film suprarealist

target: miniștrii lui Milosevic conduc refugiații sârbi înapoi în Kosovo

by

20 iunie 1999

Ne-am trezit devreme în această dimineață, deși era duminică. Am trecut pe la biserica Patriarhiei, de lângă noi, după care Mile Cărpenișan a plecat, cu mașina lui Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, către România. Eram amândoi ușor încordați de gândul operațiunii pe care o pusesem la cale. Fane Anghel și nea Nelu urmau să ajungă în această după-amiază la Timișoara, iar Mile trebuia să încerce să-i bage în Iugoslavia mâine dimineață. Mile a ajuns fără probleme acasă și m-a sunat după ce s-a întâlnit cu colegii mei. Mai aveam o noapte până la marea încercare.

În Iugoslavia, lucrurile evoluau în direcții stranii, cum numai aici se putea întâmpla. N-am avut ce citi în ziarele de astăzi, pe care, dacă le răsfoiai, aveai impresia că totul e în regulă și nimic deosebit nu s-a întâmplat în ultimele 3 luni. Doar în “Vecernje Novosti” am găsit câteva pagini anti-NATO, în care se explicau ițele încurcate ale unei conspirații mondiale, căreia sârbii au îndrăznit să-i stea în cale. Atunci, Guvernul Mondial condus de SUA a declanșat Primul Război Mondial Anti-creștin, dar sârbii au rezistat în fața bombardamentelor, apărând steagul Creștinismului. Teoria o mai citisem și în alte cărți și nu aveam nici un chef să o mai văd o dată, așa că am preferat să răsfoiesc numărul de azi din “Blic“, plin de poze sexy și istorii amuzante. N-aș fi citit “Politika“, dacă prima pagină nu mi-ar fi amintit de parodia care se desfășura astăzi.

Totul a început aseară, când în Jurnalul RTS, vicepremierul sârb Milovan Bojic a cerut sârbilor să se întoarcă în Kosovo, spunând că miniștrii sârbi se vor pune în fruntea coloanelor care se întorc, pentru a le demonstra că nu au de ce să se teamă și pentru a le da încredere în trupele KFOR. Bojic le-a spus sârbilor că acum e momentul să se întoarcă, deoarece, peste 48 de ore, casele lor vor fi ocupate de albanezii care revin în valuri în Kosovo. Guvernul Serbiei le-a pus la dispoziție carburanții și ajutoarele necesare reîntoarcerii în provincie.

Secretarul general al NATO Javier Solana a decis astăzi încetarea oficială a campaniei aeriene a Alianței Nord-Atlantice împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. “Acționând sub autoritatea încredințată de Consiliul NATO, am decis să punem capăt imediat campaniei aeriene pe care am suspendat-o la 10 iunie 1999,” a anunțat Solana. “Am fost informat de către comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul Wesley Clark, că toate forțele militare și de Poliție sârbe au părăsit provincia Kosovo, conform acordului tehnico-militar semnat de către comandantul KFOR și de către reprezentanții guvernului iugoslav la 9 iunie.” Louis Garneau, purtătorul de cuvânt al KFOR, a declarat: “Comandantul KFOR, generalul Michael Jackson, a primit confirmarea scrisă din partea autorităților de la Belgrad că toate forțele iugoslave s-au retras din Kosovo.”

Deși mi se părea incredibil, circul a început. La prânz, o primă coloană de 30 de refugiați sârbi, avându-l în frunte pe Borislav Milacic, ministrul republican de Finanțe, a plecat din Kragujevac. În același timp, din Niș au plecat către provincia pe care abia o părăsiseră alte două coloane cu 1.000 de refugiați sârbi (dintre care 80 de medici), în frunte cu Dragoljub Jankovic, ministrul Justiției, și cu Leposava Milicevic, ministrul Sănătății. Oamenii se urcau veseli în autobuze, după ce dădeau interviuri reporterilor RTS și ridicau 3 degete, în semn de salut, când mașinile plecau claxonând, în aplauzele celor aduși să-i conducă. Îi priveam stupefiat pe cei care – până ieri – spuneau că au fugit din Kosovo pentru că teroriștii UCK îi omoară, iar acum explicau că n-au nevoie de nimic, numai să ajungă odată înapoi acasă. Poate cel mult de benzină și puțină hrană.

Desigur, Televiziunea Națională a transformat aceste plecări într-un straniu marș triumfal, de parcă oamenii ar fi plecat spre Tărâmul Făgăduinței și nu unde îi aștepta teroarea albanezilor sau – în cel mai bun caz – protecția KFOR împotriva foștilor vecini și prieteni. După ce au atras atentia cât de disciplinată și organizată este Armata iugoslavă, care s-a retras din Kosovo, reporterii RTS ne-au bombardat cu reportaje despre întoarcerea refugiaților. Alți 500 au plecat de la Krusevac spre Kosovo. Alți 720 au plecat din Kraljevo, în frunte cu Branislav Ivkovic, ministrul Învățământului. Alți 300 au plecat din Rudare, conduși de ministrul Turismului și Sportului.

Erau încercări disperate ale regimului lui Slobodan Milosevic de a le arăta sârbilor că situația se normalizează în provincie și în întreaga țară. Tabloul acesta suprarealist era întregit cu imagini de la inaugurarea unui pod de pontoane la Mijatovac, care va asigura traversarea peste râul Velika Morava, până la ridicarea unui nou pod, în locul celui distrus de bombardamente. Cu imagini de la Valjevo și Sremska Mitrovica, unde locuitorii îi întâmpinau cu bucurie pe militarii sârbi care se înapoiau din Kosovo. Cu informația că au apărut deja oameni de afaceri din Elveția, Germania și Italia, dornici să investească în Iugoslavia. Cu declarația lui Massimo D’Alema despre necesitatea dezarmării formațiunilor UCK și ajutării sârbilor să-și reconstruiască podurile și centralele electrice. Desigur, “uitând” să amintească de condiționarea ajutorului de plecarea de la putere a lui Milosevic.

Toate jurnalele RTS repetau aceleași teme, iar la 22:30, aveau să anunțe că toți militarii Armatei iugoslave s-au retras din Kosovo, îndeplinindu-și obligațiile asumate în acordul de la Kumanovo. Și că primele coloane de refugiați care se întorc în Kosovo au ajuns deja la Priștina. Apoi au prezentat imagini de la întâlnirea dintre Nebojsa Vujovic și generalul Michael Jackson, în care adjunctul ministrului iugoslav de Externe i-a atras atenția că, în timpul în care în provincie s-au aflat militarii și polițiștii sârbi, nu a fost niciodată haos și anarhie, cerându-i să dezarmeze teroriștii UCK și să asigure granițele țării împotriva pătrunderii bandelor de criminali albanezi. Jurnalul s-a încheiat cu un montaj cu bombardamente, pe fondul căruia se făcea apel la toți cetățenii iugoslavi să pună umărul la reconstrucția patriei.

Poate m-aș fi lăsat păcălit și aș fi crezut că este vorba doar de o acțiune de propagandă, dacă nu mi-aș fi amintit de vorbele “scriitorului” Dragan. În ultima noapte în care l-am văzut, când se parafase pacea de la Kumanovo, mi-a spus că forțele speciale sârbe se vor întoarce în Kosovo foarte curând. A refuzat să-mi explice cum o vor face, atâta vreme cât trupele KFOR s-au desfășurat deja, dar mi-a spus să fiu atent la ce va urma. Și ce altă acoperire mai bună puteau găsi, decât cea a oamenilor care se întorc la casele lor? Pentru că, oricât de patrioți ar fi sârbii, nu sunt chiar atât de nebuni să se bage singuri în gura lupului, mai ales când acesta este albanez.

Președintele francez Jacques Chirac nu a exclus, într-un interviu pentru CNN, posibilitatea acordării unui ajutor occidental pentru reconstrucția anumitor centrale electrice din Serbia. “Suntem dispuși să acordăm sârbilor un ajutor umanitar. Sunt centralele electrice umanitare? Se poate, pentru că ele produc energie, ca să încălzim iarna locuințele,” a declarat Chirac. “Este un lucru pe care va trebui să-l discutăm.” Președintele francez a exclus, pe de altă parte, orice ajutor acordat pentru reconstrucția podurilor: “Nu putem ajuta o țară să se reconstruiască, dacă aceasta nu este o democrație.”

Primul politician din Opoziție care a sesizat cinica manipulare pe care o încercau cei de la Putere a fost Vladan Batic, liderul Partidului Creștin Democrat din Serbia – un partid “de buzunar” – și coordonator al Uniunii pentru Schimbare, o alianță de partide care începea să-și facă loc pe scena politică. El a explicat că pretențiile Guvernului că ar fi create toate condițiile pentru ca sârbii să se întoarcă la casele lor din Kosovo nu sunt decât pură demagogie. “Aceleași persoane care, prin politica lor păguboasă, i-au obligat pe sârbi să-și lase casele în care locuiau de secole, îi conving acum, prin amenințări și santaj, să se întoarcă în Kosovo,” spunea el.

În acest timp, liderii partidelor care încă mai însemnau ceva pentru sârbi păreau orbiți și lansau apeluri aberante sau își trăgeau de zor lovituri sub centură. Partidul Radical din Serbia (SRS) s-a apucat să acuze conducerea Primăriei Belgradului că, din cauza nepriceperii, a afacerilor și a matrapazlâcurilor pe care le-a făcut, a adus capitala în pragul colapsului. “Niciodată, în toată istoria Belgradului, orașul nu a fost condus de astfel de infractori nevolnici,” spuneau liderii SRS. “Au arătat că le pasă mai puțin de oraș decât le păsa celor care l-au condus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.” Ei au dezvăluit că, în timpul bombardamentelor, inspectorii Ministerului de Interne i-au arestat și anchetat pe câțiva dintre consilierii municipali ai Mișcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO), din cauza unor dubioase afaceri cu carburanți.

Desigur, cei de la SPO au dezmințit acuzațiile, iar președintele Consiliului municipal, Spasoje Krunic, le-a calificat drept mincinoase și primitive. De altfel, conducerea SPO s-a întâlnit astăzi într-o ședință, în care s-a făcut apel încă o dată la sârbi să se întoarcă la casele lor din Kosovo. Liderii SPO au acuzat Guvernul că nu a spus nimic despre exodul masiv al sârbilor din provincie și că RTS nu a arătat nici o imagine a coloanelor de refugiați. Concluziile ședinței de astăzi spuneau totul despre deruta și lipsa de realism a SPO, care nu înțelegea că nu este momentul potrivit pentru a schimba guvernul sau președintele. Se vorbea din nou că trebuie ridicată starea de război, că trebuie anulate legile nedemocratice, că efectivele Poliției și Armatei trebuie reduse la nivelul dinainte de război și că trebuie reluate legăturile diplomatice cu SUA, Franța, Germania și Marea Britanie.

În timp ce oamenii se zbăteau să-și revină după lunile de bombardamente, SPO spunea că este cazul formării, atât la nivel republican, cât și federal, a unor guverne provizorii, cu largă deschidere democratică, alcătuite din tehnocrați, care să asigure obținerea ajutoarelor necesare pentru reconstrucția țării și organizarea de alegeri libere, după normele europene. “De mâine, toți membrii și activiștii SPO vor începe o campanie puternică pentru popularizarea acestor principii,” anunța SPO. “Cerem schimbări pașnice, dar, dacă regimul nu este în stare să se schimbe, trebuie să facem tot posibilul pentru a determina schimbarea lui.”

SRS plângea cu lacrimi de crocodil de grija sârbilor, spunând că acum, “atitudinea bandiților din SUA și Uniunea Europeană, care închid ochii la suferințele sârbilor din Kosovo, este în perfectă armonie cu caracterul celor care – până mai ieri – bombardau civili nevinovați“. “Bătălia pentru eliberarea patriei va continua, până la victoria finală, până când ultimul soldat străin va fi alungat de pe teritoriul Serbiei,” anunțau, pompos, liderii SRS. “Un astfel de țel nu poate fi atins fără ca poporul să-și păstreze unitatea și fără să-i alungăm pe trădătorii care găsesc tot felul de scuze pentru crimele comise de dușmani și le oferă, cu umilință, servicii complete în fiecare zi.”

Bill Clinton a declarat, într-un interviu acordat televiziunii CNN, că el apreciase, înainte de începerea campaniei NATO împotriva Iugoslaviei, “la 50 % șansele de a-l învinge pe Slobodan Milosevic după mai puțin de o săptămână de bombardamente“. Întrebat dacă și-a imaginat vreun moment, ordonând bombardarea Iugoslaviei, că războiul va dura 79 de zile, Clinton a răspuns: “Știam și că, dacă el va hotărî să suporte pedeapsa atacurilor aeriene, acestea vor dura câtva timp. Nu mă gândeam la o durată anume, dar știam că ar putea fi nevoie de mult timp.”

Poate că nu m-ar fi iritat atât de mult războiul acesta surd declanșat de Vuk Draskovic și Vojislav Seselj și l-aș fi pus pe seama eternei rivalități dintre cei doi și a încheierii războiului, care le permitea acum să-și dea frâu liber sentimentelor. Însă, pe la prânz, în timp ce mă plimbam pe Terazije, în centrul Belgradului, am văzut o mulțime de oameni care bloca circulația. Erau vreo 200 de refugiați sârbi din zona orașelor Prizren, Djakovica și Orahovac, care protestau împotriva atitudinii guvernanților față de ei. “După tot ce am pătimit înainte de plecarea în bejenie, acum, în Serbia, nimeni nu se mai uită la noi,” se auzea glasul unuia dintre ei, care vorbea la portavoce. Îl chema Svetozar Fisic. “Am ajuns la Belgrad flămânzi și sfârșiți de puteri. Acum ne spun să ne întoarcem. Unde? În brațele UCK?” Fețele oamenilor exprimau disperare și Fisic îi chema să vină mâine, cât mai mulți, în fața clădirii Guvernului federal, pentru a-și spune păsurile.

Nu m-au impresionat atât de mult chipurile refugiaților, cât indiferența din ochii belgrădenilor. Îmi era greu să înțeleg, însă observasem și altă dată că oamenii din Serbia îi tratau cu dispreț, indiferență și chiar ură pe refugiații din Croația, Bosnia și, acum, Kosovo. “Nu sunt de-ai noștri, sunt izbeglice (refugiați),” spunea chiar și Nelu despre ei. Iar cuvântul nu suna ca un simplu substantiv, ci avea puternice nuanțe peiorative, pe care nu puteam să le pricep deloc.

Dacă acest incident a trecut aproape neobservat, nu s-a întâmplat la fel cu cel de ieri, de lângă Kragujevac. În jur de 100 de rezerviști au blocat șoseaua spre Topola, în fața cafenelei “Sumski put” din satul Petrovac, așezându-se pe asfalt, în jurul unui camion pe care îl puseseră de-a curmezișul șoselei. Cereau să li se plătească soldele, pe care nu le-au mai primit de două luni de zile. Generalul maior Zivomir Smiljkovic, comandantul Corpului Kragujevac al Armatei iugoslave, a sosit la ora 14:00 la fața locului și, abia după 3 ore de discuții aprinse, a reușit să deblocheze drumul, promițându-le rezerviștilor că își vor primi soldele până vineri. Această demonstrație era un semnal periculos, care arăta că fondurile pentru armată sunt pe sfârșite. Oamenii lui Milosevic trebuiau să facă repede rost de bani, pentru a nu lăsa aceste nemulțumiri să fie scânteia care să aprindă butoiul de pulbere reprezentat de dușmănia dintre Armata și Poliția sârbă. Pe de o parte, era greu de reprimat un amplu protest al militarilor, care, odată scăpați din infernul bombardamentelor NATO, nu se mai temeau de nimic. Pe de altă parte, o intervenție în forță a Poliției împotriva militarilor nu numai că n-ar fi fost posibilă, însă, cu siguranță, ar fi degenerat într-un necruțător război civil.

Trupele KFOR au descoperit că aproximativ 60.000 de albanezi din Kosovo au fost deținuți în sate bombardate și transformate în lagăre de concentrare de către forțele iugoslave în nordul provinciei, a informat publicația “Sunday Telegraph“. Familiile albaneze au fost arestate în munții unde se refugiaseră și au fost închise, la jumătatea lunii aprilie, în satele distruse aflate în apropiere de Podujevo. Persoanele internate în lagărul cunoscut sub numele de Sajkovac ar fi urmat să fie folosite ca scuturi umane, în cazul unei intervenții terestre a NATO. Trimisul special al ziarului a afirmat că acești refugiați au fost supuși unei izolări totale timp de două luni. Fiecare dintre ei, inclusiv copiii, au primit o cartelă cu numele, numărul propriu și cu sectorul de lagăr în care era deținut. Orice fugar risca să fie luat drept țintă de catre trăgătorii de elită, ascunși după dealuri.

Situația era cu atât mai complicată, cu cât sârbii se vedeau puși să se descurce singuri. Astăzi, la încheierea reuniunii de la Koln a liderilor țărilor G-8, s-a anunțat că, dacă vrea să beneficieze de ajutor internațional pentru reconstrucție, președintele Slobodan Milosevic va trebui să pună în aplicare reforme democratice în țară. Ei au cerut Belgradului să se conformeze principiilor Pactului de stabilitate în Balcani, în special în privința democratizării țării și a respectării drepturilor omului. “Un ajutor internațional acordat reconstrucției Iugoslaviei este imposibil atât timp cât la conducerea acestei țări se află Slobodan Milosevic,” concluziona Gerhard Schroeder.

Declarația finală a summit-ului G-8 de la Koln era semnata și de Rusia, care obținuse tot ce își dorise în urma conflictului din Iugoslavia, așa că sârbii erau din nou singuri în fața lumii întregi. Dimitri Iakușin, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, anunțase că Rusia își va relua relațiile cu NATO de îndată ce Alianța va anunța încheierea oficială a operațiunii sale militare împotriva Iugoslaviei. Colac peste pupăză, nici ajutoarele promise nu păreau de mare perspectivă, liderii G-8 avertizând că realizarea obiectivelor Pactului de stabilitate în Balcani revine, în primul rând, țărilor din regiune, ajutorul din exterior neputând substitui propriile eforturi. “Insistăm ca toate părțile aflate în confict în Kosovo să respecte încetarea focului și să se conformeze în totalitate termenilor rezoluției 1244 a Națiunilor Unite și acordului tehnico-militar,” se arată în declarația finală a summit-ului.

Încet, dar sigur, trupele KFOR începeau să pună stăpânire pe haosul din Kosovo. Astăzi, la Kosovoska Mitrovica, soldații francezi au arestat 10 luptători UCK, pentru că jefuiau casele și magazinele părăsite de sârbi. Germanii din KFOR au eliberat la Prizren 2 albanezi, răpiți de UCK pentru că ar fi colaborat cu sârbii. Spre seară, britanicilor din KFOR nu le-au trebuit decât 10 minute să ajungă în cartierul Dardanija din Priștina, pentru a potoli câțiva luptători separatiști, care deschiseseră focul asupra locuințelor unor sârbi, omorându-l pe unul dintre ei și dispărând la adăpostul întunericului.

Generalul Michael Jackson a confirmat în această seară că retragerea Armatei iugoslave din Kosovo a fost încheiată, cu 12 ore chiar mai devreme decât era prevăzută, și, începând din acest moment, singura forță militară din provincie este KFOR. El a adăugat că aeroportul Slatina va rămâne închis cel puțin 8 zile, până la finalizarea unui acord la nivel înalt privind controlul său.

Puțin după miezul nopții, într-un cort bine păzit din Cartierul general al KFOR de la periferia Priștinei, în prezența purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA James Rubin, generalul Jackson și liderul politic al UCK Hashim Thaqi au semnat acordul privind demilitarizarea imediată și dezarmarea progresivă a UCK. Acordul stipula că, în termen de 3 luni, UCK trebuie să predea KFOR întreg armamentul său, cu excepția armelor ușoare. Începând de maine, în nici un moment, UCK nu mai este autorizată să poarte arme, indiferent de ce tip, la mai puțin de 2 kilometri de șoselele principale, de orașe sau de granițele exterioare ale provinciei. În decurs de 4 zile, UCK își va desființa toate pozițiile de luptă, fortificațiile și punctele de control de pe șosele și va delimita câmpurile de mine și capcanele instalate de separatiștii albanezi. În termen de 30 de zile, UCK era obligată să stocheze, în locuri inventariate de KFOR, toate armele de calibru superior celui de 12,7 mm, iar în termen de 90 de zile, să predea toate armele automate de calibru inferior.

Acordul stipulează ca “UCK să înceteze focul, să se dezangajeze din zonele de conflict, să se demilitarizeze și să se reintegreze în societatea civilă, să renunțe la folosirea forței și să pună capăt oricărui act de beligeranță, să accepte să nu-i atace, reține sau intimida pe civilii din Kosovo, să nu atace, încalce sau confiște proprietatea civililor din Kosovo.” Comunitatea internațională va lua în considerare posibilitatea ca luptătorii UCK să se alăture unei noi forțe de Poliție ce va fi constituita în Kosovo după modelul Gărzii naționale din diferite state americane, se preciza în document.

Înainte de a semna acordul, Hashim Thaqi a avut mai multe întrevederi între patru ochi cu James Rubin, care i-a spus că secretarul de stat Madeleine Albright i-a cerut personal să o reprezinte la semnarea acordului de demilitarizare, ca garanție că “libertatea pe care a câștigat-o UCK va fi apărată“. Imediat după semnarea documentului, atât Albright, cât și Bill Clinton, l-au sunat pe Thaqi, pentru a-i saluta “curajul” de a accepta transformarea UCK și a-i spune cât de mândri sunt de el.

“UCK va participa la un nou proces politic prin care va fi definit statutul Kosovo,” a declarat Thaqi după semnarea acordului, la care fusese asistat de alți trei lideri ai mișcării sale – Agim Ceku, Jakup Krasniqi și Rame Buja. “Retragerea președintelui iugoslav Slobodan Milosevic și procesul declanșat de forțele NATO și KFOR constituie o mare victorie, care deschide pentru noi perspective diferite.” La rândul său, generalul Michael Jackson a spus că “astăzi ne aflăm într-un moment crucial al misiunii noastre, pentru a stabili un climat permanent de pace și securitate pentru întreaga populație din Kosovo”.

Share

target: generalul Michael Jackson negociază pacea cu militarii sârbi într-o cafenea albaneză

by

5 iunie 1999

La 8:27, ne-a trezit alarma aeriană. Nu a ținut decât o oră, în care avioanele NATO nu au ajuns până la Belgrad. Au lansat, în schimb, 4 proiectile asupra orașului Vîrșeț, de lângă granița cu România. Bombele au avariat mai multe case din sudul localității, la ieșirea spre Bela Crkva, precum și ferma cooperativei “Agrovrsac“. În urma exploziilor, a fost grav rănit Tibor Peter, un țăran care ieșise cu tractorul pe câmp și a fost aruncat din cabină de suflul exploziilor. Mile Cărpenișan s-a grăbit s-o sune pe mătușa lui, care locuia în Vîrșeț, însă femeia l-a liniștit: nu pățise nimic.

Raidurile aeriene începuseră mai devreme în Kosovo. La 7:15, au fost bombardate satul Lukare și împrejurimile Priștinei. Un sfert de oră mai târziu, 5 bombe cu fragmentație au fost lansate asupra satului Pirane, de pe șoseaua Prizren-Djakovica. Datorită bombardamentelor asupra regiunii Butovacki Breg, au căzut liniile de înaltă tensiune dintre Mazgit, Podujevo și Sajkovac, lăsând fără curent și apă Priștina și localitățile din Metohia.

Mi-am pregătit transmisia pentru Știrile ProTV de la ora 13:00, însă, în afară de bilanțul ultimelor bombardamente, nu prea am avut ce să povestesc. În această dimineață, ar fi trebuit să înceapă, la granița dintre Macedonia și Iugoslavia, întâlnirea dintre generalii NATO și cei sârbi, pentru a negocia acordul militar de pace. Dar sârbii întârziau, din cauza drumurilor și podurilor distruse chiar de cei cu care trebuiau să se întâlnească.

La Belgrad, politicienii nu au avut decența să aștepte cicatrizarea rănilor războiului și s-au repezit deja să-și împartă tortul puterii. Fără să înțeleagă că acesta nu le este destinat, ci era doar o dulce momeală pe care Slobodan Milosevic le-a plimbat-o pe la nas. Conducerea Partidului Radical din Serbia s-a reunit pentru a decide dacă își retrage reprezentanții din Guvernul federal. Fără să-l întrebe nimeni, Vuk Draskovic s-a grăbit să-și justifice o eventuală reintrare în executiv, în locul radicalilor – eternii săi rivali. Uitând că a fost dat afară acum o lună, pentru că vorbise prea mult, liderul SPO a argumentat că o remaniere guvernamentală ar convinge Occidentul să dea bani pentru reconstrucția țării. În momentul în care îmi transmiteam corespondența, aveam în fața ochilor, precum o lucrare a lui Eugen Mihăescu, imaginea unei Serbii înroșite de sângele soldaților uciși de bombe, pentru care se bat niște furnicuțe, fără să observe chipul lui Slobodan Milosevic, zâmbind disprețuitor deasupra tuturor, după ce și-a negociat imunitatea cu liderii occidentali.

Sumarul zilnic al operațiunilor aviației, difuzat la Cartierul general al NATO în această dimineață, arată că în ultimele 24 de ore, au fost efectuate, în total, 536 de zboruri și că au fost lovite 30 de poziții de artilerie, 21 de transportoare blindate, 9 tancuri și mai multe concentrări de vehicule militare. De asemenea, a fost lovit un depozit de produse petroliere (lângă orașul Uzice), un post de comandă (la Priștina) și depozite de muniții la Gnjilane, Urosevac și Rudnik.

Oricum, imaginația lui Milosevic și a celor care îl sfătuiesc nu are limite, când e vorba de șicanarea adversarilor politici, pe care și-a dat seama că nu are rost să-i extermine, deoarece sunt inofensivi, iar existența lor păstrează aparența unei democrații. Ultima șotie pusă la cale de președintele iugoslav a fost emiterea unui mandat de urmărire generală pe numele lui Zoran Djindjic, liderul Partidului Democrat, sub acuzația de nesupunere civică. Anterior, știind că acesta este plecat din țară, autoritățile militare îi trimiseseră acasă un ordin de concentrare, la fel ca oricărui cetățean iugoslav obligat să-și apere patria. Cum Djindjic nu s-a prezentat la unitate, a urmat mandatul de urmărire generală. Așa cum mă așteptam, reacția conducerii Partidului Democrat a fost penibilă. “Emițând un act de acuzare pe numele președintelui Partidului Democrat, regimul lui Slobodan Milosevic încearcă să distragă atenția opiniei publice de la nenorocirea pe care a provocat-o poporului sârb și de la înfrângerea pe care a suferit-o,” se scria într-un comunicat. “Partidul Democrat așteaptă de la Armata iugoslavă să nu devină un instrument în mâinile regimului, într-o reglare de conturi cu forțele democratice din Serbia.”

N-a trecut mult și am aflat și epilogul – la fel de penibil – al reuniunii conducerii Partidului Radical din Serbia (SRS). Ședința începuse la 12:00, cu un discurs fulminant al președintelui partidului, Vojislav Seselj, urmărit cu aviditate de jurnaliștii sârbi și străini. “Atât timp cât trupele agresoare vor veni în Kosovo, nu mai avem nici un motiv să rămânem în acest guvern,” declama el. “Nici unul din cele 10 puncte ale planului de pace aprobat joi nu poate fi acceptat.” După care i-a poftit pe ziariști afară și – în finalul ședinței cu ușile închise – a anunțat că părăsirea Guvernului Serbiei va avea loc după ședința Consiliului de Securitate al ONU, în care spera că Rusia și China să mai schimbe ceva. M-a pufnit râsul: dintr-o dată, nu mai era vorba de părăsirea Guvernului federal, în care Seselj ocupa fotoliul de vicepremier, ci de cea a Guvernului sârb, în care SRS are 15 locuri, alături de partidele lui Milosevic și al soției sale.

Pentru a mai pune paie pe foc, mass-media iugoslave a preluat imediat declarația lui Shinasi Rama, unul din nenumărații purtători de cuvant ai separatiștilor albanezi, care declarase la Roma că UCK nu recunoaște suveranitatea Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo și că numai SUA și NATO pot garanta pacea în provincie. El a adăugat că nici un refugiat albanez nu se va întoarce în zonele care se vor afla sub controlul militarilor ruși. “Acolo unde va fi chiar si numai un sârb sau un rus, nimeni nu se va întoarce acasă,” amenința Rama. “Oamenii vor veni numai acolo unde vor fi trupele americane din NATO.”

La aceasta s-a adăugat atitudinea liderului politic al UCK, Hashim Thaqi, care a declarat că organizația separatistă este “gata să contribuie la procesul de transformare politica și militară din Kosovo”, dar a ocolit răspunsul la întrebarea dacă UCK va depune, în curând, armele. Cel puțin la nivel declarativ, ideea, avansată de reprezentanții UCK, de a face din organizația lor “armata unei țări independente” este inacceptabilă pentru marile puteri, care se împotrivesc unei independențe a provinciei Kosovo. Nu vedeam, însă, cum vor reuși să o impună practic, din moment ce luptătorii UCK vor rămâne singurii stăpâni în provincie.

Astăzi, în timpul schimburilor de focuri care au loc de două săptămâni în zona graniței cu Albania, 5 persoane care se aflau la bordul unei ambulanțe au fost ucise de un tir de mortiere provenind dinspre teritoriul albanez. Cele 5 victime – 4 bărbați și o femeie – făceau parte din personalul centrului medical al orașului Prizren și se îndreptau către satul Planeja, de la poalele muntelui Pastrik.

NATO a avertizat UCK în privința oricărei tentative de a profita de pe urma retragerii forțelor sârbe din Kosovo și a prevenit organizația separatistă că, odată desfășurate în provincie, trupele Alianței nu vor tolera “nici o interferență” în misiunea lor, relatează AFP. “Vom avea în Kosovo o forță internațională de securitate foarte robustă, importantă, bine echipată, bine comandată,” a subliniat purtătorul de cuvânt al Alianței, Jamie Shea. “Forțele NATO vor opera pe baza unor reguli de angajament (deschidere a focului) stricte și nu vor tolera, bineînțeles, nici un amestec în misiunile lor sau în desfășurarea lor rapidă în întreaga provincie Kosovo. Sperăm că UCK va renunța la violență și comandamentul UCK va coopera pe deplin cu forța de pace internațională, în toate privințele legate de demilitarizare.” Acordul de pace acceptat de Belgrad prevede, între altele, dezarmarea UCK.

În sfârșit, la ora 12:00, în cafeneaua “Europa” din localitatea Blace, de pe granița dintre Iugoslavia și Macedonia, a început întâlnirea cu ușile închise dintre delegațiile militare ale NATO și Armatei iugoslave. Cele 3 ore de întârziere s-au datorat, în realitate, încercărilor sârbilor de a schimba locul întâlnirii, din rațiuni de securitate, considerând că se află prea aproape de tabăra de refugiați albanezi de la Stenkovac. Întâlnirea mi-a inspirat un titlu pentru un articol pe care l-am trimis “Evenimentului zilei“: “După două luni și jumătate de rezistență îndârjită, războiul din Iugoslavia s-a sfârșit în cafeneaua unui albanez, la discuții cu generalul Michael Jackson“. Totul părea desprins dintr-un film suprarealist.

Mai întâi, la Blace au fost desfășurați 100 de militari italieni din trupele NATO și un număr mare de vehicule militare și civile. După care, la ora 9:00, a aterizat un elicopter din care a coborât generalul cu nume de superstar pop. O altă armată – de jurnaliști, fotoreporteri și cameramani – a fost desfășurată în apropiere, fiecare încercând să ghicească cine și ce discută în cafenea. Delegația sârbă era formată din 4 militari și 3 civili. De la distanță, au fost recunoscuți gen.col. Blagoje Kovacevic, adjunct al Comandamentului general al Armatei iugoslave, gen.col. Obrad Stevanovic, înalt ofițer din comandamentul Ministerului de Interne, precum și unul dintre civili, Nebojsa Vujovic, purtător de cuvânt și adjunct al ministrului iugoslav de Externe.

La întâlnire ar fi trebuit să participe și câțiva generali ruși, dar nu se cunoșteau motivele pentru care aceștia nu veniseră. Generalul Michael Jackson avea misiunea de a le prezenta sârbilor detaliile planului întocmit de NATO pentru retragerea din Kosovo a forțelor militare, paramilitare și polițienești iugoslave, fără a avea mandatul de a le negocia. Armata iugoslavă urma să primească un răgaz de 24 de ore, pentru a prezenta dovezi concrete ale începerii retragerii, situație în care bombardamentele vor înceta. La ora 18:00, discutiile au fost întrerupte, la cererea sârbilor, care doreau să se consulte cu guvernul de la Belgrad. Delegația s-a urcat în mașinile cu care venise și s-a întors în Iugoslavia.

Se pare că NATO a fost nemulțumită de nivelul de reprezentare al delegației sârbe, solicitând ca, la viitoarea rundă de discuții, să participe unul dintre conducătorii Armatei iugoslave, nu doar un adjunct. Oricum, am remarcat schimbarea de atitudine din presa de la Belgrad, cotidianul “Vecernje Novosti” publicând chiar și biografia oficială a generalului Michael Jackson, însoțită de o fotografie în care acesta zâmbea, cu brațele încrucișate, în fața unui tanc. Până acum câteva zile, așa ceva era imposibil de găsit în ziarele sârbești.

Reprezentantul rus pentru Iugoslavia Viktor Cernomîrdin a repetat, într-un interviu acordat televiziunii de stat ORT, că “nu se pune problema” ca forțele ruse din KFOR să acționeze sub comanda NATO. Pe de altă parte, purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea declarase că în Kosovo nu vor exista “zone diferențiate”, în care Rusia să aibă un rol independent. “Dacă țările NATO sunt prezente în Kosovo, atunci NATO își va comanda propriile trupe. Ceea ce ține de Rusia și de prezența rusă nu vom putea plasa niciodată sub comandamentul NATO. Niciodată. Este exclus. Nici măcar nu se pune problema,” a întărit Cernomîrdin.

Corespondența mea pentru Știrile ProTV de la ora 19:00 a fost dominată de amărăciune, sentiment pe care mi-l transmit sârbii în fiecare moment, prin gesturi, priviri sau cuvinte. Finalul tot mai apropiat al acestui război, în care sârbii și-au confirmat renumele, rezistând în fața celei mai puternice alianțe militare din istorie, a lăsat tuturor un gust amar. Sârbii sunt dezamăgiți și se simt trădați de politicienii care i-au târât în acest conflict și i-au îndemnat să moară sub bombe, dar să nu cedeze, și care – după ce și-au umplut buzunarele și și-au negociat imunitatea – au acceptat un plan de pace umilitor.

Acum, toți fac declarații sforăitoare despre viitorul politic al țării, despre reforme economice, despre noi alegeri. Nici unul dintre acești politicieni de paie, nici chiar Slobodan Milosevic, care îi manipulează din umbră, nu și-a amintit de suferințele poporului sârb, pentru a îngenunchea și a-i mulțumi pentru dârzenia și curajul cu care a îndurat nenorocirile acestui război pe care nu l-au dorit. Mai mult, încet-încet, aflam și ce s-a petrecut în dosul ușilor închise, când afară ploua cu bombe.

Ultima veste a fost că fabrica de automobile “Zastava” din Kragujevac ar fi fost cumpărată de concernul FIAT. Când, cum, cine a vândut-o și cu cât, n-am aflat. Însă acum am înțeles de ce, după ce, în prima parte a războiului, nu trecea o noapte fără ca halele “Zastava” să nu fie lovite de bombe, de multă vreme avioanele NATO le ocolesc cu grijă. Și tot acum am priceput de ce singurul ambasador dintr-o țară NATO care a îndrăznit să se întoarcă la Belgrad a fost – ce coincidență! – chiar cel al Italiei. Ca de obicei, interesele economice și comisioanele care implică o astfel de afacere i-au făcut pe sârbi și pe italieni să bată palma, uitând că între ei se căsca prăpastia unui război.

Copleșiți și noi de apăsarea care a pus stăpânire pe Belgrad, abia dacă am mai tresărit la 16:43, când o puternică bubuitură semnala un avion NATO care a spart bariera sonică în apropiere. Detunătura a răsunat și în alte orașe. Nici în Kosovo războiul nu mai e ce a fost. În această după-amiază, câteva obuze au fost lansate, aproape la întâmplare, către Priștina, Urosevac și Prizren. La Belgrad nici nu s-a mai dat alarma în această noapte. Am stat la taclale până târziu cu “scriitorul” Dragan și un prieten al său. Erau atât de amărâți, încât am făcut un haz de necaz incredibil, râzând ca proștii aproape la fiecare frază. Era suficient ca unul dintre noi să-și amintească de război sau de vreo declarație belicoasă, că geamurile barului de la “Toplice” se cutremurau de hohotele noastre. Toată lumea ne privea ca pe niște nebuni, însă a fost o descărcare nervoasă binevenită, după atâtea tensiuni acumulate.

Deasupra provinciei Kosovo au continuat să zboare avioanele și în această noapte, însă nu au fost lansate decât 30 de proiectile, spre localitățile Priștina, Prizren, Pec și Kosovopolje. La 22:45, în apropierea satului Besinje, gherilele UCK au atacat autobuzul care asigura legătura dintre Belgrad și Priștina, prin Podujevo, singurul traseu care nu a fost complet întrerupt de bombardamente. Autobuzul ar fi trebuit să sosească la Priștina la 22:00, însă a întârziat din cauza atacurilor UCK asupra regiunii Podujevo. Când a ajuns la 6 kilometri de Priștina, în apropierea unui pod avariat, separatiștii albanezi ascunși în pădurile din zonă au organizat o ambuscadă, deschizând focul asupra autobuzului. Cei 2 șoferi și 3 dintre pasageri au fost grav răniți de gloanțe.

Artileria sârbă a atacat, în noaptea de sâmbătă spre duminică, la ora 22:00, localitatea Kruma, situată în nordul Albaniei, au anunțat martori oculari, citați de AFP. “Opt obuze au căzut la aproximativ 300 de metri de centrul orașului,” au povestit sursele citate. “Nu știm dacă există victime. Aparent, nu s-au înregistrat pagube grave în Kruma, dar au fost bombardate și satele din apropiere și nu știm încă dacă există morți sau nu.” Localitatea Kruma adăpostește aproximativ 12.000 de persoane, dintre care 7.000 de refugiați, iar UCK și-a stabilit o bază aici, cu aproximativ două săptămâni în urmă.

Share

target: 37 de morți și 100 de răniți în 40 de ore, “pagube colaterale” ale NATO

by

31 mai 1999

Oricum, n-am dormit foarte mult, pentru că, la 8:47, s-a dat din nou alarma. Inițial, n-am crezut că e ceva serios, dar am auzit vuiet de avioane. Mile Cărpenișan s-a îmbrăcat mai repede decât mine, deși i-am spus că afară soarele e prea puternic ca să vedem ceva. Am avut dreptate. Nu reușeam să distingem nimic pe cer, însă la 9:17, o bubuitură a răsunat dinspre dealul Avala. Un firicel de fum a început să se ridice de acolo. Nu ne-am dat seama de unde vin celelalte 4 bubuituri care s-au auzit imediat după aceea. Am înțeles că proiectilele loviseră drumul dintre Ripanj și Ivanovic. Lângă Obrenovac, o femeie a fost rănită, când o bombă i-a distrus casa din satul Drazevac, două proiectile au avariat instalațiile electrice de la Boljevac, iar alte 4 au explodat lângă emițătorul de pe muntele Zvecka. Ceva mai devreme, fără să explodeze, o rachetă a distrus o casă în satul Rajkovac, de lângă Mladenovac. Alarma a încetat la 9:39 și am coborât în cameră. Pe hol, l-am întâlnit pe Eugen Mihăescu, care ne-a reproșat că nu l-am chemat pe acoperiș, însă i-am explicat că – oricum – era imposibil să vezi ceva în lumina puternică a soarelui.

Ne-am adunat în barul hotelului și, la o cafea, ne-am sfătuit cum să ne împărțim “sarcinile”, ca să aflăm cât mai multe și să nu ne călcăm în picioare. Mile s-a dus la Centrul militar de presă, unde avea acces fără probleme, fiind acreditat. A reușit să-l acrediteze și pe vărul său, însă cu greutate, pentru că acesta lucra ca freelancer și făcea fotografii pe care urma să le vândă unor ziare și reviste din Germania. Noroc că avea și pașaport românesc și că, de puțină vreme, la Centrul militar de presă venise și Slobodan Kreckovic, fostul viceconsul iugoslav la Timișoara, pe care îl cunoșteam cu toții și care l-a ajutat mult. Problema cea mai mare a fost să explice cum a ajuns la Belgrad, pentru că Mile îl băgase în țară fără să anunțe că Dobrivoi este jurnalist, iar sârbii cereau o serie de formalități greoaie pentru ziariști, înainte de a le permite intrarea în Iugoslavia.

Eu am rămas la Media Center, unde eram de-al casei. Am aflat că, la Surdulica, unde NATO bombardase azi-noapte sanatoriul, s-ar putea să fie mai mult de 20 de morți, pentru că autoritățile se temeau că există încă oameni îngropați sub dărâmături. În afara bătrânilor internați acolo, în câteva pavilioane ale sanatoriului fuseseră adăpostiți mai mulți refugiați din Croația, Bosnia și Kosovo. Surdulica părea un loc blestemat, pentru că, în 27 aprilie, unul din proiectilele lansate de piloții NATO asupra unei cazărmi ratase ținta, provocând cel puțin 20 de victime printre civili.

Evident, NATO a dezmințit informațiile potrivit cărora ar fi bombardat, în noaptea de duminică spre luni, un sanatoriu din Surdulica, cauzând moartea a cel puțin 20 de persoane, relateaza AFP. Potrivit colonelului Konrad Freytag, purtătorul de cuvânt al generalului Wesley Clark, avioanele Alianței Nord-Atlantice au atacat o cazarmă și un depozit de muniție, aflate în apropiere de Surdulica. “Aceste două ținte erau obiective militare legitime și ambele fuseseră deja vizate,” a anunțat colonelul Freytag. “Toate proiectilele și-au atins ținta. NATO nu poate confirma afirmatiile facute de sarbi privind victimele sau pagubele colaterale de la Surdulica.”

Bilanțul atacurilor din ultimele 40 de ore a fost tragic: 37 de morți și peste 100 de răniți. Toți civili. Și la Belgrad a fost anunțat un program de întrerupere a distribuirii curentului electric, pe cartiere. Deocamdată, centrul orașului încă era privilegiat și nu era inclus în acest program, însă cine știe ce ne mai aștepta. Ca să vedeți ce preocupari aveam noi în vreme de război: trebuia să ținem minte să ne cumpărăm pastile pentru aparatul împotriva țânțarilor, care își făcuseră apariția tot mai insistent. Primăria capitalei iugoslave a anunțat că, din cauza raidurilor aeriene, nu poate ridica avioanele utilitare, ca să împrăștie insecticide și solicita locuitorilor înțelegere pentru situația creată.

Deși orașul nu a fost atacat, n-am fost scutiți de bubuituri nici astăzi. La 11:30, într-un cartier de la periferie, a fost detonat un proiectil neexplodat. La 14:59, încă un avion a spart bariera sonică în apropiere, zguduind văzduhul. Am auzit o altă detonație puternica, la 15:50, despre care Comandamentul Apărării civile a anunțat că a avut aceeași cauză, însă de această dată, cu toții am simțit că a fost explozia unui proiectil, care lovise, probabil, un obiectiv militar. Mi-am mai notat că, la 12:55, asupra dealului Arapov și a satului Donje Sinkovce, de lângă Leskovac, au fost lansate 5 proiectile, în timp ce alte 2 explodau la 20 de kilometri distanță, în apropierea satului Medje.

La 15:30, în timpul bombardamentului asupra orașului Novi Pazar, s-au înregistrat din nou “pagube colaterale“. Unul din cele 14 proiectile de mare putere lansate de avioanele NATO a căzut lângă autogară și a lovit în plin un bloc cu 4 etaje. Primul bilanț al victimelor indica 11 morți și 23 de răniți, iar imaginile pe care le-am văzut filmate acolo erau îngrozitoare. Opt dintre morți erau – pur și simplu – rupți în bucăți. Între orele 17:01 și 18:25, a fost alarmă și la Belgrad, însă atacurile s-au concentrat asupra localităților din jur. Patru proiectile au explodat la Obrenovac, două au încercat să nimerească emițătorul radio de la Zvecka, două au căzut lângă satul Veliko Mostanice și alte trei au explodat la Ostruznica.

Ministrul francez al Afacerilor Externe Hubert Vedrine a declarat că războiul din Kosovo se apropie de momentul decisiv și că următoarele zile vor fi foarte importante, informează AFP. Întrebat la Bruxelles, cu ocazia reuniunii Consiliului Miniștrilor de Externe din țările UE, despre ultimele luări de poziție ale autorităților de la Belgrad, Vedrine a declarat că “trebuie acționat cu prudență și cu exigență, dar, în același timp, trebuie să nu se treacă pe lângă ceea ce ar putea fi începutul unei veritabile schimbări“.

belgrad, 31 mai 1999

Astăzi, Slobodan Milosevic a dat încă o dovadă a măiestriei sale politice. I-a convocat la o discuție pe toți liderii partidelor politice importante, pe care i-a convins să ceară Consiliului de Securitate al ONU adoptarea de urgență a unei rezoluții bazate pe principiile G-8, pentru încheierea agresiunii împotriva Iugoslaviei. Ca de fiecare dată, președintele iugoslav a evitat să fie cel care face astfel de solicitări, pentru a-și păstra imaginea de om care nu cedează în fața dușmanului. De această dată, nici nu cred că i-a fost prea greu să-i lămurească pe ceilalți politicieni să ceară oprirea războiului, aceștia dorind sincer să scape de această situație de criză, în care erau absolut incapabili să se descurce.

Cu ajutorul profesorului Lucian Pavel, am reușit să aflu mai multe amănunte despre bombardamentul de ieri după-amiază de la Novi Sad. Profitând de vremea superbă, un grup de tineri se dusese să facă plajă și baie în Dunăre, pe locul unde, până anul trecut, fusese amenajat un ștrand. Anul acesta, ștrandul nu mai fusese deschis, pentru că se afla prea aproape de clădirea Televiziunii, în permanență bombardată, și a scheletului podului Sloboda, prăbușit în valurile Dunării de rachetele NATO. “Pe la ora 14:00, când făceam baie, a sunat alarma,” povestea Snezana, o tânără de 29 de ani. “I-am văzut pe oameni cum se ascundeau și adăposteau într-un tunel bacul cu care se traversează acum Dunărea. Noi am mai rămas să fumăm o țigare. Deodată, am observat o rachetă care se îndrepta spre clădirea televiziunii. M-am aruncat pe nisip și mi-am acoperit urechile cu palmele. Băieții care erau cu noi au sărit și ne-au acoperit cu trupurile lor. După o detunătură cumplită, am văzut ciuperca exploziei și bucăți de beton au sărit în toate direcțiile. Am fugit să ne adăpostim și mi-am uitat prosopul pe plajă. Îmi pare rău că n-am îndrăznit să mă întorc să-l iau, pentru că mi-ar fi amintit toată viața prin ce am trecut.”

Iugoslavia dispune de circa 60 de kilograme de uraniu puternic îmbogățit, care riscă să cadă în mâinile unor grupuri scăpate de sub control, afirmă în ediția sa din luna iunie, revista “Jane’s Intelligence Review“. Aceste rezerve de uraniu – dintre care 10 kilograme sunt radioactive – se află la Institutul de Științe nucleare de la Vinca, în apropiere de Belgrad, unde este stocat, de asemenea, și combustibilul folosit, pe baza căruia, după retratare, s-ar putea obține 5 kilograme de plutoniu. “Jane’s” afirmă că serviciile americane de informații sunt îngrijorate în privința unei posibile utilizări a acestui uraniu, care, integrat unor explozibili convenționali, ar putea furniza Belgradului arme radiologice. Astfel de arme nu cauzează explozii puternice, însă pot dispersa materialul radioactiv în doze concentrate.

“Prezența uraniului puternic îmbogățit într-o regiune instabilă este și cauza unor îngrijorări de altă natură,” notează revista, care prezintă alte două ipoteze. Prima ar fi furtul acestor substanțe în scopul revinderii lor prin intermediarii ruși, care “au o oarecare experiență în materie”. Țările destinatare ar putea fi Irakul, căruia, în trecut, Iugoslavia i-a furnizat echipamente militare, sau Libia. O altă posibilitate ar fi ca Milosevic să se prevaleze de aceste substanțe ca de un mijloc de a exercita presiuni în timpul unor viitoare negocieri. “Jane’s” publica o hartă a Serbiei pe care sunt marcate cele două reactoare nucleare ale sale, situate în nord-estul Belgradului, precum și 8 unități de cercetare nucleară, dintre care 5 se afla la vest de Belgrad, una la Zemun, una la Novi Sad și una la Kragujevac. Harta identifică, de asemenea, 3 uzine de arme chimice, una la Baric, una la Lucani și una la Krusevac, la 30 de kilometri de granița cu Kosovo.

În timp ce mă aflam la Media Center, Eugen Mihăescu m-a rugat să-i transmit pentru “Cotidianul” încă un mic eseu scris la Belgrad. Se numea “Totul e paradoxal” și îl scrisese pe câteva bucățele de hârtie:

“Incredibil, NATO ne-a tăiat înghețata, nouă, jurnaliștilor români. Nu-i curent… Nu se poate transmite această senzație de pace, de viață normală care-și continuă ritmul. Zile liniștite, după nopți de război. Nopți fără dragoste, dar nedormite. Aseară, luam masa cu doi prieteni. Parcă eram la mare, după o zi de plajă. Eram în vacanță. Mici, bere, lăutarii cântau “Dunărea albastră“, o echipă a RTL-ului filma lăutarii. Deodată, urletul sirenelor a tăiat ritmul. Nimeni nu se mișca, totul continua. Ceva mai târziu, pe acoperișul hotelului, asistam la o noapte ce părea de Revelion. În care focurile de artificii brăzdau cerul, iar lumea la geamuri participa la distracție. Era prima zi a anului 2000. Nu-i adevărat, chiar acum trece un avion foarte jos. E liniște. Păsările zboară la sol înnebunite. Un copil țipă vesel, jucând șotron. Ei bine, de necrezut, nici o bubuitură și iată că a sosit pe tavă înghețata topită de căldură, înghețata cu multe căpșuni. Nici un român nu și-ar crede ochilor să vadă cum se petrec lucrurile aici. Căci e mai orb decât orbul cel ce nu vrea să vadă, zice un proverb chinez. Cineva îmi povestea cum, în timpul bombardării Ministerului Apărării al Republicii Federative Iugoslavia, atașatul nostru militar și unul dintre secretarii Ambasadei României se băteau pentru locul de sub birou, să se adăpostească, bineînțeles. Să fie oare adevărat? De necrezut. E drept că rachetele cădeau vizavi. Totul e paradoxal. În ultimele 24 de ore, în Iugoslavia au fost omorâți de agresiunea criminală a NATO 37 de oameni nevinovați și peste 100 au fost răniți. Și ei, nevinovați. Eugen Mihăescu, Belgrad, 31 mai 1999.”

Înainte de a ne întoarce la hotel, ne-am oprit să bem o cafea pe terasa din Trg Republike. Ieri, Eugen Mihăescu ceruse o înghețată și, văzând minunăția pe care i-a adus-o chelnerul, n-am rezistat ispitei și ne-am comandat și noi. Era delicioasă și îmi amintea de cea pe care o mâncasem în Franța, la o gelaterie vestită din Lyon. Înghețata se amesteca cu frișca proaspată și, în timp ce ne înfigeam lingurițele în cupa de sticlă, descopeream felii mari de căpșuni. Astăzi, n-am mai putut să ne satisfacem acest capriciu. Cu o față tristă, chelnerul ne-a arătat cu capul spre frigiderele goale. Nu era curent și abia atunci am realizat că nicaieri nu cânta muzica.

Am cerut niște ness-uri și ne-am hotărât să ne transmitem corespondențele chiar de pe terasă. Din când în când, privirile noastre urmăreau silueta unei fete frumoase și zâmbeam. Mile și-a transmis relatarea lui, iar eu așteptam să-mi vină rândul. Nu era Beavis de serviciu, iar tipul care-l înlocuia la sunet m-a sunat și mi-a spus doar atât: “Rămâi pe linie.” Și am auzit jurnalul. A urmat o lungă așteptare. 10 minute, 20, 30 și nu mai venea rândul știrilor despre războiul din Iugoslavia. Ceilalți mă întrebau ce se întâmplă și dădeam din umeri. Am încercat să mă fac auzit, dar nimeni nu mă băga în seamă. Mă lăsaseră pe linie și parcă uitaseră de mine. Telefonul se încălzise și vedeam cum mi se termină bateria. Și tot nu-mi venea rândul. Erau niște știri despre problemele de la admitere, a fost invitat în studio ministrul Andrei Marga, apoi alte știri. Eram turbat de furie.

În general, când era Beavis de serviciu, dacă nu avea timp să mai vorbească cu mine, măcar verifica, din când în când, dacă legătura nu s-a întrerupt. Sau mă anunța ora aproximativă la care urma să intru în direct și revenea cu 5 minute înainte. De această dată, nimic. Mi-a venit rândul abia după 50 de minute de când așteptam la telefon. M-am stăpânit și mi-am transmis corespondența, după care l-am sunat pe Horia Enășel și am făcut un scandal monstruos, explicându-i că, în condițiile în care eu nu știu cum să-mi mai economisesc bateriile telefonului mobil și le încarc când apuc, stau aiurea în legătură cu Bucureștiul. L-am amenințat că, data viitoare, voi închide – pur și simplu – telefonul. Și n-au decât să intre în panică până mă prind din nou. Horia mi-a promis că-l va pedepsi pe vinovat și va avea grijă să nu se mai întâmple așa ceva.

Parcă aflând de necazurile mele, sârbii au pornit din nou distribuirea curentului electric. M-am liniștit cu greu și mă durea capul. Nu mai știam dacă de nervi sau din cauza telefonului mobil. Pe drum spre hotel, am trecut pe lângă clubul de jazz al unui vestit muzician de avangardă din Iugoslavia, Oliver Mandic. Era plin de tineri, și înăuntru, și pe mica terasă din față. Lângă intrare, pe o tablă de lemn, scria cu cretă că băuturile au “preț de război“: toate costă 10 dinari, iar militarii au primul rând din partea casei. Ne-am oprit lângă Centrul Cultural Francez, Eugen Mihăescu făcând pentru noi o adevărată cronică de artă a zidurilor devastate și acoperite cu grafitti. Spre încântarea noastră, și-a continuat demonstrația și în fața centrelor culturale american, britanic și german, explicându-ne valoarea artistică și simbolică a acestor grafitti, considerate, mai ales în SUA, o formă a artei moderne.

“UCK este în continuă transformare, atât din punct de vedere politic, cât și militar,” a declarat Hashim Thaqi, conducătorul politic al organizației, într-un interviu acordat ziarului britanic “The Guardian“, la scurt timp după întâlnirea cu ministrul de Externe Robin Cook. “Forțele noastre se organizează și se profesionalizează: suntem o armată, cu o structură și o ierarhie, nu doar o serie de grupări înarmate. În schimb, ceea ce zice Rugova nu are nici o importanță. El nu mai are nici un control politic sau militar asupra a ceea ce urmează să se petreacă.” Întrebat de unde provin armele cu care este dotată UCK, Thaqi a răspuns: “de la prieteni democrați din Vest”, însă nu a vrut să precizeze dacă acest ajutor este furnizat cu vreo aprobare din partea guvernelor. “Poate istoria o va spune,” a comentat el.

Ajunși la hotel, n-am avut prea mult răgaz să ne tragem sufletul. La 20:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Hotărâsem să mâncăm la restaurantul hotelului, însă domnul Mihăescu nu a fost la fel de încântat ca și noi de cină, așa că i-am promis că, de acum înainte, de câte ori NATO ne va da voie, vom mânca seara în oraș. În Kosovo, deja căzuseră primele dintre cele peste 100 de bombe ce aveau să fie lansate de piloții NATO în cele 24 de raiduri în care au atacat provincia. Cel mai grav afectată a fost regiunea orașului Prizren, în care, de dimineață și până la ora 22:00, au explodat 82 de proiectile, dintre care 20 în raionul Gorozub, de lângă frontiera cu Albania.

La 17:30, zece rachete loviseră satul Rades, de lângă Dragas. Între 18:45 și 18:55, alte 8 explodau în satul Pirane. La 19:30, a fost atacată zona Priștinei, fiind bombardate aeroportul Slatina, orașul Lipljan și releul de televiziune de pe dealul Brankov, de lângă Zubin Potok. Priștina avea să mai fie bombardată după miezul nopții, când bombele au căzut între depozitele “Jugopetrol” și cimitirul din cartierul Gazimestan. Între 20:00 și 22:00, alte 6 proiectile au lovit satul Vlasnja. Patru atacuri puternice au fost înregistrate asupra localității Bujanovac, unde au explodat 30 de bombe, și nu a fost ocolit nici emițătorul de televiziune de pe muntele Pljackovica, de lângă Vranje.

Amnesty International a făcut publice o serie de mărturii ale femeilor victime ale unor violuri colective, timp de 3 zile, într-un sat din apropiere de Suva Reka, informează AFP. Mai multe femei, ținute în captivitate de la 21 la 23 aprilie de forțele sârbe, au fost violate, potrivit organizației, care, din motive de securitate, nu a dat publicității nici numele martorilor, nici cel al satului. “La 21 aprilie, bărbații tineri din sat au fugit din calea forțelor sârbe, lăsând în urmă circa 300 de femei, copii și 11 persoane în vârstă,” potrivit unui comunicat al Amnesty International, făcut public la Kukes. “Bărbații cu vârste între 50 și 90 de ani au fost separați de restul sătenilor și nu au mai fost văzuți în viață. Femeile cu copiii au rămas închise în trei case. Trei femei au declarat că au fost violate, iar mărturiile lor și ale altora lasă în mod clar să se înțeleagă că au fost și alte victime. Este foarte dificil să îi chestionăm pe refugiați. Sunt traumatizați, adesea confuzi și uneori le este frică să vorbească, deoarece o parte a familiei lor a rămas în Kosovo. Există numeroase crime și violuri, dar noi nu putem afirma că au existat execuții masive generale și până acum, nu avem nici o dovadă de genocid,” a explicat un purtător de cuvânt al organizației.

La 21:30, când abia terminasem de mâncat și ne-am oprit în bar, să bem o cafea, am auzit 4 bubuituri, după care becurile au clipit, parcă nedumerite, de câteva ori și am rămas în întuneric. Din nou, 4 rachete de croazieră – pentru că nu se auzise nici un avion – au lovit stațiile de transformare de la Bezanijska Kosa și Lestane, din cartierul Novi Beograd. De pe acoperiș, vedeam două coloane albicioase de fum și oamenii au început să-și aprindă lumânările prin case. La radio s-a anunțat că echipele de intervenție au început imediat să remedieze avariile, însă, în mai puțin de o oră, presiunea apei la robinete a ajuns la zero. Deși, după 3 ore, curentul a revenit într-un sfert din Belgrad, nici până dimineață, rezerva de apă a orașului nu a depășit 12,5 % din capacitatea normala și nu putea fi distribuită populației.

Al doilea raid aerian, de la miezul nopții, ne-a surprins pe acoperiș, comentând războiul. Cred că păream desprinși dintr-un film suprarealist: patru oameni stând pe scaune destul de confortabile, pe casa liftului unui hotel dintr-un oraș, în plin bombardament, înconjurați de sticle goale de Coca-Cola, bere și whisky. Unul cu casca unui radio minuscul în ureche, altul cu un aparat foto de gât. Și toți cu ochii ațintiți pe cer, către cele patru puncte cardinale. Avioanele veneau dinspre nord (din nou din spațiul aerian ungar sau românesc) și au atacat mai întâi orașul Pancevo. Opt proiectile au lovit obiective din nordul localității, din zona fabricii de avioane, unde vedeam un mare incendiu, iar unul a explodat în satul Omoljica. Antiaeriana Belgradului a intrat imediat în acțiune și a acoperit orizontul cu o pânză de foc. Piloții NATO nu au reușit să lanseze decât 3 rachete spre capitala iugoslavă, două lovind cazarma Zuce, iar una explodând pe dealul Avala. După care, riposta fiind prea puternică, au fost nevoite să se retragă.

S-au dus spre vest, atacând în 3 raiduri orașul Smederevo, pe care nu-l vedeam din cauza dealurilor, însă observam cerul înroșit de flăcări și tirurile antiaerienei. Fuseseră bombardate depozitele “Jugopetrol” din zona industrială și stația de transformare a energiei electrice de la combinatul “Sartid“. În același timp, alte avioane bombardau, pentru prima oară de la începutul războiului, orașul Kikinda, situat la câțiva kilometri de granița cu România. Aici, 3 proiectile au lovit o cazarmă din zona de sud-est, iar unul a distrus calea ferată către Timișoara, în zona satului Banatsko Veliko Selo. La ora 2:00, am văzut bombardamentele asupra Novi Sad-ului, proiectilele explodând în satele Cenej și Pezicevi, de la periferie. Locuitorii din Novi Sad se chinuiau fără apă și curent electric de duminică.

Uniunea Europeană estimează că, în cazul în care situația din Iugoslavia nu se agravează, consecințele economice pentru România sunt relativ limitate, a declarat directorul general pentru Afaceri Economice și Financiare din cadrul Comisiei Europene, Giovanni Ravasio. “Reformele economice din România nu sunt afectate de situația din Kosovo,” a spus el. Oficialul comunitar a apreciat că România ar da un semnal negativ instituțiilor internaționale în cazul în care ar explica o încetinire a reformelor prin situația din Iugoslavia. “UE ar putea acorda României, în contextul crizei din Kosovo, fonduri suplimentare, dar statele membre se vor întreba dacă România are capacitatea de a le absorbi în programe eficiente,” a adăugat și directorul general pentru Relațiile cu Europa Centrală și de Est din cadrul Comisiei Europene, Francois Lamoreux. “Noi credem că da.”

Ne-am gândit că atacurile s-au potolit și am coborât să dormim. Însă la 4:00, m-au trezit bubuiturile unor explozii. Mile a mormăit că el nu mai urcă pe acoperiș și m-am dus doar eu, amenințându-l că – data viitoare – va fi rândul lui. Când am ajuns sus, am mai văzut cum trage antiaeriana dinspre nord-vest și atacul a fost din nou respins. Coborând în cameră, nu mi-am putut reține un zâmbet: în sfârșit, cineva sforăia din nou în patul vecin. La 6:03, când m-au trezit alte bubuituri, n-am mai urcat nici eu. Se luminase de ziuă și știam că atacul nu va ține prea mult. Într-adevăr, la 6:25, a sunat încetarea alarmei aeriene. Înainte de a adormi liniștit, am mai verificat o dată robinetele. Degeaba. Erau tot seci.

Share