target: trupele NATO încep desfășurarea în Kosovo

12 iunie 1999

Scandalul provocat de intrarea rușilor în Kosovo a continuat și astăzi. Zorii zilei i-au găsit pe militarii ruși amplasați pe aeroportul Slatina. Un vehicul blindat, lângă care stăteau doi parașutiști în uniformă de camuflaj, a blocat șoseaua dinspre Priștina, interzicând chiar și accesul ziariștilor. Pe drum erau instalate două posturi de control, unul al rușilor și unul al Poliției sârbe, plasat la 3 kilometri de cel rus. Ceva mai târziu, 6 blindate rusești au venit dinspre Priștina, intrând în aeroport. În acest timp, la granița dintre Macedonia și Iugoslavia, continuau discuțiile între experții americani și ruși despre rolul și locul forțelor rusești din KFOR, rușii dorindu-și un sector operațional în nord-vestul provinciei.

Încet-încet, se ridica tot mai mult vălul ce acoperise operațiunea fulgerătoare a rușilor. Se pare că aceasta a fost declanșată la ordinul generalului Anatoli Kvașnin, șeful Statului Major al Armatei Ruse, fără avizul ministrului Apărării Igor Sergheev. Chiar dacă nu a inițiat-o el, președintele Boris Elțîn și-a însușit operațiunea, girând-o cu avansarea în grad a generalului Zavarzin. Neștiind cine îl conduce, Ambasada Rusiei la Belgrad încercase fără succes să ia legătura cu convoiul, pentru a-i transmite ordinul de a nu trece, sub nici o formă, frontiera cu Kosovo. Se pare că cercurile militare dure, care au plănuit operațiunea, erau convinse că – dacă nu ar fi intrat prin surprindere în Priștina – rușii n-ar mai fi ajuns niciodată acolo, deoarece reprezentanții NATO tergiversau intenționat negocierile legate de desfășurarea trupelor KFOR. Preluarea aeroportului Slatina a fost decisă împreună cu militarii sârbi, nu numai pentru importanta strategică a subteranelor sale, dar și pentru a permite sosirea rapidă a întăririlor din Rusia. Colonelul Nikolai Ignatov, comandantul contingentului rus SFOR din Bosnia-Herțegovina, care număra 1.350 de militari, a anunțat că intenționează să mai trimită în Kosovo din efectivele pe care le conduce. Astăzi, lângă Bijelina, o coloană de 100 de vehicule rusești din SFOR erau pregătite de plecare.

Șase avioane de transport IL-76, dintre care trei erau astăzi gata să decoleze de pe bazele aeriene din orașele Ivanovo, Riazan și Pskov, erau așteptate să ajungă la Priștina. După o scurtă inspecție, rușii au constatat că, în ciuda bombardamentelor, pista de aterizare era încă funcțională. Ministerul bulgar de Externe a primit o solicitare din partea Rusiei, pentru un culoar aerian destinat trimiterii trupelor care vor participa la KFOR. Bulgarii au tergiversat răspunsul, așteptând încheierea negocierilor asupra comandamentului unificat al KFOR și au invocat procedura greoaie pentru acordarea unui astfel de culoar aerian.

Adjunctul secretarului american de stat Strobe Talbott a fost acuzat de un oficial rus că blochează negocierile privind participarea Rusiei la KFOR, relatează AFP. Acesta a declarat, sub acoperirea anonimatului, că Talbott nu a vrut să accepte nici unul din proiectele de desfășurare a trupelor ruse în Kosovo pe care le-a propus delegația rusă. “Se simte un dispreț față de interesele Rusiei, chiar și în cadrul acestor negocieri, în pofida faptului că Rusia și-a câștigat dreptul de a fi prezentă în Kosovo.” Negocierile dintre Strobe Talbott și Igor Ivanov au fost întrerupte în această dimineață, după o oră și jumătate de discuții, urmând să fie reluate mai târziu.

Au sosit rușii!” titrau astăzi ziarele sârbești pe prima pagină, deasupra fotografiilor convoiului rusesc care traversa Belgradul. Mișcarea pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) avertiza, însă, printr-un comunicat de presă, că această aventură politico-militară ar trebui să rămână un episod fără urmări asupra procesului de pace: “Confuzia provocată de intrarea trupelor rusești în Kosovo și declarația Moscovei că această operațiune s-a desfășurat fără aprobarea Guvernului rus aduc deservicii Serbiei și poporului sârb și fac jocul celor care doresc continuarea crizei din Kosovo”.

Trecând peste acest episod, Nikola Lukic, însărcinatul cu afaceri al Iugoslaviei pe lângă Uniunea Europeana, a solicitat ridicarea imediată a sancțiunilor împotriva țării sale. “Sancțiunile continuă să aducă mari daune poporului și economiei Iugoslaviei,” argumenta Lukic într-o scrisoare adresată UE. “După două luni de bombardamente, țara se află într-o situație extrem de gravă. Mulți sârbi au rămas fără slujbe, multe fabrici au fost distruse și suntem în pragul unei catastrofe umanitare de proporții. Deja, Guvernul federal a dovedit că aplică toate prevederile planului internațional de pace și nu mai există nici un motiv pentru menținerea acestor sancțiuni.”

Ziarele sârbești erau o oglindă a paradoxului în care continua să trăiască acest popor. “Politika” născocise un nou argument pentru a-i convinge pe oameni că războiul a fost necesar. “Semnarea acordului de la Rambouillet ar fi însemnat un act de capitulare necondiționată,” se explica într-un articol. “În locul capitulării fără luptă, pe care NATO a încercat să ne-o impună la Rambouillet și Paris, am obținut un acord de pace și rezolvarea dramei din Kosovo cu garanția și credibilitatea ONU.”

Această teorie pălea în fața unei liste scurte pe care am găsit-o în “Blic“, în care se preciza viitorul amplasament al trupelor KFOR în Kosovo. Cei 12.000 de soldați britanici vor controla regiunea Priștinei, unde se va afla și cartierul general al KFOR, sub comanda generalului Michael Jackson. La Prizren va fi comandamentul trupelor germane, despre care se amintea că – ironia sorții! – se află pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial într-un număr atât de mare în altă țară. Sectorul francez va avea cartierul general la Kosovska Mitrovica, cei 7.000 de militari fiind ajutați și de 1.200 de soldați din Emiratele Arabe Unite. 7.000 de americani vor controla sudul provinciei Kosovo, având cartierul general la Gnjilane. Sectorul italian va fi în vestul provinciei, cei 2.000 de militari având comandamentul la Pec. În fine, cei 10.000 de militari pe care Rusia a promis ca îi va trimite în Kosovo își vor împărți zona de nord cu soldații francezi.

Acaparați de nebunia de ieri, nici n-am băgat de seamă venirea la Belgrad a șefului diplomației elene, George Papandreou. Am regăsit știrea în ziare și mi-am dat seama că observasem după-amiaza, în fața Centrului militar de presă, câteva mașini oficiale, printre care una cu drapelul național al Greciei. După ce s-a întâlnit cu Milosevic, cu omologul său iugoslav și cu președintele Serbiei, Papandreou a ținut să stea de vorbă cu liderii Opoziției din Serbia, însă relatările ziarelor erau destul de evazive și nu aveam încredere în ele.

Nu puteam să nu observ o știre extrem de interesantă: Predrag Krkic, directorul Direcției Drumuri din Ministerul Transporturilor, a anunțat că săptămâna viitoare va începe reconstrucția podului peste Dunăre de la Beska, distrus în timpul unui raid aerian. Acesta a fost considerat prioritar pentru că se află pe autostrada care duce către punctul de trecere a frontierei cu Ungaria, de la Horgos. Krkic a descris și celelalte planuri de reparare a podurilor și șoselelor iugoslave, menționând că – în timpul războiului – au fost distruse sau avariate 39 de poduri, dintre care 7 foarte mari. 19 dintre acestea se aflau pe o listă de priorități ale reconstrucției. Și, apropo de poduri, era prezentată o declarație a președintelui francez Jacques Chirac, care a explicat că – datorită dreptului de veto de care ar fi făcut uz la alegerea țintelor raidurilor aeriene – podurile Belgradului au rămas în picioare și, de asemenea, un mare număr de atacuri planificate asupra Muntenegrului au fost anulate.

Louise Arbour, procurorul Tribunalului Penal Internațional de la Haga, a fost numită în funcția de judecător al Curții Supreme de Justiție a Canadei, a anunțat astăzi guvernul de la Ottawa, citat de AFP. Arbour, care și-a îndeplinit doar jumătate din mandatul de 4 ani pentru care fusese desemnată la Haga, își va prelua noua funcție începând cu 15 septembrie. Încă de luna trecută, premierul canadian Jean Chretien declarase că Louise Arbour, care a înființat Tribunalul Internațional pentru crimele de război comise în fosta Iugoslavie și în Rwanda, ar dori să-și părăsească funcția și să se întoarcă acasă.

Nici nu a început bine retragerea militarilor iugoslavi din Kosovo, că în provincie au apărut primele incidente. În această dimineață, în jurul orei 8:00, luptătorii UCK au atacat mina de cărbuni de la Belacevac, din apropierea Priștinei. Inginerul Zarko Markovic a povestit că atacul s-a produs la o oră după retragerea forțelor iugoslave, iar schimburile de focuri dintre personalul de pază al minei și gherilele UCK au durat până la ora 14:00, când cei 150 de mineri de la Belacevac au reușit să fugă, deși câțiva au fost răniți de gloanțe. Un alt localnic, Zivadin Stevic, a afirmat că peste 100 de luptători UCK au intrat în localitatea Belacevac și au arestat 5 persoane, printre care și pe fiul său, în vârstă de 31 de ani.

În ciuda acestor incidente, sârbii s-au ținut de cuvânt și au continuat să se retragă din Kosovo. Abia mai apucam să-mi notez toate datele despre cei ce părăseau provincia. Ieri după-amiază, la ora 16:30, la Niș au sosit 30 de vehicule militare, cu numere de înmatriculare de Priștina, Prizren, Pec și Djakovica. La 18:30, o coloana de 100 de vehicule ale Poliției și Armatei intra în Prokuplje, urmată de 20 de automobile civile, care veneau din Priștina, Gnjilane, Kosovska Mitrovica și Prizren. Și în dreptul orașului Kraljevo au ajuns aseară circa 50 de autovehicule civile, cu numere de înmatriculare de Djakovica și Prizren, ai căror șoferi spuneau că se refugiază la Belgrad și Novi Sad. Tot în cursul serii de ieri, aproximativ 2.000 de sârbi și un convoi de 100 de tractoare cu remorcile încărcate cu bunurile acestora au ajuns la Priștina, venind din localitatea Suva Reka, situată la 30 de kilometri de granița cu Albania. Refugiații au fost cazați la centrul sportiv “25 maj”, unde s-au dus mai mulți reprezentanți ai autorităților iugoslave, încercând să-i convingă să se întoarcă acasă.

Oamenii spuneau că se tem de represalii din partea UCK. Zoran Andjelkovic, guvernatorul provinciei, le-a explicat că “în Kosovo vor veni de 5 ori mai mulți militari decât polițiștii care au asigurat ordinea până acum”. Oamenii au refuzat să se întoarcă și căutau drumul spre Serbia. “Ne este teamă. Cine ne mai apără acum?” Partidul Stânga Iugoslavă (JUL, condus de soția lui Milosevic) a făcut apel la populația nealbaneză din Kosovo să rămână în provincie: “Nu băgați în seamă dezinformările și dificultățile de început ale implementării procesului de pace, pentru că doar așa vom putea asigura o viață normală în Kosovo și vom menține integritatea teritorială a Serbiei și Iugoslaviei”. Însă oamenii știau că aceste cuvinte frumoase nu îi apără de gloanțe.

Nebojsa Vujovic, adjunctul ministrului federal de Externe, care a fost numit astăzi de guvern în fruntea unui comitet de cooperare cu KFOR, a organizat la Priștina o conferință de presă în care a declarat: “Dorim ca sârbii să rămână, iar albanezii să se întoarcă în Kosovo. În acest moment, cel mai important lucru este să nu se creeze un vid de autoritate, între retragerea Armatei iugoslave și venirea trupelor KFOR. De aceea, în Kosovo au rămas mai mulți ofițeri sârbi, care vor preda zona celor care comandă forțele internaționale.” Vujovic a ajuns la Priștina venind de la Belgrad, în fruntea unui convoi de peste 300 de jurnaliști, care a întâlnit pe drum coloanele în retragere ale Armatei și Poliției iugoslave. “Ați avut astăzi ocazia să vedeți potențialul militarilor sârbi, pe care NATO se lăuda că l-ar fi distrus în timpul agresiunii,” se mândrea el, observând impresia puternică creată reprezentanților presei.

Aflasem că se organizează această deplasare, însă, pentru că nu aveam acreditare de război, nu am putut să mă înscriu printre jurnaliștii care au plecat spre Priștina. În plus, știam că, odată cu intrarea trupelor KFOR în provincie, urma să ajungă la Priștina și echipa ProTV care era în Macedonia, cu Cătălin Radu Tănase reporter și Gabi Crețean operator. Nu avea nici un sens să ne dublăm acolo și să nu mai rămână nimeni la Belgrad, unde continuau să se producă evenimente importante. Mile Cărpenișan s-a decis să rămână și el cu mine. L-am sunat pe Cătălin pe telefonul mobil, ca să-l avertizez că nu va mai găsi nici un loc de cazare în vreun hotel din Priștina și l-am sfătuit să-și caute o gazdă la vreun albanez. L-am avertizat că, înainte de plecare, să-și facă provizii de alimente, țigări, apă și baterii și să nu se aventureze să circule în afara șoselelor păzite de forțele KFOR, pentru că provincia era plină de mine și de proiectile neexplodate.

Era destul de amărât, pentru că făcuse greșeala să accepte să plece cu un autoturism care circula cu benzină fără plumb. M-a pufnit râsul. În Kosovo nu aveai ce să cauți fără un jeep rezistent, care să funcționeze pe motorină. Și nici acest combustibil nu era ușor de găsit. I-am promis că o să-l mai sun când va ajunge la Priștina, pentru că era singura localitate din Kosovo în care funcționau telefoanele mobile. Oricum, nu am putut să nu admir inspirația autorităților iugoslave de a-i duce pe ziariștii de la Belgrad la Priștina. În primul rând, această favoare i-a făcut mai binevoitori față de sârbi, pentru că au ajuns la Priștina înaintea colegilor lor, care veneau în urma forțelor KFOR. Acum, puteau ocupa camerele din singurul hotel rămas în picioare în oraș. Pe lângă aceasta, după atâtea săptămâni de război petrecute împreună, între ziariști și ofițerii de la Centrul militar de presă, relațiile erau mult mai calde decât aveau să fie cu jurnaliștii ce vor sosi din Macedonia, care nu au simțit pe pielea lor bombardamentele.

Un escadron canadian de recunoaștere a intrat în Kosovo, a anunțat purtătorul de cuvânt al Ministerului canadian al Apărării, generalul David Jurkowski, citat de AFP. “Aceștia reprezintă ochii și urechile comandamentului Brigăzii a 4-a britanice și vor ține sub control tot ce se întâmplă la sol,” a precizat generalul. Aceste forțe canadiene urmează ca, până la sfârșitul săptămânii, să ajungă la frontiera sârbă, în nordul provinciei Kosovo.

În timp ce sârbii își continuau retragerea, în această dimineață a început desfășurarea în Kosovo a trupelor de menținere a păcii. La 5:10, primele elicoptere Chinook, în care se aflau militari britanici, au decolat de la Blace, pentru a începe dispunerea în provincie. Acestea au făcut toată ziua naveta între sudul provinciei și Priștina. După decolarea elicopterelor, un prim convoi de vehicule militare, în care se aflau unități de geniști care vor demina regiunea, a trecut granița. Un elicopter de supraveghere în poziție geostaționară și soldații nepalezi (așa-numiții Ghurkas), care avansau înaintea și în flancul dispozitivului, asigurau securitatea deplasării.

Prima dificultate pentru militarii britanici care s-au deplasat pe jos a fost parcurgerea celor 15 kilometri de drum muntos, imediat după intrarea în Kosovo. Era foarte cald și se înainta greu, din cauza pericolului ca șoseaua să fie minată. O primă mină a fost descoperită de geniști într-unul din tunelurile traversate și a fost dezamorsată. La 15:40, avangarda trupelor britanice ajunsese deja la Kosovopolje, 4 jeep-uri cu militari englezi fiind văzute pe străzi. După aproximativ 7 ore, primele coloane de blindate au ajuns pe platoul care înconjoară Priștina, deschizând calea. 30 de tancuri grele, de tip Challenger, și peste 100 de blindate ușoare Warrior, prevăzute cu mitraliere sau tunuri, s-au deplasat în mare viteză spre Priștina, o parte dintre ele rămânând staționate în puncte fixe stabilite anterior.

Germanii din KFOR s-au îndreptat spre sud-vest, după ce au făcut o joncțiune cu englezii, pe dealurile de lângă Urosevac, coloana lor fiind precedată de 5 tancuri Leopard, 2 blindate și 2 jeep-uri. Începând cu Urosevac, coloanele KFOR au fost întâmpinate de albanezi adunați pe marginea șoselelor, care îi aplaudau și scandau “NATO! NATO!” Cei 6.000 de soldați britanici care au ajuns la Priștina nu au reușit până seara să preia controlul asupra orașului, pe străzi fiind încă văzuți numeroși polițiști sârbi.

Trupele franceze au trecut frontiera pe la Dubanovce, la 5:30. Cei 1.200 de militari, printre care se aflau și membri ai Legiunii străine, erau împărțiți în doua contingente, denumite “Rambo” și “Baudelaire“. Conform declarației colonelului Francois Leyer, comandantul acestor unități, coloana “Rambo”, formată din 200 de vehicule în care se aflau 900 de soldați, a rămas blocată în sudul provinciei Kosovo, din cauza unei mine dispuse pe șosea. “Sârbii ne-au avertizat asupra câmpurilor de mine,” a recunoscut colonelul. “Am chemat geniștii, însă, deoarece aceștia merg pe jos, viteza de înaintare a coloanei a scăzut.” În plus, o parte din hărțile câmpurilor de mine primite de la sârbi nu corespundeau cu situația din teren.

Coloana “Baudelaire“, deși avea un traseu mai dificil, a reușit să treacă și se îndrepta spre Gnjilane, unde urma să staționeze. După-amiază, trupele franceze au efectuat o operațiune aeropurtată, pentru a coordona poziționarea trupelor în suburbiile localității Gnjilane. Operațiunea, la care au participat 8 elicoptere pentru transportul trupelor, de tip Puma, acoperite de 6 aparate de luptă Gazelle, a ușurat înaintarea celei de-a doua coloane franceze, care era așteptată să ajungă la destinație în cursul nopții.

Deja, febra întoarcerii acasă îi bântuia pe refugiații albanezi din Macedonia. Aflând că, astăzi, KFOR va intra în Kosovo, în jur de 70 de albanezi, majoritatea bărbați, au traversat aseară granița provinciei, în apropiere de Tabanovce, pentru a ajunge la casele lor. Întoarcerea refugiaților s-a desfășurat din proprie inițiativă, în ciuda avertismentelor UNHCR, care recomandase albanezilor să mai aibă răbdare, până când provincia va intra cu adevărat sub controlul forțelor internaționale și principalele căi de acces vor fi deminate. Poliția macedoneană făcea cu greu față aglomerației din zona punctelor de frontieră cu Iugoslavia, în afara trupelor KFOR, fiind masate aici sute de ziariști și miile de refugiați albanezi care își așteptau întoarcerea și priveau cu ochi aprinși pregătirile militare.

Ministrul german de Finante Hans Eichel a cerut ca ajutorul pentru reconstrucția Balcanilor să nu fie irosit, cum a fost cazul cu cel acordat Rusiei, transmite AFP. “Se poate constata, având în vedere Rusia, că putem să nu ajungem la un rezultat cheltuind mulți bani,” a afirmat Eichel la încheierea unei reuniuni cu omologii săi din G-7, desfășurată la Frankfurt. “Nu e vorba să nu dăm bani, ci să evităm ca acești bani să ajungă în buzunare greșite,” a adăugat el, făcând aluzie la mafia rusă, care a deturnat o parte din fondurile furnizate de Occident. “Avem de îndeplinit o datorie umanitară acolo, dar, în același timp, trebuie să avem grijă să nu sprijinim o dictatură.”

La ora 18:00, generalul Obrad Stevanovic din Ministerul iugoslav de Interne a început la Priștina discuțiile cu oficialii NATO despre retragerea polițiștilor sârbi, după ce KFOR va prelua total controlul asupra localităților din provincie. Liderii UCK erau nemulțumiți de prezența rușilor la Priștina. Visar Reka, unul din purtătorii de cuvânt ai organizației, a declarat că un sector rusesc în Kosovo ar complica și mai mult o situație deja complicată. “Nu suntem de acord cu așa ceva, dar nu vom face nimic pentru a escalada tensiunea,” a adăugat el. La rândul său, Hashim Thaqi, liderul politic al UCK, a prevenit că nu poate asigura securitatea militarilor ruși din KFOR, criticând intrarea acestora în provincie, fără a avea mandatul comunității internaționale.

În corespondența mea pentru Știrile ProTV de la 19:30, am povestit doar o parte din ceea ce aflasem despre intrarea KFOR în Kosovo, pentru că partea principală o relatase Cătălin Radu Tănase, care se afla, alături de ceilalți ziariști străini, în spatele militarilor britanici. Totuși, fiind toată ziua pe drum, nu aflase situația generală a desfășurării. Noi avusesem o sâmbătă lejeră, liniștea fiind spartă doar după ora 14:00, când bubuiturile câtorva explozii se auziseră dinspre aeroportul Batajnica. Geniștii sârbi detonaseră proiectilele neexplodate descoperite în zonă.

Mai erau încă multe probleme care dădeau bătăi de cap sârbilor, în afară de refugiații din Kosovo care năvăleau în Serbia. Peste 50 de biserici și mănăstiri fuseseră avariate de bombele NATO. 20 dintre ele erau din Belgrad. Îmi aminteam că, pe acoperișul mănăstirii Rakovica, a rămas zile întregi o bombă cu fragmentație neexplodată, detonarea ei fiind o operațiune cu adevărat dificilă. De asemenea, mănăstirea Gracanica, una din cele mai frumoase și mai importante din Kosovo, era serios avariată din cauza celor peste 50 de proiectile care explodaseră în jurul ei, în timpul războiului.

La Kraljevo, locuitorii inițiaseră o colectă, pentru a strânge suma de 90.000 de mărci germane, necesară achiziționării unui emițător pentru televiziunea locală. Aceasta își reluase emisia, la începutul lunii iunie, dar semnalul era foarte slab, din cauza distrugerii releului de la Borca. Orașul era un adevărat cuib al opoziției împotriva lui Slobodan Milosevic și oamenii știau că, fără televiziune, era foarte greu să facă față în bătălia mediatică pe care o întrezăreau cu toții la orizont. Lumea se temea că Slobodan Milosevic va menține multă vreme starea de război, pentru a-și păstra cât mai mult prerogativele speciale conferite de aceasta și a-și întări poziția. Deja, regimul de la Belgrad controla aproape totul în țară: mass-media, partidele politice, Poliția, Armata, serviciile secrete, așa că procesul de democratizare mult-visat se arăta foarte dificil și de lungă durată.

Seara, am plecat cu Mile și Ioan Mărgărit să mâncăm în oraș. Tot pe Skadarlija și tot la “Tri sesira“, ca să verificăm promisiunea șefului de sală. Într-adevăr, s-a ținut de cuvânt și, de această dată, chiar ne-a făcut reducere la nota de plată. Ne-am bucurat că în jurul nostru mai auzeam și alte discuții decât cele despre război. Am avut impresia că, la o masă de lângă noi, stăteau câțiva dintre conducătorii Federației iugoslave de Fotbal, fiindcă discutau aprins prin ce metodă să desemneze câștigătoarea campionatului național. Acesta fusese întrerupt din cauza războiului și UEFA le ceruse sârbilor, până pe 15 iunie, să comunice numele echipei campioane care urma să participe în cupele europene.

Mărgărit ne tot provoca să-i povestim amintiri din război, însă ne simțeam ușor stingheri, mai ales la gândul că, la întoarcerea în țară, va trebui să povestim de sute de ori aceleași întâmplări, fiecăruia dintre prietenii pe care îi vom întâlni. L-am invitat pe terasa muntenegrenilor de lângă hotel “Toplice” și am rămas acolo până târziu. Încă nu ne revenisem din agitația cu care ne obișnuisem în nopțile de război și refuzam să ne culcăm devreme, pentru că nu puteam adormi. La televizor nu aveam chef să ne uităm, deși toate canalele difuzau filme, majoritatea noi, fără să se chinuie să obțină drepturi de difuzare pentru ele.

De câte ori găseam postul local “Palma” ne pufnea râsul, amintindu-ne că, în timpul războiului, nu mai rămânea nimeni în sediul televiziunii, în afara unui om care era și paznic și trebuia să schimbe casetele cu filme. Pentru că difuzau filme non-stop. Dacă tipul uita sau adormea, după ce se termina câte un film, puteai vedea tot genericul și, dacă filmul era luat de la vreo videotecă, mai erau și tot felul de reclame sau chiar fragmente din vreun film porno, care fusese înregistrat anterior pe caseta respectivă. Ca să nu mai vorbim că, uneori, pur și simplu, uita să mai pună vreo casetă și ecranul se umplea de “purici” minute în șir.

Share

target: sârbii aprobă planul de pace propus de emisarii internaționali

3 iunie 1999

Ne-am trezit la ora când s-au reluat discuțiile dintre Milosevic și cei doi emisari internaționali. Și asta nu pentru că ne-am fi fixat ceasurile, ci pentru că, la 8:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Debut promițător de dialog, chiar dacă alarma s-a ridicat după 45 de minute. Avioanele nu au venit și acest joc de-a alarma aeriană, care avea să se repete în mod ciudat astăzi, exact în momentele cheie ale zilei, m-a făcut să cred că făcea parte dintr-un război psihologic. Însă n-am reușit să aflu dacă era mânuit de NATO sau de oamenii lui Milosevic. La ora 10:00, discuțiile au fost întrerupte, pentru a se aștepta rezultatul din Parlamentul Serbiei, care fusese convocat în ședință extraordinară, prima de la începutul acestui război.

Această manevră foarte interesantă a lui Slobodan Milosevic era încă o dovadă a flerului său politic. Teoretic, datorită puterilor speciale pe care i le conferise starea de război, președintele iugoslav putea decide singur oprirea ostilităților, însă nu a dorit să-și asume responsabilitatea unei decizii care ulterior ar fi putut să-i fie imputată de sârbi. Așa, Milosevic se va putea ascunde în spatele așa-zisei voințe a poporului, prin glasul reprezentanților săi. De parcă cineva i-a întrebat pe sârbi la început dacă sunt de acord cu războiul. Ca să nu mai vorbim că, deși era vorba de o hotărâre care implica Iugoslavia, pentru a decide aprobarea propunerilor de pace nu a fost convocat Parlamentul federal, din care făceau parte și reprezentanții Muntenegrului, ci doar cel al Serbiei.

La 10:22, ca un subtil avertisment pentru parlamentarii sârbi care își începuseră ședința, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene. Sesiunea s-a ținut cu ușile închise, doar cameramanii RTS având voie să filmeze. Imaginile transmise ulterior au fost foarte atent cenzurate, insistându-se în mod special asupra liderilor Opoziției, pentru a sugera contribuția lor la decizia care avea să fie luată. Fiind o zi foarte importantă, am avut mult de lucru. Prima transmisie am făcut-o pentru Știrile ProTV de la ora 13:00, când încă nu știam care este decizia Parlamentului. Am remarcat, însă, interesul redus al sârbilor față de hotărârea care ar fi putut să le aducă pacea, din cauza neîncrederii oamenilor în politicieni.

Era foarte cald, în Trg Republike începuse tradiționalul concert de prânz, la care venea tot mai puțină lume. E drept că nici formațiile care cântau nu erau dintre cele mai bune. Terasele și cafenelele erau pline de oameni, dar, paradoxal, oricât am tras cu urechea în dreapta și-n stânga, n-am auzit pe nimeni discutând despre ceea ce se întâmpla în acel moment în Parlament. Toți vorbeau despre refuzul Irlandei de a acorda viză de intrare în țară fotbaliștilor naționalei iugoslave, cu care irlandezii trebuiau să joace în preliminariile Campionatului European.

“De această dată, dorim să vedem că Slobodan Milosevic acționează, vrem să fim siguri că gândește ceea ce spune, iar operațiunile militare vor continua până când vom avea dovada că își respectă angajamentele, în special cele legate de retragerea trupelor din Kosovo,” a declarat ministrul britanic de Externe Robin Cook, într-un interviu acordat postului de televiziune Sky News, după anunțarea aprobării, de către Parlamentul de la Belgrad, a planului internațional de pace pentru Kosovo. El a respins posibilitatea unei împărțiri a provinciei iugoslave. “Planul nu prevede nici o împărțire. Aceste acorduri se aplică tuturor refugiaților și întregului teritoriu al provinciei Kosovo, în cadrul unui lanț de comandament unificat.”

După două ore și jumătate de dezbateri, Parlamentul Serbiei a aprobat planul de pace propus de Martti Ahtisaari și Viktor Cernomîrdin, cu 136 de voturi pentru, 74 împotrivă și 3 abțineri. În comunicatul care anunța rezultatul votului, se spunea că planul de pace garantează suveranitatea și integritatea teritorială a Iugoslaviei, confirmă rolul ONU și este baza pentru realizarea păcii. Voturile împotrivă au aparținut reprezentanților Partidului Radical din Serbia (SRS), al cărui lider, Vojislav Seselj, a convocat imediat o conferință de presă, în care a anunțat că partidul său se retrage din Guvernul federal, deoarece nu dorește să fie părtaș la aprobarea invadării provinciei Kosovo de către trupele NATO. “Am votat împotrivă, deoarece acesta este planul de pace al NATO,” a explicat Seselj. “Nu puteam accepta această variantă de pace, care prevede retragerea Armatei iugoslave din Kosovo înainte de oprirea bombardamentelor. Nu putem accepta prevederi identice cu acordul de la Rambouillet, care nu a fost semnat niciodată.”

Convorbirile dintre Slobodan Milosevic și cei doi emisari internaționali au fost reluate imediat după anunțarea rezultatului ședinței parlamentarilor și au durat mai puțin de o oră. Nici nu prea aveau ce să mai discute, din moment ce președintele iugoslav pasase responsabilitatea Parlamentului. Acesta le-a spus celor doi că se supune decizie poporului și aprobă, la rândul său, planul de pace. Milosevic nu a apărut la televiziune pentru a anunța această decizie istorică și s-a mulțumit să transmită un comunicat de presă, aproape identic cu cel al parlamentarilor, în care se repetau prețioasele lozinci despre garantarea suveranității și integrității teritoriale și despre marea implicare a ONU în rezolvarea problemelor din Kosovo și Metohia, care aveau să se dovedească niște vorbe goale, după nici o lună de zile.

Vestea era foarte importantă și ProTV și-a întrerupt programul normal, pentru o ediție specială a Știrilor, la 14:30 (ora României). Transmisia mea a fost scurtă și am relatat despre deciziile Parlamentului și a lui Milosevic, fără a putea să spun ceva despre reacțiile provocate la Belgrad. Ahtisaari și Cernomîrdin au plecat imediat către Koln, respectiv către Moscova, decolând de pe aeroportul Surcin. Cernomîrdin a fost nevoit să aștepte 20 de minute în avion, până s-a ridicat alarma aeriană, la 14:46. Interesant că, în timpul alarmei, am auzit de 3 ori, la 13:26, 14:02 și 14:16, bubuituri despre care Comandamentul Apărării civile a susținut că ar fi fost avioane NATO care au spart bariera sonică în apropiere. Cred că mințeau, pentru că detunăturile păreau a fi ale unor explozii și o coloană de fum albicios se ridica dinspre cartierul Zvezdara, unde se afla o cazarmă a Armatei iugoslave.

De altfel, deși raidurile aeriene păreau să fi ocolit Belgradul în această dimineață, NATO a bombardat restul țării și, în special, provincia Kosovo, unde, în ultimele 24 de ore explodaseră peste 200 de proiectile. Între 8:15 și 8:30, fusese lovit satul Novo Brdo, de lângă Prizren. La 10:15, două proiectile explodaseră la Decani, iar alte zece au lovit localitatea Radnicki. Între 10:15 și 10:30, patru bombe au fost lansate asupra fabricii de confecții “Stok” de la Kula. În același timp, au fost atacate împrejurimile Novi Sad-ului, turnul de televiziune de la Srbobran, releul de radio și emițătorul de la Vrbas și, ceva mai târziu, releul de televiziune de pe muntele Rudnik. La ora 13:00, a venit rândul localității Boljevac, cartierului Grmija din Priștina și orașului Niș. La 13:10, a fost bombardat satul Ravna Reka, de lângă Despotovac. La 13:40, a fost lovit releul RTS și emițătorul TV de la Caribrod, de pe muntele Kozarica, precum și un alt releu de televiziune, de pe muntele Crni Vrh, de lângă Pirot. Ceva mai târziu, o explozie a rănit un bărbat la Sombor.

Operațiunile NATO împotriva Iugoslaviei vor continua, a declarat purtătorul de cuvânt al Alianței, Jamie Shea, la puțin timp după acceptarea de către Parlamentul sârb și Președinția iugoslavă a planului internațional de pace pentru Kosovo, relatează AFP. “NATO urmărește îndeaproape evoluția situației de la Belgrad,” a adăugat el, precizând că Alianța nu va face nici un comentariu înainte de a primi un raport asupra discuțiilor avute de emisarii internaționali cu președintele Slobodan Milosevic.

Înainte de plecare, Martti Ahtisaari nu a declarat decât că e mulțumit de rezultatele obținute la Belgrad și că va organiza o conferință de presă la sosirea sa la Koln. “Plec la Koln și sper că, în curând, vor avea loc contacte militare, pentru începerea implementării planului de pace și a retragerii Armatei iugoslave din Kosovo, ceea ce va da semnalul suspendării operațiunilor militare împotriva Iugoslaviei,” a ținut el să precizeze. Irjo Lausipuro, purtătorul său de cuvânt, a adăugat că misiunea lor a fost un succes. La rândul său, Valentin Sergheev, consilierul lui Cernomîrdin, a spus că, în zilele următoare se așteaptă încetarea bombardamentelor.

În prima fază, nici cei doi emisari internaționali, nici autoritățile iugoslave nu au dat publicității varianta oficială a documentului semnat la Belgrad. Neoficial, s-a spus că acesta ar conține 10 puncte, printre care încetarea ostilităților, retragerea integrală a forțelor iugoslave din Kosovo și reîntoarcerea refugiaților. Referitor la viitoarele forțe de menținere a păcii, s-a păstrat precizarea că acestea vor avea “comandă și structuri de control comune”, fiind puse sub egida ONU și alcătuite după modelul trupelor SFOR din Bosnia, din 48.000 de militari ai NATO și 10.000 de militari ruși. De asemenea, se menționa că, în baza principiilor convenite de G-8, Consiliul de Securitate al ONU urma să emită o rezoluție de urgență care să pună capăt conflictului, urmând ca, în viitor, să se discute posibilitatea ca un număr limitat de militari și polițiști sârbi să poată reveni în Kosovo.

Atât eu, cât și Mile, am auzit unele zvonuri conform cărora, deși la întâlnirea dintre Slobodan Milosevic și cei doi emisari internaționali a participat și generalul Dragoljub Ojdanic, șeful Marelui Stat Major, însoțit de alți generali, conducerea Armatei iugoslave nu este de acord cu planul de pace, pe care îl consideră o tradare. Ba chiar se vorbea, printre militarii mai radicali, de varianta unei lovituri de stat. Zvonurile erau credibile, având în vedere că, înainte de a sosi la Belgrad, până și cei doi emisari internaționali fuseseră de acord că unele puncte ale planului de pace erau dincolo de orice logică militară și au fost eliminate, după ce aceștia au refuzat să plece în Iugoslavia cu propuneri inacceptabile și nerealiste.

Oricum, războiul trebuia oprit cumva. Un bilanț publicat astăzi anunța că, până acum, numai în Belgrad au fost avariate sau distruse peste 1.000 de clădiri, printre care 69 de școli și 47 de grădinițe. Cel mai greu afectate erau cartierele Zvezdara și Rakovica, unde bombele avariaseră 150, respectiv 606 cladiri. Sistemul energetic național funcționa în regim de avarie, alimentând continuu doar obiectivele prioritare. Unele orașe aveau curent după un program alternativ: 2-3 ore da, 2-3 ore nu, iar altele, cum ar fi Pozarevac-ul – orașul natal al lui Milosevic – aveau curent doar 2-3 ore în timpul zilei, plus de-a lungul întregii nopți. În Belgrad, distribuirea apei potabile s-a normalizat relativ, rezerva orașului ajungând la 48 % din capacitate.

“În adâncul inimilor noastre, noi, militarii, nu suntem mulțumiți de numeroase dispoziții care au fost decise în cadrul acestor discuții, pentru că multe lucruri nu sunt clare,” a declarat generalul rus Leonid Ivașov, la întoarcerea sa de la Belgrad, unde îl însoțise pe emisarul rus. “Totul depinde de bunul plac al NATO,” s-a plâns generalul, însărcinat cu cooperarea internațională în cadrul Ministerului Apărării. “Nu există disensiuni între diplomați și conducătorii militari ruși, în ceea ce privește reglementarea conflictului din Kosovo,” a declarat ministrul rus al Afacerilor Externe Igor Ivanov, citat de Itar-Tass.

Eugen Mihăescu mi-a adus încă un mic eseu, să-l trimitem la “Cotidianul“. Mă amuza că, deși îi spusesem să apeleze la ajutorul meu oricând are nevoie, de fiecare dată când venea, părea foarte încurcat că mă deranjează și nu mai știa cum să-și ceară scuze că mă întrerupe din lucru. Astăzi, articolul său se intitula “Banda celor patru” și era descrierea unui desen imaginar.

“Astă noapte a fost liniște, boieri mari în oraș, nu s-a bombardat. Diseară, însă, își vor lua revanșa pentru timpul pierdut. Pentru că am desenat mai mult decât am scris, așa cum alții au scris mai mult decât au citit, iată, azi vă trimit un desen. Întâi chenarul, subțire și precis ca o muchie de lamă, care să delimiteze spațiul pe hârtia albă, apoi vă schițez din vârful peniței cariatidele sculptate de marele Mestrovici, frumoasele belgrădence, monumentale, dar zvelte, cu mersul lor mlădios, știind să poarte capul sus, ca niște adevărate prințese. Sunt singure, se plimbă câte două. Knejii sunt plecați la armată. Ce complexe de neșters, teribile, au lăsat ele domnișoarei Korbel, alias Albright! Apoi această curcă, Madeleine, o desenez aici, la colțul de jos al hârtiei. Uitați-vă cu cine seamănă și nu mă miră. Are un aer de familie cu Ana Pauker. Pe cine să mai desenăm lângă ea? Pe băiețelul ăsta, filfizon de cancelarie imperială, Rubin, piatră prețioasă sau simplu ciob de sifon ciugulit de distinsa orătanie. Hai să mâzgălim lângă el și pe nevastă-sa, această femeie “expirată” ca pachetele de supă Knorr ce se vând pe tarabele iraniene, că de acolo vine numita Christiana Amanpour a CNN-ului. Deci, să vă explic acum desenul și să-l citim ca la ei, de la dreapta la stânga. Amanpour îl cucerește pe Rubin și se căsătorește cu el la Roma, anul trecut. Rubin o cucerește mai demult pe bătrâna curcă și baba, la rândul ei, pe Clinton, la bucătărie, cu chiftele și lecții de politică externă, încă de pe vremea campaniei prezidențiale din ’92. Deci, “cherchez la femme”, cum zice franțuzul. Ați găsit femeia? “La femme”, Amanpour, e însă musulmană și e în strânse legături cu UCK. Băiețoaica e în pierdere de viteză pe micul ecran și vrea un show al ei pe scena lumii. De fapt, asta vrea și baba Albright și iată că au “SHOW-ul” lângă noi, în Balcani. Clinton vrea să devină, după ce îi expiră și lui “termenul”, președintele Serbiei, pentru că a realizat ceva: 1) i-a unit mai mult ca niciodată pe sârbi; 2) i-a alungat pe albanezi din Kosovo… și 3) a distrus tot ce era vechi și trebuia înlocuit. (E ultimul banc care circulă pe aici.) Vi se pare că desenul nu are sens? Oricum, am fost dintotdeauna puțin suprarealist: “Domnul doctor e nebun / Strânge pietre de pe drum / Și le dă pe la copii / Și zice că-s jucării / Și le dă pe la cucoane / Și zice că sunt bomboane.” Trăim, de fapt, într-o lume suprarealistă, unde impostorii se numesc, ei singuri, filosofi și dau lecții de morală unui popor de moraliști. Un adevărat filosof, NIETZSCHE, zicea: arta e dorința de a fi diferit, dorința de a fi în altă parte. Din altă parte, din Serbia, vă trimit desenul ăsta.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 3 iunie 1999.

Fie că nu l-a citit cu atenție, fie că nu l-a priceput, Ion Cristoiu l-a sunat mai târziu pe domnul Mihăescu, să-l întrebe când trimite desenul. Ne-am distrat copios când ne-a povestit pățania și cum s-a chinuit să-i lămurească figura de stil. “Cotidianul” avea un nou corespondent la Belgrad: astăzi s-a întors prietenul meu, George Roncea. În perioada în care a lipsit, ne-a povestit că a fost până în Grecia, unde a participat la o conferință despre războiul din Iugoslavia și a stat de vorbă cu foarte mulți tineri, care erau foarte porniți împotriva NATO și – în special – împotriva americanilor și îi ajutau cum puteau pe sârbi. George s-a întors în Serbia aproape pe cont propriu, cu niște bani puși de el deoparte, la care a contribuit și Ion Cristoiu, din buzunarul său. Nu știa cât va reuși să stea și făcea economii cum putea.

albright @ war

Purtătorul de cuvânt din Germania al UCK Sabri Kicmari nu crede în voința de pace a președintelui iugoslav Slobodan Milosevic și a cerut continuarea bombardamentelor NATO în Iugoslavia. “Anunțarea de către Milosevic a acceptării condițiilor de pace ale G-8 este o știre rusească, difuzată în scopul de a diviza comunitatea internațională,” a afirmat Kicmari, într-o declarație acordată postului de radio german MDR Info, cu sediul la Leipzig. “UCK se așteaptă de la NATO să nu oprească bombardamentele, atât timp cât nu s-au retras din Kosovo toate forțele sârbe.”

În mod cu totul neobișnuit – pentru că au un alt specific – am intrat în direct prin telefon și la Știrile ProTV de la ora 17:00, când am putut să creionez un pic și primele reacții după votul de astăzi din Parlament. Mai multe detalii am dat în principalul jurnal, de la ora 19:30, când am prezentat și câteva din prevederile planului de pace. Deoarece am stat toată ziua la Media Center, în fața calculatorului și a telefoanelor, nu am apucat să-mi dau seama ce spun oamenii obișnuiți, ci consemnasem doar declarațiile oficiale. Reacțiile erau, în general, de tipul corului antic: cu rare excepții, liderii politici sârbi ridicau în slăvi înțelepciunea președintelui iugoslav și nu scăpau ocazia să-și tragă unii altora lovituri sub centură.

Desigur, Partidul Socialist din Serbia (SPS) a salutat gestul liderului său de a aproba planul de pace, considerând că acest acord va determina “încetarea bombardamentelor criminale, asigurând, în același timp, menținerea integrității și suveranității naționale“. Partidul Stângii Iugoslave (JUL), al soției lui Milosevic, declara că planul de pace conține toate principiile convenite de reprezentanții Uniunii Europene și ai Rusiei. “Votul de astăzi din Parlament oferă motivele încheierii unui acord de pace care va stopa bombardamentele,” perora și Zarko Jovanovic, liderul Partidului Noua Democrație, adăugând că “principiile aprobate asigură integritatea și suveranitatea țării și rolul ONU în rezolvarea politică a crizei din Kosovo“.

Partidul Democrat (DS) a salutat aprobarea planului de pace, comentând însă, că această soluție ar fi trebuit găsită înainte de începerea bombardamentelor. “În acest moment, cel mai important lucru este emiterea de urgență a unei rezoluții ONU, care să oprească războiul,” se arată într-un comunicat al DS. Vuk Draskovic, președintele Miscării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO), a organizat o conferință de presă imediat după aprobarea planului de pace, declarând, pompos: “Este o zi mare pentru pacea și viitorul Serbiei și Iugoslaviei. De astăzi, nu mai suntem dușmani cu țările NATO. Aprobarea planului de pace nu înseamnă doar încetarea războiului, ci și un nou început pentru Iugoslavia. SPO va contribui la democratizarea țării și la normalizarea relațiilor cu Muntenegru, SUA și Uniunea Europeană.” Nici el nu a vrut să analizeze detaliile planului de pace, însă a repetat că asigură integritatea și suveranitatea țării și garantează oprirea bombardamentelor. Străduindu-se să risipească orice bănuială, Draskovic a povestit că, la întâlnirea de aseară, Slobodan Milosevic doar i-a informat pe liderii partidelor parlamentare despre conținutul planului de pace, fără să le recomande cum să voteze. Și, desigur, nu a scăpat ocazia să-l atace pe vechiul său rival, Vojislav Seselj, cu care se chinuia să împartă electoratul cu opțiuni naționaliste, acuzând parlamentarii SRS că au votat împotriva păcii.

Singurul care a spus lucrurilor pe nume a fost Dragan Veselinov, președintele Coaliției “Vojvodina, care a acuzat că planul de pace înseamnă, de fapt, un act de capitulare, cu care nu poate fi de acord. “În discursul său din Parlament, Milan Milutinovic a vorbit despre venirea rușilor, despre venirea militarilor NATO, dar nu a spus nimic despre comanda acestor trupe,” a atras atenția Veselinov. “Probabil că a avut un lapsus, pentru că – după mine – acordul prevede o comandă comună. Cei care au votat planul de pace au semnat, de fapt, capitularea. Noi, cei din Vojvodina, nu vom semna niciodată așa ceva. Nu avem nici un motiv să ajutăm acest guvern să scape din situația catastrofală în care singur s-a băgat.”

Seara, și Parlamentul Republicii Muntenegru a adoptat o rezoluție prin care aproba principiile G-8 ca bază pentru reglementarea crizei din Kosovo, sub egida ONU. Documentul, propus de președintele Milo Djukanovic, condamna “orice folosire a forței și violenței în reglementarea problemei provinciei Kosovo și își exprimă regretele pentru numeroasele victime și distrugeri provocate de acest conflict”. Din cauza acestui paragraf și a respingerii unei alte rezoluții, propusă de Partidul Socialist Popular (SNP), aliat al lui Milosevic, care solicita condamnarea agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei, comisă prin încălcarea Cartei ONU, cei 26 de reprezentanți ai acestui partid au votat împotrivă.

UCK va aproba planul de pace propus Belgradului de G-8, a anunțat liderul politic al organizației separatiste, Hashim Thaqi, la postul de televiziune german ZDF. “UCK este gata să conlucreze la transformarea politică și militară în provincia Kosovo,” a declarat Thaqi, ocolind răspunsul la întrebarea referitoare la posibilitatea depunerii armelor de către membrii UCK.

Am început să aflăm tot mai multe detalii despre conținutul planului de pace, care confirmă temerile celor ce îl asimilau unei capitulări. În dosul expresiilor diplomatice folosite, se ascundeau prevederi foarte clare. Sârbii aveau la dispoziție o săptămână pentru a-și retrage din Kosovo trupele, armamentul și artileria antiaeriană. După retragere, urma să fie creată o zonă-tampon, cu lățimea de 25 de kilometri, între Serbia și Kosovo, în care era interzisă prezența oricăror forțe militare sârbești. Kosovo urma să fie administrată de reprezentanții desemnați de ONU, iar după retragere, va fi permisă întoarcerea unui număr mic de polițiști și grăniceri sârbi, dotați cu armament ușor, care vor avea datoria să mențină legătura cu misiunea civilă internațională, să încercuiască și să curețe câmpurile de mine și să ocupe funcții administrative în localitățile locuite de sârbi în câteva puncte-cheie de pe frontieră. Era greu de crezut că acest lucru va fi posibil, odată cu întoarcerea refugiaților albanezi, protejați de forțele NATO.

Ne-am uitat la jurnalele de știri ale RTS, care au prezentat imagini de la ședința Parlamentului. Am remarcat că Vuk Draskovic stătea în primul rând al sălii, încadrat – în stânga – de premierul sârb Mirko Marjanovic și de președintele Serbiei Milan Milutinovic, iar – în dreapta – de Ljubisa Ristic, lider al JUL și de ministrul de Interne Vlajko Stojiljkovic. Deja, la Belgrad se vorbea că, în cazul în care Vojislav Seselj și partidul său se vor retrage din guvernul federal, locul lor va fi luat de Vuk Draskovic și de SPO. Un semnal sugestiv l-a dat și RTS, din ale cărei imagini au lipsit cu desăvârșire parlamentarii radicali. Ca și când nu ar fi participat la ședință. Privind jurnalul, am observat că, după ce, vreme de 71 de zile, toate știrile despre bombardamente au început – fără excepție – cu sintagmele “aviația criminală a NATO” sau “agresiunea nemiloasă împotriva Iugoslaviei”, în această seară, se vorbea, sec, doar despre bombardamente.

Astăzi, nu am ratat nici un jurnal ProTV. M-au sunat și am transmis și pentru Știrile de la miezul nopții, când Lucian Mîndruță insista să mă întrebe care sunt reacțiile oamenilor. I-am explicat că singurii care au fost cuprinși de euforie au fost jurnaliștii străini, care se bucurau, probabil, că scapă de război. Își pregăteau bagajele, iar un ziarist francez caracteriza momentul actual spunând că “suntem în pericol de pace“. Sârbii nu cred că pericolul e chiar atât de mare, deși – pentru a doua oară de la începutul războiului – la Belgrad nu a fost alarmă. Am povestit celor de acasă că aici, peste tot, pe stradă, în cafenele, în parcuri sau în taxi, lumea nu vorbește decât de aprobarea planului de pace. În general, oamenii erau nemulțumiți, dar neputincioși. Toți se întrebau ce rost au avut 71 de zile de bombardamente și suferințe, dacă pacea se va încheia în aceleași condiții ca acelea din acordul de la Rambouillet. Le puteam citi dezamăgirea pe chipuri, după ce au suportat cu stoicism și îndârjire lipsurile și nenorocirile provocate de bombe. Și tot mai mulți încep să considere acordul de pace drept un act de capitulare.

“Odată ce toate trupele regimului de la Belgrad vor fi retrase, vom putea lua în considerare o situație în care un număr mic de soldați să poată fi din nou desfășurați în Kosovo,” a declarat Alastair Campbell, purtătorul de cuvânt al premierului britanic Tony Blair, informează AFP. Rusia a insistat asupra posibilității ca Belgradul să-și poată menține un număr de militari în Kosovo. Soldații care ar fi autorizați să se reîntoarcă în Kosovo ar avea de îndeplinit misiuni de legătură sau de supraveghere a mănăstirilor ortodoxe din provincie. Pe de altă parte, Campbell a repetat că Londra se opune cu fermitate unei împărțiri sau unei divizări de facto a provinciei Kosovo.

Pentru că era o seară liniștită, ne-am hotărât să mergem în cartierul Zemun, la restaurantele de pe malul Dunării, să mâncăm pește. Am luat un taxi și am ajuns pe faleză, unde ne-am plimbat o jumătate de oră, admirând din nou fetele frumoase care treceau pe lângă noi, plimbându-și câinii sau strângându-și în brațe prietenii. Într-un final, la sugestia lui Eugen Mihaescu, am ales un restaurant a cărui terasă ne lăsa să privim Dunărea și o parte din Belgrad. Alegerea a fost cât se poate de inspirată. Eu și George Roncea am fost singurii care am cerut întâi o ciorbă de pește. Când chelnerul a venit cu ceaunul imens, din care se ridica un miros irezistibil, Mile, Dobrivoi și domnul Mihaescu n-au mai stat pe gânduri, cerând și ei farfurii. Nici unul dintre noi nu-și amintea să fi mâncat vreodată o ciorbă atât de bună. La felul doi, Eugen Mihăescu l-a rugat pe chelner să ne aducă, pe o tavă, diferite feluri de pește. Când s-a întors cu comanda, ne-am îngrozit: după ce golisem ceaunul cu ciorbă și ne gândeam chiar să renunțăm la felul doi, chelnerul a sosit cu o tavă ovală, lungă de cel puțin 1 metru, pe care erau înșirate vreo 10 feluri de pește prăjit. Mai mare, mai mic, gătit la grătar sau în tigaie, acompaniat de cartofi fierți, salată și mujdei, arăta senzațional. Amuzat de figurile noastre speriate, chelnerul ne-a mai adus o sticlă de vin și s-a scuzat, dându-și seama că suntem străini, că așa se mănâncă în Serbia. Nu găsesc cuvintele pentru a descrie minunăția pe care am mâncat-o și nu voi uita niciodată această cină. Deși, la un moment dat, nu mai puteam înghiți nici un bob de mazăre, nu ne-am lăsat până nu am golit toată tava. Era păcat să lași pe masă altceva decât oasele. Când am cerut nota de plată… altă surpriză: tot ce mâncasem, la care se adăugaseră două sticle de vin, niște vodkă și cafele, costa 500 de dinari. Adică 50 de mărci germane. Nu de persoană, ci în total !

La un moment dat, chelnerul ne-a întrebat dacă știm bancul cu sârbul pe care, nemaiavând ce mânca, îl trimite nevasta la pescuit. Norocos, acesta prinde un somn și îl aduce acasă. Îi spune nevestei să-l arunce în tigaie, însă aceasta îi atrage atenția că nu mai au butelie de 3 săptămâni. “Nu-i nimic, îl faci pe plită,” îi spune el soției, însă aceasta îi amintește că, din cauza bombardamentelor, nu au curent. După ce femeia îi spune că n-au nici cărbuni, să-l facă la grătar, sârbul se enerveaza, ia peștele (care auzise întreaga conversație) și îl aruncă înapoi în Dunăre. Fericit, somnul începe să aplaude și să scandeze numele celui căruia îi datora viața: “Slobo! Slobo!

Emisarul rus Viktor Cernomîrdin consideră că principalul rezultat al negocierilor cu autoritățile de la Belgrad este faptul că eforturile de pace au fost plasate acum sub controlul Națiunilor Unite, informează Interfax. “Cel mai important este că am reușit să plasăm procesul de pace din Balcani în sfera juridică a Națiunilor Unite,” a declarat el.

La 21:43, în timp ce stăteam pe terasa restaurantului, am observat că antiaeriana din jurul Belgradului trăgea după un avion. Am crezut că n-am auzit noi sirenele, însă, când l-am sunat pe Nelu Madjinca, la hotel, acesta ne-a confirmat că nu era alarmă aeriană. La 22:30, antiaeriana trăgea din nou, cu putere, ba chiar s-a anunțat că ar fi doborât un avion-spion fără pilot. Și, totuși, nici o sirenă, deși – altădată – nici nu intrau bine avioanele în spațiul aerian iugoslav, că se și dădea alarma. Însă acum, pentru a-i convinge pe oameni că pacea adusă de providențialul lor președinte este aproape, autoritățile au riscat și nu au declanșat sirenele, închipuindu-și – probabil – că nu toată lumea va observa tirurile antiaerienei. Scârbiți de această cinică ipocrizie, ne-am întors la hotel.

De altfel, bombardamentele din această noapte aveau să fie mai puțin intense, deși vremea era favorabilă. Atacurile s-au concentrat asupra provinciei Kosovo și a sudul Serbiei. La 19:40, patru proiectile au lovit releul de televiziune de la Trgoviste, din zona orașului Vranje, alte trei explodând la Novo Brdo. Un sfert de oră mai târziu, a fost bombardată regiunea Prizren-ului, unde a fost avariată fabrica “Bismut”. La 20:15, a fost bombardat satul Korak, iar între 21:32 și 21:45, au avut loc 5 raiduri aeriene asupra satului Markovic, de lângă Kursumlija, unde alarma nu mai fusese ridicată de 48 de ore. La 22:00, în zona localității Zur, la 12 kilometri sud de Prizren, au explodat 18 proiectile. La miezul nopții, 3 bombe au lovit satul Kacanik, de lângă Priștina, și satul Planeja, de lângă Dragas. Ceva mai târziu, mai multe explozii au fost auzite în satul Velika Grabovnica, de lângă Leskovac, iar la 3:40, artileria antiaeriană din jurul orașului Sabac a ripostat împotriva unor avioane care survolau regiunea.

NATO estimează că numărul de morți și răniți înregistrat în rândul forțelor armate sârbe depășește cu mult cifra de 10.000,” a precizat colonelul Konrad Freytag, purtător de cuvânt militar al Alianței. El a reamintit faptul că autoritățile de la Belgrad au dat publicității, cu câteva zile în urmă, cifra de 1.800 de morți și răniți din cadrul armatei, precizând, însă, că evaluarea făcută de NATO se referă la cifre mult mai mari.

Cand ne-am întors la hotel, ne-a întâmpinat Jelena, o sârboaică de treabă, care îl înlocuia pe Boban, tânărul care vindea noaptea la buticul din hotel. Deși încercase din răsputeri să se ascundă, acesta fusese încorporat acum 3 săptămâni. Noroc cu Nelu, care îi aranjase să fie trimis la o unitate de transporturi din Belgrad. Îi povestisem lui Eugen Mihăescu despre drama Jelenei. Aceasta era văduvă și avea un singur băiat, care fusese luat în armată, iar unitatea lui ajunsese în Kosovo, chiar în zona frontierei cu Albania, unde se dădeau cele mai grele lupte și cădeau bombe zi și noapte. La începutul războiului, Jelena vorbea cu băiatul la telefon de 2-3 ori pe săptămână. Apoi, primea scrisori de la el. La un moment dat, vreme de aproape o lună de zile, Jelena n-a mai avut nici o veste de la fiul ei. Biata femeie nu mai avea somn, era trasă la față și plângea tot timpul. Ne îndrăgise, pe mine și pe Mile, și mai stătea de vorbă cu noi, spunându-ne că îi amintim de copilul ei, care e cam de vârsta noastră.

Dacă în primele zile, o întrebam ce mai face băiatul, când perioada în care nu avea nici o veste de la el a început să se lungească tot mai mult, n-am mai întrebat-o, ba chiar evitam să aducem vorba despre război. La un moment dat, am început chiar să ne ferim de ea, pentru că durerea care i se citea pe față era atât de mare, încât ne dădeau lacrimile. Disperată, la un moment dat s-a dus la Statul Major și a dat buzna peste un general, implorându-l să o ajute să primească o veste de la băiat. Acesta i-a promis câte în lună și-n stele, însă femeia era convinsă că băiatul ei a murit și comandanții săi încearcă să-i ascundă asta. Pentru că nu mai putea dormi, l-a rugat pe patronul buticului să o lase să lucreze în tura de noapte. Ajunsesem să nu mai coborâm în bar seara, pentru că venea la masa noastră și povestea, până nu o podidea plânsul, amintiri despre fiul său.

Acum câteva seri, când mă întorceam cu Mile de la barul muntenegrenilor de lângă noi, Jelena parcă se născuse a doua oară. Ne-a luat în brațe, ne-a pupat și ne-a spus, plângând de bucurie, că a sunat-o băiatul și e sănătos. Ne-a așezat la o masă și ne-a adus două beri, promițându-ne că, la prima leafă, o să ne facă cinste cu o sticlă de whisky. I-am mulțumit și am stat cu ea la taclale, molipsiți de fericirea ei. În seara asta, era din nou bucuroasă, pentru că fiul ei o sunase și i-a spus că, în câteva zile, va veni acasă. Apoi, cu voce scăzută, Jelena ne-a spus că jos, în Kosovo, au murit foarte mulți soldați și că fiul ei va încerca să aducă poze de pe front. “Și uite pentru ce au murit toți copiii ăia!” a exclamat ea, referindu-se la planul de pace aprobat astăzi. Am dat, triști, din cap și ne-am dus să ne culcăm. Aveam sentimentul că, în următoarele zile, situația va evolua spectaculos și trebuia să fim cu ochii în patru.

Trenul Alianței Nord-Atlantice, care a transportat la Craiova echipamentele necesare instalării radarului mobil NATO a sosit azi, în jurul orei 13:00, în stația Pielești, la circa 10 kilometri de Craiova, informează corespondentul Mediafax. Conform documentelor vamale, greutatea încărcăturii militare, care a fost însoțită de 15 militari americani, a fost de aproximativ 174 de tone. Numeroase aparate digitale, generatoare și alte componente ale radarului mobil, 5 autospeciale militare și circa 10 containere sigilate au fost transportate în 20 de vagoane. Comandorul Mircea Grosu, șeful aerodromului din Craiova, a declarat că radarul mobil va fi montat în incinta UM 01820 din Craiova, unde, în urmă cu 2 ani, din cauza unui accident produs în timpul testării la sol a unui nou tip de explozibil, și-au pierdut viața 16 militari români.

Share

target: 37 de morți și 100 de răniți în 40 de ore, “pagube colaterale” ale NATO

31 mai 1999

Oricum, n-am dormit foarte mult, pentru că, la 8:47, s-a dat din nou alarma. Inițial, n-am crezut că e ceva serios, dar am auzit vuiet de avioane. Mile Cărpenișan s-a îmbrăcat mai repede decât mine, deși i-am spus că afară soarele e prea puternic ca să vedem ceva. Am avut dreptate. Nu reușeam să distingem nimic pe cer, însă la 9:17, o bubuitură a răsunat dinspre dealul Avala. Un firicel de fum a început să se ridice de acolo. Nu ne-am dat seama de unde vin celelalte 4 bubuituri care s-au auzit imediat după aceea. Am înțeles că proiectilele loviseră drumul dintre Ripanj și Ivanovic. Lângă Obrenovac, o femeie a fost rănită, când o bombă i-a distrus casa din satul Drazevac, două proiectile au avariat instalațiile electrice de la Boljevac, iar alte 4 au explodat lângă emițătorul de pe muntele Zvecka. Ceva mai devreme, fără să explodeze, o rachetă a distrus o casă în satul Rajkovac, de lângă Mladenovac. Alarma a încetat la 9:39 și am coborât în cameră. Pe hol, l-am întâlnit pe Eugen Mihăescu, care ne-a reproșat că nu l-am chemat pe acoperiș, însă i-am explicat că – oricum – era imposibil să vezi ceva în lumina puternică a soarelui.

Ne-am adunat în barul hotelului și, la o cafea, ne-am sfătuit cum să ne împărțim “sarcinile”, ca să aflăm cât mai multe și să nu ne călcăm în picioare. Mile s-a dus la Centrul militar de presă, unde avea acces fără probleme, fiind acreditat. A reușit să-l acrediteze și pe vărul său, însă cu greutate, pentru că acesta lucra ca freelancer și făcea fotografii pe care urma să le vândă unor ziare și reviste din Germania. Noroc că avea și pașaport românesc și că, de puțină vreme, la Centrul militar de presă venise și Slobodan Kreckovic, fostul viceconsul iugoslav la Timișoara, pe care îl cunoșteam cu toții și care l-a ajutat mult. Problema cea mai mare a fost să explice cum a ajuns la Belgrad, pentru că Mile îl băgase în țară fără să anunțe că Dobrivoi este jurnalist, iar sârbii cereau o serie de formalități greoaie pentru ziariști, înainte de a le permite intrarea în Iugoslavia.

Eu am rămas la Media Center, unde eram de-al casei. Am aflat că, la Surdulica, unde NATO bombardase azi-noapte sanatoriul, s-ar putea să fie mai mult de 20 de morți, pentru că autoritățile se temeau că există încă oameni îngropați sub dărâmături. În afara bătrânilor internați acolo, în câteva pavilioane ale sanatoriului fuseseră adăpostiți mai mulți refugiați din Croația, Bosnia și Kosovo. Surdulica părea un loc blestemat, pentru că, în 27 aprilie, unul din proiectilele lansate de piloții NATO asupra unei cazărmi ratase ținta, provocând cel puțin 20 de victime printre civili.

Evident, NATO a dezmințit informațiile potrivit cărora ar fi bombardat, în noaptea de duminică spre luni, un sanatoriu din Surdulica, cauzând moartea a cel puțin 20 de persoane, relateaza AFP. Potrivit colonelului Konrad Freytag, purtătorul de cuvânt al generalului Wesley Clark, avioanele Alianței Nord-Atlantice au atacat o cazarmă și un depozit de muniție, aflate în apropiere de Surdulica. “Aceste două ținte erau obiective militare legitime și ambele fuseseră deja vizate,” a anunțat colonelul Freytag. “Toate proiectilele și-au atins ținta. NATO nu poate confirma afirmatiile facute de sarbi privind victimele sau pagubele colaterale de la Surdulica.”

Bilanțul atacurilor din ultimele 40 de ore a fost tragic: 37 de morți și peste 100 de răniți. Toți civili. Și la Belgrad a fost anunțat un program de întrerupere a distribuirii curentului electric, pe cartiere. Deocamdată, centrul orașului încă era privilegiat și nu era inclus în acest program, însă cine știe ce ne mai aștepta. Ca să vedeți ce preocupari aveam noi în vreme de război: trebuia să ținem minte să ne cumpărăm pastile pentru aparatul împotriva țânțarilor, care își făcuseră apariția tot mai insistent. Primăria capitalei iugoslave a anunțat că, din cauza raidurilor aeriene, nu poate ridica avioanele utilitare, ca să împrăștie insecticide și solicita locuitorilor înțelegere pentru situația creată.

Deși orașul nu a fost atacat, n-am fost scutiți de bubuituri nici astăzi. La 11:30, într-un cartier de la periferie, a fost detonat un proiectil neexplodat. La 14:59, încă un avion a spart bariera sonică în apropiere, zguduind văzduhul. Am auzit o altă detonație puternica, la 15:50, despre care Comandamentul Apărării civile a anunțat că a avut aceeași cauză, însă de această dată, cu toții am simțit că a fost explozia unui proiectil, care lovise, probabil, un obiectiv militar. Mi-am mai notat că, la 12:55, asupra dealului Arapov și a satului Donje Sinkovce, de lângă Leskovac, au fost lansate 5 proiectile, în timp ce alte 2 explodau la 20 de kilometri distanță, în apropierea satului Medje.

La 15:30, în timpul bombardamentului asupra orașului Novi Pazar, s-au înregistrat din nou “pagube colaterale“. Unul din cele 14 proiectile de mare putere lansate de avioanele NATO a căzut lângă autogară și a lovit în plin un bloc cu 4 etaje. Primul bilanț al victimelor indica 11 morți și 23 de răniți, iar imaginile pe care le-am văzut filmate acolo erau îngrozitoare. Opt dintre morți erau – pur și simplu – rupți în bucăți. Între orele 17:01 și 18:25, a fost alarmă și la Belgrad, însă atacurile s-au concentrat asupra localităților din jur. Patru proiectile au explodat la Obrenovac, două au încercat să nimerească emițătorul radio de la Zvecka, două au căzut lângă satul Veliko Mostanice și alte trei au explodat la Ostruznica.

Ministrul francez al Afacerilor Externe Hubert Vedrine a declarat că războiul din Kosovo se apropie de momentul decisiv și că următoarele zile vor fi foarte importante, informează AFP. Întrebat la Bruxelles, cu ocazia reuniunii Consiliului Miniștrilor de Externe din țările UE, despre ultimele luări de poziție ale autorităților de la Belgrad, Vedrine a declarat că “trebuie acționat cu prudență și cu exigență, dar, în același timp, trebuie să nu se treacă pe lângă ceea ce ar putea fi începutul unei veritabile schimbări“.

belgrad, 31 mai 1999

Astăzi, Slobodan Milosevic a dat încă o dovadă a măiestriei sale politice. I-a convocat la o discuție pe toți liderii partidelor politice importante, pe care i-a convins să ceară Consiliului de Securitate al ONU adoptarea de urgență a unei rezoluții bazate pe principiile G-8, pentru încheierea agresiunii împotriva Iugoslaviei. Ca de fiecare dată, președintele iugoslav a evitat să fie cel care face astfel de solicitări, pentru a-și păstra imaginea de om care nu cedează în fața dușmanului. De această dată, nici nu cred că i-a fost prea greu să-i lămurească pe ceilalți politicieni să ceară oprirea războiului, aceștia dorind sincer să scape de această situație de criză, în care erau absolut incapabili să se descurce.

Cu ajutorul profesorului Lucian Pavel, am reușit să aflu mai multe amănunte despre bombardamentul de ieri după-amiază de la Novi Sad. Profitând de vremea superbă, un grup de tineri se dusese să facă plajă și baie în Dunăre, pe locul unde, până anul trecut, fusese amenajat un ștrand. Anul acesta, ștrandul nu mai fusese deschis, pentru că se afla prea aproape de clădirea Televiziunii, în permanență bombardată, și a scheletului podului Sloboda, prăbușit în valurile Dunării de rachetele NATO. “Pe la ora 14:00, când făceam baie, a sunat alarma,” povestea Snezana, o tânără de 29 de ani. “I-am văzut pe oameni cum se ascundeau și adăposteau într-un tunel bacul cu care se traversează acum Dunărea. Noi am mai rămas să fumăm o țigare. Deodată, am observat o rachetă care se îndrepta spre clădirea televiziunii. M-am aruncat pe nisip și mi-am acoperit urechile cu palmele. Băieții care erau cu noi au sărit și ne-au acoperit cu trupurile lor. După o detunătură cumplită, am văzut ciuperca exploziei și bucăți de beton au sărit în toate direcțiile. Am fugit să ne adăpostim și mi-am uitat prosopul pe plajă. Îmi pare rău că n-am îndrăznit să mă întorc să-l iau, pentru că mi-ar fi amintit toată viața prin ce am trecut.”

Iugoslavia dispune de circa 60 de kilograme de uraniu puternic îmbogățit, care riscă să cadă în mâinile unor grupuri scăpate de sub control, afirmă în ediția sa din luna iunie, revista “Jane’s Intelligence Review“. Aceste rezerve de uraniu – dintre care 10 kilograme sunt radioactive – se află la Institutul de Științe nucleare de la Vinca, în apropiere de Belgrad, unde este stocat, de asemenea, și combustibilul folosit, pe baza căruia, după retratare, s-ar putea obține 5 kilograme de plutoniu. “Jane’s” afirmă că serviciile americane de informații sunt îngrijorate în privința unei posibile utilizări a acestui uraniu, care, integrat unor explozibili convenționali, ar putea furniza Belgradului arme radiologice. Astfel de arme nu cauzează explozii puternice, însă pot dispersa materialul radioactiv în doze concentrate.

“Prezența uraniului puternic îmbogățit într-o regiune instabilă este și cauza unor îngrijorări de altă natură,” notează revista, care prezintă alte două ipoteze. Prima ar fi furtul acestor substanțe în scopul revinderii lor prin intermediarii ruși, care “au o oarecare experiență în materie”. Țările destinatare ar putea fi Irakul, căruia, în trecut, Iugoslavia i-a furnizat echipamente militare, sau Libia. O altă posibilitate ar fi ca Milosevic să se prevaleze de aceste substanțe ca de un mijloc de a exercita presiuni în timpul unor viitoare negocieri. “Jane’s” publica o hartă a Serbiei pe care sunt marcate cele două reactoare nucleare ale sale, situate în nord-estul Belgradului, precum și 8 unități de cercetare nucleară, dintre care 5 se afla la vest de Belgrad, una la Zemun, una la Novi Sad și una la Kragujevac. Harta identifică, de asemenea, 3 uzine de arme chimice, una la Baric, una la Lucani și una la Krusevac, la 30 de kilometri de granița cu Kosovo.

În timp ce mă aflam la Media Center, Eugen Mihăescu m-a rugat să-i transmit pentru “Cotidianul” încă un mic eseu scris la Belgrad. Se numea “Totul e paradoxal” și îl scrisese pe câteva bucățele de hârtie:

“Incredibil, NATO ne-a tăiat înghețata, nouă, jurnaliștilor români. Nu-i curent… Nu se poate transmite această senzație de pace, de viață normală care-și continuă ritmul. Zile liniștite, după nopți de război. Nopți fără dragoste, dar nedormite. Aseară, luam masa cu doi prieteni. Parcă eram la mare, după o zi de plajă. Eram în vacanță. Mici, bere, lăutarii cântau “Dunărea albastră“, o echipă a RTL-ului filma lăutarii. Deodată, urletul sirenelor a tăiat ritmul. Nimeni nu se mișca, totul continua. Ceva mai târziu, pe acoperișul hotelului, asistam la o noapte ce părea de Revelion. În care focurile de artificii brăzdau cerul, iar lumea la geamuri participa la distracție. Era prima zi a anului 2000. Nu-i adevărat, chiar acum trece un avion foarte jos. E liniște. Păsările zboară la sol înnebunite. Un copil țipă vesel, jucând șotron. Ei bine, de necrezut, nici o bubuitură și iată că a sosit pe tavă înghețata topită de căldură, înghețata cu multe căpșuni. Nici un român nu și-ar crede ochilor să vadă cum se petrec lucrurile aici. Căci e mai orb decât orbul cel ce nu vrea să vadă, zice un proverb chinez. Cineva îmi povestea cum, în timpul bombardării Ministerului Apărării al Republicii Federative Iugoslavia, atașatul nostru militar și unul dintre secretarii Ambasadei României se băteau pentru locul de sub birou, să se adăpostească, bineînțeles. Să fie oare adevărat? De necrezut. E drept că rachetele cădeau vizavi. Totul e paradoxal. În ultimele 24 de ore, în Iugoslavia au fost omorâți de agresiunea criminală a NATO 37 de oameni nevinovați și peste 100 au fost răniți. Și ei, nevinovați. Eugen Mihăescu, Belgrad, 31 mai 1999.”

Înainte de a ne întoarce la hotel, ne-am oprit să bem o cafea pe terasa din Trg Republike. Ieri, Eugen Mihăescu ceruse o înghețată și, văzând minunăția pe care i-a adus-o chelnerul, n-am rezistat ispitei și ne-am comandat și noi. Era delicioasă și îmi amintea de cea pe care o mâncasem în Franța, la o gelaterie vestită din Lyon. Înghețata se amesteca cu frișca proaspată și, în timp ce ne înfigeam lingurițele în cupa de sticlă, descopeream felii mari de căpșuni. Astăzi, n-am mai putut să ne satisfacem acest capriciu. Cu o față tristă, chelnerul ne-a arătat cu capul spre frigiderele goale. Nu era curent și abia atunci am realizat că nicaieri nu cânta muzica.

Am cerut niște ness-uri și ne-am hotărât să ne transmitem corespondențele chiar de pe terasă. Din când în când, privirile noastre urmăreau silueta unei fete frumoase și zâmbeam. Mile și-a transmis relatarea lui, iar eu așteptam să-mi vină rândul. Nu era Beavis de serviciu, iar tipul care-l înlocuia la sunet m-a sunat și mi-a spus doar atât: “Rămâi pe linie.” Și am auzit jurnalul. A urmat o lungă așteptare. 10 minute, 20, 30 și nu mai venea rândul știrilor despre războiul din Iugoslavia. Ceilalți mă întrebau ce se întâmplă și dădeam din umeri. Am încercat să mă fac auzit, dar nimeni nu mă băga în seamă. Mă lăsaseră pe linie și parcă uitaseră de mine. Telefonul se încălzise și vedeam cum mi se termină bateria. Și tot nu-mi venea rândul. Erau niște știri despre problemele de la admitere, a fost invitat în studio ministrul Andrei Marga, apoi alte știri. Eram turbat de furie.

În general, când era Beavis de serviciu, dacă nu avea timp să mai vorbească cu mine, măcar verifica, din când în când, dacă legătura nu s-a întrerupt. Sau mă anunța ora aproximativă la care urma să intru în direct și revenea cu 5 minute înainte. De această dată, nimic. Mi-a venit rândul abia după 50 de minute de când așteptam la telefon. M-am stăpânit și mi-am transmis corespondența, după care l-am sunat pe Horia Enășel și am făcut un scandal monstruos, explicându-i că, în condițiile în care eu nu știu cum să-mi mai economisesc bateriile telefonului mobil și le încarc când apuc, stau aiurea în legătură cu Bucureștiul. L-am amenințat că, data viitoare, voi închide – pur și simplu – telefonul. Și n-au decât să intre în panică până mă prind din nou. Horia mi-a promis că-l va pedepsi pe vinovat și va avea grijă să nu se mai întâmple așa ceva.

Parcă aflând de necazurile mele, sârbii au pornit din nou distribuirea curentului electric. M-am liniștit cu greu și mă durea capul. Nu mai știam dacă de nervi sau din cauza telefonului mobil. Pe drum spre hotel, am trecut pe lângă clubul de jazz al unui vestit muzician de avangardă din Iugoslavia, Oliver Mandic. Era plin de tineri, și înăuntru, și pe mica terasă din față. Lângă intrare, pe o tablă de lemn, scria cu cretă că băuturile au “preț de război“: toate costă 10 dinari, iar militarii au primul rând din partea casei. Ne-am oprit lângă Centrul Cultural Francez, Eugen Mihăescu făcând pentru noi o adevărată cronică de artă a zidurilor devastate și acoperite cu grafitti. Spre încântarea noastră, și-a continuat demonstrația și în fața centrelor culturale american, britanic și german, explicându-ne valoarea artistică și simbolică a acestor grafitti, considerate, mai ales în SUA, o formă a artei moderne.

UCK este în continuă transformare, atât din punct de vedere politic, cât și militar,” a declarat Hashim Thaqi, conducătorul politic al organizației, într-un interviu acordat ziarului britanic “The Guardian“, la scurt timp după întâlnirea cu ministrul de Externe Robin Cook. “Forțele noastre se organizează și se profesionalizează: suntem o armată, cu o structură și o ierarhie, nu doar o serie de grupări înarmate. În schimb, ceea ce zice Rugova nu are nici o importanță. El nu mai are nici un control politic sau militar asupra a ceea ce urmează să se petreacă.” Întrebat de unde provin armele cu care este dotată UCK, Thaqi a răspuns: “de la prieteni democrați din Vest”, însă nu a vrut să precizeze dacă acest ajutor este furnizat cu vreo aprobare din partea guvernelor. “Poate istoria o va spune,” a comentat el.

Ajunși la hotel, n-am avut prea mult răgaz să ne tragem sufletul. La 20:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Hotărâsem să mâncăm la restaurantul hotelului, însă domnul Mihăescu nu a fost la fel de încântat ca și noi de cină, așa că i-am promis că, de acum înainte, de câte ori NATO ne va da voie, vom mânca seara în oraș. În Kosovo, deja căzuseră primele dintre cele peste 100 de bombe ce aveau să fie lansate de piloții NATO în cele 24 de raiduri în care au atacat provincia. Cel mai grav afectată a fost regiunea orașului Prizren, în care, de dimineață și până la ora 22:00, au explodat 82 de proiectile, dintre care 20 în raionul Gorozub, de lângă frontiera cu Albania.

La 17:30, zece rachete loviseră satul Rades, de lângă Dragas. Între 18:45 și 18:55, alte 8 explodau în satul Pirane. La 19:30, a fost atacată zona Priștinei, fiind bombardate aeroportul Slatina, orașul Lipljan și releul de televiziune de pe dealul Brankov, de lângă Zubin Potok. Priștina avea să mai fie bombardată după miezul nopții, când bombele au căzut între depozitele “Jugopetrol” și cimitirul din cartierul Gazimestan. Între 20:00 și 22:00, alte 6 proiectile au lovit satul Vlasnja. Patru atacuri puternice au fost înregistrate asupra localității Bujanovac, unde au explodat 30 de bombe, și nu a fost ocolit nici emițătorul de televiziune de pe muntele Pljackovica, de lângă Vranje.

Amnesty International a făcut publice o serie de mărturii ale femeilor victime ale unor violuri colective, timp de 3 zile, într-un sat din apropiere de Suva Reka, informează AFP. Mai multe femei, ținute în captivitate de la 21 la 23 aprilie de forțele sârbe, au fost violate, potrivit organizației, care, din motive de securitate, nu a dat publicității nici numele martorilor, nici cel al satului. “La 21 aprilie, bărbații tineri din sat au fugit din calea forțelor sârbe, lăsând în urmă circa 300 de femei, copii și 11 persoane în vârstă,” potrivit unui comunicat al Amnesty International, făcut public la Kukes. “Bărbații cu vârste între 50 și 90 de ani au fost separați de restul sătenilor și nu au mai fost văzuți în viață. Femeile cu copiii au rămas închise în trei case. Trei femei au declarat că au fost violate, iar mărturiile lor și ale altora lasă în mod clar să se înțeleagă că au fost și alte victime. Este foarte dificil să îi chestionăm pe refugiați. Sunt traumatizați, adesea confuzi și uneori le este frică să vorbească, deoarece o parte a familiei lor a rămas în Kosovo. Există numeroase crime și violuri, dar noi nu putem afirma că au existat execuții masive generale și până acum, nu avem nici o dovadă de genocid,” a explicat un purtător de cuvânt al organizației.

La 21:30, când abia terminasem de mâncat și ne-am oprit în bar, să bem o cafea, am auzit 4 bubuituri, după care becurile au clipit, parcă nedumerite, de câteva ori și am rămas în întuneric. Din nou, 4 rachete de croazieră – pentru că nu se auzise nici un avion – au lovit stațiile de transformare de la Bezanijska Kosa și Lestane, din cartierul Novi Beograd. De pe acoperiș, vedeam două coloane albicioase de fum și oamenii au început să-și aprindă lumânările prin case. La radio s-a anunțat că echipele de intervenție au început imediat să remedieze avariile, însă, în mai puțin de o oră, presiunea apei la robinete a ajuns la zero. Deși, după 3 ore, curentul a revenit într-un sfert din Belgrad, nici până dimineață, rezerva de apă a orașului nu a depășit 12,5 % din capacitatea normala și nu putea fi distribuită populației.

Al doilea raid aerian, de la miezul nopții, ne-a surprins pe acoperiș, comentând războiul. Cred că păream desprinși dintr-un film suprarealist: patru oameni stând pe scaune destul de confortabile, pe casa liftului unui hotel dintr-un oraș, în plin bombardament, înconjurați de sticle goale de Coca-Cola, bere și whisky. Unul cu casca unui radio minuscul în ureche, altul cu un aparat foto de gât. Și toți cu ochii ațintiți pe cer, către cele patru puncte cardinale. Avioanele veneau dinspre nord (din nou din spațiul aerian ungar sau românesc) și au atacat mai întâi orașul Pancevo. Opt proiectile au lovit obiective din nordul localității, din zona fabricii de avioane, unde vedeam un mare incendiu, iar unul a explodat în satul Omoljica. Antiaeriana Belgradului a intrat imediat în acțiune și a acoperit orizontul cu o pânză de foc. Piloții NATO nu au reușit să lanseze decât 3 rachete spre capitala iugoslavă, două lovind cazarma Zuce, iar una explodând pe dealul Avala. După care, riposta fiind prea puternică, au fost nevoite să se retragă.

S-au dus spre vest, atacând în 3 raiduri orașul Smederevo, pe care nu-l vedeam din cauza dealurilor, însă observam cerul înroșit de flăcări și tirurile antiaerienei. Fuseseră bombardate depozitele “Jugopetrol” din zona industrială și stația de transformare a energiei electrice de la combinatul “Sartid. În același timp, alte avioane bombardau, pentru prima oară de la începutul războiului, orașul Kikinda, situat la câțiva kilometri de granița cu România. Aici, 3 proiectile au lovit o cazarmă din zona de sud-est, iar unul a distrus calea ferată către Timișoara, în zona satului Banatsko Veliko Selo. La ora 2:00, am văzut bombardamentele asupra Novi Sad-ului, proiectilele explodând în satele Cenej și Pezicevi, de la periferie. Locuitorii din Novi Sad se chinuiau fără apă și curent electric de duminică.

Uniunea Europeană estimează că, în cazul în care situația din Iugoslavia nu se agravează, consecințele economice pentru România sunt relativ limitate, a declarat directorul general pentru Afaceri Economice și Financiare din cadrul Comisiei Europene, Giovanni Ravasio. “Reformele economice din România nu sunt afectate de situația din Kosovo,” a spus el. Oficialul comunitar a apreciat că România ar da un semnal negativ instituțiilor internaționale în cazul în care ar explica o încetinire a reformelor prin situația din Iugoslavia. “UE ar putea acorda României, în contextul crizei din Kosovo, fonduri suplimentare, dar statele membre se vor întreba dacă România are capacitatea de a le absorbi în programe eficiente,” a adăugat și directorul general pentru Relațiile cu Europa Centrală și de Est din cadrul Comisiei Europene, Francois Lamoreux. “Noi credem că da.”

Ne-am gândit că atacurile s-au potolit și am coborât să dormim. Însă la 4:00, m-au trezit bubuiturile unor explozii. Mile a mormăit că el nu mai urcă pe acoperiș și m-am dus doar eu, amenințându-l că – data viitoare – va fi rândul lui. Când am ajuns sus, am mai văzut cum trage antiaeriana dinspre nord-vest și atacul a fost din nou respins. Coborând în cameră, nu mi-am putut reține un zâmbet: în sfârșit, cineva sforăia din nou în patul vecin. La 6:03, când m-au trezit alte bubuituri, n-am mai urcat nici eu. Se luminase de ziuă și știam că atacul nu va ține prea mult. Într-adevăr, la 6:25, a sunat încetarea alarmei aeriene. Înainte de a adormi liniștit, am mai verificat o dată robinetele. Degeaba. Erau tot seci.

Share