19 iunie 1999
Într-adevăr, astăzi nu circulau autobuzele în Belgrad. Din câte am aflat, transportul în comun era asigurat doar de 60 de tramvaie și 40 de troleibuze. Uimitor, era plin de taximetre, șoferii răspunzând apelului directorului de la compania “Beotaksi“, care îi rugase să circule cât mai mult în acest week-end, pentru a atenua lipsa autobuzelor. Nici cursele interurbane nu puteau fi asigurate de compania “Lasta“, care nu mai primise nici un litru de carburant și a anunțat că autobuzele sale vor circula doar între orele 5:00-8:00 și 17:00-21:00. Autoritățile locale nu știau ce să mai facă și își puneau speranța în promisunea primarului Moscovei, care declarase că va ajuta Belgradul cu 15.000 de tone de carburanți. Cât despre cererea Consiliului local ca Guvernul să-i permită să cumpere combustibil de la firmele particulare, până acum nu exista nici un răspuns.
Toate ziarele pe care le-am citit astăzi scriau despre discuția dintre adjunctul ministrului federal de Externe Nebojsa Vujovic și comandantul KFOR, generalul Michael Jackson. Vujovic fusese la Priștina și îi ceruse lui Jackson să dezarmeze urgent unitățile UCK și să asigure securitatea tuturor locuitorilor din Kosovo. El a acuzat forțele internaționale de pace că nu au reușit să îndeplinească prevederile acordului de la Kumanovo, lăsându-i pe separatiștii albanezi să-i terorizeze și să-i gonească pe sârbi din provincie. “KFOR e martor al atrocităților” titra pe prima pagină cotidianul “Vecernje Novosti“, care era plin de fotografii cu sârbii care se refugiau din Kosovo. Pe două pagini, erau prezentate detalii despre “nelegiuirile” comise de albanezi și erau enumerate numele a 37 de sârbi, uciși sau răpiți de UCK.
Vești ceva mai bune veneau din zona controlată de britanicii din KFOR. Aceștia au instalat posturi de control la toate intrările în Priștina și verificau toate mașinile care soseau ori plecau din oraș. În câteva localități din apropiere, Obilic, Kosovopolje sau Lipljan, de 24 de ore nu au mai fost înregistrate incidente. După ce aducea pe mai multe pagini laude rușilor, pentru acordul de aseară, cotidianul “Politika” publica pe larg fragmente din declarațiile generalului Michael Jackson, care promitea parafarea, astăzi sau mâine, a unui acord de demilitarizare a UCK. Generalul britanic organizase o conferință de presă pentru a anunța că acordul este conform cu prevederile înțelegerilor de la Kumanovo și repeta că, foarte curând, nu vor mai exista motive pentru ca sârbii să fugă din Kosovo. “Știm că le este greu, dar trebuie să aibă încredere în KFOR,” spunea Jackson. “Acum, toată lumea trebuie să înțeleagă că noi asigurăm securitatea locuitorilor din provincie.”
Era foarte amuzant să citești “Politika“. Astăzi – culmea! – scria despre vizita lui Vuk Draskovic la Nis. Desigur, fără a pomeni un cuvânt despre criticile aduse de acesta lui Slobodan Milosevic sau despre declarațiile sale referitoare la schimbările democratice de care are nevoie Iugoslavia. Nu erau amintite decât apelurile sale către sârbii din Kosovo, în care Draskovic le cerea să rămână la casele lor. Regimul de la Belgrad avea nevoie și de vocile Opoziției.
Am citit în numărul de astăzi din “Blic” un interviu al liderului Partidului Democrat din Serbia, Vojislav Kostunica, pe care mi-am propus să-l urmăresc atent, de când Nelu Madjinca îmi sugerase că acesta ar putea fi unul dintre cei care i-ar lua locul lui Slobodan Milosevic. Kostunica spunea că provincia Kosovo nu este încă pierdută pentru Serbia, dar va trebui luptat pentru aceasta. “Va trebui să ducem o luptă acerbă pentru Kosovo, pe două planuri, mediatic și legal,” declara el. “Nu vom putea reuși, până nu se va afla tot adevărul despre ce s-a petrecut în Kosovo, atât înainte de război, cât și în timpul și după terminarea acestuia.” Câtă vreme sârbii se refugiază din Kosovo, Kostunica considera că prioritatea numărul unu nu poate fi organizarea de alegeri libere, iar toți cei care vorbesc de alegeri slujesc interese străine sârbilor. El explica prevederile acordului de pace de la Kumanovo, care nu poate fi favorabil Serbiei sau Iugoslaviei, atât timp cât provincia Kosovo a trecut sub dictatura NATO. “Degeaba ne povestesc cei de la Putere despre forțele Națiunilor Unite, când în acordul de pace se spune foarte clar că trupele NATO vor controla Kosovo și nici un reprezentant al administrației de la Belgrad nu va avea vreo putere,” adăuga Kostunica. “Vor veni alegerile, însă tare mă tem că toți cei care vorbesc acum despre alegeri nu doresc binele sârbilor, ci doar să pună mâna pe Putere.”
O altă veste bună, tot din ziare: lucrătorii companiei de electricitate EPS au finalizat prima fază a reconstrucției stației de transformare Bezanijska Kosa din cartierul Novi Beograd, distrusă de rachetele NATO în ultimele săptămâni de război. Conducerea EPS a anunțat că sistemul energetic al Serbiei va fi stabilizat până la sfârșitul acestei luni și va putea să asigure fără probleme consumul de vară, de 60-70 de milioane de kilowațioră pe zi. De asemenea KFOR a transmis că va asigura securitatea tuturor lucrătorilor EPS care repară instalațiile electrice din Kosovo. Amenințarea EPS că, de luni, electricienii nu vor mai risca să fie atacați de UCK și vor sista reparațiile în provincie, își făcuse efectul. La asta se adăugase ziua de ieri, când Priștina rămăsese fără apă, din cauza problemelor din alimentarea cu electricitate.
“UCK va crea probleme Națiunilor Unite,” a afirmat secretarul general al ONU Kofi Annan, într-un interviu publicat de cotidianul “Le Monde“. “UCK nu este o forță omogenă. Încurajez NATO să-și desfășoare forțele cât mai repede posibil, pentru a stabili ordinea publică și pentru a evita ca UCK să ne împiedice munca în Kosovo. Sarcina încredințată Națiunilor Unite este mult mai dificilă decât cea a militarilor.”
Fiind sâmbătă, nu am stat la Media Center decât până la 13:00. Era program de week-end. Pentru că mai voiam să aflu câte ceva, m-am dus la Internet-cafe-ul de la Dom Omladine și am intrat în dialog pe “mIRC” cu sârbii din alte orașe. Am citit și o grămadă de declarații ale liderilor UCK, care mai de care mai contradictorii, dovedind dezorganizarea și lipsa de coordonare din sânul organizației.
“Proiectul nostru este să ne transformăm mai întâi într-un corp de Poliție care să controleze întreaga provincie Kosovo,” explica purtătorul de cuvânt al UCK Jakup Krasniqi. “Cu timpul, sperăm să devenim Armata provinciei Kosovo, o armată care va supraveghea frontierele și teritoriul nostru și care va fi gata să ne apere în orice circumstanțe.” Krasniqi declara că UCK are în plan demilitarizarea unităților sale, însă aceasta va fi făcută în timp, cu prudență și fără presiuni din alte părți: “NATO nu a putut și nu poate să aibă intenția de a ne dezarma, pentru că acest lucru nu a fost prevăzut în nici un acord. Alianța știe care sunt planurile și cererile noastre.”
Abia citisem această declarație, că un purtător de cuvânt al KFOR anunța că UCK a semnat angajamentul ca luptătorii săi să nu mai poarte arme în marile orașe din Kosovo: “Această decizie este contribuția lor la o mai bună securitate și la o ordine mai stabilă în Kosovo. UCK acceptă, de asemenea, și ca luptătorii săi să nu mai poarte uniforma în sudul provinciei, zonă controlată de trupele germane din KFOR.” Ceva mai târziu, Lirak Qela, care se prezenta drept comandantul forțelor UCK din nordul provinciei Kosovo, afirma că organizația separatistă este nemulțumită de prevederile acordului încheiat ieri la Helsinki asupra rolului Rusiei în KFOR: “Nu suntem mulțumiți, însă trebuie să acceptăm acordul. Totuși, îl vom respecta, deoarece avem încredere că trupele NATO îi vor ține pe ruși sub control.”
“Conform informațiilor mele, Boris Elțîn a aprobat acordul încheiat de militarii nostri la Helsinki,” a asigurat premierul Serghei Stepașin, la postul de televiziune RTR. Elțîn se pregătește să plece la Koln, la summit-ul G-8, cu ocazia căruia se va întâlni cu președintele american Bill Clinton. Cei doi șefi de stat urmează să examineze acordul privind participarea Rusiei la KFOR. “Contingentul rus din Kosovo nu poate să fie subordonat comandamentului NATO,” a declarat emisarul rus Viktor Cernomîrdin, citat de Itar-Tass. “Ar fi irațional.”
Am aflat și prețul pentru care Rusia i-a vândut pe frații săi ortodocși: 100 de miliarde de dolari. În această dimineață, cancelarul german Gerhard Schroeder s-a întâlnit cu premierul rus Serghei Stepașin, cu care a discutat despre datoria externă a Rusiei. “Schroeder împărtășește opiniile mele în privința reeșalonării datoriei fostei URSS,” a afirmat Stepașin, care a precizat că cea mai mare parte a acestei datorii ar trebui restituită Germaniei. Premierul rus spera să obțină reeșalonarea a 100 din cele 140 de miliarde de dolari, care reprezintă datoria externă a Rusiei. Și, bineînțeles, până la urmă, a reușit.
Militarii germani din KFOR nu au fost foarte încântați că o parte din trupele rusești vor sosi în zona controlată de ei. “Prizren este cartierul general al trupelor germane, care controlează sectorul sudic al provinciei, dar este un oraș în care majoritatea populației este albaneză și nu ar fi înțelept ca rușii să se instaleze aici,” a atras atenția generalul Fritz von Korff, comandantul trupelor KFOR din zona de sud a provinciei Kosovo. El era de părere că ar fi mai potrivit ca rușii să fie instalați într-un oraș în care populația sârbă este majoritară și a anunțat că, dacă nu va primi altfel de ordine de la cartierul general al KFOR, va recurge la această soluție, pentru a nu-și crea dureri de cap în plus.
Dovedindu-și proverbiala încăpățânare, militarii ruși au mai provocat un mic incident după-amiază. Pe la ora 15:00, 3 blindate britanice au încercat să intre pe aeroportul Slatina, însă parașutiștii ruși care controlează zona le-au interzis accesul. Englezii au insistat, dar, văzând că rușii se încăpățânează, deși le spuseseră că nu au venit decât pentru a întări dispozitivul de securitate al aeroportului, au făcut cale întoarsă.
Schimburile de focuri care au avut loc în sectorul american din Kosovo au provocat moartea a 8 persoane – sârbi și albanezi, a anunțat un purtător de cuvânt al contingentului american din KFOR, citat de AFP. Pușcașii marini au arestat un sârb care a ucis un membru UCK la Gnjilane. Alte două persoane au fost rănite în urma unei alte serii de tiruri. Între 5 și 7 persoane au fost ucise la nord de Gnjilane, în cursul altor schimburi de focuri, asupra cărora nu existau încă informații complete. “Este un punct fierbinte, unde au loc schimburi constante de focuri. Dar nu noi suntem ținta acestora,” a precizat locotenent colonelul american Robert Taylor.
Deși sporadice, luptele din Kosovo continuau. Aseară, au avut loc confruntări violente între luptători ai UCK și cei grupați în Frontul pentru Apărarea regiunii Gora (GFO), în jurul satelor Orcusa și Krusevo. Oamenii din regiunea muntelui Gora erau niște munteni aprigi, care nu se înțelegeau bine nici măcar cu sârbii, cu atât mai puțin cu albanezii. În timpul luptelor, un muntean a fost rănit, iar 4 albanezi au fost luați prizonieri.
Între timp, am aflat că retragerea Armatei iugoslave din Zona II, cum era numit centrul provinciei Kosovo în acordul de la Kumanovo, era pe cale de a se încheia. Cea mai mare parte a militarilor fusese deja retrasă, rămânând doar un număr mic de soldați și câteva vehicule militare. Retragerea din Zona II ar fi trebuit finalizată până mâine seară, urmând să se treacă la ultima fază. Zona III, din nordul provinciei Kosovo, era mai greu de evacuat, din cauza unor probleme logistice, recunoscute până și de americani. Sârbii anunțaseră că, în această zonă, au în jur de 100 de tancuri care nu mai sunt operaționale, însă ar dori, totuși, să le retragă. Problema era că nu aveau la dispoziție decât 22 de transportoare care ar fi putut să le care de acolo.
Șoselele dinspre Kosovo nu mai erau aglomerate de refugiați, majoritatea sârbilor fugind deja din provincie. Din datele pe care le-am aflat de pe Internet, în sudul provinciei au mai rămas doar 3.500 de sârbi în zona Orahovac, în jur de 100 la Gorazdevac și puțini în jurul orașului Pec. Cei rămași aveau viață grea, pentru că trupele KFOR nu stăpâneau nici acum complet situația. Astăzi, lângă Urosevac, 20 de sârbi au fost răpiți de luptătorii albanezi care au atacat o coloană de refugiați. Doi sârbi au fost împușcați lângă Strazevica și, în această după-amiază, trupele KFOR au salvat cu greu 20 de familii din satul Mursicane, de lângă Stimlje, care erau asediate de UCK.
Discutând pe Internet cu sârbii din alte orașe, am aflat de la o fată din Pirot, fiica redactorului șef al unui ziar local, că refugiații sârbi cazați într-un motel de lângă oraș mănâncă de două zile doar macaroane, cartofi și fasole. Erau 206 de sârbi, majoritatea femei și copii, care trăiau în condiții mizere, fără ca nimeni să se mai intereseze de ei, de când veniseră. Magazia de alimente a motelului era aproape goală și, aflând ce se întâmplă, localnicii începuseră să vină, să le aducă mâncare.
În această vreme, guvernul de la Belgrad a mai născocit o inițiativă tipică pentru sârbi: a ordonat miniștrilor să asigure întoarcerea refugiaților la casele lor din Kosovo, cu ei în fruntea coloanelor. Dacă situația nu ar fi fost dramatică, m-aș fi prăpădit de râs, însă îmi dădeam seama că nu-i de glumă și câțiva sârbi disperați vor fi păcăliți să se întoarcă, pentru ca reporterii RTS să poată înregistra imagini cu miniștrii lui Milosevic care îi ocrotesc pe refugiați. Și, mai ales, pentru a-i convinge pe sârbi că provincia Kosovo încă le aparține, iar trupele KFOR respectă pretențiile Belgradului de a asigura securitatea tuturor locuitorilor.
Milosevic avea mare nevoie ca lumea să vadă că la Kumanovo nu s-a semnat o capitulare, ci un acord de pace, ale cărui paragrafe sunt garantate de ONU și apărate cu arma în mână de militarii din “forța internațională de pace”. Desigur că Televiziunea Naționala a început să prezinte reportaje cu dezarmarea separatiștilor UCK din localitățile din Kosovo și cu sârbi care declarau că abia așteaptă să se întoarcă la casele lor, pe care tocmai le părăsiseră.
Premierul muntenegrean Filip Vujanovic a amenințat cu organizarea unui referendum privind statutul acestei republici, dacă Serbia refuză să o trateze pe picior de egalitate, informează AFP. El a afirmat că există un mare număr de adepți ai independenței Republicii Muntenegru, “din cauza politicii lui Slobodan Milosevic“. Vujanovic este de părere că “ar fi fatal pentru Muntenegru să-și lege viitorul țării de cel al lui Slobodan Milosevic, care trebuie să-și ia locul în banca acuzaților la Tribunalul de la Haga. Muntenegru nu va mai permite să fie reprezentată în Parlamentul federal de deputații care nu reprezintă majoritatea în țară și apără interesele unui singur om, Slobodan Milosevic, sau ale regimului sârb. Nu mai putem permite ca premierul federal să fie președintele unui partid de opoziție muntenegrean și ca el să fie în acest post pentru că este partener de coaliție cu partidul la putere în Serbia.”
Și luptele politice s-au ascuțit. Așa cum mă așteptam, profitând de greșelile Opoziției și de prostia americanilor, care nu înțelegeau aproape nimic din mentalitatea sârbilor, oamenii din partidele de la Putere administrau lovituri necruțătoare. Atacurile au fost declanșate de Ivan Markovic, secretar al partidului Stânga Iugoslavă (JUL, al soției lui Milosevic). Acesta a declarat că, de dragul banilor primiți ca ajutor din SUA, președintele muntenegrean Milo Djukanovic și liderii Opoziției doresc destrămarea Iugoslaviei. Pretextul atacului a fost întâlnirea de la Njivice, dintre emisarul american Robert Gelbard și reprezentanții Opoziției sârbe. Markovic a spus că americanul le-ar fi dat acestora 9 milioane de dolari, pentru a organiza o lovitură de stat și a răsturna guvernul sârb. La această ofensivă s-a alăturat și Partidul Socialist Popular din Muntenegru (SNP), care a acuzat SUA că și-au intensificat activitățile menite să destrame Republica Federală Iugoslavia și că se folosesc pentru aceasta de “ienicerii” din guvernul muntenegrean și de liderii partidelor neparlamentare din Serbia. Replica acuzaților a fost palidă și, din nou, total neinspirată. De la Budapesta, Zoran Djindjic a dezmințit acuzațiile și a spus că diplomatul american s-a întâlnit doar cu Milo Djukanovic, cu fostul premier iugoslav Milan Panic și cu câțiva lideri ai Opoziției și au discutat doar probleme politice, fără să fie vorba de bani.
În nebunia de după război, orgoliul rănit al sârbilor le exacerbase la maximum sentimentele naționale și orice dialog, ca să nu mai vorbim de colaborare cu Occidentul și – mai ales – cu americanii, era privit cu dispreț. Erau ușor de folosit asemenea arme și membrii SNP aveau mare nevoie de ele. Paradoxul în care trăiau sârbii era că un partid ca SNP să facă parte atât din Parlamentul federal, cât și din guvernul iugoslav, ba chiar să dețină și postul de premier federal, în timp ce, în Muntenegru, era în opoziție. Așa că, pentru a mai recupera ceva din neîncrederea muntenegrenilor, nu puteau decât să arate cât de mult le pasă de uneltirile Occidentului împotriva Iugoslaviei.
Vojislav Andric, liderul partidului Noua Democrație (ND), a încercat să atragă atenția asupra pericolului pe care îl reprezentau reportajele – lipsite, în cea mai mare parte, de dovezi – despre gropile comune și atrocitățile săvârșite de sârbi în Kosovo. “Acestea pot fi izvorul unei imense reacții de condamnare din partea comunității internaționale și de satanizare a întregului popor sârb.” El a cerut finalizarea rapidă a anchetelor, cu prezentarea unor dovezi concrete și găsirea adevăraților vinovați, pentru că aceștia pot fi câțiva oameni, dar nu un întreg popor. Din păcate, nimeni nu l-a ascultat și jurnaliștii străini veniți în Kosovo și-au continuat “reportajele senzaționale“, în lipsa cărora șefii lor i-ar fi chemat acasă, lipsindu-i de diurnele grase și sporurile de pericol, pe care le primeau pentru că se aflau într-o zonă în care conflictele armate nu se încheiaseră.
În acest timp, șefii forțelor NATO își savurau victoria. Astăzi, William Cohen, secretarul de stat pentru Apărare al SUA, și generalul Wesley Clark au sosit în Macedonia, de unde au plecat cu un elicopter în Kosovo. Aici, au vizitat orașele Urosevac și Gnjilane, unde erau desfășurați militarii americani din KFOR. Nu am aflat, deocamdată, ce declarații au făcut acolo, dar începusem să mă plictisesc de ele, pentru că nu făceau decât “să-i ridice mingea la fileu” lui Milosevic și să mai pună o lespede pe mormântul Opoziției sârbe.
Președintele PDSR Ion Iliescu consideră că decizia Guvernului de a interzice intrarea lui Slobodan Milosevic pe teritoriul României reprezintă o măsură pripită, un “zel excesiv”, nemotivat din punct de vedere politic. Iliescu crede că această măsură riscă să deterioreze relațiile României cu o țară vecină. “Noi introducem interdicții, o luăm înaintea altora, chiar și a celor care s-au implicat în război. Astfel de decizii sunt niște naivități, infantilisme politice, care aduc prejudicii seriozității și verticalității poziției noastre externe,” a spus Iliescu. “A sosit momentul ca Ion Iliescu să înțeleagă că România nu mai este un loc de refugiu pentru tovarășii de ideologie comunistă și de luptă împotriva intereselor propriilor națiuni sau ale umanității,” i-a replicat Remus Opriș, opinând că liderul PDSR “ar fi dorit să-l consoleze pe Milosevic, plimbându-l, poate, prin sediile PDSR, pentru a-i alina durerea provocată de înfrângerea politicii sale despotice”.
Am aflat de la București o veste despre care îl prevenisem pe George Roncea, când se transferase de la “Ziua” la “Cotidianul“, pentru a putea rămâne corespondent de război la Belgrad: de luni, Ion Cristoiu nu va mai fi director la “Cotidianul”. Oficial, despărțirea s-a făcut amiabil, însă, în realitate, știam de mai multă vreme că liderii PNȚCD nu i-au iertat lui Cristoiu atitudinea sa și a ziarului în timpul războiului din Iugoslavia și i-au impus, până la urmă, lui Ion Rațiu să renunțe la acesta. Ion Cristoiu declara că va continua să-și scrie editorialul de pe prima pagină, însă mă îndoiam că aceasta se va întâmpla sau că va dura prea multă vreme. Am vorbit cu George și mi-a mărturisit că, după plecarea lui Cristoiu, nu știe dacă se va înțelege cu noul director, însă speră ca provizoratul acesta nu va dura prea mult, mai ales că Ion Cristoiu intenționa să deschidă un alt ziar.
Spre seară, m-a sunat Sergiu Toader și mi-a spus că va trimite o echipă de la ProTV, care să încerce să intre în Iugoslavia și să facem împreună un documentar despre tot ce s-a întâmplat în aceste 3 luni. Sergiu insista ca eroul principal al acestui film să fiu eu și ideea mă intimida foarte mult. Găsisem, totuși, o soluție: schițasem un scenariu în care eu să fiu cel care îl conduce pe telespectator prin coșmarul războiului trăit de sârbi. Aveam în jurul meu atâtea personaje, care trăiseră, fiecare în felul său, acest război și nu îmi rămânea decât să leg între ele episoadele pe care le-ar fi descris. L-am asigurat pe Sergiu că voi avea grijă ca echipa noastră să ajungă la Belgrad.
Aveam un plan. L-am sunat pe Ștefan Anghel, cameramanul care urma să vină încoace, împreună cu nea Nelu, șoferul nostru. I-am spus să plece spre Timișoara și să mă sune când ajunge. Vorbisem cu Mile Cărpenișan, care a fost de acord să se ducă în frontieră și să introducă în țară jeep-ul nostru și camera video, spunând că sunt ale lui, pentru că el avea acreditare de război și avea voie să o facă. Era puțin riscant, însă după ce scăpasem de bombardamente, pericolul ca polițiștii sârbi de la frontieră să se prindă de șmecherie și să se înfurie ni se parea ridicol. Exista riscul ca sârbii să-i aplice lui Mile o interdicție de intrare în Iugoslavia pe 2 ani și – în cel mai rău caz – să-i tragă câteva bastoane pe spinare. Perspectiva aventurii ne-a amuzat și toată seara am făcut glume cu Mile, pe seama belelelor pe care ar putea să le aibă, dacă operațiunea eșua. Ba chiar, ca sfidarea să fie completă, Mile s-a hotărât să-l aducă la Belgrad și pe Alexandru Mandici (Sandi), cameramanul lui de la Timișoara. Ne-am culcat bine dispuși, urmând ca mâine, Nelu să-l ducă pe Mile în vama de la Stamora-Moravița, ca să se întâlnească cu echipa noastră, care ajungea la Timișoara.
