securitate

target: supravegheați de securitate

by

8 aprilie 1999

Astăzi, n-am mai trecut pe la Centrul militar de presă. Deja mă plictiseau cu comunicatele lor care nu conțineau informații esențiale și cu importanța pe care și-o dădeau când organizau câte o conferință de presă din care nu rămâneai cu nimic.

La Media Center, am aflat că un grup de 100 de voluntari bulgari vor veni, în această săptămână, să lupte alături de sârbi. Ivan Dionisiev, liderul Legiunii bulgare auto-intitulată “Vasili Levski”, a declarat că 342 de persoane s-au înscris pe listele de voluntari, însă, mai întâi, trebuie să parcurgă o perioadă de 15 zile de antrenament. Candidații trebuiau să fie sănătoși, să nu aibă cazier și să prezinte recomandări de la ofițerii sub comanda cărora și-au satisfăcut stagiul militar. Dionisiev pretindea că, dacă trupele NATO se vor desfășura în Iugoslavia, voluntarii bulgari vor lupta în linia întâi, alături de sârbi, în batalioane de 500 de oameni comandate de ofițeri bulgari, în colaborare cu cei iugoslavi, care vor coordona operațiunile.

Ivica Mihajlovic, secretar pentru Kosovo și Metohia la Ministerul Informațiilor, a declarat că ieri, 10 civili și-au pierdut viața la Priștina, din cauza bombardamentului. Tot el a afirmat că, în ultimele 24 de ore, la casele lor din capitala provinciei Kosovo, s-au întors cam 30.000 de albanezi.

NATO are în vedere să inițieze o operațiune desfășurată “mai aproape de sol“, a afirmat astăzi Javier Solana, citat de AFP. “Acțiunea va fi îndreptată strict împotriva obiectivelor militare și nu va face victime în rândurile civililor,” a precizat Solana. Pe de altă parte, James Rubin, purtător de cuvânt al Departamentului de stat al SUA, a declarat că acordul de la Rambouillet este depășit. “Principiile acestuia nu sunt depășite, pentru că aceste principii sunt desfășurarea în Kosovo a unei forțe de pace internaționale, retragerea forțelor sârbe și autodeterminarea poporului din provincie,” a precizat Rubin.

După-amiază, pe aeroportul belgrădean Surcin a aterizat președintele Parlamentului din Cipru, Spyros Kiprianou. Ieri, Dimitris Reppas, purtătorul de cuvânt al Guvernului elen, anunțase că Milosevic i-a promis lui Kiprianou că îi va preda pe cei trei militari americani capturați la începutul lunii. NATO a salutat gestul sârbilor, însă Jamie Shea a declarat, sec, apropo de ideea suspendării, în schimb, a bombardamentelor: “Nu se pune problema unui târg. Misiunea continuă.”

Sosirea lui Kiprianou nu a fost deloc mediatizată, semn că sârbii nu erau foarte hotărâți să le dea drumul celor trei prizonieri. Ba mai mult, Ivica Dacic, purtătorul de cuvânt al Partidului Socialist din Serbia (SPS, condus de Milosevic), s-a arătat foarte surprins de zvonurile eventualei eliberari. Spre seară, Spyros Kiprianou avea să declare că “nu a reușit să obțină nici un rezultat concret”. De altfel, chiar înainte de sosirea la Belgrad a oficialului cipriot, vicepremierul sârb Vojislav Seselj afirmase răspicat: “America duce un război nedeclarat împotriva Iugoslaviei și este exclusă eliberarea celor trei americani capturați pe teritoriul iugoslav”.

Ministrul israelian al Afacerilor externe Ariel Sharon a lăsat să se înțeleagă că ar fi purtat, în secret, negocieri pentru eliberarea celor trei militari americani capturați de sârbi. Televiziunea israeliana a anunțat că Sharon ar fi trimis un emisar la Moscova și a discutat de mai multe ori cu Igor Ivanov această problemă. De parcă, dacă ar fi avut vreo influență asupra sârbilor, rușii nu ar fi încercat chiar ei să se împăuneze cu acest succes.

Astăzi, Slobodan Milosevic s-a întâlnit la Belgrad cu președintele Partidului Muncitoresc Ungar Gyula Thurmer, căruia i-a spus că atacurile NATO împotriva Iugoslaviei afectează întreaga țară, inclusiv provincia Vojvodina, unde trăiește o numeroasă comunitate maghiară (peste 350.000 de persoane). “Dacă Ungaria va accepta să devină un instrument al NATO, care este o alianță fascistă, în acțiunile acesteia împotriva Iugoslaviei, ar comite cea mai tragică eroare,” a avertizat Milosevic.

Riscul unui conflict direct între Serbia și una din țările vecine este serios luat în considerare de Albania. Fostul președinte albanez Sali Berisha, în prezent lider al Opoziției, a declarat astăzi că “Albania nu poate cere francezilor, englezilor sau americanilor să riște viața militarilor lor, fără a accepta ea însăși anumite riscuri”.

Din țară, am aflat ca Mihai Răzvan Ungureanu, pe atunci secretar de stat în Ministerul român al Afacerilor Externe, a dezmințit zvonurile vehiculate prin presă, conform cărora autoritățile iugoslave îi încorporează în toiul nopții pe etnicii români din Valea Timocului într-o mișcare specială. Adevărul este că am vorbit de multe ori cu românii din Banatul sârbesc, la telefon sau față în față. Dincolo de amărăciunea și disperarea provocate de bombardamentele NATO, dincolo de supărarea că Guvernul român se pune la dispoziția NATO și îi face să plece, rușinați, capul, în fața privirilor pline de reproș ale vecinilor sârbi, etnicii români ne-au mărturisit că încearcă, cu orice preț, să-și ferească băieții care au împlinit 18 ani din calea militarilor veniți cu ordine de încorporare. Și, de multe ori, tinerii români fugeau, împreună cu cei sârbi, să se ascundă în păduri sau chiar în România, trecând ilegal frontiera.

Conform Mediafax, Crucea Roșie Română a trimis, în această dimineață, primul transport cu ajutoare umanitare pentru refugiații din Iugoslavia. Valoarea totală a transportului, care este compus din alimente de bază, pături, articole de igienă și sanitare, cozonaci și ouă roșii, se ridică la 210 milioane de lei.

Cuvintele unui general francez, care a amenințat că NATO va distruge rețeaua de relee de televiziune a sârbilor, au stârnit mare indignare în Iugoslavia. La acestea s-au adăugat afirmațiile comandorului britanic David Wilby: “Posturile de radio și televiziune sârbești sunt un instrument de propagandă și opresiune. Slobodan Milosevic a transmis, pe calea undelor, numai ură și minciuni. Acestea devin, așadar, o țintă legitimă în campania aeriană a NATO.” M-a înfiorat cinismul acestor declarații, date de niște oameni care și-au dedicat viața războiului. Cine le conferea lor autoritatea morală de a hotărî cine spune adevărul și cine răspândește ură și minciuni? Fiind în mijlocul evenimentelor, am avut și urma să mai am, de atâtea ori, ocazia să aud minciuni ordinare spuse de aceiași lupi moraliști. Nu știu dacă reacția mea era dictată de faptul că eram, la rândul meu, jurnalist, însă m-am convins definitiv cât de lejer își pot justifica oamenii acțiunile cele mai murdare, fluturând stindardul unor idei extraordinar de frumoase și generoase.

În jurnalul RTS au fost prezentate mai multe știri despre modul în care mass-media occidentale manipulează opinia publică. Printre ele, am revăzut și un reportaj montat grosolan de CNN, în care se vorbea de bieții refugiați albanezi care fug din Kosovo, iar în imagini se vedeau oameni amârâți mergând prin zăpadă. Însă, în ziua în care se pretindea că ar fi fost realizat reportajul, în zona respectivă nu mai exista zăpadă de mai bine de o lună.

În comentariul lor, crainicii sârbi au spus că amenințările dovedesc slăbiciunea NATO, care nu îi poate învinge pe sârbi, nici în confruntarea militară, nici în cea mediatică. Și au adăugat că sunt mândri de profesionalismul lor, care îi determină pe occidentali să recurgă la asemenea amenințări și că nu le puteau face un compliment mai mare. Mai mult, au anunțat că sunt dispuși să ofere, zilnic, un spațiu de emisie de 6 ore pe frecvențele lor, oricărei televiziuni occidentale. “Nouă ne este suficient, în schimb, 6 minute pe canalele televiziunilor din țările voastre și, în câteva zile, întreaga lume va cunoaște adevărul despre agresiunea NATO asupra Iugoslaviei,” a spus crainicul sârb.

Secretarul general al NATO Javier Solana a declarat în această seară că Alianța nu a cooperat cu UCK și nici nu intenționează să-i înarmeze pe luptătorii albanezi. Totuși, în interviul acordat postului francez de televiziune France 3, Solana nu a exclus posibilitatea ca unele țări membre NATO să poată furniza arme militanților acestei mișcări secesioniste.

Jurnaliștii de la unele posturi franceze de radio, care au ajuns în provincie cu ajutorul unor membri UCK, au afirmat că Armata de Eliberare din Kosovo ajută NATO la distrugerea anumitor obiective iugoslave. Un “comandant” UCK a declarat trimișilor speciali ai France Info, Europe 1 și RTL că luptătorii albanezi sunt în permanentă legatura cu NATO și indică militarilor aliați obiectivele a căror distrugere este cea mai eficientă pentru paralizarea forțelor sârbe. Ministrul francez al Apărării Alain Richard a recunoscut că UCK furnizează informații Alianței Nord-Atlantice, însă responsabilitatea alegerii țintelor și operațiunilor revine Comandamentului de la Bruxelles.

Începând cu ora 19:00, pe podul Brankov s-au adunat din nou câteva sute de oameni la concert. Inițiativa este sprijinită de autorități. Circulația mașinilor era închisă pe unul dintre sensuri. În mijlocul podului, era oprit un camion-scenă, cu boxe și instrumente muzicale, înconjurat de oameni cu steaguri, flori și pancarte în mâini. Au cântat formații cunoscute: Moby Dick, Galija și Zana. Toată lumea purta în piept celebrele ținte. Din când în când, un imens drapel iugoslav era purtat pe brațe, dintr-o parte în cealaltă a mulțimii. Împreună cu Mile, m-am plimbat mult printre ei, realizând cât de frumoși erau, în efortul lor disperat și inutil de a-și apăra podul. Din când în când, pe râul Sava trecea câte o canoe cu făclii, iar vâslașul se saluta cu cei de pe pod. Când să plecăm, la capătul podului a apărut o limuzină luxoasă, din care a coborât Vojislav Seselj, președintele Partidului Radical din Serbia(SRS). Înalt, burtos, având sacoul umflat la piept, sub brațul stâng, de un pistol și însoțit de un impozant bodyguard, a început să se plimbe printre oamenii adunați la concert. Și-a atins repede scopul pentru care venise. În câteva clipe, era asaltat de reporterii televiziunilor, cărora le explica despre eroismul poporului sârb. Ne-am grăbit să plecăm, să rămânem în minte doar cu amintirea celor care au venit pe pod dintr-un imbold lăuntric, nu din ordin de la partid.

La aceeași oră, pe podul peste Dunăre dinspre Pancevo, alți 2.000 de sârbi au venit la un marș al tăcerii, în speranța că cineva o să respecte gestul lor și va anula eventualul ordin de a-l distruge. Exemplul a fost urmat și de locuitorii din Novi Sad, care au alcătuit un lanț uman pe singurul pod peste Dunăre rămas în picioare în oraș.

De la ziariștii care încă se mai aflau în Kosovo, am aflat că, în cimitirul ortodox din Priștina, zeci de cruci și monumente funerare au fost distruse de bombardamente, iar oseminte și fragmente de cadavre sunt împrăștiate peste tot. Locuitorii din oraș au rămas consternați în fața craterelor, unele având 6 metri adâncime și 30 de metri diametru. Singura lor reacție, consemnată chiar de jurnaliștii străini, a fost: “Este o barbarie, o lucrare a Satanei!”

NATO  a dezmințit că ar fi provocat pagubele prezentate de sârbi jurnaliștilor străini, pretinzând că a atins doar două obiective din centrul orașului Priștina. “Celalalte stricăciuni sunt provocate chiar de sârbi,” a afirmat amiralul Thomas Wilson, citat de AFP. El a adăugat că majoritatea țintelor NATO se aflau la periferia capitalei provinciei Kosovo, singurele obiective din zona urbană fiind centrala telefonică și cartierul general al Poliției. Wilson a mai precizat că principalele rafinării ale Iugoslaviei, de la Pancevo și Novi Sad, au devenit inutilizabile, în urma ultimelor raiduri aeriene. “Capacitățile de rafinare au fost reduse cu 60 %, iar rezervele militare și strategice de benzină – cu peste 20 %, însă NATO va continua să atace rafinăriile, conductele de petrol, șlepurile și podurile, în încercarea de a paraliza forțele sârbe.”

La RTS, am văzut două reportaje de război. Primul arăta avionul-spion de tip “Hunter” doborât aseară, iar cel care îl nimerise povestea cât de simplu a fost. Omul a explicat că avionul zbura cam la 5.000 de metri și, înainte de a-l doborî, i-a văzut reflexia pe radar. Celălalt reportaj, la fel de interesant, deși era evident propagandistic, îi arăta pe comandanții Corpului III al Armatei Iugoslave vizitând trupele dislocate în Kosovo.

Astăzi, alarma aeriană a sunat mai târziu decât de obicei, abia la 22:15. În ultima vreme, ne obișnuisem să o auzim pe la 20:00, pe când ne sorbeam cafeaua în holul hotelului. Imediat după alarmă, am auzit câteva bubuituri dinspre cartierul Rakovica, unde se afla o carieră de calcar, folosită – se pare – de Armată, pentru a-și adăposti efectivele și tehnica militară.

“Forțele sârbe par să fi început adunarea refugiaților care așteaptă să părăsească țara, ca să îi forțeze să rămână și au închis mai multe puncte de trecere a frontierei din provincia Kosovo,” a declarat pentru AFP Clare Short, ministrul britanic pentru Dezvoltare Internațională. “Nu știm dacă acești refugiați sunt readuși la casele lor sau altundeva în Kosovo.” Short a avertizat că președintele Slobodan Milosevic va fi considerat în întregime responsabil pentru orice abuz împotriva etnicilor albanezi care se află la discreția trupelor militare și paramilitare sârbe.

Al doilea raid asupra Belgradului a început la 0:30, când avioanele au lansat rachete asupra cartierului Zvezdara și, din nou, în Rakovica. La aceeași oră, era bombardat și Novi Sad-ul. De obicei, având în vedere distanța mică dintre cele două orașe (vreo 80 de kilometri), când unul dintre ele era atacat, la scurtă vreme venea și rândul celuilalt. În noaptea asta, cerul era roșu și înspre Pancevo, semn al unui incendiu în zona rafinăriei.

Se pare că NATO a lansat un atac serios asupra întregii Iugoslavii. La 0:50, au fost provocate distrugeri în satul Pricevic, de lângă Valjevo. La 1:00, uzinele “Zastava” din Kragujevac au fost cuprinse de flăcări. Tot atunci, se producea o mare explozie, urmată de un violent incendiu, la depozitele “Jugopetrol” din Smederevo. Pentru a stinge flăcările au fost trimise echipele de pompieri din Belgrad, iar primele informații indicau pagube foarte mari. Lângă Jagodina, a fost bombardat releul de televiziune de pe muntele Crni Vrh. La 1:20, într-un al doilea raid, avioanele NATO au mai lansat 5 rachete asupra uzinelor din Kragujevac. Abia pe la ora 5:00, pompierii au reușit să localizeze incendiile izbucnite aici.

La radio s-a anunțat că, ieri după-amiază, o echipă a postului de televiziune german ZDF, care fusese arestată miercuri seara, deoarece filma într-o zonă interzisă, a fost eliberată. Noi suntem sub o atentă supraveghere aici, la hotel. Noroc că Mile este sârb, iar eu știu binișor să vorbesc sârbește, așa că suntem considerați prieteni. Azi-dimineață, un tânăr pletos, îmbrăcat în costum de blugi, i-a arătat lui Mile o legitimație de la Securitate și l-a întrebat despre mine. Mile i-a răspuns să nu-și facă griji, pentru că sunt “de-al lor”. Se pare că l-a crezut, pentru că nu s-a mai legat de noi. Doar în seara asta, ne-a sunat să ne spună că o echipă a unei televiziuni din România a fost prinsă filmând între Vîrșeț și Belgrad și ne-a întrebat dacă sunt dintre cei cazați la hotel “Toplice“. Nu erau și l-am rugat să afle cum îi cheamă și de la ce televiziune sunt. N-a mai sunat, dar ne-a transmis că au fost expulzați rapid.

Un sondaj de opinie realizat de “Washington Post” și ABC arată că 58 % dintre americani se pronunță în favoarea unei intervenții terestre în Iugoslavia, ca urmare a degradării situației umanitare. Cu toate acestea, aproape 50 de procente dintre cei chestionați nu doresc ca în conflict să-și piardă viața soldați americani. În Franța, 53 % dintre persoanele care au răspuns unui sondaj realizat de institutul IPSOS pentru revista “Le Point” nu au încredere în informațiile furnizate de NATO despre conflictul din Kosovo, însă peste 60 % aprobă atitudinea președintelui și premierului francezi. Două treimi dintre alegătorii britanici îl susțin pe Tony Blair, care a devenit, în urma războiului din Iugoslavia, unul din cei mai populari premieri din Marea Britanie de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Sirenele de încetare a alarmei aeriene, de la ora 7:25, le-am auzit în somn, după ce îmi transmisesem corespondența pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. Am început să mă îngrijorez, pentru că relatările mele riscau să devină stereotipe. Raiduri aeriene, bombe, incendii, morți, răniți, distrugeri. În fiecare zi – la fel. Se schimba doar orașul sau numărul victimelor. Cu toată îngrijorarea produsă de un război la granițele României, nu era greu să-mi imaginez că lumea se va plictisi de atâtea înșiruiri de nenorociri și îmi băteam capul ce să aduc nou, în fiecare transmisie, pentru a menține interesul telespectatorilor față de drama vecinilor noștri.

Share

target: nato lovește rafinăria din novi sad și orașul aleksinac

by

5 aprilie 1999

După o noapte grea, am luat-o de la capăt. Alarma aeriană s-a ridicat la ora 7:00. După ce am pornit spre centru, am început să aflăm doar vești deloc promițătoare. Guvernul federal a emis mai multe hotărâri, una mai a dracului și mai ușor de interpretat decât cealaltă. De astăzi, tranzitul substanțelor periculoase pe teritoriul iugoslav a fost interzis. Doar Ministerul federal al Apărării va mai putea da aprobari în continuare. Vestea cea mai proastă, însă, se referea la instituirea Legii Marțiale. De azi, orice reprezentant al Poliției, Securității sau Armatei poate percheziționa pe oricine. Pentru a începe cercetarea penală împotriva cuiva, nu mai este nevoie de mandatul Procuraturii, este suficient să existe suspiciuni că respectivul ar fi comis o anumită categorie de infracțiuni. Acestea au fost descrise astfel: infracțiuni împotriva siguranței statului, omenirii și dreptului internațional, împotriva Armatei Iugoslave, precum și alte infracțiuni pentru care pedeapsa prevăzută în Codul penal depășește 5 ani de închisoare. În unele situații, judecătorul poate da sentințe în absența unui procuror. De asemenea, ofițerii Ministerului de Interne pot declanșa anchete fără să aibă nevoie de un mandat al procurorului și pot aresta pe oricine, pe o perioadă de maxim 30 de zile.

Aceste decizii, deși normale în situație de război, ne dădeau fiori, deoarece îi cunoșteam pe polițiștii și pe militarii sârbi, care nu știu de glumă când trebuie să-și facă datoria și, mai ales, când sunt convinși că luptă să-și apere țara. Viitoarele săptămâni aveau să ne confirme bănuielile.

Săptămânalul american “Newsweek” dezvăluie că, la începutul anilor ’90, CIA a refuzat să susțină un complot împotriva lui Slobodan Milosevic – pe atunci președinte al Serbiei – pus la cale de apropiați ai acestuia care se bazau pe sprijinul Armatei iugoslave. Un consilier politic al lui Milosevic s-a dus în SUA, unde a prezentat proiectul de complot și a cerut ridicarea sancțiunilor împotriva Iugoslaviei și sprijin economic din partea americanilor, după ce acesta ar fi fost înlăturat de la putere. CIA a respins planul, iar Milosevic a aflat și a făcut o serie de epurări în anturajul său.

După spectaculoasa întâlnire cu Slobodan Milosevic de la Belgrad, astăzi, Ibrahim Rugova l-a primit, în vila sa din cartierul Velanje din Priștina, pe ambasadorul rus Iuri Kotov. Desigur, și această întâlnire a fost intens mediatizată de sârbi, mai ales că declarațiile lui Rugova le conveneau de minune. “Am fost la Belgrad și nu doresc să mă ocup de speculațiile ziariștilor,” a dezmințit el afirmațiile din presa occidentală conform cărora întâlnirea sa cu Milosevic ar fi fost o înscenare. “Autoritățile iugoslave mi-au confirmat că sunt un om liber, însă mi-au spus că se tem pentru securitatea mea.” Liderul albanez ar dori să plece la Skopje, pentru că, de la Priștina, izolat și fără consilierii săi, nu poate contribui la rezolvarea crizei. El a cerut autorităților de la Belgrad să conlucreze mai mult cu comunitatea internațională, spre a găsi o soluție politică pentru întreaga regiune a Balcanilor și, desigur, pentru Kosovo. Iuri Kotov a explicat ziariștilor că a intervenit pe lângă sârbi pentru ca aceștia să-i acorde autorizația de a pleca în străinătate.

Rugova s-a întâlnit la Priștina și cu vicepremierul iugoslav Nikola Sajnovic, cu care a avut o discuție cu ușile închise. La sfârșitul acestei întrevederi, cei doi au dat un comunicat, în care se declarau pregătiți să înceapă “lucrul în comun” în două domenii: reglementarea politică a situației din Kosovo și întoarcerea refugiaților la casele lor.

Sârbii au anunțat că au fost reluate cursele de autobuze între Belgrad și capitala provinciei Kosovo. Trei autobuze pe zi vor pleca în cursă și vor ajunge la Priștina trecând prin Niș. Oraș în care alarma de aseară a fost ridicată abia astăzi, la 13:37. Și deasupra căruia – susțin sârbii – ar fi fost doborâte 3 avioane NATO care au participat la bombardamentele de azi-noapte.

“Washington Post” a dezvăluit astăzi că șefii Statelor Majore americane și-au exprimat, încă înainte de lansarea acesteia, îndoieli asupra eficienței unei intervenții în Iugoslavia. Ei susțineau că nu există garanții că atacurile aeriene ar rezolva problema din Kosovo și nu aveau încredere în teoria lui Madeleine Albright, conform căreia criza din Kosovo va destabiliza întreaga regiune a Balcanilor. Militarii americani considerau că o intervenție în Iugoslavia nu ar fi în intereseul național al SUA și că sancțiunile economice împotriva Belgradului ar fi suficiente. De asemenea, un general citat de cotidianul american și-a exprimat reținerea față de o eventuală intervenție terestră.

Nici fostul cancelar german Helmuth Schmidt nu era un adept al participării țării sale la intervenția NATO, pentru că o considera neconstituțională. Într-un interviu publicat în săptămânalul elvețian “L’Hebdo“, Schmidt a declarat că Germania și partenerii ei europeni au permis Statelor Unite, într-o manieră imprudentă, să se folosească de aceste țări pentru a-și urmări propriile interese.

Am trecut prin Trg Republike, unde azi cântau din nou trupe rock. I-am ascultat pe Galija și Tony Montano, care mi-au amintit de anii ’80, când erau în mare voga și îi auzeam la posturile de radio sârbești. Moda concertelor s-a extins cu o viteză nebună și formațiile sunt într-un continuu turneu prin țară. De exemplu, azi au fost organizate concerte de protest împotriva războiului în piețele din capitala Muntenegrului, Podgorica și în orașele Novi Sad, Niș, Leskovac, Loznice, Pozarevac, Smederevo, Secani și Valjevo.

Pe zidurile din centrul Belgradului, au început, de ieri, să apară posterele anti-NATO. Pe unul dintre ele, intitulat “Noua Ordine Mondială“, era caricatura unui Bill Clinton, care își ținea într-o mână penisul, de dimensiuni uriașe, cu care urina peste întreg globul pământesc. Cel de-al doilea, mult mai reușit, ironiza modul de viață al americanilor. Înfățișa Anul Nou într-o familie de americani. O cameră coșcovită, colcăind de șobolani. Un brad prăpădit, de crengile căruia spânzura un clovn și o păpușă fără o mână și un picior. Într-un colț al camerei, un copil stătea necăjit pe oliță, nebăgat în seamă de nimeni. Mama lui zăcea sprijinită de un perete, cu privirea goală și o seringă cu heroină înfiptă în venă. Într-o criză de isterie, tatăl se învârtea în mijlocul camerei, cu o carabină de mare calibru în mână. Am râs cu lacrimi când am văzut afișele, lipite peste tot.

Ministerul federal de Externe a anunțat astăzi că, în perioada 31 martie – 1 aprilie, în Kosovo au fost descoperite cadavrele a 29 de persoane neidentificate. Comunicatul precizează că toate cele 29 de persoane ar fi fost împușcate de UCK. La rândul ei, agenția de presă a UCK, Kosovapress, a publicat la Bruxelles o listă cu 178 de persoane care ar fi fost executate de militarii sârbi în satele din Kosovo. 126 dintre cei ucisi au fost împușcați la Izbica. Cea mai mare parte erau bărbați cu vârste între 19 și 90 de ani. Potrivit mărturiilor a 6 supraviețuitori ai masacrului, bărbații ar fi fost împărțiți în grupuri de 30-40 și împuscați de grupe a 6 câte soldați, desemnați de superiorii lor. Dezvăluirile nu au putut fi confirmate din surse independente, însă o casetă cu imaginile mai multor cadavre a fost difuzată de câteva posturi occidentale de televiziune.

Decizia mai multor țări occidentale de a primi refugiați din Kosovo, pentru a evita destabilizarea regiunii, întâmpină reticențele Italiei și Franței, care se tem că, în acest fel, este favorizată epurarea etnică, dezvăluie AFP. Ieri, Jamie Shea anunțase că Germania este gata să primească 40.000 de refugiați, Grecia și Canada – câte 5.000, Norvegia – 6.000, iar Turcia și Statele Unite – câte 20.000. Prim-miniștrii francez și italian au declarat, însă, că dispersarea refugiaților prin Europa ar reprezenta o acceptare a politicii de epurare etnică practicată de Milosevic, adăugând că este fundamental ca refugiații albanezi să se poată întoarce acasă. Astăzi, un prim grup de 150 de albanezi din Kosovo a sosit într-o tabără pentru refugiați din Turcia, unde se aflau, deja, peste 5.000 de refugiați veniți prin Bulgaria. La rândul lor, miniștrii de Externe român și bulgar au declarat că, din cauza dificultăților economice prin care trec cele două țări, nu pot primi refugiați din Kosovo fără să aibă susținerea organizațiilor internaționale.

De când s-a încălzit afară, mi-am făcut obiceiul ca, în fiecare după-amiază, înainte de a pleca spre hotel ca să-mi transmit corespondența pentru știrile de la 19:30, să stau o jumătate de oră pe o terasă din Trg Republike. Uneori, venea și Mile, dar de cele mai multe ori eram singur. După ce, două zile la rând, am cerut bere Amstel, începând cu a treia zi, chelnerul venea zâmbind și mă întreba direct: “Un Amstel?” După vreo 3 săptămâni, a venit într-o după-amiază și mi-a spus: “Îmi pare rău, nu mai avem bere Amstel. Ce altceva pot să vă aduc?” I-am cerut un gin tonic și multă vreme era suficient să mă așez la masă, să mă vadă de la distanță și să ne salutăm, ca să vină, imediat, cu un pahar de gin tonic. Întotdeauna, lăsa pe masă paharul și un bon pe care scria cât costă și nu mă mai deranja decât dacă îi făceam eu semn. Banii îi lăsam lângă scrumieră și, deși era o terasă mare, deschisă, în centrul orașului, niciodată nu și-a făcut griji că ar putea cineva să plece fără să plătească. Îmi amintesc cu plăcere figura radioasă cu care, spre sfârșitul războiului, a venit să-mi spună: “Azi avem și Amstel, și gin tonic. Ce alegeți?”

Era multă lume pe străzi și era o plăcere să stai o jumătate de oră la soarele care începea să prindă puteri și admiri tinerele superbe care se plimbau prin centrul orașului. Îmi puteam pune ordine în gânduri și, uneori, citeam ziarele sau vorbeam la telefon cu cei din țară.

Astăzi, am citit în “Politika“, principalul cotidian iugoslav (controlat de autorități), detalii despre meciul amical de fotbal dintre Partizan Belgrad și AEK Atena, programat pentru miercuri. Biletul va costa 20 de dinari, banii urmând să fie vărsați într-un cont destinat ajutorării victimelor războiului. Grecii îi ajută mult pe sârbi și tocmai au ajuns la Belgrad 5 camioane cu 100 de tone de hrană și medicamente, ajutoare trimise de Biserica Ortodoxă din Salonic. Multe erau destinate copiilor. Conform unei hotărâri a guvernului, cursurile școlilor au fost suspendate, în continuare, până după ridicarea stării de război și cei mici trebuie ajutați să treacă peste dificultățile provocate de bombardamente.

Totuși, astăzi, într-un mesaj televizat către națiune, premierul grec Costas Simitis a ținut să atragă atenția că țara sa nu poate să se marginalizeze în acest conflict, “datorita pericolului prezentat de poziția activă a Turciei“. El i-a asigurat pe greci că nu va antrena țara în conflictul din Kosovo, iar în privința refugiaților, nu va accepta o povară care să depășească puterile sale.

Conform AFP, Pentagonul a anunțat că un avion de tip Hercules C-130, varianta “Commando Solo“, a început să difuzeze emisiuni radio și de televiziune, pe frecvențe compatibile cu cele iugoslave. De asemenea, un alt aparat, care operează la mare altitudine, la limita de nord a teritoriului iugoslav, a aruncat sâmbătă 2,5 milioane de manifeste, în care se cerea sârbilor să nu-l mai asculte pe Slobodan Milosevic.

Astăzi, echipa RTS care stă la Priștina și transmite știri de acolo a primit medalia de onoare pentru curaj. Într-adevăr, le fel cum mulți ne invidiau pe noi că am avut ocazia să fim la Belgrad, în mijlocul unui război, tot așa îi invidiam și noi pe cei care au putut să stea la Priștina, unde ni se părea că ar fi miezul evenimentelor. Oricum, era mult mai periculos și îi admiram cu sinceritate pe colegii noștri de acolo.

Ultimele bilanțuri ale bombardamentelor de azi-noapte asupra orașului Niș estimau pagubele provocate la peste 5 milioane de dolari. La jurnalul RTS am văzut o imagine care m-a impresionat foarte tare. O rachetă NATO a lovit, cu o precizie milimetrică, clădirea Comandamentului Corpului III al Armatei Iugoslave. Sediul era între alte două clădiri, lipit de acestea, însă racheta a lovit doar comandamentul, clădirile celelalte fiind mai puțin afectate, doar de suflul exploziei sau de vibrații.

Un elicopter de tip UH-60 Black Hawk, care efectua o misiune de rutină în spațiul aerian al Republicii Srpska, a fost atacat în această după-amiază, în jurul orei 16:30, cu grenade provenind de la un lansator de tip AG, fără a fi atins, a anunțat Sheena Thomson, purtător de cuvânt al trupelor SFOR din Bosnia, citată de AFP. Atacul a avut loc în regiunea Teslic, la 90 de kilometri nord-est de Sarajevo.

La ora 20:20, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene. La scurtă vreme, s-a anunțat că a căzut podul peste Dunăre de lângă Sombor, din nordul Iugoslaviei. Într-un raid aerian care a început la 22:15 și a durat 10 minute, a fost bombardată zona industrială, fiind vizate, în special, instalațiile petroliere, iar podul peste Dunăre, care avea două benzi de șosea și două linii de cale ferată, a ajuns în valuri.

La aceeași oră, Niș-ul era din nou sub bombe, pentru a patra oară în ultimele 24 de ore. În oraș s-a anunțat că nu sunt mari pagube materiale. Atacul fusese concentrat asupra aeroportului. O rachetă a fost pulverizată în aer de antiaeriana iugoslavă.

Un sfert de oră mai devreme, atacul avioanelor aliate primea o ripostă puternică din partea artileriei antiaeriene din Novi Sad. Cu toate acestea, în oraș s-au auzit mai multe explozii foarte puternice și – de pe acoperișul hotelului nostru din Belgrad – puteam vedea câțiva nori de fum. A fost lovită rafinaria și mai multe obiective civile au fost avariate. În oraș nu s-au mai putut vedea canalele televiziunii naționale. Se pare că au fost lovite instalațiile releului de pe Fruska Gora. Ne-am sunat prietenii din Novi Sad și ne-au povestit că un avion ar fi venit în picaj, încercând să distrugă și ultimul pod peste Dunăre rămas în picioare. Armata Iugoslavă, însă, amplasase mai multe baterii de artilerie antiaeriană în jurul acestuia și au respins atacul. S-a anunțat chiar că avionul – tot un F-117 A – ar fi fost lovit și ar fi căzut pe muntele Remete. Într-adevăr, în regiune au fost observate două elicoptere de recuperare ale NATO.

Un alt pod, cel de la Kursumlija, peste râul Toplice, de pe autostrada Niș-Pirot, a fost lovit de bombe la 21:30. Ceva s-a întâmplat și la Aleksinac, unde sârbii au anunțat că ar fi fost lovite mai multe clădiri civile și că ar exista victime. Dar despre asta, aveam să aflăm detalii mai târziu.

La televizor am vazut deja imagini de la incendiul izbucnit la rafinăria din Novi Sad, iar la ora 23:00, pompierii continuau să se lupte cu flăcările. Cartierul Shanghai, situat în apropiere, a fost evacuat, deoarece fumul făcea aerul irespirabil. Oficialitățile au anunțat că încă un avion inamic ar fi fost doborât și a căzut în regiunea Petrovaradin. Ca de obicei, NATO avea să dezmintă a doua zi că ar fi pierdut vreun avion. La Aleksinac se spunea că a fost distrus un sfert din oraș, stația de salvare și mai multe case. Alte informații descriau scene de coșmar: 10 blocuri distruse, o stradă întreagă rasă de pe fața pământului, oameni nevinovați morți sau răniți. Corespondenții postului de televiziune Studio B au anunțat că cel puțin 5 persoane au fost ucise, iar alte 20 rănite. RTS amintea insistent că, tot în noaptea de 5/6 aprilie, dar în 1941, aviația nazistă bombarda pentru prima oară Belgradul.

O jumătate de oră după miezul nopții, 4 rachete au fost lansate asupra Priștinei, fiind atins un releu de televiziune din sud-estul orașului. Celelalte explozii au fost auzite în zona aeroportului Slatina. De asemenea, la Prizren, cazarma “Țarul Dusan Silnîi” a fost bombardată pentru a patra oară.

AFP a anunțat că NATO a autorizat astăzi Statele Unite să trimita în Albania 24 de elicoptere de luptă de tip AH-64 Apache, în vederea utilizării lor în Kosovo. Ele vor fi însoțite de circa 2.000 de militari, însărcinați cu protecția aparatelor, supranumite “ucigătoare de tancuri”. Executivul american și-a asumat riscurile unor pierderi, deoarece elicopterele Apache, foarte eficiente în lupta împotriva blindatelor, zboară relativ încet, la joasă altitudine, fiind mai vulnerabile în confruntarea cu rachetele sol-aer.

După ce ne-am mai liniștit și am coborât în camera de hotel, la 2:38, am auzit în apropiere o explozie. Răsunase ca o petardă sau o grenadă de mână. Și chiar era o grenadă, pe care un sârb mai arțăgos o aruncase în curtea unei moschei din apropierea hotelului nostru. Liderul comunității islamice din Belgrad Hamdija Jusufspahic avea să declare, a doua zi, că nimeni nu a fost rănit, ci doar geamurile unei anexe au fost sparte de suflul exploziei. Moscheea Bajrakli, ridicată în 1521, este unul din cele mai vechi edificii din Belgrad.

La 3:45, în jurul orașului Kraljevo au explodat 3 rachete. La 3:47, deasupra Belgradului s-au auzit, din nou, avioanele NATO. Câteva clipe mai devreme auzisem niște bubuituri, cred că dinspre Pancevo. Începea încă un raid. Din fericire, a fost scurt, pentru că avioanele n-au putut depăși barajul de foc al antiaerienei. La 4:35, releele de televiziune de la Kragujevac si Jagodina ardeau, lovite de bombe. La 5:36, avioanele au mai venit o dată, lansând câteva proiectile tot spre Pancevo. La 6:05 și 6:14, eram din nou pe acoperiș. Se luminase de ziuă și doar auzeam avioanele și bubuiturile exploziilor, de această dată în Belgrad, însă nu ne mai puteam da seama din ce direcție, pentru că nu mai vedeam din ce parte trage antiaeriana. În sfârșit, la 7:42 am auzit sunetul lung și neîntrerupt al sirenelor. Înceta alarma aeriană, începea o nouă zi.

Share

Timișoara, 20 decembrie 1989, primul oraș liber de comunism

by

20 decembrie 1989

Era o dimineață superbă. Perfect senin. Soare strălucitor, cu acele raze blânde și calde care-ți relaxează fața. Dimineți din cele pe care încă le mai întâlnești iarna în Timișoara. Locuiam în Soarelui, un cartier mai nou al Timișoarei, cu blocuri comuniste gri și strâmbe, cu alei butucănose și pline de noroi. Spre stația de tramvai mergeai pe o alee printre un stadion și gardul intreprinderii AEM, alee pe care am prins-o pe când era doar o potecă de pământ, născută din urmele pașilor celor din schimbul întâi. Și care trecea, desigur, pe lângă o mică mlaștină cu stuf și broaște.

Pe la 9:00, am plecat spre intersecția cea mare de pe Calea Buziașului. Mi-au dat lacrimile: muncitorii de pe platforma industrială ieșeau în stradă. În ordine, începând cu intreprinderile de la marginea orașului, cărora li se alăturau ceilalți, în drumul către centru. Coloana de la IOR s-a unit cu cea de la “Electrotimiș“, apoi AEM și au luat-o în jos spre “Spumotim“, “Tehnometal“, “Detergenți“… Strigau “Acum ori niciodată!” “Români, veniți cu noi!“. Era o imagine copleșitoare. Hotărâți, cu drapele cu stema decupată și pancarte cu numele intreprinderii și “Libertate!” sau “Jos Ceaușescu!“, pictate stângaci pe niște pânze găsite în magazie.

Am fugit repede la studioul lui Liviu Butoi de lângă liceul “C.D.Loga”. Nu era acolo. Când am ajuns în Piața Operei, am auzit “Libertate!” și “Armata e cu noi!” dinspre Parcul Central. De la gară, veneau coloanele cu muncitorii de la “Solventul” și “ELBA“. În fruntea lor, un autoblindat cu țeava trecută prin gaura din drapelul național, călărit de militari îmbrățișați de oameni simpli. Au ocolit parcul și au îngenuncheat în fața Catedralei, rostind într-un cor monumental “Tatăl nostru“.

În fața Operei s-au adunat mii de oameni. S-a umplut piața. O parte voiau să ajungă în balconul Operei, alții cereau să mergem la Comitetul Județean de Partid. M-am întâlnit cu Liviu Butoi și am fugit să luăm aparatul foto. Cumpărase mai demult din piață o vechitură de la începutul secolului XX, care arăta ca o cutie neagră de cafea și nimeni nu bănuia ce este de fapt. Obturatorul era acționat manual, dar Liviu învățase să intuiască timpul de expunere, după lumina zilei. Făcea poze pe film lat, de o calitate surprinzătoare. Am așteptat coloana lângă hotelul Continental. În intersecție, era o tanchetă ai cărui militari au fraternizat cu mulțimea. Când s-a umplut de lume, cineva a venit cu ideea să pornim spre Comitetul Județean PCR la adăpostul tramvaielor oprite deja. Oamenii au vorbit cu vatmanii și am început să înaintăm. Când am ajuns în dreptul bulevardului C.D.Loga, ne-am oprit.

coloanele de manifestanți ajung lângă comitetul județean pcr timiș, la adăpostul tramvaielor, în 20 decembrie 1989

Clădirea Comitetului Județean de Partid era înconjurată de 3 rânduri de militari. Primii erau soldați, următorii – din trupele regulate ale Miliției, iar ultimul rând era format din parașutiștii de la Buzău sau Caracal. În stânga clădirii, în fața Facultății de medicină, erau blindate și camioane cu soldați. Au fost momente de șovăială… Dacă trag? Lumea scanda “Fără violență!“, “Armata e cu noi!” și “Soldați, soldați, pe cine apărați?“.  Ni se părea că suntem prea puțini. Deodată, scandarea “Libertate!” a început să crească tumultuos, ca valurile unei viituri. “Vine UMT-ul!” a strigat cineva. Nu știu de ce, dar strungarii, sudorii și lăcătușii de la UMT ni se păreau un fel de arhetip al muncitorului vânjos, hotărât și invincibil. În fruntea lor, ca un Poseidon ieșit din valurile oceanului, era un bărbos îmbrăcat într-un cearșaf alb, pe care scria “Libertate” și “Jos Ceaușescu!”. Mai târziu, am aflat că se numește Ion Marcu.

Coloanele care veneau dinspre Podul Decebal au urmat aceeași tactică cu tramvaiele. În scurtă vreme, lumea a prins curaj și mulțimea a umplut strada pe jumătate. Eram față în față: militarii care apărau Comitetul Județean și noi, flancați de tramvaie. Între cele două tabere, erau liniile de tramvai și cele două scuaruri cu pomi. Militarii erau, evident, descumpăniți de scandările noastre și de momentele când îngenuncheam, rostind “Tatăl nostru”. Nici nu știu când am ocupat și restul străzii, ajungând la doi metri în fața lor. Liderii care își conduseseră coloanele de la intreprinderi au constituit un comitet ad-hoc, care parlamenta cu ofițerii. La un moment dat, aceștia au acceptat să retragă parașutiștii, în uralele mulțimii, care striga “Armata e cu noi!”. De undeva, a apărut o portavoce, prea slabă, însă, pentru a stăpâni mulțimea. Din clădire, au tot început să iasă persoane care parlamentau cu cei din primele rânduri.

manifestanții ajunși în fața sediului cj al pcr timiș în 20 decembrie 1989. foto: lucian puiu

S-a căzut de acord ca o delegație a demonstranților să intre în clădire. Lista s-a format destul de greu. La cât de înfierbântat eram de ce se întâmpla, aș fi vrut să intru și eu, dar maturitatea lui Liviu Butoi ne-a oprit. Au urmat clipe lungi de așteptare și, când lumea a început să-și piardă răbdarea, în balcon au apărut reprezentanții noștri, care încercau să liniștească atmosfera. La început, strigau, apoi cineva le-a adus portavocea și, într-un final, difuzoarele unei stații de amplificare au fost scoase pe geam. Erau, evident, încordați. Și-au spus numele de mai multe ori, rugând oamenii să le țină minte, dacă li se va întâmpla ceva.

Mi-l amintesc și acum, în afară de Marcu, pe Sorin Oprea, pe care-l văzusem prima oară în 16 decembrie, încercând să mobilizeze studenții din Complex. Erau Ioan Savu, cu părul vâlvoi și o barbă neagră de călugăr, Petru Boroșoiu, un tip cam isteric care mă enerva, Petre Petrișor, un jurist rotofei cu mustață stufoasă. Mai erau și alții, de care mi-am amintit mai târziu, când aveam să-i cunosc, dar pe aceștia îi știu cel mai bine dintre cei ce au intrat la negocieri. Veneau pe rând afară, să ne spună ce-au mai obținut sau ce se întâmpla, iar noi reacționam aprobator sau nu. Uneori, părerile erau diferite, dar oamenii ascultau ce strigă și ceilalți și, în scurt timp, se coagula un răspuns, ca într-o democrație ciudată, redusă la esențe. Era fascinant. Liviu trăgea poze după poze, iar eu încercam să-l protejez. Când ni s-a terminat filmul, a fugit până acasă și a ascuns aparatul, apoi s-a întors. Din păcate, filmul acela zace și acum la un fotograf din Timișoara, care promite să ni-l returneze, dar ne tot amână și se laudă că pozele făcute de noi ar fi ale sale.

La un moment dat, cineva a spus că în clădire este prim ministrul României, Constantin Dăscălescu. La cererea mulțimii, a ieșit în balcon, adus, parcă, de ceafă, de Marcu și de Savu. Era timorat și a încercat să promită să rezolve o parte din lista de revendicări. Singura verificabilă era eliberarea imediată a celor arestați în ultimele zile. Celelalte – cum erau demisia guvernului și a lui Ceaușescu, alegeri libere, libertatea presei, doliu național și pedepsirea vinovaților pentru morții de la Timișoara – nu stăteau, oricum, în puterea lui. Parcă la un moment dat, Dăscălescu și-a anunțat demisia, încercând să mai potolească vuietul mulțimii. Oamenii se temeau că trage de timp, pentru a ne pregăti o cursă după căderea serii. A promis că va transmite la București doleanțele Timișoarei.

Între timp, o delegație a plecat la Consulatul iugoslav, pentru a transmite lista revendicărilor și numele celor care au intrat în Comitetul Județean PCR. Aveam încredere în frații noștri sârbi că vor mediatiza lista și lumea întreagă va afla de Timișoara. N-am greșit. Am aflat mai târziu că așa s-a și întâmplat. Spre seară, cineva a anunțat că Ceaușescu va vorbi la televizor despre Timișoara. A fost scos un televizor pe geam și mulțimea parcă a explodat, la auzul cuvintelor dictatorului.

Ne numise “elemente huliganice“, care puneam în primejdie independența și suveranitatea patriei, pe care voiam s-o dezmembrăm și chema întregul popor la “unitate și solidaritate, pentru apărarea cauzei socialismului“. Răspunsul nostru a fost instantaneu: “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Am aflat că Ceaușescu decretase stare de necesitate în județul Timiș. La Timișoara, însă, armata chiar trecuse de partea Revoluției. Militarii au fost retrași în cazărmi. Orașul era în mâinile noastre. După ora 22:00, au apărut primele semne pentru îmbunarea oamenilor. Au început să sosească cei arestați în ultimele zile. Primii au reușit cu greu să ne convingă că sunt autentici, însă eliberarea lor a fost confirmată de informațiile care circulau din gură în gură.

În acest timp, un alt comitet revoluționar se formase în clădirea Operei. Nici mie, nici lui Liviu și nici multor oameni nu ne-a plăcut scindarea aceasta și am hotărât să rămânem în fața Comitetului Județean PCR. Cei din primele rânduri formaseră coloane de protecție a clădirii, după ce militarii au fost retrași. Spre miezul nopții, s-a aflat că Dăscălescu, Emil Bobu și ceilalți trimiși ai lui Ceaușescu au fugit prin curtea interioară, iar lumea a început să se rărească. Liderii din echipa de negociere au plecat, și ei, la Operă, așa că ne-am dus și noi acolo.

balconul operei din timișoara în 20 decembrie 1989

Țin minte din noaptea aia și un detaliu care mi-a sărit în ochi, de care îmi amintesc de fiecare dată când aud teoriile unei conspirații internaționale care ar fi ajutat Revoluția de la Timișoara. Când am ajuns la trecerea de pietoni de lângă Muzeul Banatului, am lăsat prioritate unei mașini roșii, o Lada cu numere rusești, în care erau două persoane. Îmi amintesc cum am râs cu Liviu de ei, la gândul că au nimerit la Timișoara, să-și vândă fierbătoarele, taman când noi făcem Revoluție.

Pe la ora 2:00, când am ajuns noi, în Piața Operei mai erau vreo 300 de oameni, de care cei din balcon se rugau să nu plece, pentru că vor fi atacați de securiști și omorâți, dacă îi vom lăsa singuri. Din noaptea aceea, îi mai țin minte doar pe Ioan Chiș, ale cărui vorbe erau încărcată de multă căldură umană, pe Lorin Fortuna, cel care avea să ajungă primul primar al Timișoarei, iar mai apoi conducea cruciada împotriva reptilienilor în emisiuni obscure de televiziune și pe Claudiu Iordache, pentru că se recomandase scriitor și îmi era rușine că nu auzisem de el. Nu știu de ce, dar grupul de revoluționari din Operă mi se părea mult mai dubios decât cel de la Comitetul Județean PCR, așa că pe la 4:00, am plecat acasă și am adormit fericit: Radio Europa liberă relata ce se întâmplase la noi în zilele trecute. În piață mai erau vreo 50-100 de oameni, adunați în jurul unui foc.

Timișoara se declarase primul oraș liber de comunism din România.

Share

Timișoara, 19 decembrie 1989

by

Ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate și interesante din timpul Revoluției de la Timișoara. În principalele intersecții din oraș fuseseră desfășurate efective ale Armatei, însoțite de tancuri sau TAB-uri. Militarii stăteau cu ochii în pământ, sub privirile pline de reproș ale timișorenilor. Nimeni nu scotea un cuvânt, însă simțeam că orașul fierbe și că se pregătește ceva. Informațiile continuau să circule sub formă de zvonuri cu o viteză incredibilă, îndelung exersată în anii regimului comunist. Cea mai fierbinte și revoltătoare știre plecase de la bolnavii din Spitalul județean. Pe la 1:00 noaptea, aceștia observaseră mișcare în dreptul intrării la Morgă: cadavrele celor împușcați erau încărcate într-un TIR frigorific, care a plecat într-o direcție necunoscută. Confirmarea acestui zvon a venit de la medicii și asistentele care au povestit că directorul spitalului a fost nevoit să predea Securității toate evidențele legate de morții și răniții din zilele precedente. Inclusiv fișele de observație pe care le văzusem cu ochii mei, cu o zi înainte, în spital.

Am înțeles că Securitatea încearcă să șteargă urmele masacrului a cărui dimensiune nimeni nu o știa și era clar că, dacă nu se va întâmpla ceva major, regimul Ceaușescu va așterne plumbul tăcerii peste cele petrecute. Cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la Europa liberă, care începuseră să relateze despre Revoluția noastră, însăvorbeau doar de doi morți confirmați până acum. Nu știu de unde s-a răspândit ideea că muncitorii marilor intreprinderi trebuie să intre în grevă, după modelul sindicatelor din Polonia. Încurajator era că inițiativa a prins.

Pe la prânz, un prieten ne-a povestit că muncitoarele de la “ELBA” au intrat în grevă și că totul a pornit de la o femeie și un copil, împuscați de un individ în uniforma gărzilor patriotice pe podul dinspre Piața Iosefin. Spre oroarea tuturor, copilul ar fi fost aruncat peste balustradă, în râul Bega. În realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia îl purta cu ea. Imediat, a ajuns la intreprindere Radu Bălan, prim secretarul Comitetului Județean PCR Timiș, simpatizat de timișoreni pentru că era bănățean și fusese primar de treabă cu ani în urmă. Nu apucase să arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o lună, în locul lui Cornel Pacoste (care și-a transformat numele în renume, fiind unul din cei mai detestați prim secretari pe care i-a avut județul Timiș). Aflând că Ceaușescu i-a luat comanda județului și l-a trimis la Timișoara pe Ion Coman, de la Comitetul Central al PCR, femeile nu au vrut să-l asculte și l-au luat ostatec pe Bălan. Cu mare greutate, l-au eliberat după câteva ore, convinse de elocința generalului Ștefan Gușă, trimis de Coman să rezolve situația. Cei doi au plecat în aplauzele muncitoarelor de la “ELBA”, care au scandat “Armata e cu noi!”

Fără să cunoască sentimentele timișorenilor, Coman l-a trimis pe Cornel Pacoste și pe Ilie Matei, un alt fost prim secretar urât de oameni, să-i potolească pe muncitorii de la UMT, cea mai mare intreprindere din oraș. Au scăpat cu greu să nu fie linșați și încercările lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. La fel a pățit și Petru Moț, trimis să-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. Am început să aflăm tot mai multe zvonuri că muncitorii se organizează și se pregătesc să iasă a doua zi în stradă, într-o acțiune coordonată, dinspre toate colțurile orașului.

Pe de altă parte, moralul militarilor aflați în stradă era tot mai scăzut. Consemnați în cazărmi încă din seara de 17 decembrie, când primiseră alarma de luptă “Radu cel frumos“, aceștia au realizat că informațiile livrate de ofițerii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre Ungaria, sunt fabulațiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. Știau că sângele morților și răniților din ultimele zile va păta pentru totdeauna onoarea Armatei române și intuiau că Ceaușescu pregătește o intervenție și mai brutală împotriva timișorenilor. Pentru întărirea forțelor din oraș, seara au aterizat la Timișoara 300 de parașutiști de la Caracal. Imediat s-a aflat și această veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.

Seara, nivelul optimismului a început să crească din nou. Tot mai multă lume din orașele României aflase ce se întâmpla la noi și ne transmiteau mesaje de solidaritate și promisiuni că vor ieși, la rândul lor, în stradă. Un prieten ne-a sunat din Oradea și ne-a povestit că studenții din trenul de Iași au scris pe vagoane “Libertate” și “Timișoara“. Apoi, am aflat că studenții din București au agățat pere în plopii din fața căminelor, pentru a materializa vorbele lui Ceaușescu, care anunțase la ultimul congres că perestroika va ajunge în România “când va face plopul pere și răchita – micșunele”. Dar cel mai mult ne-a încurajat ediția specială a emisiunii “Actualitatea românească” de la Europa liberă, în care se vorbea foarte clar despre masacrul de la Timișoara, de aceasta dată exagerându-i proporțiile. Mai multe guverne străine au protestat, iar americanii și-au trimis doi diplomați ai ambasadei la Timișoara, să vadă care este adevărul. Am adormit cu greu, aproape în zori, măcinat de gânduri și de nerăbdare. În noaptea aceea, nu am mai auzit focuri de armă. Nu știu de ce, dar toți simțeam că a doua zi va ieși în stradă întregul oraș.

Share

Timișoara, 18 decembrie 1989

by

Dimineața de 18 decembrie 1989 m-a găsit la prietenul meu Gabi, care avea un apartament la parterul unui bloc de lângă Bastion. Nu reușisem să dorm deloc. Am ieșit pe străzi să văd urmele luptelor. În fața librăriei “Mihai Eminescu” din Piața Operei, încă se mai vedea o grămadă de cenușă, din care adierile vântului smulgea câte-o pagină arsă pe jumătate, din volumele cu opera de inestimabilă valoare a lui Ceaușescu. Autoritățile aduseseră meșteri care erau zoriți să înlocuiască vitrinele sparte. Parfumeria de vis-a-vis de cofetăria “Violeta” era o ruină, iar pereții negri și arși ai blocului aminteau de incendiul de aseară. Toată piața era plină de trupe de Miliție și gărzi patriotice, comandate de civili în scurte de piele gri-petrol, cu automate de gât, care se răsteau la oamenii ce nu grăbeau pasul și priveau cu nedisimulată satisfacție urmele luptelor. Se decretase stare de necesitate și timișorenii nu mai aveau voie să circule pe stradă în grupuri.

În dimineața aceea, am făcut una din cele mai mari nebunii din viața mea. Mă întâlnisem cu Zoran și Cristi, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, studenți la Medicină. Ne povesteam prin ce trecusem peste noapte și eram îngrijorați că la Radio Europa liberă, nu se pomenise încă nimic despre ce se întâmplase. Circulau tot felul de zvonuri prin oraș, despre mii de morți și răniți. Cristi a venit cu ideea să mergem la Spitalul județean, să vedem cu ochii noștri adevărul. Prietena lui de atunci era fiica profesorului Aurel Mogoșeanu, șeful Sectiei Anestezie-Terapie Intensivă (ATI), care îl simpatiza. Și-au luat halatele, iar Zoran mi-a dat și mie unul, de la el.

Spitalul județean era înconjurat de soldați, iar la intrare, era un civil înalt și solid, în aceeași scurtă din piele gri, cu un automat cu pat rabatabil la gât. Ne-a privit cu o figură de gheață, dar n-a zis nimic, văzându-ne cu halatele albe sub braț. “Studenți,” a explicat Cristi și ne-a lăsat să trecem. În inconștiența noastră, nu ne-a fost teamă nici o clipă că ar fi putut să ne legitimeze și, cum eu nu aveam carnet de student, am fi dat de dracu’. În holul spitalului, ne-am îmbrăcat din mers cu halatele, moment în care am izbucnit toți trei într-un râs isteric: halatul meu nu avea o mânecă! Eram nebuni de legat! Zoran a găsit într-o clipă soluția: mi-a smuls și cealaltă mânecă. Nici azi, după 20 de ani, nu înțeleg cum de nu s-a prins nimeni de impostură.

Doctorul Mogoșeanu a înțeles dintr-o privire de ce am venit. Și-a păstrat calmul și ne-a trimis pe secție. Saloanele erau pline de oameni răniți în noaptea care trecuse. Am citit cu ochii noștri fișele de observație, care aveau să dispară pentru totdeauna în zilele următoare. Diagnosticele erau aproape identice: “plagă împușcată” sau “plagă împușcată transfixiantă“. Unii erau în stare gravă, alții aveau răni mai ușoare. Ne priveau cu suspiciune și doar câțiva au îndrăznit să vorbească cu noi. Erau speriați și ne întrebau dacă lumea a mai ieșit în stradă. Îmi amintesc că unul dintre ei ne-a povestit că fusese împușcat din întâmplare, când ieșise de la film, din cinema “Studio” și habar n-avea ce se întâmpla afară. Îl țin minte pentru că l-am revăzut după 22 decembrie, pe un post de televiziune, cu o altă poveste, plină de eroism, în care el fusese în primele rânduri ale manifestanților anti-ceaușiști când Armata a deschis focul. Nu am aflat niciodată când a spus adevărul, însă doar câțiva dintre răniții care au vrut să vorbească cu noi ne-au mărturisit atunci că au fost împușcați în timp ce demonstrau. Ceilalți au preferat să ne mintă că au fost loviți de gloanțe ricoșate și își exersau cu noi povestea pe care o inventaseră pentru viitoarele anchete. Unul dintre ei ne-a dat un număr de telefon și ne-a rugat să-i anunțăm familia.

Povesteau că securiștii au vrut să-i împiedice pe medici să-i trateze, însă aceștia nici n-au vrut să audă de așa ceva. Profesorul Mogoșeanu ne-a spus că nu le-a permis, deocamdată, celor de la Securitate să-i ancheteze pe răniți, însă se temea că nu va putea să-i oprească prea mult timp. Întreaga secție ATI era plină de răniți. Cred că am văzut cel puțin 40. Am vrut să coborâm la subsol, să mergem să vedem câte cadavre de oameni împușcați sunt la Morgă, însă am fost opriți pe culoarul care dădea spre intrarea la Morgă de un alt securist și n-am insistat. Profesorul Mogoșeanu ne-a sfătuit să plecăm acasă, până nu se prinde careva că nu aveam ce să căutăm acolo. Le-a spus lui Cristi și lui Zoran că pot veni altă dată, dacă vor să-i asiste pe medici, dar fără mine. Am ieșit din Spitalul județean și am plecat pe jos spre strada Cluj. N-am fost în stare să scoatem un cuvânt până am ajuns prin dreptul căminelor studențești. Eram copleșiți de ceea ce văzusem.

Pe străzi, simțeai o tensiune aproape insuportabilă. Oamenii erau încordați, însă puteai observa o hotărâre ciudată în privirile lor, care îți dădea încredere. Știau că am pornit cu toții pe un drum fără întoarcere. După noaptea care trecuse, nimic nu mai putea fi la fel. Informațiile circulau cu o viteză incredibilă, sub formă de zvonuri. Am aflat rapid că Securitatea începea să adune cadavrele celor împușcați. La pușcăria de pe strada Popa Șapcă, erau anchetați cei arestați în ultimele două zile. Laszlo Tokes dispăruse, ridicat de acasă de securiști, însă nimănui nu părea să-i mai pese de soarta lui. Acum, aveam de dus o altă bătălie. Cel mai mult ne îngrijora plecarea lui Ceaușescu în Iran. Ne lăsase pe mâinile nevestei și a acoliților săi, ale căror cruzime și lipsă de scrupule deveniseră legendare.

Prietenul meu Liviu Butoi l-a sunat pe Mircea Tiberian la București și i-a povestit la telefon ce se întâmplase. La fel ca el, au făcut mulți. În sfârșit, Europa liberă a început să transmită știri despre zilele de 16 și 17, cu mărturii ale unor cetățeni străini de origine română, care apucaseră să iasă din țară, înainte de a se închide granițele. Noi ne-am strâns acasă la familia Timoceanu și fiecare a povestit ce aflase peste zi. Cea mai optimistă veste a fost că muncitorii din marile intreprinderi pregăteau o grevă generală, în timp ce secretarii de partid compuneau mesaje de condamnare a huliganilor care au devastat orașul.

TAB în flăcări în fața sediului CEC din Timișoara în decembrie 1989

După apusul soarelui, s-au mai auzit scandări și rafale de armă automată, mai ales în Calea Girocului. Un grup de colindători s-au adunat pe treptele Catedralei, în frunte cu un tânăr care desfășurase un drapel cu stema decupată. Imediat, pe trotuarul de peste drum s-au strâns câteva sute de timișoreni. Victor Popa, pe care l-am cunoscut mai târziu, când lucra la TVT’89 și locuiește lângă Catedrală, a filmat o scenă incredibilă, care a făcut mai târziu înconjurul lumii. Două TAB-uri au trecut prin fața Catedralei și au deschis focul asupra manifestanților. În mod eronat, este atribuită data de 16 decembrie 1989 acestei filmări, care a fost făcută – în realitate – pe 18 decembrie.

Trei oameni au fost uciși, iar patru au fost răniți. Ceilalți au încercat să se ascundă în catedrală, însă ușile lăcașului fuseseră încuiate după slujbă.

Share

Timișoara, 17 decembrie 1989

by

17 decembrie 1989

Era duminică dimineața și trebuia să plec până la Arad cu trenul, să-mi rezolv niște probleme. Încă surescitat de tot ce se întâmplase noaptea, am luat tramvaiul spre Gara de nord. Vatmanul nu a oprit în stația din Piața Maria. Lumea din tramvai privea uimită vitrinele sparte de pe bulevardul 6 martie. Oamenii șușoteau, cu o undă de speranță în priviri. Nimeni nu circula pe trotuarul dinspre Biserica reformată, în fața căreia am văzut câțiva milițieni. Puțini se încumetau să treacă până și pe trotuarul de vis-a-vis. La Arad, am povestit unor prieteni ce se întâmplase peste noapte la Timișoara. Deși aflaseră zvonuri, tot mă priveau cu neîncredere, ca pe un nebun. Timpul a trecut chinuitor de greu până după prânz, când m-am întors în oraș.

Nu m-am înșelat: evenimentele au continuat în cursul dimineții, cât am fost plecat. Liviu Butoi mi-a povestit ce s-a întâmplat. Pe la ora 10:00, niște tâmpiți din conducerea Garnizoanei Timișoara au avut neinspirația să scoată un pluton de soldați în stradă, care au defilat cu steagul de luptă în frunte. Liviu i-a întâlnit când treceau podul, dinspre Piața Maria către Catedrală. Timișorenii au coborât de pe trotuare, fără să scoată un cuvânt, cu privirile îndârjite și au început să pășească în spatele soldaților. Tot mai mulți. Speriați, militarii au grăbit pasul și s-au retras în Garnizoana din Piața Libertății. Prea târziu. Se adunaseră în zona Operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotărât să plece în marș către Comitetul Județean PCR. Era o manifestație pașnică, mulți tineri, femei, bărbați cu copii pe umeri, cum văzuseră la jurnalele de știri de la televiziunile sârbești că se întâmplase în alte țări.

Ajunși în fața sediului județenei de partid, deși strigau “Fără violență!“, demonstranții au fost întâmpinați de trupele de miliție și alungați cu jeturi de apă proiectate din mașini de pompieri. A fost scânteia care a declanșat ostilitățile. Oamenii au atacat cordonul de milițieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o mașină și i-au dat foc. A început o bătălie fără milă. O altă prietenă, Olivia, mi-a descris ciocnirea violentă din jurul prânzului. Ea scăpase, udă-leoarcă, după ce s-a ascuns pe treptele hotelului “Continental”. După ora 14:00, situația o luase razna. Tot mai multe grupuri de manifestanți veneau în centrul orașului. Pe la 16:00, s-au auzit primele împușcături în Piața Libertății. Zvonurile vorbeau de focuri de armă trase în plin, de morți și răniți. Fascinant era că efectul obținut a fost exact pe dos! Teama parcă se evaporase, făcând loc furiei și unei hotărâri de neclintit. “Libertate!“, “Acum ori niciodată!“, “Jos comunismul!“, “Jos Ceaușescu!“, “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!” răsunau din toate colțurile orașului. Veștile circulau cu viteza fulgerului și nu mai știai care sunt adevărate sau care sunt zvonuri și dezinformări.

După ora 17:00, când a căzut întunericul, situația a scăpat de sub control total. La un moment dat, am ajuns în Piața Operei, care era sub controlul demonstranților. Vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementă de niște indivizi dubioși, înalți, solizi, cu alură de sportivi de performanță. În urma lor, năvăleau cete de țigani care furau tot ce le cădea în mână. Cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de cofetăria “Violeta” și flăcările amenințau să cuprindă primul etaj al blocului. Oamenii și-au inundat apartamentele, sperând să scape de foc. Era o confuzie generală, demonstranții adevărați ferindu-se să se amestece cu provocatorii. M-am întors la studioul lui Liviu Butoi, din demisolul vilei de lângă liceul “C.D.Loga” exact cu câteva minute înainte să intervină trupele de Miliție, care au deschis focul din nou. Mai târziu, am aflat că Oliver, un prieten care rămăsese în Piața Operei, a fost rănit în picior de un glonte ricoșat din trotuar. A avut noroc. A avut și inspirația să nu meargă la spital, ci a chemat-o pe sora lui, Corina, studentă la medicină, să-i îngrijească rana.

Eram înnebunit să merg și eu în locurile unde se duceau bătăliile cu forțele de represiune. Pe măsură ce trecea timpul, orașul răsuna de scandările demonstranților și tot mai des se auzeau focuri de armă, uneori chiar rafale. Pierdusem noțiunea timpului. La un moment dat, am auzit o mulțime scandând “Jos Ceaușescu!“. Am fugit spre Complexul studențesc și am întâlnit, în fața liceului de muzică “Ion Vidu”, o coloană de câteva sute de oameni. Veneau din Calea Girocului. N-am stat o clipă pe gânduri și m-am alăturat mulțimii. Precaut, am avut grijă să nu fiu în primele rânduri și îmi căutam permanent căi de retragere, în caz că am fi fost atacați de Miliție. Între scandări, lumea vorbea de arestați, de morți și răniți, însă nimeni nu se temea. Era o atmosferă electrizantă care te molipsea.

Am trecut prin fața universității și am ajuns la podul Mihai Viteazul. În timp ce primele rânduri ale demonstranților trecuseră de pod și se îndreptau spre Catedrală, eu ajunsesem în dreptul unui chioșc de ziare din tablă, chiar înainte de pod. Mărturisesc că, până în acel moment, nu mi-a venit să cred că se trage în oameni cu gloanțe adevărate. Mă gândeam că trag cu gloanțe oarbe, să ne sperie sau cu gloanțe din cauciuc, cum auzisem că se făcea în Occident, când voiau să împrăștie manifestațiile violente. Cei din față scandau “Armata e cu noi!” și înaintau către cinema “Capitol”, în momentul în care militarii au deschis focul. Din reflex, m-am aruncat la pământ, ascunzându-mă după chioșcul de ziare. Am auzit gloanțele lovind crengile copacilor și am văzut scântei pe asfalt, de la ricoșeuri. Atunci am realizat că sunt gloanțe adevărate.

Cei aflați pe pod se trântiseră pe jos și câțiva gemeau și se zvârcoleau, loviți de gloanțe. Ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. Dimpotrivă! Ghemuiți, i-au scos pe răniți din bătaia gloanțelor și au oprit câteva mașini, rugând șoferii să-i ducă la spital. Nimeni nu i-a refuzat, deși își murdăreau banchetele automobilelor cu sânge. Mai târziu, am aflat că militarii care au tras au fost comandați de generalul Chițac. Mulți au tras în aer sau în pământ, evitând să țintească spre demonstranți, însă câteva gloanțe au nimerit în plin. Fantastic era că, pe măsură ce realizam că se trage în noi, ne dispărea orice urmă de teamă. La fel s-a întâmplat cu o coloană de manifestanți care au încercat să treacă podul Decebal către Comitetul Județean PCR. Au fost întâmpinați cu gloanțe.

Tatăl prietenului meu Gabi, medicul veterinar Viorel Timoceanu, ne-a povestit că a fost chemat în noaptea aceea la Direcția sanitar veterinară, care își avea sediul în spatele Casei Tineretului. A trecut pe lângă Băile “Neptun” și a văzut morți și răniți. S-a oprit și a vrut să-i ajute, însă a fost alungat cu brutalitate de niște securiști în civil. Când a ajuns lângă Casa Tineretului, a văzut ce se întâmpla pe Calea Girocului, unde manifestanții aflați în dreptul liniei tramvaiului 9 sfidau gloanțele cordonului de militari de la intersecția cu strada Cluj. La un moment dat, împotriva lor au fost trimise cinci tancuri de la unitatea din Giroc. Coloana a fost blocată în plină stradă de un troleibuz pus de-a curmezișul drumului. Girocanii, care au fost adevărați eroi în noaptea aceea, i-au obligat pe militari să se predea, amenințându-i că le dau foc. Nu au incendiat tancurile, de frică să nu explodeze muniția din ele. Maiorul  Vasile Paul a fost trimis mai târziu să le recupereze, iar acesta a condus o intervenție de o brutalitate extremă. Au fost în stare să-i urmărească pe demonstranți până în scările blocurilor și să tragă rafale la întâmplare. Oamenii aveau un curaj nebun: stăteau în mijlocul străzii, își desfăceau hainele la piept și îi sfidau: “Trage, băăă!“. Imediat urma o rafală de automat. “Trage-n mă-ta, băăă!“, era răspunsul demonstranților.

Nimeni nu poate descrie cu adevărat ce s-a întâmplat în noaptea de 17/18 decembrie în Timișoara. Atitudinea oamenilor, curajul pe care ți-l extrăgeai, parcă, din curajul celui de lângă tine, exaltarea, sentimentul că trăim un moment magic, credința că împlinim un destin al cărui final urma să fie unul singur… Eram invincibili, gloanțele nu existau, eram liberi și nimeni nu ne mai putea fura libertatea. Nu voi uita niciodată flacăra din privirile celor din jur, zâmbetul de pe fața lor, aura de îngeri care iradia de pe chipurile tuturor. Nu-l cunoșteam pe cel de lângă mine, dar îl simțeam fratele meu și știam că nu mai au ce să ne facă. În orice direcție te uitai, cerul era brăzdat de trasoare, dar rafalele de mitralieră erau acoperite de glasul răzvrătiților. Toata Timișoara vibra.

Pe la 3:00, Dumnezeu a vărsat o lacrimă pentru cei ce au murit atunci. O ploaie torențială a spălat păcatul celor care au ridicat arma asupra fraților lor și s-a așternut liniștea. Peste oraș și peste sufletele noastre. Atunci am știut că i-am învins.

Share

Timișoara, 16 decembrie 1989

by

Unul din momentele care mi-au marcat viața a fost Revoluția din decembrie 1989, pe care am trăit-o din plin la Timișoara. Aveam 24 de ani și eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cântam jazz, la contrabas. Mai bine zis, încercam să devin muzician de jazz, pe nervii saxofonistului Liviu Butoi, care era un adevărat mentor pentru mine și alți câțiva tineri ce cochetam cu muzica. Toată ziua studiam individual sau cântam împreună, într-un demisol închiriat într-o vilă de lângă liceul “C.D.Loga”. De două ori pe an, cântam în formula Liviu Butoi Quartet la festivalurile de jazz de la Sibiu și Costinești și mai făceam câțiva bănuți în urma puținelor concerte pe care le mai prindeam prin țară.

Ignoram cu toții regimul comunist, care ne ignora, la rândul său, considerând artiștii ca noi niște paria. În decembrie 1989, începuseră să apară zvonurile despre problemele unui preot maghiar. Am aflat amănunte de la Radio Europa liberă. Era 16 decembrie 1989, sâmbăta, pe la prânz. Știam casa din Piața Maria în care locuia Laszlo Tokes și am vrut să văd cu ochii mei ce se întâmpla acolo. Am luat tramvaiul de lângă catedrală și n-am coborât la prima stație, pentru că voiam să mă asigur întâi, privind pe geam, că nu sunt pericole. Am zărit câțiva oameni adunați pe străduța din fața Bisericii reformate maghiare, cu fața către ferestrele pastorului. Din Piața Sinaia, m-am întors pe jos și m-am oprit la colț. Nu erau mai mult de 30 de persoane. Mi s-a părut ciudat că sunt lăsați să stea acolo. Erau, însă, bine supravegheați. În zonă, frecau menta niște personaje dubioase, evident securiști. Îi recunoșteai după hainele lungi din piele gri, pantofii “otter” și tunsoare. Într-o mașină parcată în apropiere erau alți doi dubioși, care erau atenți la tot ce se întâmpla. Oamenii adunați în fața casei parohiale, care este lipită de biserică, erau enoriași maghiari și câțiva români. Nu erau agitați și vorbeau între ei aproape în șoaptă, aruncând câte-o privire îngrijorată spre dubioșii care îi supravegheau. M-am mirat că n-am văzut nici o patrulă de Miliție pe aproape. N-am stat prea mult în zonă, pentru că n-aveam chef de probleme.

Seara, împreună cu doi prieteni, Zoran și Gabi, m-am dus la “Filiera franceză“, la cinema “Timiș”. Am ieșit de la film și Gabi ne-a dus cu mașina până la el acasă. Locuia în cartierul “Între vii”, pe lângă Gara de est. În drumul nostru, am trecut prin fața Comitetului Județean de Partid Timiș și am fost șocați să vedem clădirea înconjurată de milițieni și soldați din trupele de Securitate. Nu mai exista nici un geam întreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de cărți de-ale lui Ceaușescu, sticle de whisky sparte și bucăți de mobilier. Mariana, mama lui Gabi, ne-a povestit că timișorenii au ieșit în stradă, în sprijinul enoriașilor lui Laszlo Tokes.

Am aflat apoi ce s-a întâmplat. La căderea serii, tot mai mulți oameni se adunaseră în fața Parohiei reformate din Piața Maria, cu lumânări în mâini. Tensiunile au izbucnit când poetul Ion Monoran a blocat un tramvai aflat în stația din apropiere, trăgând de funia pantografului. De aici, până la “Jos Ceaușescu!” nu a fost decât un pas. Oamenii s-au mobilizat și au plecat în marș spre Comitetul Județean de Partid. În fața clădirii, îi aștepta un cordon de soldați din trupele de Miliție. Mulțimea a spart cordonul și cei mai curajoși au pătruns în sediu. Furia devastatoare a mulțimii a întors pe dos totul. Au spart birourile și au aruncat pe geam, în uralele celor de afară, portretele și cărțile lui Ceaușescu, sticle de băutură găsite prin dulapuri, tot ce le-a căzut în mână. Au fost goniți de intervenția brutală a trupelor de Securitate, înarmate cu niște bâte lungi, sprijinite de mașini ale pompierilor, care împroșcau mulțimea cu jeturi puternice de apă.

“Revoluție!” a fost primul nostru gând și nici o rugăminte a părinților lui Gabi nu ne-a putut ține pe loc. Ne-am urcat în mașină și ne-am dus în Complexul studențesc. Acolo, am găsit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care încercau să-i scoată pe studenți în stradă. Era un fel de disperare a unor oameni care simțeau că acesta putea fi sfârșitul epocii comuniste, dar teama celorlalți părea greu de înfrânt. Se scanda “Jos Ceaușescu!“, “Jos comunismul!“, “Studenți, veniți cu noi!“, “Nu stați în balcoane, că muriți de foame!“. Cineva s-a urcat pe un transformator electric și a încercat să mobilizeze lumea, însă puțini studenți au coborât să ni se alăture. Mulți erau deja plecați acasă, iar cei rămași n-au prea îndrăznit să iasă din cămine.

Am plecat cu mașina spre casa lui Tokes, însă un cordon de milițieni bloca circulația în dreptul restaurantului “Flora“, de pe splaiul Tudor Vladimirescu. Ne-am întors, am ocolit prin Piața Bălcescu și am ajuns lângă Liceul de filologie-istorie, unde am parcat. În permanență, ne luam măsuri de precauție, să avem străzi pe care să ne putem retrage, în cazul unei intervenții în forță a milițienilor. Ne-am apropiat de biserica ortodoxă din Piața Sinaia, unde erau adunați vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din Calea Șagului, întărâtați de ideea unei bătălii cu Miliția. Trupele erau masate în dreptul librăriei de pe bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocând accesul spre Biserica reformată. Erau tineri care își făceau stagiul militar în forțele de Miliție, dar aveau căști albe, scuturi mari din plexiglas și bastoane de cauciuc. La ordinul unui gradat, au început să înainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele în scuturi. Noi ne-am retras un pic, dar am văzut, uluiți, că tinerii adunați acolo nu dădeau înapoi.

Dimpotrivă! Au alcătuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard și au început să înainteze către cordonul de Miliție. Aveau și ei bâte și câteva răngi, pe care le târau cu zgomot pe asfalt. Un tip solid, căruia îi spuneau Semaca, zăngănea un lanț în mâna dreaptă și părea să fie un fel de lider. Momentul culminant s-a petrecut când cele două tabere au ajuns față în față, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, câțiva tineri au scos niște sticle incendiare pregătite dinainte, le-au dat foc și le-au aruncat între milițieni. “Pe ei!” a strigat Semaca și toți au năvălit către milițienii care fugeau ca potârnichile. În câteva minute, bătălia a fost câștigată. Tinerii au spart vitrinele magazinelor și au încins un foc în mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii și cărțile lui Ceaușescu scoase din vitrina unei librării. În uralele lor, Semaca defila pe bulevard, cu o cască de milițian pe cap și un guler imens de blană, luat dintr-un magazin.

A doua zi, am aflat ce s-a întâmplat în celălalt capăt al bulevardului, de la Liviu Butoi, care se afla în vizită la profesorul Mureșan, care locuia lângă podul peste Bega, pe colțul cu splaiul Tudor Vladimirescu, deasupra unei frizerii în care lucra domnul Virgil, cel mai bun frizer din Timișoara (și care s-a transformat după câțiva ani într-o farmacie, desigur). Accesul spre casa lui Laszlo Tokes era blocat de două cordoane de Miliție, unul dispus pe pod, iar celălalt pe splai. În spatele lor, era o mașină de pompieri, pregătită să lanseze jeturi de apă către manifestanți. O parte a acestora era masată dincolo de pod, lângă parcul catedralei. Ceilalți s-au împrăștiat în părculețul de pe malul râului Bega, unde au descoperit o grămadă de pietriș și au început să arunce cu bolovani în milițieni. Dispozitivele erau comandate de câțiva ofițeri de Miliție, care se aflau chiar în dreptul frizeriei, sub balconul profesorului Mureșan.

Enervat de pietrele care-i loveau din întunericul părculețului, un sergent major a venit la șefii lui, cerându-le să-i lase să-i atace pe manifestanții din parc. Au năvălit spre ei, însă oamenii – normal! – au fugit. Milițienii au reușit, totuși, să prindă două fete, pe care le-au adus lângă frizerie, târându-le de păr și lovindu-le cu picioarele. Scena i-a făcut să explodeze pe manifestanții de dincolo de pod, care au atacat cordonul și l-au străpuns. Îngroziți, milițienii au fugit. Oamenii au încercuit mașina de pompieri, i-au aruncat din ea pe militari și au împins-o în râul Bega. Cele două grupe de manifestanți au făcut joncțiunea, stăpânind întreaga zonă. Bucuria era imensă. Unii s-au dezlănțuit și au spart toate vitrinele magazinelor, fiind cu greu potoliți de cei mai pașnici.

Cineva a propus să mergem în centru. Era deja trecut de miezul nopții și am ajuns la Catedrală. Eram vreo 4-500 de oameni. Un cordon de milițieni înconjurase Primăria și o parte dintre manifestanți voiau să-i atace. Din mulțime au apărut niște lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele Catedralei și încercau să-i oprească pe cei ce voiau să se bată cu milițienii de la Primărie. Povestea a durat vreo oră, în care mulțimea pendula între Catedrală și Primărie, unde îi înjurau pe milițieni și le reproșau că nu sunt români, dacă apără regimul comunist.

La un moment dat, cineva a venit cu propunerea să mergem în cartierele muncitorești, să chemăm lumea la Revoluție. Norocul nostru a fost că nu ne-a plăcut ideea și am plecat spre casă. Gabi m-a dus cu mașina. Când am trecut pe strada Cluj, spre centru treceau camioane cu soldați. O parte a manifestanților a plecat spre Calea Șagului, iar restul spre Circumvalațiunii. Prea puțini oameni au ieșit în stradă să li se alăture. În dreptul antenelor de radio de lângă cimitirul din Calea Lipovei, (unde acum tronează Iulius Mall) a avut loc prima intervenție în forță a unor masive trupe de Miliție, care a reușit să împrăștie manifestanții și să aresteze o parte dintre ei.

Când am ajuns acasă și am intrat, surescitat, pe ușă, strigând “Gata cu Ceaușescu! A început Revoluția!“, maică-mea a început să plângă.

Share

poli timisoara, un egal incomod pentru meciul de maine

by

dincolo de criticile rautacioase despre evolutia lui poli timisoara in meciul de la donetk, egalul obtinut in fata celor de la sahtior este foarte incomod pentru formatia alb-violet. motivul principal este ca rezultatul a creat asteptari foarte mari. daca am fi luat bataie, suporterii s-ar fi impacat cu situatia. acum, toata lumea a inceput sa spere. atmosfera este destul de confuza la timisoara, ciudat de dominata de scepticism. parca toata lumea uita ca sahtior trebuie sa invinga pe “dan paltinisanu“, si nu poli. noua ne este suficient un 0-0 sau 1-1. perspectiva care convine timisorenilor si pe care sabau o are in vedere. dincolo de declaratiile oficiale, in meciul de sambata contra gloriei bistrita, chiar daca a jucat cu echipa a doua, poli s-a lasat dominata, parca exersand partitura pentru maine.

ma bucur ca suporterii au inceput sa-si reaminteasca victoria cu dinamo din 1987, cand mircea lucescu l-a amenintat pe antrenorul timisorean cu generalii de militie si securitate, in cazul in care poli indrazneste sa-i invinga pe caini. si i-a invins, cu pretul retrogradarii in divizia b. nu stiu daca legiunea de jucatori straini a lui poli, in frunte cu antrenorul sabau, constientizeaza cat de mult isi doresc suporterii viola eliminarea lui sahtior. nu neaparat pentru calificarea spre liga campionilor, ci pentru ocazia revansei in fata unui antrenor care a profitat de spatele asigurat de organele de represiune de pe vremea comunismului, pentru a face legea in fotbalul romanesc. despre meritele ulterioare ale antrenorului mircea lucescu, jos palaria ! adevaratii timisoreni nu pot uita insa, CUM a reusit sa ajunga mare antrenor. la fel ca in cazul marilor magnati: nu ii intrebati despre cum au facut primul milion de dolari !

Share