decat sa privesc cum mubarak (nu) isi da demisia, am avut inspiratia sa ma duc la concert. aria urbana live @ tralala club. in centrul vechi al bucurestiului. in timp ce asteptam 311, mi-a venit o idee pe care trebuia s-o impart urgent cu trei prieteni. primului i-a placut, celui de-al doilea – nu, iar al treilea mi-a inspirat o dezvoltare minunata. asa ca n-am observat ca troleibuzul 70 in care ma urcasem se retrage decat cand nu mi-am mai dat seama unde sunt. noroc cu o placuta pe care scria “strada vatra luminoasa“. asa ca tot taxi-ul a fost salvarea.
in tralala, un barbos pregatea o mare filmare. corect ar fi “un amatorcu barba i-a prostit pe unii ca-i filmeaza misto”. mi-a placut trucul de la bar: de la 50 de lei primesti rest o carte de vizita a localului, pe care o fata iti scrie cu pixul de cati bani iti mai poti lua bere. mai departe, a trebuit s-o invat ca, la un cocktail, intai pui gheata, apoi lime sau lamaie si abia la sfarsit 50 de martini alb si 50 de tequila, de exemplu.
concertul a inceput dupa miezul noptii, dar mie si celor 39 de prieteni ai formatiei ne-a placut. sunetistul era varza si a futut tot tripul: vocea abia se ghicea, percutia – deloc, chitara n-avea coaie, iar clapa rasarea din cand in cand. noroc ca basul facea sa zbarnaie o boxa. mie imi place aria urbana si i-am urmarit in concertele lor de-a lungul ultimilor ani. aseara au abuzat de dub si au acceptat sa cante cu kinder-ul ala la mixer. care merita un glonte-n cap. (dialog intre tony, vocalistul si public: “mi se pare mie sau nu am destule medii in voce ?” “ni se pare noua sau nu se aude vocea mai deloc ?”)
gagici – putine. interesante – doua. una, gen 16 ani, freza french glamour, toale in armonie (plus doua prietene), dar care nu-ntelegea nimic din lumea si viata asta. cealalta… hmmm… ar trebui sa-mi bat capul putin cu ea, avand in vedere de cand ne stim. plus “mai fumezi o tigare si mergem“, o fatza interesanta cu remorca dupa ea si niste teenageri din generatia bling-bling care nu inteleg ca nu poti intrerupe tripul cuiva doar pentru ca ai tu chef de-o tigare si esti prea greenhorn sa-ti fi luat bricheta cu tine.
inainte de a pleca spre concert, ascultasem pendulum live
am filmat in zona templelor de la angkor cum se prepara siropul din florile palmierului de zahar, sugar palm sap. dulce si parfumat, dupa ce se evapora apa, din el se obtine zahar. am hoinarit putin printre colibele din jur si am descoperit cum se porneste un camion in cambodgia 🙂
cambodgia e mult mai spectaculoasa decat in imaginile mele, pentru ca nu vedeti viata de noapte. in phnom penh, o alta lume incepe sa pulseze dupa ora 18:00, cand apune soarele. khmerii ies sa manance sau sa aiba grija de distractiile nocturne ale turistilor straini.
intr-o seara, fiul chinezoaicei care administra restaurantul “on the corner“ ne-a dus la un party. inainte de plecare, daniel, patronul francez al localului, ne-a avertizat sa-i explicam foarte clar tanarului ca vom plati doar pentru noi si pentru el. era inca marcat de o experienta locala, cand a fost invitat de un khmer la un restaurant, iar ala a venit cu toata familia – 20 de persoane. nota de plata a trebuit s-o achite, desigur, daniel.
de data asta, n-a fost asa. vieth a venit cu inca un prieten si ne-a dus cu scuterele la o vila din mijlocul unui parc inconjurat de ziduri albe, in care gaseai: piscina, bazin pe marginea caruia leneveai balacindu-ti gleznele in apa, cu un mojito perfect de la unul din cele doua baruri, terasa cu un sound system la care mixa un londonez, peluza pentru dans, inconjurata de rogojine si perne pentru momentele de chill si vreo 2-300 de oameni de toate natiile. romani n-am descoperit, dar am vorbit cu o bulgaroaica. era petrecerea lunara a expatilor din phnom penh. am constatat rapid cat de bine e sa fii barbat strain la un astfel de party: poti flirta nu doar cu nenumaratele frumuseti locale iesite la vanatoare, ci si cu gagicile din occident. am intalnit o gramada de francezi care, desigur, aveau iarba de calitate si ne-au pus rapid in legatura cu un localnic care ne-a promis charas indian.
pe la 2:00, vieth m-a ispitit cu ideea unei discoteci locale, unde ne-am facut praf. eram singurul barbat strain, deci, atractia serii. noii mei prieteni aveau multa grija de mine, ma insoteau peste tot si aduceau tot timpul bere. muzica era de cosmar: lalaieli disco asiatice alternau cu cele mai proaste hituri pe care le-ai fi putut auzi in anii ’80-’90 intr-un camin cultural de la ghimpati, sa zicem (no offense !). asa ca va puteti imagina ce mult mi-a placut cand au bagat cheeky girls si cum i-am spart cantand impecabil versurile de la piesa celor de la o-zone🙂 cand amenintam sa devin prea atractiv pentru rapitoarele din discoteca (dintre care trei sferturi aratau horror), vieth m-a luat de-o aripa si am plecat spre casa calare pe cate-un scuter condus de o fata. ne-am oprit la un colt de strada si am mancat ceva bun gatit la o taraba. imi amintesc ca toti erau uimiti cat de bine reuseam sa manuiesc betigasele.
inainte de a merge la hotel, am trecut pe la “zanzibar“, dar narin plecase deja si am baut un whisky cu barmanita, vorbind – eu, romaneste – ea, khmera. cine-i narin si ce-i cu “zanzibar” ? va povestesc data viitoare… pana atunci, viata de noapte din phnom penh in imaginile altora:
ei spun ca-i romani punk rock. eu i-as spune balkan rock. adica baietii canta ce le place cum le place. folclor tiganesc pe ritmuri punk, intr-un stil la moda in lume in ultima vreme, cand rockul incearca sa se redescopere apeland la traditie. mi-a placut concertul din underworld al tiganilor de la romano butiq, desi inca se simte emotia primelor cantari live. pacat ca locul e prea mic ca sa poti filma cu sunet ca lumea, dar sper sa fie conditii mai bune pe 18 februarie, cand vor canta la muzeul taranului roman.
romano butiq face parte din romano cher – casa romilor, un proiect de integrare sociala si economica a tiganilor. abia acum am aflat ca au participat si la preselectia eurovision din romania. pacat ca n-au intrat in finala !
mancarea este fabuloasa in cambodgia. in primul rand, tot ceea ce cunosti din ceea ce mananci are gustul original. carnea de pui imi amintea de gustul din copilarie, cand bunica insfaca oratania din curte, ii punea talpa pe aripi si-i lua gatul dintr-o miscare scurta de cutit. bananele sunt cat degetul si concureaza la aroma cu cele din africa. iar savoarea unui mojito nu v-o pot descrie. mai departe, incepe aventura.
mancarurile asiatice sunt picante si pot fi devastatoare pentru cei slabi de stomac. eu am fost usor “deranjat” de doua-trei ori, insa am vazut occidentali care, zile la rand, erau nelinistiti daca nu stiau o toaleta pe aproape. oricum, e bine sa o luati treptat. e plin de restaurante peste tot, foarte multe dintre ele cu patroni straini, care i-au invatat pe localnici sa faca pana si hamburgeri. gasesti – de la pizzerii pana la tarabele de pe strada – toata varietatea de meniuri. in primele secvente din videoclipul de mai jos, am filmat restaurantul “on the corner“. patronul este un francez care prefera sa-si petreaca anii de pensie in phnom penh. e tatal tovarasului meu de calatorii exotice, marko. aici, mancam bo bo soup, adica orez cu o supa de creveti, specialitate filipineza, fascinanta: fiecare inghititura are parca alta aroma. a eclipsat crabii cu legume care ne asteptau pe masa.
de la min.1:00, sunt imagini din restaurantul “bopha titanic“, de pe malul mekongului. un local mai luxos, unde am descoperit cafeaua khmera, cu o aroma aparte si un mod de preparare special. aici, am mancat amok cu carne de bivol de balta preparata in suc de nuca de cocos. pret de lux: 7 USD portia. in meniu se preciza ca este cea mai sanatoasa carne din lume, care reduce nivelul de colesterol. ti se topeste in gura. cu alta ocazie, am filmat si cativa bivoli balacindu-se intr-un lac (min.9:23). am mancat amok de peste in zona templelor de la angkor, in “khmer village restaurant“, unde mi-a placut mult curtea interioara (min.3:11).
despre cum am survolat cu elicopterul zona templelor va povestesc in alta postare. la min.5:05, vedeti imagini din restaurantul lacustru din apropiere. in cateva clipe, doua fete au umplut rogojina pe care stateam cu mici boluri cu sosuri ciudate,
salate, mirodenii si muraturi, pui rumenit la cuptor, peste fript si amok de vita intr-un recipient special din aluminiu, cu incalzitor. in loc de cola, ne-au adus tot felul de sucuri la cutie, unele ca un compot, cu fructe intregi. cand ne faceam siesta, au venit doi localnici cu fructe proaspete: rambutan – cu o coaja tepoasa ca a castanelor si miez dublu, usor acid si aromat si un sambure cat o aluna mai mica – si longan – care ascunde sub coaja bej un miez translucid si miraculos de bun.
daca nu ai langa tine un bastinas care sa stie bine o limba straina (ceea ce e destul de greu de gasit in cambodgia), poti rata cel putin jumatate de bunatatile locale. ati mancat vreodata guava, jujube, mangosteen, sapodilla, carambola, pitaya, lychee sau muguri de lotus ? as fi trecut oricand pe langa tarabele unde se vindeau aceste fructe, fara sa stiu ce gust au, daca mama si iubita prietenului meu marko nu ar fi fost originare din cambodgia. oricum, cea mai socanta experienta a fost cu durian-ul. la o cina, cand gazda a adus un exemplar din acest dovleac tepos si l-a desfacut, duhoarea pe care o emana mi-a intors stomacul pe dos instantaneu, iar francezii cu care eram au recunoscut ca nici cea mai puturoasa branza camembert nu o poate egala. femeia a zambit si a scormonit in miezul atos, de unde a scos niste samburi cat un pachet de tigari, acoperiti cu o pielita transparenta. am avut nevoie de mult curaj si abia dupa vreun sfert de ora de incercari am reusit sa musc dintr-unul si nu am regretat: inchipuiti-va ceva cu consistenta unui kiwi si gust de crema de ciocolata !
pe plajele de la sihanoukville, in timp ce leneveam la umbra in sezlonguri sau hamace, apareau batranele simpatice care ne induplecau sa ne gateasca pe loc calamari, caracatite si languste proaspete, explicandu-ne prin semne cat de importanti sunt pentru ele cei 2-3 dolari pe care ii cereau (min.12:16). noaptea, gaseai mese si scaune direct pe plaja, la doi-trei metri de tarm, unde ne-am delectat cu baracuda la gratar, raci si crabi gatiti in sosuri alambicate si, desigur, picante. puteai manca pana si caluti de mare marinati, daca te lasa inima.
de obicei, in asia, cele mai bune mancaruri le gasesti pe strada. proaspete, gatite pe loc si servite la mese si scaune banale din plastic. nemaipomenit de gustoase, chiar daca sunt simple placinte de banane, peste pane, bame, cartofi dulci sau picioare de broasca. in general, khmerii mananca orice creste, merge, zboara, inoata ori sa taraste in jurul lor, asadar, atentie ! eu n-am indraznit sa ma ating de cartita la cuptor, serpi la gratar sau oua clocite.
ouale clocite, coapte pe jar, sunt considerate o delicatesa de asiatici. mancam cu marko si iubita lui pe o strada din siem reap. cand a scos ouale, s-au golit jumatate din mesele la care stateau straini in jurul nostru. restul a disparut in urmatoarele etape, deoarece e un intreg ritual: intai se face o mica gaura in coaja si se soarbe zeama ramasa chiar si dupa ce oul a fost copt. se adauga sosuri condimentate, dupa gust, se mareste gaura si se mananca galbenusul cu fragmente din fetusul fraged. marko n-a avut incotro si a trebuit sa guste. palid, a refuzat a doua lingurita: “e foarte bun, dar, cand i-am simtit puful gadilandu-ma pe cerul gurii, mi-a venit sa vomit,” mi-a soptit discret, stergandu-si transpiratia de pe frunte.
va recomand, in schimb, gandacii. mai mici, mai mari, negri, bej sau roscati, prajiti in tot felul de sosuri, se gasesc pe marginea drumului (vezi min.11:00 din primul video). sunt crocanti si mai buni decat oricare chipsuri pe care le-ati mancat vreodata.
povestea a inceput in 1997, intr-o seara de februarie, in legendarul club de jazz “pod 16” din timisoara, in acea perioada, unul din cele mai misto locuri din oras. clubul era administrat de prietenul meu, muzicianul liviu butoi, si atragea o gramada de lume buna la concerte de jazz sau – pur si simplu – la o bere cu prietenii.
de cateva luni, noul viceconsul al germaniei la timisoara, patrick froehlich, devenise un obisnuit al locului si ne-am imprietenit rapid. era mare fan queen si, intr-o seara, a inceput sa-mi povesteasca despre o expozitie itineranta de fotografii din viata lui freddie mercury, care fusese prezentata in premiera la royal albert hall din londra, apoi la paris si urma sa ajunga la koln. patrick era prieten cu jim beach, managerul formatiei queen, si spunea ca l-ar putea ruga sa aduca expozitia si la timisoara.
“hai s-o facem !” i-am spus eu. “vorbesti serios ?” s-a mirat el. “desigur. aici, aranjam impreuna totul. nu trebuie decat sa vina.”
a doua zi l-a sunat pe jim, care a fost imediat de acord, mai ales ca, in luna mai, intre koln si montreux (urmatoarea destinatie) cele 94 de fotografii nu erau expuse niciunde. o zi mai tarziu, venea vestea cea mare: brian may a fost atat de entuziasmat de idee, incat a promis ca vine la inaugurare la timisoara.
la cati prieteni aveam amandoi, a fost floare la ureche sa organizam totul. fotografiile au fost expuse timp de o saptamana la muzeul banatuluidin centrul timisoarei. brian may a venit, asa cum a promis, spre entuziasmul miilor de fani care s-au ingramadit sa-l vada. seara, l-am dus in secret la clubul de jazz “pod 16” si, cand a plecat la culcare, am fost nevoiti sa-l scoatem prin spate, pe furis. sute de tineri aflasera unde suntem si voiau sa-i ceara un autograf. pe vremea aceea, eram reporterul protv pe zona de vest a tarii si am reusit sa recuperez stirile difuzate despre acest eveniment.
inca n-am gasit imaginile brute, dar sunt pe urmele lor si, in curand, voi pune pe youtube o extended version. il veti vedea mai mult pe paul hawkes aka streaky, ex-production manager al formatiei queen, cu care m-am imprietenit atunci si caruia ii promit sa-i onorez cat mai curand invitatia de a-i face o vizita pe plajele din sudul australiei, unde traieste acum. ce petreceri salbatice am incins in noptile alea in cluburile din timisoara !
din pacate, fara brian may. fiind gazda, l-am insotit peste tot si a fost straniu. tot timpul, brian era cu noi si nu era. chiar si cand vorbea cu tine, simteai ca o parte din mintea lui era absenta. am mancat impreuna intr-un mic restaurant, cel mai rafinat local al vremii, al carui patron – bun prieten de-al nostru – avea placerea de a ne uimi intotdeauna cu specialitati imposibil de preparat in romania. nici aici, brian nu s-a aplecat prea mult asupra celor lumesti. l-a lasat pe jim beach sa-i aleaga ceva din meniu si nu a baut decat apa si suc de fructe. seara, la clubul de jazz, a zambit absent in stanga si-n dreapta, a iesit in fata fanilor de afara si a dat autografe de cate ori i-a spus jim. tot acesta i-a atras atentia la un moment dat ca e timpul sa mearga la culcare. fara sa comenteze, s-a ridicat, a salutat pe toata lumea si s-a lasat condus de streaky la hotel.
a doua zi, ne-am plimbat putin prin centrul timisoarei, unde a fost recunoscut imediat. noroc ca banatenii sunt civilizati si s-au multumit sa-l admire de la distanta. cativa pustani au indraznit sa-i ceara autografe si a zambit cand niste bisnitari l-au rugat sa semneze pe bancnote de 10.000 de lei. cauta albume cu queen si l-am dus prin cateva magazine de muzica, insa n-a fost multumit. salvarea a venit de la niste tarabe cu casete piratate. “colectionez variante-pirat cat mai ciudate ale albumelor noastre,” mi-a soptit brian si cred ca a fost singurul moment cand l-am simtit foarte uman si misto. a vrut sa cumpere cateva casete rusesti sau bulgaresti cu queen, dar vanzatorului i-a fost atat de rusine sa ia bani de la brian may pentru “bombele” alea si i le-a facut cadou.
restul povestii, cand (si daca) gasesc caseta cu filmarile brute din 1997 🙂
toata viata am crescut in bataia vantului, in voia lui Dumnezeu
fiul unui “dusman al poporului” lichidat de comunisti ininchisoarea de la sighet, zubascu a debutat in revista “flacara“ condusa de adrian paunescu. aparitia la televiziune si in presa de la bucuresti a unui profesoras dintr-un sat de pe valea izei din muntii maramuresului a iritat sefimea comunista din judet. a fost reclamat la ceausescu, insa paunescu l-a salvat.
cei din generatia google pot mai greu sa inteleaga cum reuseau scriitorii din epoca comunista sa citeasca literatura straina contemporana cu ei si cat de pretioase erau “caietele de americanistica” trimise prin posta de profesorul marcel pop cornis de la timisoara. ion zubascu n-a stiut niciodata sa faca bani decat din scris si pentru ca din poezie nu se poate trai, s-a facut jurnalist, pana cand ultimul din cei patru copii a terminat facultatea.
destinul unui copil este unic, ireversibil si irepetabil, pe cand poezia mea, daca este ceva de capul ei, valoarea ei nu se pierde niciodata. dimpotriva, sporeste ca vinul vechi. mi-am amanat cartile, dand prioritate vietii
acum, ion zubascutraieste doar in literatura, toata ziua citeste si scrie. e suparat ca, odata cu rimbaud, poezia si-a pierdut dimensiunea baladesca, epicul si dramaticul. a debutat tarziu, la 32 de ani, cu “gesturi si personaje” (1982), sub girul lui laurentiu ulici, dar nu s-a regasit niciodata in generatia optzecista. dintotdeauna a scris o poezie epica si dramatica, a considerat mijloacele de expresie niste unelte, spre deosebire de “poezia livresca, autoreferentiala, textualista, intertextuala”, foarte centrata pe mijloacele de expresie, a generatiei ’80.
poezia moderna si-a propus sa ridice o casa, dar s-a trezit ca sunt foarte interesante schelele
ion zubascunu are blog, nu isi pune poeziile pe internet, nu intra pe forumuri si nu raspunde la mass messaging. considera internetul doar un mijloc de informare si comunicare.
la ora actuala internetul este un nou folclor, o noua etnografie. or, eu vin din maramures: tocmai m-am smuls dintr-un folclor, dintr-o etnografie. dar era o etnografie de prima mana, arhaica, a arhetipurilor. cum sa ma volatilizez acum intr-o etnografie de mana a doua ?
ion zubascu considera ca poemele sale au si un registru de adresabilitate orala, pe care foarte multi poeti il ignora, scriind poezie de raft. isi aminteste ca nichita stanescu reusea adesea sa invinga dificultatea receptarii necuvintelor sale prin farmecul si mitologia personala.
ion zubascu a trait din plin eliberarea de tragedia celor 50 de ani de comunism, in care poetii nu puteau participa la viata publica. oamenii traiau ceva si vorbeau altceva, intr-o lume schizofrenica.
m-am saturat sa vorbesc in poeme despre mine insumi. poetul nu se slujeste doar pe sine, nu e un preot care oficiaza la altarul unei divinitati unice care este el insusi
zubascu s-a refugiat asta-vara in maramures, sa mai scrie o carte, si s-a intors cu o mare tragedie in suflet: maramuresul ACELA nu mai exista decat in imaginatia noastra. oamenii au plecat la munca in occident, pamantul a ramas nelucrat, se sterg drumurile, invadeaza salcamii, murii, zmeurisul, totul e o jungla.
m-am simtit avortat din acel spatiu pe care nu-l mai recunosc. maramuresul era o imagine a ordinii cosmice care tinea in coerenta nesfarsita materie universala. la fel se intampla si cu spatiul nostru public: in absenta poetilor din mijlocul lor, multimile se salbaticesc
am pus pe youtube mai mult de jumatate din intalnirea cu ion zubascu de la atelieRElationale, pentru ca mi s-a parut deosebita si importanta.
am o mare lacomie pentru astfel de intalniri directe cu omul, pe care le pretuiesc foarte mult. miza mea este responsabilitatea de a fi plin, deplin, prea plin in fata acelui om si de a respecta acea fiinta ca unicitate in univers
am descoperit inca o dovada ca brazilienii stiu sa faca filme. “o homem que copiava” pare facut de un pusti de 20 de ani, care amesteca cu o placere nebuna secvente de videoclip montate in ritm de samba cu desene animate si benzi desenate. scenariul este plin de imaginatie si umor, dialogurile sunt calde, iar situatiile in care sunt pusi eroii sunt adesea de un umor absurd, insa de o profunzime surprinzatoare. mi-a placut mult cum sunt tratate temele saraciei, a coruptiei si disolutiei autoritatii statului, fara emfaza ori ipocrite idei moralizatoare. cu multa intelegere pentru conditia umana.
saraci lipiti, un “operator de fotocopiadore” indragostit de o vanzatoare dintr-un magazin de haine de dama si un “negustor de antichitati” care viseaza la virginitatea pastrata de frumoasa cartierului pentru barbatul visurilor ei ajung peste noapte plini de bani, dar trebuie sa scape de martorii incomozi care isi vor partea lor. e doar una dintre povestile din “o homem que copiava“, pentru ca sunt mult mai multe, impletite inteligent si – repet – cu mult umor de mare calitate.
zona rurala a cambodgieieste formidabila. am fost intr-un sat la vreo 40 de kilometri sud de phnom penh. soselele principale sunt asfaltate decent. chiar daca nu sunt marcate si semnalizate, se circula civilizat si soferii au grija ca straniile vehicule pe care le conduc sa nu se atinga. am colindat aproape o luna prin cambodgia si n-am vazut nici un accident. dar toate ghidurile ii avertizeaza pe occidentali sa nu conduca in asia.
ca sa ajungem in catunul pe care il cautam, am mers 10 kilometri pe un drum de pamant care strabate satele din jungla, printre palmieri si orezarii, pe langa case pe piloni si palcuri de vaci albe cu coarne ciudate si cocoasa, invaluiti intr-un praf rosiatic. peisajul e un amestec salbatic intre imaginile din “apocalypse now” si ulitele din copilaria mea la bunici, in epoca electrificarii comunelor din banat.
catunul nostru e din cateva case presarate prin jungla de-a lungul unui rau. desi sunt din lemn, locuintele sunt robuste si au un farmec aparte. pilonii pe care care sunt ridicate formeaza un spatiu functional in timpul zilei, cu hamace, mese si scaune, iar noaptea le izoleaza de insectele si reptilele care misuna prin tufisuri. au curent electric de la baterii de camion ce alimenteaza cateva neoane mici, un aparat de radio si un televizor. periodic, oamenii isi duc bateriile la un “specialist” care le reincarca sub un sopron, la un generator pe motorina.
localnicii pescuiesc scoici si raci din rau, insa pentru peste si-au amenajat iazuri in care pun puietii in fiecare primavara. cresc vite, porci si pui, cultiva orez si legume si – ilegal – cate-un lan cu cannabis de doi metri inaltime in poienitele mai ascunse. restul il primesc de la natura: banane, nuci de cocos, papaya si alte fructe de care n-am auzit. pacat ca n-am reusit sa mai gasesc imaginile cu o planta ciudata, un fel de feriga cu frunze mai mici, care se strangeau cand le atingeai cu degetul.
cand am fost poftiti la masa, nu-mi inchipuisem ca vom fi tratati imparateste in aparenta saracie din mijlocul junglei. pana cand femeia a umplut o rogojina cu boluri din portelan, copiii s-au catarat in cateva clipe intr-un cocotier, din care au inceput sa cada nuci de cocos carora barbatul le-a dat cep cu lovituri de macheta si ni le-a intins zambind, sa bem suc proaspat, aromat si racoritor. am mancat carne de peste si pui, uscata, fiarta sau fripta, o consistenta pasta din creveti tocati, combinate cu orez, legume si tot felul de sosuri stranii, cu gusturi indescriptibile. arsura celor mai picante am stins-o cu felii proaspete de mango, iar la desert am crapat in doua nucile de cocos si le-am cules miezul cu lingurita. parca era iaurt !
intoarcerea prin noapte a fost fabuloasa. pe drumul de pamant tasneau din jungla stralucirile “ochilor de pisica” de la bicicletele satenilor, la concurenta cu licuricii din tufisuri si lampioanele galbui de la streasina vreunei colibe. in viraje, farurile soferului nostru maturau tufisurile si dezvaluiau secvente din batatura cate unei gospodarii. n-am observat nici o carciuma tot drumul…
pentru mine, cele mai frumoase artificii din 2011 nu au fost lansate la sydney, nici la londra si nici in times square, ci langa o casuta de la marginea bucurestiului. a fost cel mai cuminte revelion pe care mi-l amintesc, alaturi de prieteni dragi. foaaarte frumos. daca 2011 isi va pastra aceasta atmosfera 365 de zile, voi fi cel mai fericit om de pe pamant.
accC-730.jpg "generator pe motorina cu care se incarca bateriile oamenilor dintr-un sat din cambodgia")