i ţin spatele. Din păcate, militarii sârbi erau cu ochii pe noi şi nu ne-am putut apropia suficient. Câteva zile mai târziu, am văzut la una din televiziunile sârbeşti un reportaj despre ţiganii de la marginea comunei Budjanovci, care apucaseră să fure nişte bucăţi din avion şi şi-au făcut din ele antene TV, însă se văitau că materialul e prost şi prind programele cu purici.

Ecourile doborârii “avionului invizibil” încă nu apăruseră printre sârbi. Pe la 10.00, când ne-am dus spre Trg Republike (Piaţa Republicii), unde începea concertul, o tânără ne-a oprit pe stradă şi ne-a agăţat în piept, cu o agrafă, un pătrăţel de hârtie, pe care era desenată o ţintă. Cineva avusese geniala idee să deseneze o ţintă şi să şi-o prindă în piept, arătând că sfidează bombardamentele şi se consideră un potenţial obiectiv pentru bombele NATO, deşi liderii occidentali susţineau sus şi tare că nu vor fi vizate decât obiective militare. Moda “Target” s-a răspândit aproape instantaneu în toată lumea, devenind simbolul protestului împotriva atacurilor NATO asupra Iugoslaviei. În câteva zile, pe străzile Belgradului puteai cumpăra insigne, tricouri, calendare, brichete, ceasuri, farfurii, toate cu simbolul “Target“. De-a lungul întregului război, la fel ca majoritatea jurnaliştilor sârbi sau străini, am purtat şi noi, fără întrerupere, o insignă cu “Target” în piept şi ne-am simţit, parcă, mai aproape de oamenii care îndurau bombardamentele, fără să aibă altă vină decât că s-au născut în acest colţ al Europei.

Concertul din Trg Republike (Piaţa Republicii) a adunat câteva zeci de mii de oameni. Foarte mulţi tineri, majoritatea purtând în piept bucăţele de hârtie cu “Target“. Prima formaţie care a fost Bajaga i Instruktori, unul din cele mai celebre grupuri din anii ‘80. Au urmat vedete de acelaşi calibru: Dejan Cukic, Revolver, Yu Grupa, Electricni Orgazam. Atmosfera era extraordinară. În primele rânduri, ca să poată fi surprinşi de camerele de luat vederi ale televiziunilor iugoslave, i-am văzut pe liderul Partidului Radical din Serbia (SRS), Vojislav Seselj şi pe soţia lui Vuk Draskovic. Câţiva oameni purtau pancarte anti-americane şi foarte mulţi fluturau drapele iugoslave sau sârbeşti. O pânză imensă, pe care era desenată o ţintă, a trecut, din mână în mână, pe deasupra oamenilor ce asistau la concert şi am văzut, deja, prima referire la doborârea avionului invizibil : o pancartă pe care scria “F-117 A, Ha, Ha, Ha !“. Mi-am cumpărat şi eu o insignă cu “Target” şi m-am trezit luând şi una pe care scria  “Fuck you USA“.

Azi-dimineaţă, la Belgrad a sosit fostul premier rus Igor Gaidar. În afară unor întâlniri cu oficialii iugoslavi şi a unor imagini prezentate la TV, nimeni nu s-a sinchisit prea tare de vizită.

La 16:40, am auzit bubuiturile unor explozii la marginea Belgradului şi, abia după un sfert de oră, au sunat sirenele alarmei aeriene. Într-o declaraţie televizată, ministrul iugoslav de Externe a afirmat că, până acum, au doborât 5 avioane ale NATO. Din nou, poveşti cu radiolocatoare. Un autobuz cu ziarişti ruşi a fost atacat de UCK lângă Priştina. Oraşul Cacak a fost lovit de 5 proiectile care vizau fabrica de armament. Capitala Muntenegrului, Podgorica, a fost atinsă de 2 rachete. La Leskovac, mai multe case au fost afectate de bombardamente.

La ora 21:00, a încetat alarma aeriană. Spre surprinderea tuturor, după patru nopţi de întuneric, iluminatul public al Belgradului a fost, din nou, pus în funcţiune. Parcă totul arăta altfel, în nuanţe mult mai optimiste. Dar n-a durat prea mult! La 22:05, partea de nord a oraşului a fost zguduită de trei explozii, după care au început, din nou, să sune sirenele alarmei aeriene.

Guvernul român a sperat că poziţia adoptată de România faţă de raidurile împotriva Iugoslaviei să determine NATO să facă ţării noastre o invitaţie de aderare la structurile Alianţei, cu ocazia summit-ului de la Washington. Zilele trecute, secretarul de stat al MAE Elena Zamfirescu a declarat agenţiei Mediafax că “deşi, până acum, semnalele nu au fost de asemenea natură, ne-am aştepta ca, la Washington, să primim o invitaţie de aderare, în contextul situaţiei din Iugoslavia”.

Între timp, a apărut încă o problemă majoră în Balcani, care, deşi ne va afecta şi pe noi,  a fost întâi semnalată de bulgari. Premierul Ivan Kostov a declarat că, din cauza războiului din Iugoslavia, ţara sa se găseşte “aproape în situaţie de embargo”. Traficul aerian e blocat, cel feroviar cunoaşte mari întârzieri, în timp ce transportul rutier – care se desfăşoară prin România – înregistrează cheltuieli mai mari. De asemenea, traficul pe Dunăre s-a blocat, surprinzând patru convoaie bulgăreşti în amonte de Iugoslavia.

Share

target: ziua surprizelor neplăcute

by

27 martie 1999

O zi plină de surprize neplăcute. Dimineaţă, am plecat, împreună cu Mile, către centru. La colţ, când am ajuns pe strada Knez Mihailova, unde se circula doar pe jos, după câţiva paşi, am fost opriţi de o patrulă de Poliţie.  “Sunteţi ziarişti! Actele !” Am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat unul la celălalt şi nu înţelegeam de unde au dedus aşa ceva. Eram îmbrăcaţi normal, doar eu aveam o geantă din piele pe umăr şi nu vorbeam în acel moment, ca să-şi dea cineva seama că suntem străini. Le-am arătat paşapoartele şi legitimaţiile de presă şi le-am explicat că abia luni ne vom putea acredita la Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma să se înfiinţeze. După ce s-au convins că nu aveam nici camere video, nici aparate foto, ne-au lăsat în pace.

După câţiva paşi, am înţeles de unde atât interes. Clădirea filialei locale a Institutului “Goethe” nu mai avea nici un geam întreg, iar pereţii erau pictaţi cu zvastici. Lângă ea, sediul “British Council“ îşi căsca vitrinele fără geamuri spre trecători, iar pe ziduri erau scrise mesaje obscene la adresa lui Tony Blair. Ceva mai încolo, sediul Centrului Cultural American fusese devastat, iar nişte puştani aruncau cu pietre în geamurile apartamentelor de deasupra, unde am presupus că locuiseră americanii. Sub ochii îngăduitori ai unor poliţişti. Ba mai mult, când unul rata ţinta, era luat de mână şi trimis acasă, să facă locul altuia mai bun.  Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut ce rămasese din biroul companiei “Air France“, apoi din Centrul Cultural Francez, pe care sârbii au scris “Chirac, poulle mouille” şi “V-am f….t mamele la toţi, de-aia sunteţi atât de mulţi!”. Printr-o altă inscripţie, pictată cu vopsea pe zid, sârbii îşi cereau scuze că au aruncat cu pietre în sediile centrelor culturale, justificând că ouăle erau prea scumpe.

Graffiti-urile de pe ziduri dovedeau simţul umorului şi mai puţină ură decât ar fi fost, poate, normal, din partea unor oameni bombardaţi de avioanele ţărilor respective. Era o formă de protest, o descătuşare şi – de ce nu? – un mod de a arăta că nu se dau bătuţi aşa uşor. Sârbii care treceau pe lângă centrele culturale devastate îşi scuipau scârba pe zidurile inscripţionate. Şi, cu toate că au spart geamurile şi au răvăşit totul în interior, nimeni nu a furat nici măcar o coală de hârtie. Spre după-amiază, tot ce se afla înăuntru a fost strâns şi dus cine ştie unde, de poliţişti.

Astăzi, în Piaţa Unirii din Timişoara, 300 de persoane au protestat împotriva agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, a transmis corespondentul Mediafax. Câţiva tineri au dat foc unui drapel american, pe care l-au călcat în picioare, iar manifestanţii au strigat “Kosovo e Serbia !” şi “Nu dăm Kosovo !”. Cei mai mulţi erau de origine sârbă, iar reprezentantul lor în Parlamentul României, deputatul Slavomir Gvozdenovici, a menționat că sârbii din România “îi susţin pe iugoslavi în refuzul lor de a semna documentul prin care ar capitula şi ar pierde pentru totdeauna Kosovo, pământul sfânt al Serbiei”.

Aseară, zeci de români aflaţi la muncă în Iugoslavia s-au întors în ţară, iar mai mulţi sârbi din oraşul Vîrşeţ, de lângă frontiera cu România, au venit în judeţul Timiş, la rude sau prieteni.

Următoarea surpriză neplăcută a fost că toate ţigările dispăruseră din chioşcuri. Cu mare greutate, am reuşit să cumpărăm, pe sub mână, două pachete de “Point“, nişte ţigări sârbeşti atât de proaste, încât, până s-a terminat războiul, un pachet început a zăcut pe noptiera din camera de hotel, dar n-am mai avut chef să ne atingem de el. Din ce spuneau oamenii, ţigările străine (chiar şi cele vândute în chioşcuri) ajungeau prin reţele mafiote, tolerate de autorităţi şi controlate de oameni apropiaţi regimului de la Belgrad. Odată decretată starea de război, Armata a interzis reţelelor mafiote să-şi mai facă de cap. Aşa că au dispărut şi ţigările de pe piaţă. Câteva zile am suferit amarnic, după care ţigările străine au reapărut, vândute de bişniţari prin pieţe sau prin pasaje. Însă, totdeauna, cu mare fereală.

De altfel, împotriva bişniţarilor a fost dezlănţuită o adevărată prigoană, a cărei rigoare a mai slăbit abia spre sfârşitul războiului. Preţul benzinei la negru urcase deja la 4 DM/litru, însă nimeni nu vindea decât cu mari precauţii. Am fost sfătuiţi să nu riscăm să schimbăm valută pe stradă, pentru că majoritatea celor care se ofereau să o cumpere lucrau mână în mână cu Poliţia sau cu Serviciile Secrete, ai căror oameni apăreau ca din pământ şi îţi confiscau toţi banii.

“Vuk Draskovic a înşelat în mod grosolan opinia publică iugoslavă şi străină, declarând că guvernul federal ar fi suspendat decizia de expulzare a jurnaliştilor străini de acum câteva zile,” a anunţat, astăzi, un comunicat al Ministerului sârb al Informaţiilor.

Când am ajuns la Media Center, am reuşit să mai aflăm detalii despre noaptea care trecuse. Câteva posturi locale de radio au anunţat, din nou, că au fost lansate radiolocatoare, iar cei care le găseau erau rugaţi să anunţe, imediat, Armata. Ne-am interesat şi am aflat că radiolocatoarele erau nişte aparate de dimensiunea unui aparat de radio, care emiteau semnale de ghidaj pentru bombardierele inamice. Câteva zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit că a găsit unul în grădina bunicului său şi, când au venit militarii să-l ridice, bătrânul i-a chemat în casă şi le-a arătat, ascunse sub pat, vreo 10-12 bucăţi. Nu ştia el prea bine ce sunt, dar le adunase de pe câmp şi le pusese la loc sigur, sperând să scoată un ban pe ele, dacă ar fi avut vreo valoare.

Ultimele veşti spuneau că, pe teritoriul iugoslav ar fi fost atinse 20 de obiective civile, iar în Muntenegru, ar fi 2 morţi şi 1 rănit. La Priştina, nici la ora 17.00, alarma aeriană anunţată cu o seară înainte nu fusese ridicată, iar curentul fusese întrerupt de-a lungul întregii nopţi. Cursele de autobuze spre Kosovo au fost suspendate. Auzind că fabrica lor este pe lista obiectivelor ce urmau să fie bombardate, muncitorii de la “Zastava“ din oraşul Kragujevac, singura uzină iugoslavă care producea automobile, au refuzat să iasă din schimb, pentru a-şi apăra locul de muncă.

Militarii NATO au fost nedumeriţi de hotărârea sârbilor de a nu utiliza intensiv apărarea anti-aeriană şi de a permite decolarea avioanelor MiG-29, apreciază o analiză a AFP. Trei avioane de acest tip, care s-au ridicat de la sol în prima noapte de război, au fost imediat reperate de avioanele-radar AWACS ale NATO, iar două dintre ele au fost distruse.

De asemenea, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat că a deteriorat grav cartierul general al Armatei a III-a, situat în apropierea frontierei cu Kosovo şi considerat centrul de control al operaţiunilor sârbe din provincie.

NATO a mai anunţat trecerea la faza a doua a operaţiunii “Determined Force”, conform căreia va ataca trupele sârbe.

Maşinăria propagandei iugoslave s-a pus în mişcare, cu o eficienţă incredibilă, care avea să menţină ridicat moralul oamenilor, de-a lungul întregului război. Sportivii sârbi din întreaga lume au anunţat că vor purta doliu la toate competiţiile la care vor participa. Ca să evite probleme ca acelea de aseară, a fost oprită activitatea tuturor combinatelelor chimice din ţară. Pentru a face faţă crizei de benzină, s-a anunţat că taximetriştii vor primi, zilnic, câte 10 litri de carburanţi.

Mâine, urmează să se aniverseze Ziua Republicii Serbia. Se împlineau 10 ani de când a fost votat un amendament la Constituţie, care prevedea integritatea teritorială a ţării. În Piaţa Republicii, din centrul Belgradului, a fost anunţat un mare concert de muzica rock şi pop. Nu m-am mirat, pentru că, de obicei, concertele erau una din formele de protest ale sârbilor, folosite de câte ori aveau ocazia. Nu voi uita niciodată concertul din ianuarie 1997, când se aniversa “Revelionul sârbesc” (după calendarul vechi), la care au venit peste 600.000 de oameni. Era apogeul protestelor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic.

După-amiază, la 16:40, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sirenele alarmei aeriene au început să sune abia după aceea. Deja oamenii sunt mai speriaţi şi se grăbesc să se adăpostească. Până acum, autorităţile s-au arătat foarte nemulţumite că sârbii nu respectă obligaţiile pe care le au în timpul alarmei. Nu se duc în adăposturi, nu-şi trag maşinile pe dreapta şi continuă să circule, nu sting luminile în casă şi aşa mai departe. Nici măcar ştirile despre importantele pagube materiale de la obiectivele civile lovite de bombe nu i-au îngrijorat.

52,4 % din locuitorii marilor oraşe bulgare au mărturisit că se simt ameninţaţi de conflictul dintre NATO şi Iugoslavia, marile ziare au publicat hărţile cu principalele adăposturi anti-aeriene şi au sfătuit populaţia ce să facă, în cazul unei eventuale alarme împotriva bombardamentelor.

Alarma nu s-a mai ridicat şi a început încă o noapte de teroare. Indignaţi, sârbii au anunţat că aeroportul din Podgorica a fost bombardat la nici 5 minute după aterizarea unui avion civil. Spuneau că, la raidurile aeriene, participă peste 200 de avioane din 10 ţari. Spre miezul nopţii au început, din nou, să se audă bubuituri dinspre dealurile din sudul Belgradului. După o jumătate de oră, la Studio B s-a anunţat că au fost lovite ţinte din cartierul Rakovica şi au fost avariate mai multe obiective civile. Am văzut imagini: case cu acoperişuri răvăşite şi geamuri sparte. A fost bombardată fabrica “1 Mai” din cartier şi mănăstirea Rakovica a fost avariată. În faţa zidurilor mănăstirii, care avea mai multe geamuri sparte, Vuk Draskovic dădea un interviu postului de televiziune CNN. Patetic, uşor exaltat, liderul SPO era indignat că bombele Aliaţilor lovesc cartierele civile şi se adresa, privind spre cer, piloţilor NATO: “Nu mai lansaţi rachete de la 10.000 de metri! Dacă aveţi curaj, coborâţi pe pământ, să ne privim în ochi!”

Deşi NATO a negat că vreun avion al său ar fi avut probleme, AFP a dat publicităţii modul în care sunt recuperaţi piloţii căzuţi în teritoriul inamic. Operaţiunea, încredinţată unei unităţi speciale, e foarte periculoasă şi, dacă pilotul e rănit, şansele de reușită sunt minime. Înaintea decolării, piloţii îmbrăcau o vestă de supravieţuire, care conţine o busolă, un receptor GPS (care permite localizarea, prin satelit, a piloţilor,  cu o precizie de 10 metri, în orice punct pe glob), un radioemiţător, cu care poate comunica prin semnale electronice codate, baterii, o oglindă, un fluier, rachete de semnalizare, torţe bengaleze (care produc o lumină albăstruie intermitentă), o trusă de prim-ajutor, vopsea de camuflaj şi o hartă plastificată. Sub scaunul de catapultare, este instalat un sac de supravieţuire, în care sunt puse o pătură termică, un veston de camuflaj, puţină hrană, o rezervă de apă şi diverse ustensile. Odată ajuns la sol, pilotul camuflează paraşuta şi caută un loc de unde să comunice cu ai săi. Transmisiile nu trebuie făcute decât din oră în oră şi, odată stabilit contactul, pilotul va trebui să transmită trei coduri avioanelor de război care au plecat să-l recupereze: o literă, o cifră şi un cuvânt, care se schimba în fiecare zi.

În timpul războiului din Bosnia, trei aviatori – un american, în iunie 1995, şi doi francezi,  în august 1995 – au fost nevoiţi să se catapulteze şi au ajuns în zone ocupate de sârbii bosniaci. Pilotul american a fost recuperat, după şase zile petrecute în teritoriul inamic. Cei doi francezi au fost capturaţi imediat de sârbi, dar au fost eliberaţi ulterior.

Share

target: alarmă chimică la belgrad

by

26 martie 1999

Ziua a trecut pe nesimţite. Am alergat, încercând să aflăm ce se mai întâmplase, să mai verificăm o informaţie. Deja am început să ne obişnuim cu sirenele. Astăzi, a fost alarmă aeriană de două ori, între 16.30 şi 18.30 şi între 19.00 şi 20.30. Ministerul Învăţământului a anunţat că 30 de şcoli au fost afectate de bombardamente. Comercianţii au încercat să mărească preţurile la unele produse, profitând de panica creată de război. Unii oameni au început să-şi facă stocuri de alimente, deşi autorităţile au insistat că nu sunt probleme cu aprovizionarea. Şi chiar nu erau. Spre seară, când m-am întors la hotel, mi-am cumpărat pâine şi iaurt, pentru a doua zi dimineaţă şi mi-a fost destul de greu să aleg între cele 7-8 sortimente.

Ne-am pierdut jumătate din zi, încercând să ne acreditam la Ministerul Informaţiilor. Se afla în cartierul Novi Beograd, într-o clădire imensă. Cei doi militari de la biroul din hol ne-au rugat să aşteptam puţin şi, după 10 minute, a coborât o tânără foarte frumoasă, tunsă scurt, care vorbea perfect engleza şi ne-a condus într-un birou. Ne-a dat să completăm nişte formulare, însă ne-a avertizat că, oricum, luni se va înfiinţa un centru militar de presă, unde va trebui să ne acredităm din nou. În birou mai erau doi jurnalişti chinezi şi, la un moment dat, Sania Sarac, cum se numea tânăra, a început să ciripească. Eu cu Mile Cărpenişan ne-am uitat unul la altul şi ne-am abţinut cu greu să nu izbucnim în râs. Cei doi chinezi i-au răspuns ceva şi au început, fericiţi, o lungă conversaţie cu fata. În limba chineză! Am completat formularele şi am plecat. “Pe aici, nu mai călcăm!” a bombănit Mile.

După-amiază, Vuk Draskovic, liderul Mişcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) şi vicepremier federal, a organizat o conferinţă de presă.  Amintind că şi el a fost ziarist, şi-a cerut scuze faţă de jurnaliştii occidentali care fuseseră expulzaţi ieri şi i-a invitat să revină în Iugoslavia şi “să-şi facă datoria faţă de adevăr”. Câtă ipocrizie! De ce n-a intervenit încă de la început, înainte de a fi expulzaţi? De altfel, această duplicitate păguboasă l-a caracterizat întotdeauna pe Vuk Draskovic. Totdeauna mi-a dat impresia unui om bântuit de o forţă malefică, o forţă care l-a împins să-şi trădeze susţinătorii, trecând din tabăra Opoziţiei (al cărei lider a fost), direct în fotoliul de vice-prim-ministru al Guvernului federal, controlat de preşedintele Slobodan Milosevic. Doar din când în când, parcă reuşea să se elibereze de aceasta forţă care îl bântuia şi redevenea liderul în care speraseră sute de mii de sârbi. Iată câteva imagini de la legendarele demonstraţii din 1996:

Atât preşedintele Bill Clinton, cât şi secretarul de stat american Madeleine Albright au adresat mesaje televizate, transmise prin satelit în zona Iugoslaviei, informează AFP. “Fac apel la toţi sârbii şi la toata populaţia de bună-credinţă să ni se alăture, pentru a putea găsi o cale de încheiere a acestui conflict inutil, care ar putea fi evitat,” spunea Bill Clinton. “Milosevic ar fi putut păstra Kosovo în Serbia şi păstra pacea. În loc de aceasta, el a pus în pericol viitorul provinciei Kosovo şi v-a adus război.” Madeleine Albright le-a reamintit sârbilor că şi-a petrecut o parte a copilăriei la Belgrad şi le-a spus, vorbind într-o sârbo-croată cu accent ceh, că “obiectivul NATO nu este de a face rău sârbilor nevinovaţi, ci de a face să înceteze atacurile din Kosovo”. Între timp, Ambasada Iugoslaviei din Paris a fost închisă, iar diplomaţii sârbi urmau să se întoarcă acasă. Solidari cu sârbii, ruşii au decis expulzarea membrilor Misiunii de informare a NATO din Moscova, un diplomat francez şi un general german.

O dovadă că Draskovic nu avea prea multe de spus în guvern a fost şi vestea pe care o primisem în aceeaşi după-amiază : colegul şi prietenul meu, Radu Ciobotea, şeful Biroului de presă din Timişoara al “Evenimentului zilei“, fusese arestat, undeva între Belgrad şi Niș şi expulzat din ţară. L-am sunat pe mobil, imediat ce am aflat. M-a recunoscut şi a început să râdă. Era în drum spre România, escortat de două maşini ale Poliţiei. Plecase de la Belgrad către Niș, cu gândul să ajungă la Priştina. Pe drum, s-a oprit să-şi dezmorţească oasele într-un sat şi a intrat într-o cafenea. N-a apucat să-şi comande nimic, pentru că au apărut câţiva indivizi de la serviciile secrete sârbeşti, l-au arestat şi l-au interogat timp de 8 ore. Îi reproşau – culmea ! – că a fost prezent în Iugoslavia, de câte ori a izbucnit vreun conflict (şi în Croaţia, şi în Bosnia, şi în Kosovo). L-au acuzat că e spion, i-au trântit în paşaport o ştampilă care îi interzicea să mai între în Iugoslavia vreme de un an de zile şi l-au expulzat. Degeaba le-a argumentat Radu că, fiind ziarist, era normal să vină în Iugoslavia în timpul războaielor. Degeaba le-a spus că a scris şi o carte (“Război fără învingători”) despre tot ce văzuse acolo. Câteva ore mai târziu, trecea, abătut, frontiera pe la Turnu Severin, urmărit de înjuraturile poliţiştilor sârbi.

Radu Ciobotea mi-a permis să redau câteva fragmente din reportajul publicat de el în “Evenimentul zilei” din 29 martie, despre aventura trăită în Kosovo: “…Ofiţerul tânăr îmi traduce în engleză discursul şefului său: “Cu regret va informăm că deţinem dovezi că desfăşuraţi activităţi ostile integrităţii şi suveranităţii Iugoslaviei. În primul rând, deţineţi casete cu muzica uşoară sârbească, deşi susţineţi că nu cunoaşteţi limba sârbă. În al doilea rând, casetele neînregistrate poartă marca “MOL”, care este firma ungurească. În al treilea rând, aveţi intenţia de a difuza în străinătate informaţii legate de conferinţa de presă ţinută de un om politic iugoslav. De aceea, vom repeta interogatoriul, începând cu ziua şi ora când aţi intrat pe teritoriul iugoslav.”

(…) Femeia îmi întinde paşaportul, spunând solemn: “Veţi părăsi Iugoslavia până astăzi, ora 24.00. În caz contrar, veţi fi arestat pentru o perioadă nedeterminată. Aveţi dreptul de a reveni abia în 26 martie 2000.” “Ora 24.00 ? ” – întreb uluit. “E deja ora 18.00 şi mai am 400 de kilometri până la primul punct de frontieră cu România. Şi mi-aţi tăiat cauciucurile!” Ofiţerul se răsteşte nerăbdător: “Vă descurcaţi cum ştiţi. Dar nu uitaţi: numărătoarea inversă a început. Mai aveţi 5 ore şi 30 de minute. Drum bun!”

(…) Intru în vamă la 23.45 şi vameşii încep verificarea actelor. Unul dintre ei observă interdicţia din paşaport şi-mi cere explicaţii. E 23.50. La 50 de metri în spate, Golful roşu care mă urmărise tot drumul opreşte şi stinge farurile. Vameşul observă, îmi înapoiază paşaportul şi spune: “Hajde, brzo. Idete!” (Hai repede, pleacă!) Trec podul cu 100 la oră, grănicerii romani îmi fac semn că sunt nebun şi frânez abia în faţa barierei care mă desparte de România. Poliţiştii români de frontieră se reped la mine, cuprinşi de veselie: “Iacă-tă şi “Evenimentul zilei”! Ia să vedem paşaportul. Aoleu! Ce le facurăţi ăstora, dom’le, de vă expulzară un an? Că, vorba aia, cal verde şi sârb deştept mai rar…”

La 19.30, avem parte de încă un mic spectacol mediatic : buletinul de ştiri al Televiziunii Naţionale Iugoslave (RTS). Întrerupt, tot timpul, de clipuri scurte, cu lozinci patriotice de genul ” Mai bine război, decât pact !” Desigur, se referea la pactul de la Rambouillet,  pe care sârbii au refuzat să-l semneze. Jurnalul nu conţinea prea multe ştiri propriu-zise. După un reportaj despre luptele din cel de-al Doilea Război Mondial, în care sârbii au ţinut piept armatei germane, au prezentat imagini de la mitinguri anti-americane, în care oamenii strigau : “Nu dăm Kosovo!” şi “Serbia! Serbia!”. Apoi, imaginile monumentului soldaţilor francezi care au murit în 1918, în luptele de eliberare a Iugoslaviei, pe care cineva scrisese cu vopsea neagră “Criminalii“. Din nou, reportaje despre anii celui de-al Doilea Război Mondial şi despre perioada ce a urmat. După care – colac peste pupăză – o ştire despre deschiderea, la Belgrad, a Salonului Internaţional al Automobilului, aflat la a nu ştiu câta ediţie. La ştiri externe, am putut vedea demonstraţiile pro-sârbeşti de la Atena. Şi în loc de publicitate, un videoclip pe care am ajuns, cu timpul, să-l învăţăm pe de rost: pe muzică patriotică (cu versuri de genul “Te iubim, patrie…”), imagini din pregătirile de luptă şi aplicaţiile Armatei Iugoslave. În sfârşit, spre final, o ştire, fără imagini, despre obiective civile avariate la Nis şi Leskovac.

Potrivit AFP, NATO anunţase că, în noaptea precedentă, a atacat, pentru prima oară, poziţii din Kosovo ale armatei sârbe. Ruşii – care aveau să se transforme adesea, pe parcursul războiului, într-un fel de purtători de cuvânt ai sârbilor – au declarat, prin vocea generalului Iuri Baluievski, că NATO ar fi lovit, în primele două zile de bombardamente, circa 50 de obiective civile şi militare. “Chiar dacă reprezentanţii NATO pretind că operaţiunea a fost un succes, principalele ţinte nu au fost atinse de atacuri,” afirmase Baluievski.

Pe de altă parte, s-a declanşat şi războiul mediatic. În timp ce un post de televiziune şi unul de radio sârbeşti anunţau că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit lângă satul Donja Trnova, la 15 kilometri sud-vest de Bijeljina (în nord-estul Republicii Srpska), purtătorul de cuvânt al Alianţei, Jamie Shea, afirma că au doborât două avioane MiG-29 ale sârbilor, care se aflau în spaţiul aerian al Bosniei şi ar fi intenţionat să atace trupele SFOR din această ţară. Desigur că ambele tabere au dezminţit informaţiile despre aceste pierderi.

Am coborât cu Mile la bar, să bem o bere. N-am apucat să o terminăm, pentru că a sunat alarma aeriană. Era 22:30. Ne-am întors în cameră şi am deschis televizorul, căutând un post care să spună ceva. Afară, dinspre periferia oraşului, se auzeau bubuituri înfundate. 25 de minute mai târziu, programul de la Studio B s-a întrerupt brusc, a apărut sigla Comandamentului Apărării Civile a Belgradului şi o voce marţiala a cerut populaţiei să nu intre în panică şi să rămână în adăposturi, până la ridicarea alarmei. A comunicat că a avut loc un atac cu rachete Tomahawk, mai multe cartiere ale oraşului au fost atinse, dar nu au fost lovite obiective civile. În faţa blocurilor din jurul hotelului nostru, sârbii au ieşit pe trotuar şi comentau anunţul. Câte o femeie apărea la geam şi striga spre cei de jos că a vorbit cu o prietenă din alt cartier şi bomba a căzut în apropiere.

Câteva minute mai târziu, sirenele alarmei sunau din nou, însă cu un alt semnal, pe care nu l-am mai auzit şi, din fericire, nici nu aveam să-l mai auzim până la sfârşitul războiului. Cel al alarmei chimice. Panică totală! S-a anunţat că, în oraşul Sremcica, la 30 de km de Belgrad, a avut loc un atac cu arme chimice. Capitala nu era încă afectată. Populaţia din zonă era sfătuită să-şi pună măştile de gaze. Dacă nu au, să-şi acopere feţele cu batiste sau cearşafuri umede. Anunţul se repeta, obsedant, din 5 în 5 minute. Apăreau amănunte noi. Dispăreau sau erau corectate unele informaţii. Era vorba de un atac chimic cu gaze a căror toxicitate nu era cunoscută. Primele simptome sunt dureri de cap, ochi şi stomac. La faţa locului au sosit echipele de prim-ajutor. Cine se simte rău să meargă urgent la spital sau la aceste echipe. Poliţiştii împart măşti de gaze. Au sosit echipele de decontaminare ale Armatei. Vântul bate spre Belgrad şi norul de gaz va ajunge şi la noi. N-a fost atac chimic, ci un proiectil a lovit un depozit al unei fabrici de combustibil pentru rachete, în care era stocat azot. Arde pădurea din apropiere. Şi, tot timpul: “Nu intraţi în panică! Situaţia e sub control!” La ora 1:00, sirenele au anunţat încetarea alarmei chimice şi am răsuflat uşuraţi. Deşi, din când în când, mai ieşeam la geam şi adulmecam, încercând să disting vreun miros ciudat.

Întrunit mai devreme, Consiliul de Securitate al ONU a respins proiectul de rezoluţie prin care Rusia cerea încetarea imediată a bombardamentelor, fără ca SUA, Franţa sau Marea Britanie să facă uz de dreptul de veto. Conform AFP, proiectul obţinuse doar 3 voturi “pentru” – faţă de 9 cât avea nevoie – şi 15 voturi “contra”.

Alarma aeriană a încetat la 2:02. La buletinul de ştiri de la Studio B, care se repeta din oră în oră, s-a anunţat că au fost lovite 10 obiective în Belgrad, în cartierele Avala, Zarkovo şi Lipovica, precum şi în zona aeroporturilor Batajnica şi Surcin. N-am apucat să mai notez şi alte localităţi lovite de bombe în noaptea aceea. Sârbii pretindeau că ar fi doborât 2 avioane inamice, ai căror piloţi s-au catapultat şi sunt căutaţi prin pădurile de lângă nişte sate.

Tensiunea se mai risipise, iar, pe Studio B, a apărut un anunţ. Conducerea postului de televiziune îşi cerea scuze că va abdica de la un principiu pe care l-a respectat chiar şi în perioada embargoului împotriva Iugoslaviei: cel de a nu prezenta filme artistice pentru care nu aveau drepturi de difuzare. Şi am avut ocazia să văd un film splendid şi straniu de apropiat de ceea ce se întâmpla în acele momente: “Wag the dog” (tradus de sârbi “Război împotriva adevărului”), regizat de Barry Levinson, cu Robert de Niro, Dustin Hoffman, Anne Heche şi Woody Harelson. Subiectul şi acţiunea m-au lăsat fără grai: pentru ca acesta să fie reales şi pentru a estompa impactul negativ al unui scandal sexual, datorat unei afaceri amoroase cu o stagiară, consilierii unui preşedinte american au inventat un război între SUA şi Albania. 

Filmul, realizat înainte de celebrul scandal “Monica Lewinski“, expune toate metodele de manipulare a opiniei publice americane şi este făcut de cineva care cunoştea – din cine ştie ce surse – toată idila dintre Bill Clinton şi fosta stagiară la Casă Albă. Mai mult, la un moment dat, într-o scenă din film, în planul secund, se vede un televizor pe ecranul căruia apare celebra scenă în care Clinton o îmbrăţişează pe Monica Lewinski, care poartă pe cap o bască bleumarin. Scenă care a apărut pe toate canalele de televiziune, la câteva luni după ce filmul era gata. Mai târziu, în cele aproape 3 luni de război, aveam să văd, de-adevăratelea, tot ce am văzut în filmul din acea noapte.

Astăzi, cotidianul britanic “The Times” publicase o ştire care spunea ca Poliţiile din 3 ţări europene, în colaborare cu Europolul, au stabilit că UCK este parţial finanţată cu fonduri provenite din traficul de droguri.

Nici nu s-a terminat bine filmul, că la 4:12, alarma aeriană a fost anunţată din nou. Oamenii erau avertizaţi că NATO lansează din avioane radiolocatoare şi, dacă văd aşa ceva, să anunţe, imediat, reprezentanţii Armatei. Ce-or fi alea, radiolocatoare? Apoi s-a spus că numărul avioanelor inamice doborâte ar fi ajuns la 5, iar 2 piloţi au fost deja prinşi. Apoi, nu-mi mai amintesc nimic, pentru că am adormit cu nasul în carneţelul de notiţe.

Share