Travel

Întotdeauna am fost un vagabond. Aici sunt povești din călătoriile mele

afrika (15): senegal. blocat la politia din rosso

by

22 ianuarie 2007

dis-de-dimineata, ne trezeste un politist. aia de la postul de politie din rosso nu prea aveau incredere ca ma intorc singur. m-au si luat cam tare de cum am ajuns, promitandu-mi ca ma vor pune pe primul bac spre mauritania. i-am lasat sa vorbeasca si m-a salvat ora ridicarii drapelului pe catarg. iar un fluierat, toata lumea incremenita in pozitie de drepti, politistul care inalta steagul, inca un fluierat si babilonia poate reincepe. imi trag o fata impresionata si ii laud pentru patrioticul ceremonial si reusesc sa-mi iau pasaportul pentru un sfert de ora, sa-i fac o copie si sa o trimit prin fax la ambasada romaniei in senegal. ma intorc si comisarul ma roaga sa-l ajut sa intocmeasca textul unui raport catre sefii lui. reusesc cu mari eforturi sa-l scriu fara a parea mai destept ca el, sa nu se enerveze si, dupa ora 10:00, primesc prin fax de la simona corlan, ambasadoarea noastra, o hartie oficiala cu numarul de inregistrare de la ministerul senegalez de interne demonstrand ca a depus cererea pentru viza. “insuficient !” imi spune comisarul, “trebuie sa asteptam raspunsul ministerului !” ceea ce nu stiam eu era ca, in senegal, exista un conflict intre presedintele tarii si ministrul de interne care urma sa fie reconciliat chiar in ziua aceea, printr-o intalnire intre cei doi. asa ca intreaga activitate a ministerului era inghetata, toti functionarii urmarind deznodamantul. asa ca m-a prins apusul soarelui asteptand.

totusi, devin “de-al casei” si am mai multa libertate de miscare. abdul imi este ca un frate si la pranz, ma ia cu o sareta sa mancam la el acasa.

ne asezam cu totii in jurul unui vas cat un lighean pus pe o rogojina intinsa direct pe jos in mijlocul camerei. mancam cu mana orez cu legume, mirodenii si carne, intr-un amestec picant. o minunatie ! totul are gust si aroma aici. imi dau seama in penultima clipa ca in africa si in lumea araba, daca atingi bucatele cu mana stanga, comesenii se ridica si pleaca. la ei, cu dreapta mananci si cu stanga te speli la cur ! femeile mananca alaturi de noi, iar cea care a gatit, intre doua imbucaturi, alege bucatile cele mai bune si le impinge, in ordine, in dreptul meu (eram oaspete !), apoi in dreptul celorlalti barbati.

dupa pranz, ma intorc la postul de politie. pe drum, trecem pe langa o scoala in care copiii invata coranul. patru ziduri acoperite cu paie, in mijlocul unei curti inconjurata cu un gard din te miri ce. am devenit o celebritate locala si toata lumea imi cunoaste povestea, incearca sa ma ajute sau sa-mi vanda ceva. cei mai amuzanti sunt bisnitarii de valuta, pe care i-am impartit in doua tabere: optimistii – care ma incurajeaza si se ofera sa-mi schimbe euro in franci cfa – si pesimistii – care ma consoleaza ca va trebui sa ma intorc in mauritania si imi propun un schimb avantajos in ouguiya. cand apare abdul, toti se retrag cu un aer inocent, insa acesta se prinde si ma asigura inca o data ca, oricum, el ma va ajuta sa-mi schimb banii cel mai avantajos.

privind partea plina a paharului, cele aproape doua zile in care am fost blocat in rosso nu au fost irosite deloc. am asistat la un spectacol de neuitat ! punctul de frontiera era un adevarat turn babel. prin fata sectiei de politie treceau, intrand in senegal sau plecand in mauritania, camioane imense cu incarcatura neverosimil de suprainaltata, indiferent daca era fier beton (cel mai frecvent) sau baloti de bumbac. convoaie de motociclisti, jeep-uri si camioane de asistenta opreau la intrarea sau iesirea din tara si un delegat venea cu o punga de pasapoarte si o spaga pentru comisar, ca sa nu piarda timp cu formalitatile. pe unii scria “raliul porto – dakar“, pe altii “raliul milano – dakar” si asa mai departe… am vazut pana si “raliul budapesta – dakar” ! tot felul de baieti isteti inventeaza trasee spectaculoase si aduc in africa europeni care platesc mii de euro ca sa-si rupa gatul pe coclauri, cu motocicletele sau automobilele.

oameni de toate natiile si rasele se intersecteaza intr-un dute-vino ametitor, zumzaind in toate limbile pamantului. hainele localnicilor sunt vii colorate si accentueaza tabloul. femeile tinere sunt incredibil de frumoase si au trasaturi diferite, in functie de tribul, regiunea sau tara de unde vin. negustori cu bagaje, neveste si copii isi negociaza taxele vamale dupa reguli impamantenite si doar de ei stiute. turisti straini se amesteca cu aventurieri atrasi de miturile comorilor africane si cu fotoreporteri sau cameramani cautand cu ochi lacomi subiecte de documentar. asist la o scena neverosimila: un francez in varsta incearca sa-l convinga pe comisar ca fiul sau, convertit la islamism si student la universitatea din nouakchott poate pleca in mauritania insotit de proaspata sotie. adolescenta, zvelta ca o antilopa, este minora, nu are acte si a fost nevoie sa vina primarul din satul din care era originara, cu un catastif jerpelit care atesta casatoria.

vine seara si nu am nici o veste de la ambasada. dupa ritualul coborarii drapelului, ii spun comisarului ca mai dorm o noapte la abdul si maine ma intorc la nouakchott dupa viza. cina este, din nou, fabuloasa: ceebu jen (adica thieboudienne) un orez cu peste, sos de rosii, mirodenii si chestii picante. dupa ce ne-am lins degetele, am primit si desert: orez cu lapte. vreo 3 ore n-a fost curent, asa ca ne-am facut siesta tolaniti pe niste perne in camera lui boli, fratele lui abdul. am fumat cu el un joint (abdul se lasase de fumat) si mi-au povestit aventuri de care am ras tinandu-ne de burta. boli mi-a explicat ca iarba cea mai buna pe care o poti gasi in senegal e verde deschis, adusa din gambia, nu cea maronie, locala, si mi-a atras atentia ca jointul e mai bun daca adaugi si o bobita de hasis.

abdul mi-a marturisit ca visul lui este sa-si cumpere o vidanja si sa devina milionar golind fosele septice din rosso si mi-a aratat pozele de la meciurile echipei locale in care joaca atacant. i-am spus ca la echipa mea de suflet, poli timisoara, joaca un senegalez pe nume mansour, dar nu auzise de el. mi-a replicat ca, daca il vad, sa-l rog sa trimita un rand de echipament pentru echipa din rosso si m-a distrat enorm ideea ca undeva, in africa, fotbalistii locali ar putea juca in tricourile alb-violet. cand a venit curentul, am inteles si rostul antenei parabolice gigant din curte: ne-am uitat la meciurile din campionatul francez de fotbal. inainte de culcare, abdul mi-a explicat de ce in camerele in care locuiau e o temperatura constanta si placuta: boltarii din care sunt facute casele sunt ca niste faguri cu fante largi.

afrika (14): mauritania. drumul spre rosso, senegal

by

21 ianuarie 2009

dimineata, ne bem cafeaua la auberge “sahara“ din nouakchott si ne luam ramas bun de la seb si cei doi flo. ei nu vor veni cu noi in senegal, deoarece “zebra” e mai veche de 5 ani, limita pana la care e permisa intrarea in tara a automobilelor. vor pleca a doua zi spre burkina faso si mali, dupa ce isi vor lua vizele. pentru cei 200 de kilometri pana in frontiera, luam doua taxiuri. de acolo, mai trebuie doar sa traversam raul senegal. din pacate, mi s-au terminat casetele si n-am gasit altele noi, asa ca n-am mai putut filma nimic. noroc ca toti au facut multe fotografii.

iesim din nouakchott pe la 10:30. satele sunt tot mai dese si ceva mai aglomerate. aceleasi case cu ziduri din boltari ingropate in nisip si acoperite cu ce a avut fiecare. toate asezarile au cate o fantana betonata, langa care stau permanent femei ce asteapta la coada sa-si umple bidoanele de plastic. desertul isi schimba din nou culorile, insa apar tot mai multe tufe si smocuri de iarba pe care le pasc camile blazate. nisipul e cand rosiatic, cand bej deschis. pe masura ce ne apropiem de frontiera, incepe sa se simta savana. apar tot mai multe tufisuri si pomisori in care se catara capre jigarite si le rontaie frunzele. casele sunt tot mai colorate si au acoperisuri in patru ape. se strica si soseaua. apar tot mai multe gropi in asfalt si, uneori, in apropierea lor, vedem carcasele ruginite ale unor automobile scapate de sub control si infipte in cate-un copac. plus, foarte multe cadavre de magari sau de camile pe marginea drumului. la fel de frecvent cum vezi in romania caini calcati de masini.

taximetristul ne lasa la 1 km de frontiera, intr-o babilonie totala. nu avea voie sa se apropie mai mult. instantaneu, navalesc pe noi o mie de localnici, copii si adulti, cu un milion de oferte. inclusiv de transport pana in vama: cel mai ieftin e sa te care cineva in spinare, in timp ce un pusti de o schioapa taraste pe langa voi un carucior de butelii pe care sunt bagajele tale. platind putin mai mult, poti merge calare pe un magar. cam 300 de ouguiya (1 euro) costa sa te duci cu sareta trasa de magar, iar cel mai scump e cu cele 3-4 mercedes-uri care au voie sa se apropie de frontiera. noi ne-am dus cu sareta, dar am intalnit pe drum un englez carat in spate de un localnic. “nu cred sa mai prind ocazia a doua oara in viata,” a tinut el sa ne spuna, observand privirile noastre dispretuitoare.

in frontiera, alex s-a dus si a gasit un politist care ne-a strecurat printre zecile de camioane supraincarcate care asteptau bacul, pana pe malul raului senegal. ne-a cerut cate 20 de euro de persoana, ca sa ne puna viza de iesire din tara. n-am apucat sa scoatem un cuvant ca, deja, in jurul nostru se adunasera o gramada de copii si adulti care au inceput sa vocifereze. il certau pe politist pentru obraznicia sumei. cand scandalul ameninta sa degenereze, iar politistul se enervase si a scos un fluier, sa cheme ajutoare, jean louis a venit cu ideea salvatoare: “5 euro fiecare !” ne-am inteles la 6 euro de persoana si ne-a dat vizele. n-am apucat sa respiram, ca multimea a dat navala peste noi: toti se ofereau sa ne traverseze raul senegal cu piroga. alegem un pusti mai simpatic si ne intelegem la 3.000 de ouguiya (10 euro). alternativa era cu bacul: gratis, dar mai putin spectaculos si mai aveam de asteptat cam o ora.

piroga se numeste ki si are vreo 5 metri. pare insailata din scanduri gasite pe malurile apei si, in mijlocul ei, sade un copilas de 4-5 ani, care scoate permanent apa ce patrunde prin crapaturi. nu se apropie de mal si, ca sa urci in ea, trebuie sa intri vreo 2-3 metri in apa, dar vin imediat niste tineri care ne iau bagajele si ne cara in spate. cand plecam, carmaciul lasa ki-ul in voia raului, apoi scoate de sub o prelata un motor de barca, il infige la locul lui si vrrrrrrummmm ! pornim. senegalul e lat, vreo 2 kilometri, iar piroga merge incetisor. pe masura ce ne apropiem de malul senegalez al raului, totul prinde culoare. trecem brusc de la austeritatea mauritaniana la exuberanta din senegal. femei, superbe sau trecute de prima tinerete, cu sanii goi, spala rufe in rau. mai incolo, barbati, femei, copii se imbaiaza dezbracati. unii se pisa, altii spala vasele. unii iau apa din rau sa pregateasca ceaiul pe care il vand turistilor, altii spala o vaca, gonind cainii care latra pusi pe joaca.

coboram pe malul senegalez si suntem asaltati de cersetori si copii. vand de toate: tigari, cartele telefonice, curmale, banane, smochine, apa plata, ceai, guma de mestecat, schimba valuta. abia scapam de ei cand mergem la politistul de frontiera. ne ia pasapoartele, ne pune stampila de intrare in tara, dupa care observa pasaportul meu. imi cere viza. “care viza ?” imi anuleaza stampila. francezii explodeaza: “romania e membra ue !” incepe o cearta ingrozitoare, ofiterii se enerveaza si ne duc pe toti la postul de politie. scandalul continua. imi dau seama ca nu vom rezolva nimic asa si ii trag deoparte pe francezii mei. ma duc la seful de post si reusesc sa ma imprietenesc cu el. insuficient ca sa-i dau o spaga.

pentru ca i-a placut ca nu am facut pe nebunul, ca istericii ceilalti, imi explica situatia: “stiu ca romania si inca o tara de pe langa voi au intrat in ue de la 1 ianuarie, insa ambasada voastra din dakar trebuia sa notifice ministerul nostru de interne, care sa ne trimita o hartie ca romanii nu au nevoie de viza de intrare. ai vostri nu au facut nimic, asa ca ai nevoie de viza. simplu: te intorci la nouakchott, iti iei maine viza de la ambasada senegaleza si poti intra.” varianta suna oribil, insa seful de post pare tot mai amabil. intre timp, ma prind ca senegalezii sunt ofticati pe francezi, pentru ca sarkozy tocmai le bagase viza si nu mai puteau intra atat de usor in franta, asa ca ii spun lui marko sa plece cu restul la saint louis. oricum, nu ma pot ajuta. imi lasa mobilul lui si ma asez rabdator pe bancuta din curtea sectiei de politie, mestecand in minte variante de solutii.

prezenta mea e observata rapid si ma acosteaza tot felul de localnici, oferindu-se sa-mi schimbe bani ( 1 euro = 650 de franci cfa). cel mai simpatic mi se pare abdul, cu care ma imprietenesc rapid. pleaca sa-mi cumpere de mancare si-mi aduce o “brochette” (un sandwich dintr-o jumatate de bagheta, umplut cu carne, omleta si ceapa calita). ii conving pe politisti sa ma lase sa merg pana la o dugheana cu telefoane, ca sa rezolv situatia. il sun pe bazil (vasile popovici, prietenul meu, ambasador in maroc) si imi da numerele de telefon de la ambasada romana din dakar. o anunta pe simona corlan, ambasadorul nostru, care imi trimite prin fax o adeverinta ca ambasada se va ocupa sa-mi ia viza. triumfator, i-o duc sefului de post. o intoarce pe toate fetele si mi-o da inapoi: “nu are stampila ministerului de interne !” ii explic ca e duminica seara si da din umeri: “maine !” imi dau seama ca vrea sa ma bage in labirintul birocratiei si al procedurilor, asa ca voi avea nevoie de rabdare. timp aveam destul cu totii, doar eram in africa, unde secundele se scurg mai lent…

ma asez din nou pe bancuta din curte si ma pufneste rasul cand imi amintesc ca abdul a disparut de vreo ora cu mobilul primit de la marko, spunand ca-l pune undeva la incarcat. fac haz de necazul unui neamt, care iese din postul de politie bombanind furios pe sicanele functionarilor. privesc fascinat furnicarul de oameni si masini de pe strada principala. deodata, sa aude un fluierat strident si toata lumea impietreste in pozitie de drepti. ma iau dupa ei si ma ridic de pe banca, cu mana la piept. patruns de solemnitatea momentului, un politist coboara drapelul national de pe catarg, il impatureste frumos si il duce in sediu. fluieratul se aude din nou si viata isi reia cursul. se lasa inserarea si agitatia se mai potoleste. ma pregatesc sufleteste pentru o noapte in postul de politie.

reapare abdul cu telefonul incarcat, dar cu cartela blocata. reuseste sa-i convinga pe politisti sa ma lase sa dorm la el si le lasa gaj cartea de identitate. orbecaim vreo jumate de ora pe ulitele de nisip din rosso, ocolind cainii vagabonzi si gunoaiele. abdul locuieste cu parintii si cei trei frati (mali, boli si inca unul) intr-o casa in forma de L din boltari. are cinci camere si un wc turcesc, cu o galeata de apa si o cana, sa te speli dupa ce iti faci nevoile. o treime din curte este ocupata de o imensa antena parabolica. la loc de cinste, intr-un tarc, troneaza un berbec falnic, pe care abdul il lauda ca e din mali si ar valora 300 de euro. de un par infipt in nisip e legata o maimuta care leneveste pe zid. a capturat-o in savana, dupa o metoda clasica: fugaresti un card de maimute si culegi puiul din tufele in care il ascunde femela, pentru ca nu-l poate cara suficient de rapid. el spune ca o dreseaza si o plimba mandru prin curte, iritand femeile, pentru ca animalul e atras de voalurile cu care sunt imbracate. bem un ceai si ma culca intr-o camera. in incaperea alaturata, innopteaza turma de capre a familiei.

afrika (13): mauritania. drumul spre nouakchott

by

20 ianuarie 2007

dimineata, imi recuperez toalele lasate la spalat si constat ca frumoasa mauritanianca si-a facut treaba de mantuiala. mai precis, de 100 de ouguiya (30 eurocenti), cat i-am platit. pana sa plecam, dau o tura prin zona. intru in cateva “buticuri”, mai mult sa casc gura, decat sa caut ceva. localnicii sunt prietenosi si incearca sa-ti vanda orice. mai putin alcool, care nu se gaseste niciunde. nici macar o bere. intr-un “bar”, intalnim o frantuzoaica tanara, care statea de o luna in nouadhibou si servea ceai, cafea si sucuri clientilor. lui marcos, brazilianul care se lipise de noi la dakhla, ii place ideea si decide sa ramana si el aici.

prin geamul prafuit al unei colibe descopar din nou niste bijuterii fabuloase, lucrate manual in stil berber. inauntru, dau peste un mos de vreo 100 de ani care nu vorbeste, desigur, nici o limba pe care s-o cunosc si eu. imi aleg cateva coliere si bratari sa le duc cadou in tara, dar constat ca n-am inteles cat costa. mosul imi scrie pe o hartie “200 euro” si i le dau imediat inapoi. totusi, imi cumpar o pipa mauritaniana, intr-o teaca din piele de camila vopsita manual. pipa e un cilindru incrustat cu inele de argint si sidef, ca un portigaret de la inceputul secolului XX, cu un capat conic, cat o unghie, in care se indeasa tutunul. incantat ca am cumparat ceva, batranul imi umple unul din compartimentele tecii cu tutun mauritanian. marunt, dur si negru. fericit de achizitie, ma intorc in camping si imi umplu, tantos, pipa, sub ochii nedumeriti ai francezilor. fara sa observ privirea malitioasa a lui benny. tutunul e minunat ! curat si tare, te izbeste in cosul pieptului ca un ciocan, il simti cum se duce pana in varful degetelor de la maini si de la picioare si, brusc ! iti simti creierul limpede ca o lama de otel, in timp ce ti se zburleste parul pe spinare si oasele craniului iti pocnesc. instantaneu, intelegi de ce-i atat de mic lacasul pentru tutun: mai mult de inca un fum nu ai nevoie. plus o pauza serioasa pana la urmatoarea pipa.

observand ca marea majoritate a oamenilor poarta turban sau ceva asemanator, mi-am cumparat si eu un hawli. adica o panza subtire, dar rezistenta, de culoarea cerului senin, cu degrade pana la albastru spre capete, lat de aproape 1 metru si lung de vreo 3 metri. o nascocire geniala a omului nevoit sa traiasca in desert ! din cateva miscari, benny mi l-a infasurat in jurul capului, transformandu-l intr-un turban. lejer, protejeaza capul de razele soarelui, iar vantul ii misca faldurile, racorind fata celui care il poarta. imediat, am invatat doua feluri de a-l pune in jurul capului si a fost una din cele mai inspirate achizitii facute in africa.

am iesit din nouadhibou pe la 13:00. de 2 ore soarele dogorea. 6 in peugeot-ul in care eram eu, 5 in altul si cei 3 in “zebra” pe care n-o vandusem. 450 de kilometri prin desert pana la nouakchott. vazandu-ne fetele, benny ne-a oferit o mica usurare: 1 kilometru mauritanian e mai scurt, are doar vreo 800 de metri. ne straduiam sa plecam de 2 ore, in care am invatat ca timpul sta pe loc pentru oamenii de aici. sau se scurge mult mai lent. intr-un loc am alimentat. din altul ne-am luat apa. apoi lipii si paine.

in fine, ultimul popas a fost intr-o piata cu tarabe din crengi acoperite cu panze neagre, zdrentuite si pline de nisip. peste tot atarnau ciosvarte vinetii de carne de oaie, de camila sau capra, pline de praf si muste. gaseai legume ciudate, banane cat un deget, aromate si dulci ca mierea, portocale cat o minge de tenis, cu gust adevarat, sute de ierburi si seminte necunoscute, al carui rost nimeni nu ti-l putea explica in limba ta. unii sedeau ghemuiti direct pe nisip, in plin soare, avand in fata o panza pe care insirasera cateva radacini murdare, un pumn de cuie ruginite si indoite, o balama si alte cateva chestii pe care nu-ti imaginezi ca le-ar cumpara cineva vreodata.

pana la nouakchott vom trece prin 5 posturi de control ale politiei. soseaua e – desigur ! – perfecta: doua benzi + banda de urgenta. circula putine masini si soferii se saluta cand se intersecteaza, semnalizand catre mijlocul drumului. nu clipesc din faruri, pentru ca, ziua, majoritatea lipeste cartoane deasupra lor, sa le protejeze de zgarieturile nisipului si pietricelelor purtate de vant. trecem pe langa asezari ciudate, unele –  din cateva corturi albe, langa care vezi parcat un jeep cat un tanc sau un mercedes luxos. altele par mai sarace, din corturi prafuite si colibe incropite din crengi si tabla, carpite cu cate-o panza de cort. pe unele cosmelii ce par sa se prabuseasca vezi cate-o tabla pe care scrie “restaurant”.

din loc in loc, revedem panoul mare si alb, care avertizeaza ca mauritania este una dintre tarile in care exista cele mai multe campuri de mine din lume. in ciuda eforturilor internationale pentru deminarea tarii, inca 80 % dintre minele ingropate in timpul razboaielor sunt inca in nisip. benny ne-a atras atentia inca o data ca piramidele de bolovani din desert indica posibile campuri de mine.

dupa vreo 2 ore de mers prin desert, masina din fata noastra iese de pe sosea si se indreapta catre singurii doi copaci de pe o raza de zeci de kilometri. oprim pentru pranz. pana noi ne dezmortim, ne holbam la o turma de camile ce par ratacite intre dune, le fotografiem si le filmam, benny aprinde un smoc de iarba uscata si incinge un pumn de carbuni scosi din rucsac. imediat se face o gramajoara de jar, pe care aseaza un ceaun in care pune sa sfaraie cateva ciosvarte de camila cumparate din piata. intre timp, prietenul lui agatase doi carbuni incinsi din gramada si se apucase de-un ceai. carnea are un gust intre capra si vita si, in timp ce mancam, rasare parca din nisip si pastorul turmei din apropiere. il poftim sa manance cu noi si ne da o sticla de 2 litri din plastic cu lapte de camila. usor sarat si acrisor, dar bun.

dupa pranz, plecam din nou, dar nu mergem foarte mult. la 16:30, benny si prietenul sau scot din portbagaj cate un covoras, se aseaza cu fata spre mecca si isi spun rugaciunea. mai oprim o data langa o tabara de berberi. benny are ceva de discutat. din nouadhibou, la grupul nostru se mai adaugasera doi francezi intalniti in camping, un barbat si o femeie, care descoperisera cunostinte comune cu prietenii mei. seful tribului vine la noi si ne intreaba daca avem apa. avem. apoi cere permisiunea pentru ca trei femei din tabara sa vorbeasca cu femeia noastra. ne ascundem uluiala si suntem, normal, de acord. apar trei aratari, doua invelite in panze si voaluri negre, cu cate-un copil in brate, si una mai tanara, in voaluri colorate, care pare mai indrazneata: ii vedem si o parte din fata cand se apleaca sa se aranjeze in oglinda de pe usa soferului. se stramba, rade, apoi ii cere lui benny o caseta si se preface ca-i ia telefonul mobil, sa vorbeasca la el. celalalte, din care nu ghicim decat ochii, mormaie multumite intre ele cand pipaie hainele si pielea alba a frantuzoaicei noastre.

cand plecam, benny ne explica ca in desert, niciodata nu refuzi un om care iti cere ajutorul, iar localnicii intotdeauna te intreaba daca ai destula apa cu tine. pe la 18:30, caldura se mai domoleste, pentru ca soarele dispare in pacla de la orizont. ne oprim langa o duna imensa, cu nisip moale si fin, ca de clepsidra, in care plonjam si ne zbenguim ca intr-un bazin. fred isi pierde un slap si abia reusim sa-l gasim, cu mainile infipte pana la umar in nisipul cald si uscat. dupa ce soarele apune, pe cer apare luna insotita de steaua aldebaran, asa cum nu se vede din partea noastra de lume, imagine pe care o regasesti pe steagurile musulmane.

ajungem la nouakchott pe la 20:30. ultimii 25 de kilometri i-am facut pe o autostrada moderna, cu patru benzi. orasul e un amestec de vile somptuoase, unele extrem de frumoase, si baraci mizere din trei scanduri si o rogojina. pe la colturi, vezi gramezi de gunoaie in care scormonesc, laolalta, oameni si animale. pe strazi, becurile sunt chioare, dar palatele inconjurate de palmieri imensi sunt luminate a giorno. oprim la auberge “sahara“ si negociem sa dormim pe acoperis pentru 1.500 de ouguiya (5 euro). puteam alege, la 2.500 de ouguiya, o camera simpla si curata, dar ne-a placut ideea cu acoperisul racoros, protejati de vant cu rogojini si de tantari cu panze din tifon, unde puteam fuma si sta la taclalale, aproape in soapta, sa nu deranjam ceilalti calatori.

benny ne duce sa mancam in oras. ne inghesuim cate 7 intr-un mercedes si platim taximetristului 2.000 de ouguiya dus-intors pana la un restaurant unde eu aleg un couscous royale. orasul arata ca o comuna din romania anilor ’70, cu drumurile principale asfaltate. in rest, nisip. combinatia fascinanta de mizerie, frumusete si, uneori, lux se reflecta si in vehicule: butoaie de apa in cotigute trase de magari, rable din toate marcile, microbuze pe care atarna ciorchini de oameni si camioane supraincarcate trec pe langa ultimele modele de mercedes sau suv-uri opulente. in afara de intersectiilor marilor bulevarde, nu exista nici un semn de circulatie si fiecare se strecoara pe unde are chef. turme de capre sau de camile trec drumul cand ti-e lumea mai draga si copii cu niste zdrente pe ei navalesc sa-ti vanda cartele telefonice insirate pe sfoara.

se construieste mult, mai ales la periferie, fara fundatii, fara utilitati, cu zidurile direct pe nisip. fiind capitala, e plin de turisti straini dornici sa se distreze si sa cheltuie bani, insa doar cateva localuri vand alcool. adica bere, nimic mai tare. fata de nouadhibou, schimbi 1 euro pentru doar 300 de ouguiya, insa gasesti mai usor tigari de calitate. e multa vanzoleala in nouakchott pentru ca majoritatea calatorilor isi iau de aici vizele catre tarile din jur. noi suntem cetateni europeni si nu avem nevoie de vize.

castelul bran

by

cu doua zile inainte de anul nou, am fost sa filmez la bran cu alin oprea (talisman) si miki (k-pital), pentru prima editie din 2010 a emisiunii “aruncati din tren“. produsa impreuna cu prietenii mei de la media factory, era difuzata cu succes in fiecare luni seara pe antena 1. alin si miki trebuiau sa munceasca o zi intreaga si sa stranga cat mai multi bani pentru a ajuta familia unei fetite bolnave.

inevitabil, am ajuns si la castelul bran, unde managerul alexandru priscu a intrat in povestea noastra si le-a dat de lucru. pe miki a pus-o sa vanda bilete la intrarea in parcul castelului, iar pe alin – sa fie ghid pentru un grup de turisti. am filmat cateva momente amuzante, iar partea cea mai frumoasa e cu imaginile din castel.

afrika (12): mauritania. drumul spre nouadhibou

by

19 ianuarie 2007

ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc patru jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07” pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !

dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.

purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.

benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.

intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.

oprim la campingul “chez abba“ si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.

seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.

am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.

afrika (11): maroc. spre dakhla

by

18 ianuarie 2007

o dimineata de vis ! din oaza in care dormisem am privit rasaritul soarelui dintre dunele de nisip. ce priveliste ! ne-am adunat lucrurile si ne-am intors in laayoune, cautand drumul spre dakhla. ne-am descurcat destul de greu. eram inca sub vraja noptii din oaza, nu exista nici un indicator, iar localnicii intelegeau, fiecare, altceva si ne explicau tampenii. pana la urma, am iesit din oras pe directia cea buna, pe sub doua imense porti boltite. am mai vazut doi politisti cu radare tip pistol si apoi, desertul !

goneam pe o sosea neteda ca in palma, dreapta, al carui capat se pierdea la orizont. in stanga – desert. in dreapta – desert si, uneori, plajele atlanticului. in putinele asezari de pe drum, casele erau protejate de un gard de bolovani in care se oprea nisipul imprastiat de vant. uneori vedeai adevarate dune sprijinite pe zidurile mai inalte. seb, care era la volanul “zebrei”, avea chef de condus. ne-a spus ca o ia inainte si ne intalnim pe drum. il stiam din saint julien molin molette, unde locuia. are un suflet de aur si e foarte iubit de toata lumea. in ardeche, e cunoscut ca unul dintre cei mai buni organizatori si sonorizatori de concerte. peste tot e insotit de cainele sau, un setter maro, batran si cam bolnav. incapatanat si perseverent, bun mecanic auto, intotdeauna gata de plecare intr-o noua aventura. asta-vara, impreuna cu lolo, un alt prieten bun din saint julien, a plecat cu motocicleta in corsica, de unde s-au intors plini de povesti haioase. din pacate, dupa calatoria in africa, relatiile lui seb cu restul grupului s-au racit si a evitat sa vina la intalnirile in care ne rememoram aventurile.

pe la pranz, am ajuns in boujdour, un oras parca desprins din “razboiul stelelor”, case cu un etaj si un far imens pe malul oceanului. am ratacit cu marko pe strazi, pana am gasit un atelier auto unde am vandut lada cu piese de pe masina noastra si cutia de viteze din portbagaj. a doua zi urma sa ajungem in mauritania si unde vindeam si peugeot-ul. deja dupa laayoune, eram tot mai des opriti de patrule ale politiei si obligati sa ne completam datele din pasaport pe o foaie de hartie. in prima asezare, ne-am oprit si am gasit o cocioaba cu un xerox, la care ne-am facut cate 10-15 copii ale pasapoartelor, ca sa nu mai pierdem vremea la baraje.

era foarte cald. pana la pranz, soarele fusese ascuns de niste nori, dar acum ardea puternic. desertul prin care treceam era tot mai uscat, cu plante tot mai rare. soseaua era adesea strajuita de adevarate diguri de nisip, iar – din loc in loc – nisipul forma sicane periculoase pe asfalt. observasem pe marginea soselei mici piramide de bolovani care trasau drumuri ciudate prin desert. am banuit ca marcheaza pistele pentru distractii off-road. mi s-a ridicat parul in cap cand am aflat ca atentioneaza ca sub nisip sunt campuri de mine.

am oprit intr-o benzinarie care parea parasita. ne-am uitat prin vitrinele prafuite la niste rafturi goale. nisipul de pe mesele si scaunele din plastic din interior era de doua degete. cand a mai oprit o masina, dintr-una din cladirile pe care tocmai ne pisasem, a rasarit un arab cu turban negru si salopeta albastra, murdara de ulei. uscat si la fel de slab ca bietii caini care aparusera dintre daramaturi si semanau cu niste hiene. in timpul popasului, am reusit sa ne umplem masina de muste si ne-am chinuit o buna bucata din drum sa scapam de ele.

soseaua care duce spre dakhla coboara pe fundul unui lac imens, 80 % secat, de unde cerul e de un turcoaz perfect. orasul e construit pe o peninsula ca o fasie de nisip pierduta in ocean si arata ca o combinatie dintre o statiune din mediterana si o fortareata albaneza. foarte curat, multe magazine cu marfa proasta, produse de patiserie minunate si calamari proaspeti cu 30 de dirhami (3 euro) portia. am dormit mizerabil la hotel “sahara“: camere meschine, toalete nasoale. ne-a parut rau de cei 50 de dirhami platiti si ne-am amintit cu nostalgie de noaptea petrecuta in oaza.

afrika (10): maroc: drumul spre laayoune

by

17 ianuarie 2007

dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.

nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.

am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ –  faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.

deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.

in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.

am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.

laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.

noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.

afrika (9): maroc, drumul spre tan-tan

by

16 ianuarie 2007

ne-am trezit la 8:00 si am constatat ca proprietarul apartamentului se tinuse de cuvant, iar masinile noastre au fost pazite peste noapte. nu lipsea nimic. am plecat din essaouira, tot spre “la route cotiere“, care avea sa ne duca spre agadir si tan-tan. de aceasta data, soseaua era perfecta si serpuia printre coline pietroase din pamant arid si rosiatic, pe care nu cresteau decat niste arbusti cu frunze verde inchis. intregul peisaj parea acoperit de un praf amestecat cu nisip. strabateam sate ce imi aminteau din nou de cele din filmele cu cowboys si indieni. doar ca erau din piatra si arhitectura avea cateva linii orientale. am filmat imagini fabuloase din mersul masinii.

dupa o vreme, jean louis a auzit un zgomot suspect la motorul mercedes-ului sau si ne-am oprit intr-un sat de pe drum. probleme la elicea radiatorului. localnicii erau foarte prietenosi si ne-au indrumat catre un mecanic auto, care s-a apucat imediat de treaba. in jurul masinii au inceput sa se adune mai multi gura-casca si, intrand in vorba cu ei, alex si jean louis au pus de-o afacere: le-au vandut o gramada din piesele de masina pe care le aveam cu noi si niste adidasi de carrefour, ieftini si rezistenti. toata lumea era senina si parea fara griji. pana si pisicile care se holbau agitate la halcile de carne ce atarnau in geamul unei macelarii mi se pareau simpatice.

pana cand mesterul a facut rost de piesa defecta, noi am trecut drumul si ne-am verificat mail-urile intr-un cyber cafe, dupa care am lenevit pe niste scaune din plastic la un ceai si niste aluaturi uscate, dar dulci, unele tavalite prin cocos. la un moment dat, din dugheana a iesit un grasan care s-a autoinvitat la masa noastra. a ciocnit un pahar de ceai cu noi si mi-a lalait un cantecel, dupa care s-a carat fericit. alex ne-a demonstrat cat de bine a invatat ritualul prepararii ceaiului marocan, cu apa fiarta, bucati mari de zahar si frunze de menta. fred mi-a luat camera si a tras cateva cadre cu mine, ca sa admirati straiele marocane in care umblam imbracat. reparatia n-a durat mai mult de o ora si ne-am pornit din nou la drum.

“la route cotiere” a devenit tot mai spectaculoasa. un fel de transfagarasan mai bland, cu asfaltul impecabil. zona muntoasa, cu coline acoperite de aceiasi arbusti in care se catarau capre slabanoage si le mancau frunzele. vai adanci, urme ale unor fluvii demult disparute. cladiri patratoase, izolate pe cate-un versant. oameni a caror prezenta in mijlocul pustietatii este inexplicabila. si, desigur, aceiasi soferi imprudenti, cu depasirile lor ingrozitoare.

am trecut prin tamri, un sat langa care surferii au descoperit raiul lor. culorile predominante: portocaliu si albastru. sunt peste tot. pe ziduri, haine, aparatori de soare sau automobile. pana si desertul pare portocaliu, comparat cu albastrul cerului si, brusc ! cu cel al atlanticului care apare in dreapta ta. un peisaj incredibil de salbatic, cu oceanul intr-o parte si munti selenari in cealalta. din loc in loc, rasar cetati cu o arhitectura de pe alta planeta, din care te astepti sa zboare niste navete cu cavaleri jedi. si cand iti revii, treci pe langa un elegant far alb, rasarit din mijlocul acelorasi ziduri portocalii. dupa care urmeaza un fel de riviera catre agadir, cu riad-uri misterioase pe faleza si primele turme de camile intr-o piata pe marginea drumului. minunat !

pe masura ce ne apropiam de agadir, zona devenea tot mai civilizata si localitatile semanau cu niste statiuni din piatra portocalie. soseaua se largeste pe 4 benzi, strajuite de palmieri tot mai falnici. agadirul apare alb, maiestuos, cu extreme ireale, un cannes mai saracacios si mai salbatic. regasesti pe dealul din apropiere paduricea de arbusti defrisata ca sa apara literele vreunui mesaj religios, in timp ce iesi din holurile celor mai elegante hoteluri ale lumii. mirosul patrunzator de peste aproape ca trece pragul buticurilor “dior” sau “versace”. chiar daca estompat, se simte ca orasul a fost reconstruit total dupa cutremurul din anii ’60. nu are patina. abia am asteptat sa revenim la lumea noastra colorata !

dupa agadir, mi s-a terminat bateria camerei video. zona a devenit tot mai desertica. am vazut si primele oaze. ne-a parut rau ca nu ne-am putut opri la tiznit sau la sidi ifni, doua orase care pareau din vis. tinutul selenar incepe sa devina dominant, rupt inca de cateva dune inverzite de tufe sau cactusi imensi. din loc in loc, in mijlocul pustiului, apar aceleasi sate extraterestre sau un santier cu utilaje imense care construieste ceva. se lasa seara si afara s-a racorit. la un moment dat, soseaua dispare in nisip, asfaltul se termina cativa kilometri, dupa care reapare, la fel de ciudat, gonim pe soseaua trasata pe marginea unor canioane largi de cativa kilometri si deodata, in mijlocul desertului, apare un careu de luminite: tan-tan !

trecem pe sub celebrul monument al celor doua camile si intram in oras pe o sosea cu 4 benzi luminate de neoane portocalii. ne-am luat ieftin niste camere mari si curate la hotelul “texas”, am incuiat masinile in garaj si am iesit sa schimbam niste bani si sa mancam in oras. aceeasi senzatie de film western cu arabi. cred ca, daca ma uitam mai atent, il gaseam si pe indiana jones la o masa in vreun birt.

afrika (8): chill out la essaouira

by

seara de 15 ianuarie 2007

dupa ce am hoinarit prin bazarul din essaouira, ne-am intors in apartamentul inchiriat de la elvetianul nostru si am petrecut o seara chill out. alex si jean louis au testat oala de tajin cumparata de pe drum si ne-au gatit niste pui deliciosi. vin aveam din belsug si invatasem sa ne preparam ceaiul de menta ca localnicii. televizorul era blocat pe un canal din care nu intelegeam nimic, dar marko a adus un radiocasetofon si am reusit sa prindem niste posturi cu muzica africana si araba. atmosfera ideala pentru depanat amintiri.

cei 6 coechipieri francezi care ramasesera in urma la moulay bousselham au reusit sa inlocuiasca rapid telescopul defect de pe “zebra” si au avut timp sa dea o tura prin localitatile din nordul marocului, celebre pentru culturile de cannabis plantate

pe versantii muntilor. desi e ilegal, dealerii locali ofereau din belsug hasis marocan sau afgan cu 10 dirham (adica, 1 euro) gramul. aveau table intregi si, in cateva clipe, iti framantau intre degete bucata dorita si o transformau intr-un “glonte” invelit intr-un celofan subtire. tentatia e foarte mare si o prietena care a lucrat ca jurnalist in marrakech mi-a povestit ca zeci de romani zac prin inchisorile din maroc pentru ca au incercat sa faca trafic cu hasis.

marko si fred le-au povestit o varianta plina de haz a fabuloasei vizite la resedinta ambasadorului roman din maroc, amuzandu-se copios de lumea diplomatiei si “stralucirea” ei. la fel ca noi, si ei observasera in ce curse nebunesti se aruncau soferii marocani cand ii depaseai, luand manevra drept un afront de neiertat. au blestemat gropile si bolovanii de pe “la route cotiere“, insa au admirat falezele spectaculoase si plajele pustii ale atlanticului. am adormit cu gandul la tan-tan, oras legendar, nelipsit din itinerariul aventurierilor africani, unde planuiam sa ajungem in seara urmatoare.

conacul archia de langa deva

by

in peregrinarile noastre prin tara pentru filmarile la “aruncati din tren” ne-am oprit sa dormim la conacul “archia“ de la marginea orasului deva. eram cu actritele magda catone si tania popa, care trebuiau sa stranga bani ca sa ajute o fetita in pericol sa-si piarda vederea. pentru asta, tania a dereticat prin camere, iar magda l-a scos la plimbare pe saigon, unul din caii de la herghelia pensiunii. am descoperit 12 camere, fiecare personalizata pe cate o tema, de la “maci” la “flori de camp”, “frunze” “radacini” sau “cai”. cu mobila veche, in fiecare camera, alta. cu fiecare baie in alt fel de gresie si faianta si sapun natural. cu tuica din partea casei la cina, dar daca aveti noroc sa gustati din palinca patronului, veti fi oameni fericiti. cereti platouri cu mezeluri preparate de localnici si iarna nu ratati raciturile (piftia, pentru mitici 🙂 ). poti calari pe dealuri, daca stii, iar peisajul imbie la liniste. ne-a placut.