target: supravegheați de securitate

8 aprilie 1999

Astăzi, n-am mai trecut pe la Centrul militar de presă. Deja mă plictiseau cu comunicatele lor care nu conțineau informații esențiale și cu importanța pe care și-o dădeau când organizau câte o conferință de presă din care nu rămâneai cu nimic.

La Media Center, am aflat că un grup de 100 de voluntari bulgari vor veni, în această săptămână, să lupte alături de sârbi. Ivan Dionisiev, liderul Legiunii bulgare auto-intitulată “Vasili Levski”, a declarat că 342 de persoane s-au înscris pe listele de voluntari, însă, mai întâi, trebuie să parcurgă o perioadă de 15 zile de antrenament. Candidații trebuiau să fie sănătoși, să nu aibă cazier și să prezinte recomandări de la ofițerii sub comanda cărora și-au satisfăcut stagiul militar. Dionisiev pretindea că, dacă trupele NATO se vor desfășura în Iugoslavia, voluntarii bulgari vor lupta în linia întâi, alături de sârbi, în batalioane de 500 de oameni comandate de ofițeri bulgari, în colaborare cu cei iugoslavi, care vor coordona operațiunile.

Ivica Mihajlovic, secretar pentru Kosovo și Metohia la Ministerul Informațiilor, a declarat că ieri, 10 civili și-au pierdut viața la Priștina, din cauza bombardamentului. Tot el a afirmat că, în ultimele 24 de ore, la casele lor din capitala provinciei Kosovo, s-au întors cam 30.000 de albanezi.

NATO are în vedere să inițieze o operațiune desfășurată “mai aproape de sol“, a afirmat astăzi Javier Solana, citat de AFP. “Acțiunea va fi îndreptată strict împotriva obiectivelor militare și nu va face victime în rândurile civililor,” a precizat Solana. Pe de altă parte, James Rubin, purtător de cuvânt al Departamentului de stat al SUA, a declarat că acordul de la Rambouillet este depășit. “Principiile acestuia nu sunt depășite, pentru că aceste principii sunt desfășurarea în Kosovo a unei forțe de pace internaționale, retragerea forțelor sârbe și autodeterminarea poporului din provincie,” a precizat Rubin.

După-amiază, pe aeroportul belgrădean Surcin a aterizat președintele Parlamentului din Cipru, Spyros Kiprianou. Ieri, Dimitris Reppas, purtătorul de cuvânt al Guvernului elen, anunțase că Milosevic i-a promis lui Kiprianou că îi va preda pe cei trei militari americani capturați la începutul lunii. NATO a salutat gestul sârbilor, însă Jamie Shea a declarat, sec, apropo de ideea suspendării, în schimb, a bombardamentelor: “Nu se pune problema unui târg. Misiunea continuă.”

Sosirea lui Kiprianou nu a fost deloc mediatizată, semn că sârbii nu erau foarte hotărâți să le dea drumul celor trei prizonieri. Ba mai mult, Ivica Dacic, purtătorul de cuvânt al Partidului Socialist din Serbia (SPS, condus de Milosevic), s-a arătat foarte surprins de zvonurile eventualei eliberari. Spre seară, Spyros Kiprianou avea să declare că “nu a reușit să obțină nici un rezultat concret”. De altfel, chiar înainte de sosirea la Belgrad a oficialului cipriot, vicepremierul sârb Vojislav Seselj afirmase răspicat: “America duce un război nedeclarat împotriva Iugoslaviei și este exclusă eliberarea celor trei americani capturați pe teritoriul iugoslav”.

Ministrul israelian al Afacerilor externe Ariel Sharon a lăsat să se înțeleagă că ar fi purtat, în secret, negocieri pentru eliberarea celor trei militari americani capturați de sârbi. Televiziunea israeliana a anunțat că Sharon ar fi trimis un emisar la Moscova și a discutat de mai multe ori cu Igor Ivanov această problemă. De parcă, dacă ar fi avut vreo influență asupra sârbilor, rușii nu ar fi încercat chiar ei să se împăuneze cu acest succes.

Astăzi, Slobodan Milosevic s-a întâlnit la Belgrad cu președintele Partidului Muncitoresc Ungar Gyula Thurmer, căruia i-a spus că atacurile NATO împotriva Iugoslaviei afectează întreaga țară, inclusiv provincia Vojvodina, unde trăiește o numeroasă comunitate maghiară (peste 350.000 de persoane). “Dacă Ungaria va accepta să devină un instrument al NATO, care este o alianță fascistă, în acțiunile acesteia împotriva Iugoslaviei, ar comite cea mai tragică eroare,” a avertizat Milosevic.

Riscul unui conflict direct între Serbia și una din țările vecine este serios luat în considerare de Albania. Fostul președinte albanez Sali Berisha, în prezent lider al Opoziției, a declarat astăzi că “Albania nu poate cere francezilor, englezilor sau americanilor să riște viața militarilor lor, fără a accepta ea însăși anumite riscuri”.

Din țară, am aflat ca Mihai Răzvan Ungureanu, pe atunci secretar de stat în Ministerul român al Afacerilor Externe, a dezmințit zvonurile vehiculate prin presă, conform cărora autoritățile iugoslave îi încorporează în toiul nopții pe etnicii români din Valea Timocului într-o mișcare specială. Adevărul este că am vorbit de multe ori cu românii din Banatul sârbesc, la telefon sau față în față. Dincolo de amărăciunea și disperarea provocate de bombardamentele NATO, dincolo de supărarea că Guvernul român se pune la dispoziția NATO și îi face să plece, rușinați, capul, în fața privirilor pline de reproș ale vecinilor sârbi, etnicii români ne-au mărturisit că încearcă, cu orice preț, să-și ferească băieții care au împlinit 18 ani din calea militarilor veniți cu ordine de încorporare. Și, de multe ori, tinerii români fugeau, împreună cu cei sârbi, să se ascundă în păduri sau chiar în România, trecând ilegal frontiera.

Conform Mediafax, Crucea Roșie Română a trimis, în această dimineață, primul transport cu ajutoare umanitare pentru refugiații din Iugoslavia. Valoarea totală a transportului, care este compus din alimente de bază, pături, articole de igienă și sanitare, cozonaci și ouă roșii, se ridică la 210 milioane de lei.

Cuvintele unui general francez, care a amenințat că NATO va distruge rețeaua de relee de televiziune a sârbilor, au stârnit mare indignare în Iugoslavia. La acestea s-au adăugat afirmațiile comandorului britanic David Wilby: “Posturile de radio și televiziune sârbești sunt un instrument de propagandă și opresiune. Slobodan Milosevic a transmis, pe calea undelor, numai ură și minciuni. Acestea devin, așadar, o țintă legitimă în campania aeriană a NATO.” M-a înfiorat cinismul acestor declarații, date de niște oameni care și-au dedicat viața războiului. Cine le conferea lor autoritatea morală de a hotărî cine spune adevărul și cine răspândește ură și minciuni? Fiind în mijlocul evenimentelor, am avut și urma să mai am, de atâtea ori, ocazia să aud minciuni ordinare spuse de aceiași lupi moraliști. Nu știu dacă reacția mea era dictată de faptul că eram, la rândul meu, jurnalist, însă m-am convins definitiv cât de lejer își pot justifica oamenii acțiunile cele mai murdare, fluturând stindardul unor idei extraordinar de frumoase și generoase.

În jurnalul RTS au fost prezentate mai multe știri despre modul în care mass-media occidentale manipulează opinia publică. Printre ele, am revăzut și un reportaj montat grosolan de CNN, în care se vorbea de bieții refugiați albanezi care fug din Kosovo, iar în imagini se vedeau oameni amârâți mergând prin zăpadă. Însă, în ziua în care se pretindea că ar fi fost realizat reportajul, în zona respectivă nu mai exista zăpadă de mai bine de o lună.

În comentariul lor, crainicii sârbi au spus că amenințările dovedesc slăbiciunea NATO, care nu îi poate învinge pe sârbi, nici în confruntarea militară, nici în cea mediatică. Și au adăugat că sunt mândri de profesionalismul lor, care îi determină pe occidentali să recurgă la asemenea amenințări și că nu le puteau face un compliment mai mare. Mai mult, au anunțat că sunt dispuși să ofere, zilnic, un spațiu de emisie de 6 ore pe frecvențele lor, oricărei televiziuni occidentale. “Nouă ne este suficient, în schimb, 6 minute pe canalele televiziunilor din țările voastre și, în câteva zile, întreaga lume va cunoaște adevărul despre agresiunea NATO asupra Iugoslaviei,” a spus crainicul sârb.

Secretarul general al NATO Javier Solana a declarat în această seară că Alianța nu a cooperat cu UCK și nici nu intenționează să-i înarmeze pe luptătorii albanezi. Totuși, în interviul acordat postului francez de televiziune France 3, Solana nu a exclus posibilitatea ca unele țări membre NATO să poată furniza arme militanților acestei mișcări secesioniste.

Jurnaliștii de la unele posturi franceze de radio, care au ajuns în provincie cu ajutorul unor membri UCK, au afirmat că Armata de Eliberare din Kosovo ajută NATO la distrugerea anumitor obiective iugoslave. Un “comandant” UCK a declarat trimișilor speciali ai France Info, Europe 1 și RTL că luptătorii albanezi sunt în permanentă legatura cu NATO și indică militarilor aliați obiectivele a căror distrugere este cea mai eficientă pentru paralizarea forțelor sârbe. Ministrul francez al Apărării Alain Richard a recunoscut că UCK furnizează informații Alianței Nord-Atlantice, însă responsabilitatea alegerii țintelor și operațiunilor revine Comandamentului de la Bruxelles.

Începând cu ora 19:00, pe podul Brankov s-au adunat din nou câteva sute de oameni la concert. Inițiativa este sprijinită de autorități. Circulația mașinilor era închisă pe unul dintre sensuri. În mijlocul podului, era oprit un camion-scenă, cu boxe și instrumente muzicale, înconjurat de oameni cu steaguri, flori și pancarte în mâini. Au cântat formații cunoscute: Moby Dick, Galija și Zana. Toată lumea purta în piept celebrele ținte. Din când în când, un imens drapel iugoslav era purtat pe brațe, dintr-o parte în cealaltă a mulțimii. Împreună cu Mile, m-am plimbat mult printre ei, realizând cât de frumoși erau, în efortul lor disperat și inutil de a-și apăra podul. Din când în când, pe râul Sava trecea câte o canoe cu făclii, iar vâslașul se saluta cu cei de pe pod. Când să plecăm, la capătul podului a apărut o limuzină luxoasă, din care a coborât Vojislav Seselj, președintele Partidului Radical din Serbia(SRS). Înalt, burtos, având sacoul umflat la piept, sub brațul stâng, de un pistol și însoțit de un impozant bodyguard, a început să se plimbe printre oamenii adunați la concert. Și-a atins repede scopul pentru care venise. În câteva clipe, era asaltat de reporterii televiziunilor, cărora le explica despre eroismul poporului sârb. Ne-am grăbit să plecăm, să rămânem în minte doar cu amintirea celor care au venit pe pod dintr-un imbold lăuntric, nu din ordin de la partid.

La aceeași oră, pe podul peste Dunăre dinspre Pancevo, alți 2.000 de sârbi au venit la un marș al tăcerii, în speranța că cineva o să respecte gestul lor și va anula eventualul ordin de a-l distruge. Exemplul a fost urmat și de locuitorii din Novi Sad, care au alcătuit un lanț uman pe singurul pod peste Dunăre rămas în picioare în oraș.

De la ziariștii care încă se mai aflau în Kosovo, am aflat că, în cimitirul ortodox din Priștina, zeci de cruci și monumente funerare au fost distruse de bombardamente, iar oseminte și fragmente de cadavre sunt împrăștiate peste tot. Locuitorii din oraș au rămas consternați în fața craterelor, unele având 6 metri adâncime și 30 de metri diametru. Singura lor reacție, consemnată chiar de jurnaliștii străini, a fost: “Este o barbarie, o lucrare a Satanei!”

NATO  a dezmințit că ar fi provocat pagubele prezentate de sârbi jurnaliștilor străini, pretinzând că a atins doar două obiective din centrul orașului Priștina. “Celalalte stricăciuni sunt provocate chiar de sârbi,” a afirmat amiralul Thomas Wilson, citat de AFP. El a adăugat că majoritatea țintelor NATO se aflau la periferia capitalei provinciei Kosovo, singurele obiective din zona urbană fiind centrala telefonică și cartierul general al Poliției. Wilson a mai precizat că principalele rafinării ale Iugoslaviei, de la Pancevo și Novi Sad, au devenit inutilizabile, în urma ultimelor raiduri aeriene. “Capacitățile de rafinare au fost reduse cu 60 %, iar rezervele militare și strategice de benzină – cu peste 20 %, însă NATO va continua să atace rafinăriile, conductele de petrol, șlepurile și podurile, în încercarea de a paraliza forțele sârbe.”

La RTS, am văzut două reportaje de război. Primul arăta avionul-spion de tip “Hunter” doborât aseară, iar cel care îl nimerise povestea cât de simplu a fost. Omul a explicat că avionul zbura cam la 5.000 de metri și, înainte de a-l doborî, i-a văzut reflexia pe radar. Celălalt reportaj, la fel de interesant, deși era evident propagandistic, îi arăta pe comandanții Corpului III al Armatei Iugoslave vizitând trupele dislocate în Kosovo.

Astăzi, alarma aeriană a sunat mai târziu decât de obicei, abia la 22:15. În ultima vreme, ne obișnuisem să o auzim pe la 20:00, pe când ne sorbeam cafeaua în holul hotelului. Imediat după alarmă, am auzit câteva bubuituri dinspre cartierul Rakovica, unde se afla o carieră de calcar, folosită – se pare – de Armată, pentru a-și adăposti efectivele și tehnica militară.

“Forțele sârbe par să fi început adunarea refugiaților care așteaptă să părăsească țara, ca să îi forțeze să rămână și au închis mai multe puncte de trecere a frontierei din provincia Kosovo,” a declarat pentru AFP Clare Short, ministrul britanic pentru Dezvoltare Internațională. “Nu știm dacă acești refugiați sunt readuși la casele lor sau altundeva în Kosovo.” Short a avertizat că președintele Slobodan Milosevic va fi considerat în întregime responsabil pentru orice abuz împotriva etnicilor albanezi care se află la discreția trupelor militare și paramilitare sârbe.

Al doilea raid asupra Belgradului a început la 0:30, când avioanele au lansat rachete asupra cartierului Zvezdara și, din nou, în Rakovica. La aceeași oră, era bombardat și Novi Sad-ul. De obicei, având în vedere distanța mică dintre cele două orașe (vreo 80 de kilometri), când unul dintre ele era atacat, la scurtă vreme venea și rândul celuilalt. În noaptea asta, cerul era roșu și înspre Pancevo, semn al unui incendiu în zona rafinăriei.

Se pare că NATO a lansat un atac serios asupra întregii Iugoslavii. La 0:50, au fost provocate distrugeri în satul Pricevic, de lângă Valjevo. La 1:00, uzinele “Zastava” din Kragujevac au fost cuprinse de flăcări. Tot atunci, se producea o mare explozie, urmată de un violent incendiu, la depozitele “Jugopetrol” din Smederevo. Pentru a stinge flăcările au fost trimise echipele de pompieri din Belgrad, iar primele informații indicau pagube foarte mari. Lângă Jagodina, a fost bombardat releul de televiziune de pe muntele Crni Vrh. La 1:20, într-un al doilea raid, avioanele NATO au mai lansat 5 rachete asupra uzinelor din Kragujevac. Abia pe la ora 5:00, pompierii au reușit să localizeze incendiile izbucnite aici.

La radio s-a anunțat că, ieri după-amiază, o echipă a postului de televiziune german ZDF, care fusese arestată miercuri seara, deoarece filma într-o zonă interzisă, a fost eliberată. Noi suntem sub o atentă supraveghere aici, la hotel. Noroc că Mile este sârb, iar eu știu binișor să vorbesc sârbește, așa că suntem considerați prieteni. Azi-dimineață, un tânăr pletos, îmbrăcat în costum de blugi, i-a arătat lui Mile o legitimație de la Securitate și l-a întrebat despre mine. Mile i-a răspuns să nu-și facă griji, pentru că sunt “de-al lor”. Se pare că l-a crezut, pentru că nu s-a mai legat de noi. Doar în seara asta, ne-a sunat să ne spună că o echipă a unei televiziuni din România a fost prinsă filmând între Vîrșeț și Belgrad și ne-a întrebat dacă sunt dintre cei cazați la hotel “Toplice. Nu erau și l-am rugat să afle cum îi cheamă și de la ce televiziune sunt. N-a mai sunat, dar ne-a transmis că au fost expulzați rapid.

Un sondaj de opinie realizat de “Washington Post” și ABC arată că 58 % dintre americani se pronunță în favoarea unei intervenții terestre în Iugoslavia, ca urmare a degradării situației umanitare. Cu toate acestea, aproape 50 de procente dintre cei chestionați nu doresc ca în conflict să-și piardă viața soldați americani. În Franța, 53 % dintre persoanele care au răspuns unui sondaj realizat de institutul IPSOS pentru revista “Le Pointnu au încredere în informațiile furnizate de NATO despre conflictul din Kosovo, însă peste 60 % aprobă atitudinea președintelui și premierului francezi. Două treimi dintre alegătorii britanici îl susțin pe Tony Blair, care a devenit, în urma războiului din Iugoslavia, unul din cei mai populari premieri din Marea Britanie de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Sirenele de încetare a alarmei aeriene, de la ora 7:25, le-am auzit în somn, după ce îmi transmisesem corespondența pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. Am început să mă îngrijorez, pentru că relatările mele riscau să devină stereotipe. Raiduri aeriene, bombe, incendii, morți, răniți, distrugeri. În fiecare zi – la fel. Se schimba doar orașul sau numărul victimelor. Cu toată îngrijorarea produsă de un război la granițele României, nu era greu să-mi imaginez că lumea se va plictisi de atâtea înșiruiri de nenorociri și îmi băteam capul ce să aduc nou, în fiecare transmisie, pentru a menține interesul telespectatorilor față de drama vecinilor noștri.

Share

target: tragedia de la aleksinac

6 aprilie 1999

Am dormit până la 10:00 și am plecat, repede, în oraș, să aflăm amănunte despre bombardamentele de azi-noapte. Veștile au început să curgă în avalanșă. O bună parte din locuitorii suburbiei Zemun nu avea, nici astăzi, apă la robinete. La Jagodina nu se mai văd programele RTS și nu mai funcționează telefoanele mobile. La Novi Sad, pilotul avionului care s-a prăbușit la Petrovaradin se parașutase lângă fabrica “Pobeda“, însă nu se preciza dacă a fost capturat. La Aleksinac sunt 7 morți și 28 de răniți, iar strada Dusan Trivunac nu mai există. La 11:23, alarma suna din nou la Kragujevac. Apoi, la 12:05, la Kraljevo. Primele bombe cădeau la Vranje, câțiva medici fiind răniți de cioburile geamurilor sparte de suflul exploziilor. Au reînceput bombardamentele și în Kosovo. La 10:35, în regiunea Prizren-ului a fost bombardat un pod. La 11:10, o bombă a explodat la Priștina și alta la Pec. La Belgrad, la concertul din Trg Republike, au cântat Bebi Dol, Kristali și Bajaga, o formație celebră prin anii ’80.

Viorel Coifan, președintele Consiliului Județean Timiș, a ajuns astăzi la Novi Sad, pentru a afla cum pot fi ajutați locuitorii orașului. Foarte impresionat de ce a văzut, a povestit jurnaliștilor că, de câte ori venea aici, obișnuia să bea o cafea într-un mic local din cetatea de pe dealul Petrovaradin, admirând priveliștea. Acum, când din podul peste Dunăre nu mai exista decât câteva fiare ruginite, a rămas doar cu amintirile.

Potrivit AFP, Cehia și Slovacia au autorizat astăzi, la cererea aliaților, trecerea prin spațiul aerian a avioanelor NATO înarmate, în cadrul operațiunilor din Iugoslavia. Deoarece condițiile meteo sunt favorabile, iar port-avionul “Theodore Roosevelt a ajuns în Marea Adriatică, generalul Xavier Delcourt, șeful operațiunilor din Statul Major al Armatei franceze, a anunțat că, în zilele și nopțile următoare, asupra Iugoslaviei vor avea loc atacuri masive, cele mai importante ale campaniei de până acum. “Capacitatile aeriene ale sârbilor nu mai există,” a declarat generalul francez. “Ultimele 5 avioane MiG-29 sunt în imposibilitatea de a decola, iar capacitățile de comandă și control ale Armatei Iugoslave au fost serios deteriorate.” Afirmațiile sale au fost, însă, ridiculizate de o plângere a ministrului ungar al Apărării Janos Szabo, care a declarat că duminică, două avioane MiG-29 ale sârbilor au pătruns în spațiul aerian al Ungariei, în timp ce erau urmărite de două avioane ale NATO.

Vuk Draskovic a cerut astăzi închiderea granițelor cu Macedonia, Albania și Muntenegru și luarea tuturor măsurilor necesare pentru a-i convinge pe locuitorii din Kosovo să se întoarcă acasă. Mai târziu, posturile de radio au difuzat un comunicat al autorităților de la Belgrad, prin care îi propuneau liderului albanez Ibrahim Rugova să elaboreze, în comun, un “acord provizoriu care va duce la o autonomie substanțială a provinciei Kosovo, în cadrul Serbiei și Iugoslaviei”. Guvernul federal îi mai propunea lui Rugova elaborarea unui program comun privind reîntoarcerea refugiaților, sub supravegherea UNHCR și a Crucii Roșii Internaționale.

În Kosovo, sârbii au anunțat încetarea unilaterală a operațiunilor Poliției împotriva gherilelor UCK, până după sărbătorile de Paști, în speranța că gestul lor va fi înțeles de oficialii NATO. Zâmbind malițios, când i-am spus această veste, Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, a comentat: “Păi, cum să nu încetăm operațiunile împotriva lor, din moment ce nu mai există UCK în Kosovo. I-au terminat pe toți și acum anunță că fac o pauză.”

Un convoi de blindate sârbe a fost atacat astăzi, în provincia Kosovo, de avioane ale NATO, pentru prima dată de la începutul bombardamentelor și a suferit pierderi importante, a declarat la Bruxelles un diplomat al Alianței, citat de AFP. Atacul a fost lansat cu avioane britanice Harrier si franceze Super-Etendard și a fost considerat parțial reușit de reprezentanții NATO.

Astăzi, la Belgrad a sosit Ghennadii Selezniov, președintele Dumei de stat din Rusia. Acesta a început discuțiile cu oficialii sârbi, desigur, “pentru găsirea unei soluționari pașnice a crizei din Kosovo”. Urmate de aceleași accese de indignare împotriva barbariei Occidentului și de aceleași promisiuni de ajutor. Oamenilor nici măcar nu le mai pasă de atitudinea rușilor și sunt convinși că vor fi lăsați singuri. În cel mai fericit caz. Spuneau că ajutorul cel mai mare pe care îl așteaptă de la Rusia era să nu treacă… de partea NATO.

Conform corespondentului Mediafax, purtătorul de cuvânt al Ministerului bulgar de Interne a anunțat că astăzi, însoțit de fiica sa și de directorul unei firme de armament, ministrul iugoslav al Apărării Pavle Bulatovic a traversat teritoriul Bulgariei, în drum spre Atena. Pentru că nu își anunțase, în prealabil, sosirea, Bulatovic a fost nevoit să aștepte mai multe ore la punctul de frontiera Kalotina, după care a fost escortat de mașini ale Poliției bulgare până la aeroportul din Sofia.

Președintele Serbiei Milan Milutinovic a vizitat orașul Aleksinac și, cu această ocazie, mai multi jurnaliști au reușit să îl însoțească și să poată filma efectele bombardamentelor de azi-noapte. “Ce să lovească la noi?” întrebau, disperați, oamenii. Aleksinac este un oraș minier, cu 25.000 de locuitori, liniștit și așezat, unde nu există nici un fel de instalații militare. Locuitorii au auzit avioanele, însă nu s-au neliniștit, pentru că bănuiau că se îndreaptă spre Niș. Când au început să cadă bombele, fugeau, disperați, în toate direcțiile. Zeci de explozii au ridicat un nor de praf în jurul lor, în timp ce schije și bucăți de beton zburau în toate părțile. Pe strada Dusan Trivunac, nici o casă nu mai rămăsese întreagă. A doua zi, bărbații și-au trimis nevestele și copiii la rude și nu i-au lăsat să vadă că din casele lor nu a mai rămas nimic. Oamenii plângeau și spuneau că nici măcar adăposturi antiaeriene nu aveau la Aleksinac și nu știau unde să se ascundă. Din stradă, puteai privi în apartamentele unor blocuri, ale căror fațade nu mai existau. Între dărâmăturile din oraș au fost găsite 12 cadavre.

Aveam, totuși, un sentiment ciudat despre Aleksinac. Ceva nu era în regulă în întreaga poveste. Având în vedere nivelul distrugerilor și ora la care a început atacul, seara, când majoritatea oamenilor stăteau acasă, erau – Doamne, iartă-mă! – prea puțini morți. Era imposibil. Fără să am suficiente date pentru a susține această variantă, voi rămâne, întotdeauna, convins că – în realitate – orașul a fost evacuat și folosit de Armata Iugoslavă pentru a-și ascunde trupele și tehnica militară. Probabil că stratagema a fost descoperită cu ajutorul sateliților-spion și s-a ordonat bombardarea orașului. Sârbii au apucat să-și retragă efectivele, iar victimele au fost dintre cei care au refuzat să plece de acasă. A doua zi, locuitorilor li s-a permis să se întoarcă și este ușor de înțeles disperarea lor, când și-au văzut locuințele făcute una cu pământul.

“Raidurile aliaților asupra localității Aleksinac vizau o cazarmă a Brigăzii 203 Artilerie a Armatei Iugoslave,” a precizat un responsabil al NATO, citat de AFP. “Există posibilitatea ca o armă să fi funcționat prost sau să se defecteze și să provoace rezultate nedorite,” a declarat acesta, după ce RTS a prezentat imagini ale dezastrului de la Aleksinac. “NATO a făcut totul pentru a evita victimele civile,” s-a justificat ministrul britanic al Apărării George Robertson, admițând – totuși – că “acest tip de tragedie ar fi putut să se produca”. La rândul său, comandorul britanic David Wilby a afirmat că deține probe despre pagube produse la 600 de metri de ținta vizată.

Astăzi, m-au epuizat cu corespondențele. Am intrat în direct prin telefon în toate jurnalele de știri. Toți mă întrebau despre Aleksinac și așteptau, măcinați de îndoială, explicațiile reprezentanților Alianței Nord-Atlantice, care tăceau chitic. Era destul de ciudat pentru mine că oamenilor care mă cunoșteau nu le venea să creadă că occidentalii, cu tehnica lor extraordinară, ar fi putut bombarda din greșeală un oraș plin de civili.

Și, din nou, a venit seara și, odată cu ea, alarma aeriană: la 20:10. La cină, Nelu ne-a dezvăluit că 128 de avioane au decolat pentru raidul din această noapte. Avea un prieten radioamator, care îl anunța când avioanele NATO se apropiau de Belgrad. Era foarte simplu, pentru că radioamatorii comunicau toată noaptea și se afla ușor când avioanele inamice treceau pe deasupra vreunei localități, într-o direcție sau alta. Adesea, am reușit să aflăm rapid de la ei informații foarte exacte și importante despre localități în care nu am fi avut cum să ajungem.

În hotelul “Toplice, în afara turiștilor, la ultimul etaj locuiau mai multe persoane, majoritatea refugiați din Bosnia sau studenți cărora statul iugoslav le finanța, integral sau parțial, cazarea. Printre ei, era o studentă blondă – foarte draguță, de altfel, deși avea fundul cam mare, după gustul meu. Fata se cam temea să stea în cameră și, după ce suna alarma, rămânea ore întregi în holul hotelului, stând de vorbă cu mine și cu Mile sau cu alți cunoscuți. Am încercat să-i facem avansuri dar, văzând că nu reacționează pozitiv, am rămas doar amici.

Tot în hol coborau, la fiecare alarmă, o bătrână și fiul ei, refugiați din Bosnia. Cei doi locuiseră, inițial, în Croația, de unde au fugit când a izbucnit războiul acolo. S-au stabilit în Bosnia, dar au trebuit să-și părăsească, pentru a doua oară, casa. De această dată, au mai avut timp să-și ia cu ei doar câteva lucruri. Și au nimerit, tot fugind din calea a două războaie, în cel de-al treilea. Bătrâna era vădit marcată. Seară de seară, stătea pe fotoliile din holul hotelului, privind speriată în jur. Uneori plângea, alteori se legăna, mecanic, precum copiii din orfelinate. Fiul ei nu mai știa ce să facă să o calmeze și îi era tare jenă de comportamentul mamei sale. Deveniseră o prezență atât de familiară tuturor, încât părea că fac parte din mobilierul hotelului. Uneori, când nu mă puteau observa, stăteam minute întregi și îi urmăream. Din când în când, băiatul pleca și îi aducea câte-o ciocolată sau o banană, pe care bătrâna le molfăia, absentă, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraz. Vorbeau încet și nu puteam auzi ce spun, însă, după felul cum o mângâia, era evident că tânărul încerca să o liniștească. De câte ori treceam pe lângă ei, el ne zâmbea trist. Într-o bună zi nu i-am mai văzut. Nelu ne-a spus că bătrâna nu mai rezistase și au hotărât să se întoarcă acasă, în Bosnia, indiferent de riscuri.

Nici nu a sunat bine alarma aeriană, că au început să se audă bubuituri dinspre colina Avala. Am numărat vreo 7, după care ne-am plictisit. De pe acoperiș se vedea același peisaj. Vreo două “stele” mai strălucitoare, care se mutau repede pe cer, apoi lupte aeriene. Vedeam dungile argintii ale trasoarelor și strălucirile portocalii ale momentelor în care avioanele NATO lansau rachetele. După câteva secunde, cerul se lumina de la exploziile ale căror bubuituri zguduiau pământul. Dinspre dealul Kalemegdan se auzeau urlete lugubre, răgete și scheunături stridente. Erau animalele de la gradina zoologica a Belgradului. Ziua și noaptea, paznicii se plimbau printre țarcuri și cuști, purtând în spate puști încărcate. Primiseră ordin ca, în cazul în care vreo rachetă ar fi lovit parcul, să împuște toate fiarele, ca să nu scape, turbate de spaimă, pe străzi. Ziua, gradina zoologică era plină de copii, care se bucurau când vedeau sălbăticiunile nelinistite, însă printre ei treceau paznicii, cu fețele împietrite și armele în spinare.

De pe acoperiș, am văzut exploziile de la Novi Sad, unde antiaeriana trăgea puternic. Au urmat bubuituri la Pancevo și Smederevo și din nou dinspre Avala. În acest timp, pe podul peste Dunăre către Pancevo, câteva zeci de persoane formaseră un lanț uman, ca să-l protejeze de bombe și scandau “Serbia! Serbia!”

Iuresul a început devreme și în alte colțuri ale țării. M-am apucat să fac bilanțul. La 20:45, au venit din nou să bombardeze combinatul chimic “Milan Blagojev” de la Lucani. Cele 11 proiectile lansate de avioane au făcut mari pagube și au lăsat localitatea fără curent și linii telefonice. Între 22:45 și 23:10, zona dintre aeroporturile belgrădene Batajnica și Surcin a fost atinsă de bombe. La 23:00, țintele lovite au fost fabrica “Sloboda” din Cacak și centrul orașului Kraljevo. Priștina n-a scăpat, fiind incendiat un rezervor pentru derivați ai petrolului de lângă oraș si bombardat aeroportul Slatina. Între Novi Sad și Belgrad, ținta bombardamentelor a fost o cazarmă dintre Sremska Mitrovica și Ruma. Un sfert de oră mai târziu, a venit rândul capitalei Muntenegrului, Podgorica. Patru explozii puternice s-au auzit dinspre aeroportul Golubovac. Un incendiu violent, care putea fi văzut din Podgorica, a izbucnit la un poligon de tir, aflat la circa 10 kilometri de oraș. Antiaeriana a ripostat puternic și s-a anunțat că un avion inamic s-ar fi prăbușit la 5 kilometri spre nord. La jumatăte de oră după miezul nopții, în al doilea raid asupra Podgoricei, a fost atins combinatul de producere a aluminiului din cartierul periferic Zabjela, iar una din bombe a căzut la mică distanță de Centrul seismologic republican.

Surse al Poliției sârbe, citate de corespondentul AFP, care a văzut 3 cadavre scoase de sub dărâmături, au anunțat că raidurile aeriene asupra Priștinei s-au soldat cu moartea a cel puțin 10 persoane. Bombardamentele au distrus clădirea poștei, a Oficiului de securitate socială și blocuri de locuințe din centru. Au mai fost avariate grav sediile Guvernatorului sârb, al primăriei și al unei filiale a Băncii Naționale. Purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea a precizat că, în ultima săptămână, peste 50 de sate ale albanezilor au fost incendiate de sârbi și că există “indicii precise și concordante” care arată existența în Kosovo a cel puțin 3 gropi comune.

La 2:45, am văzut din nou antiaeriana Novi Sad-ului în acțiune. Apăra cu îndârjire ultimul pod peste Dunăre rămas în picioare. Două puternice deflagrații au luminat cerul și a început din nou să ardă rafinăria de lângă cartierul Shanghai. Cu greu, incendiul a fost localizat de pompieri. Bombardamentul a făcut 4 răniți și a avariat un cămin pentru handicapați.

La 3:00, instalațiile companiei “Naftagaz“, situate la 10 kilometri de orașul Sombor, între două sate, au fost bombardate. La 3:15, o ploaie de bombe a fost lansată în zona mănăstirii Gracanica de lângă Priștina, mai multe persoane fiind rănite, iar 10 – ucise. Desi au acuzat adesea NATO că distruge intenționat mănăstirea, aflată în patrimoniul cultural universal, sârbii nu s-au dat nici o clipă în lături să-și ascundă trupele în apropiere. La 4:40, au fost anunțate explozii la Niș, iar la 5:00, când voiam să ne culcăm, mai multe bubuituri dinspre aeroportul Batajnica ne-au făcut să alergăm din nou pe acoperiș.

La Niș au fost două raiduri. În timpul primului, s-au auzit 10 explozii în zona industrială din nord-vestul orașului. La 5:40, în timpul celui de-al doilea atac, au fost lansate peste 23 de proiectile, lovind atât obiective militare, cât și civile. Au fost avariate, printre altele, clădirile unei școli tehnice, a unei facultăți, a intreprinderii “Elektrotehna” și autogara. Partea de nord-vest a orașului a rămas fără curent electric. În zori, 5 proiectile au lovit orasul Leskovac și alte 3 instalații petroliere din satul Veliko Gabrovnice, din apropiere.

A fost un adevărat tur de forță să sintetizez la timp acest bilanț și să-l turui, pe nerăsuflate, în corespondența mea pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. La 7:29, fără să știu dacă visez sau nu, am auzit sirena de încetare a alarmei aeriene. Mi-am pus perna în cap și am decis să mai dorm vreo două ore.

Share

target: nato lovește rafinăria din novi sad și orașul aleksinac

5 aprilie 1999

După o noapte grea, am luat-o de la capăt. Alarma aeriană s-a ridicat la ora 7:00. După ce am pornit spre centru, am început să aflăm doar vești deloc promițătoare. Guvernul federal a emis mai multe hotărâri, una mai a dracului și mai ușor de interpretat decât cealaltă. De astăzi, tranzitul substanțelor periculoase pe teritoriul iugoslav a fost interzis. Doar Ministerul federal al Apărării va mai putea da aprobari în continuare. Vestea cea mai proastă, însă, se referea la instituirea Legii Marțiale. De azi, orice reprezentant al Poliției, Securității sau Armatei poate percheziționa pe oricine. Pentru a începe cercetarea penală împotriva cuiva, nu mai este nevoie de mandatul Procuraturii, este suficient să existe suspiciuni că respectivul ar fi comis o anumită categorie de infracțiuni. Acestea au fost descrise astfel: infracțiuni împotriva siguranței statului, omenirii și dreptului internațional, împotriva Armatei Iugoslave, precum și alte infracțiuni pentru care pedeapsa prevăzută în Codul penal depășește 5 ani de închisoare. În unele situații, judecătorul poate da sentințe în absența unui procuror. De asemenea, ofițerii Ministerului de Interne pot declanșa anchete fără să aibă nevoie de un mandat al procurorului și pot aresta pe oricine, pe o perioadă de maxim 30 de zile.

Aceste decizii, deși normale în situație de război, ne dădeau fiori, deoarece îi cunoșteam pe polițiștii și pe militarii sârbi, care nu știu de glumă când trebuie să-și facă datoria și, mai ales, când sunt convinși că luptă să-și apere țara. Viitoarele săptămâni aveau să ne confirme bănuielile.

Săptămânalul american “Newsweek” dezvăluie că, la începutul anilor ’90, CIA a refuzat să susțină un complot împotriva lui Slobodan Milosevic – pe atunci președinte al Serbiei – pus la cale de apropiați ai acestuia care se bazau pe sprijinul Armatei iugoslave. Un consilier politic al lui Milosevic s-a dus în SUA, unde a prezentat proiectul de complot și a cerut ridicarea sancțiunilor împotriva Iugoslaviei și sprijin economic din partea americanilor, după ce acesta ar fi fost înlăturat de la putere. CIA a respins planul, iar Milosevic a aflat și a făcut o serie de epurări în anturajul său.

După spectaculoasa întâlnire cu Slobodan Milosevic de la Belgrad, astăzi, Ibrahim Rugova l-a primit, în vila sa din cartierul Velanje din Priștina, pe ambasadorul rus Iuri Kotov. Desigur, și această întâlnire a fost intens mediatizată de sârbi, mai ales că declarațiile lui Rugova le conveneau de minune. “Am fost la Belgrad și nu doresc să mă ocup de speculațiile ziariștilor,” a dezmințit el afirmațiile din presa occidentală conform cărora întâlnirea sa cu Milosevic ar fi fost o înscenare. “Autoritățile iugoslave mi-au confirmat că sunt un om liber, însă mi-au spus că se tem pentru securitatea mea.” Liderul albanez ar dori să plece la Skopje, pentru că, de la Priștina, izolat și fără consilierii săi, nu poate contribui la rezolvarea crizei. El a cerut autorităților de la Belgrad să conlucreze mai mult cu comunitatea internațională, spre a găsi o soluție politică pentru întreaga regiune a Balcanilor și, desigur, pentru Kosovo. Iuri Kotov a explicat ziariștilor că a intervenit pe lângă sârbi pentru ca aceștia să-i acorde autorizația de a pleca în străinătate.

Rugova s-a întâlnit la Priștina și cu vicepremierul iugoslav Nikola Sajnovic, cu care a avut o discuție cu ușile închise. La sfârșitul acestei întrevederi, cei doi au dat un comunicat, în care se declarau pregătiți să înceapă “lucrul în comun” în două domenii: reglementarea politică a situației din Kosovo și întoarcerea refugiaților la casele lor.

Sârbii au anunțat că au fost reluate cursele de autobuze între Belgrad și capitala provinciei Kosovo. Trei autobuze pe zi vor pleca în cursă și vor ajunge la Priștina trecând prin Niș. Oraș în care alarma de aseară a fost ridicată abia astăzi, la 13:37. Și deasupra căruia – susțin sârbii – ar fi fost doborâte 3 avioane NATO care au participat la bombardamentele de azi-noapte.

Washington Post” a dezvăluit astăzi că șefii Statelor Majore americane și-au exprimat, încă înainte de lansarea acesteia, îndoieli asupra eficienței unei intervenții în Iugoslavia. Ei susțineau că nu există garanții că atacurile aeriene ar rezolva problema din Kosovo și nu aveau încredere în teoria lui Madeleine Albright, conform căreia criza din Kosovo va destabiliza întreaga regiune a Balcanilor. Militarii americani considerau că o intervenție în Iugoslavia nu ar fi în intereseul național al SUA și că sancțiunile economice împotriva Belgradului ar fi suficiente. De asemenea, un general citat de cotidianul american și-a exprimat reținerea față de o eventuală intervenție terestră.

Nici fostul cancelar german Helmuth Schmidt nu era un adept al participării țării sale la intervenția NATO, pentru că o considera neconstituțională. Într-un interviu publicat în săptămânalul elvețian “L’Hebdo“, Schmidt a declarat că Germania și partenerii ei europeni au permis Statelor Unite, într-o manieră imprudentă, să se folosească de aceste țări pentru a-și urmări propriile interese.

Am trecut prin Trg Republike, unde azi cântau din nou trupe rock. I-am ascultat pe Galija și Tony Montano, care mi-au amintit de anii ’80, când erau în mare voga și îi auzeam la posturile de radio sârbești. Moda concertelor s-a extins cu o viteză nebună și formațiile sunt într-un continuu turneu prin țară. De exemplu, azi au fost organizate concerte de protest împotriva războiului în piețele din capitala Muntenegrului, Podgorica și în orașele Novi Sad, Niș, Leskovac, Loznice, Pozarevac, Smederevo, Secani și Valjevo.

Pe zidurile din centrul Belgradului, au început, de ieri, să apară posterele anti-NATO. Pe unul dintre ele, intitulat “Noua Ordine Mondială“, era caricatura unui Bill Clinton, care își ținea într-o mână penisul, de dimensiuni uriașe, cu care urina peste întreg globul pământesc. Cel de-al doilea, mult mai reușit, ironiza modul de viață al americanilor. Înfățișa Anul Nou într-o familie de americani. O cameră coșcovită, colcăind de șobolani. Un brad prăpădit, de crengile căruia spânzura un clovn și o păpușă fără o mână și un picior. Într-un colț al camerei, un copil stătea necăjit pe oliță, nebăgat în seamă de nimeni. Mama lui zăcea sprijinită de un perete, cu privirea goală și o seringă cu heroină înfiptă în venă. Într-o criză de isterie, tatăl se învârtea în mijlocul camerei, cu o carabină de mare calibru în mână. Am râs cu lacrimi când am văzut afișele, lipite peste tot.

Ministerul federal de Externe a anunțat astăzi că, în perioada 31 martie – 1 aprilie, în Kosovo au fost descoperite cadavrele a 29 de persoane neidentificate. Comunicatul precizează că toate cele 29 de persoane ar fi fost împușcate de UCK. La rândul ei, agenția de presă a UCK, Kosovapress, a publicat la Bruxelles o listă cu 178 de persoane care ar fi fost executate de militarii sârbi în satele din Kosovo. 126 dintre cei ucisi au fost împușcați la Izbica. Cea mai mare parte erau bărbați cu vârste între 19 și 90 de ani. Potrivit mărturiilor a 6 supraviețuitori ai masacrului, bărbații ar fi fost împărțiți în grupuri de 30-40 și împuscați de grupe a 6 câte soldați, desemnați de superiorii lor. Dezvăluirile nu au putut fi confirmate din surse independente, însă o casetă cu imaginile mai multor cadavre a fost difuzată de câteva posturi occidentale de televiziune.

Decizia mai multor țări occidentale de a primi refugiați din Kosovo, pentru a evita destabilizarea regiunii, întâmpină reticențele Italiei și Franței, care se tem că, în acest fel, este favorizată epurarea etnică, dezvăluie AFP. Ieri, Jamie Shea anunțase că Germania este gata să primească 40.000 de refugiați, Grecia și Canada – câte 5.000, Norvegia – 6.000, iar Turcia și Statele Unite – câte 20.000. Prim-miniștrii francez și italian au declarat, însă, că dispersarea refugiaților prin Europa ar reprezenta o acceptare a politicii de epurare etnică practicată de Milosevic, adăugând că este fundamental ca refugiații albanezi să se poată întoarce acasă. Astăzi, un prim grup de 150 de albanezi din Kosovo a sosit într-o tabără pentru refugiați din Turcia, unde se aflau, deja, peste 5.000 de refugiați veniți prin Bulgaria. La rândul lor, miniștrii de Externe român și bulgar au declarat că, din cauza dificultăților economice prin care trec cele două țări, nu pot primi refugiați din Kosovo fără să aibă susținerea organizațiilor internaționale.

De când s-a încălzit afară, mi-am făcut obiceiul ca, în fiecare după-amiază, înainte de a pleca spre hotel ca să-mi transmit corespondența pentru știrile de la 19:30, să stau o jumătate de oră pe o terasă din Trg Republike. Uneori, venea și Mile, dar de cele mai multe ori eram singur. După ce, două zile la rând, am cerut bere Amstel, începând cu a treia zi, chelnerul venea zâmbind și mă întreba direct: “Un Amstel?” După vreo 3 săptămâni, a venit într-o după-amiază și mi-a spus: “Îmi pare rău, nu mai avem bere Amstel. Ce altceva pot să vă aduc?” I-am cerut un gin tonic și multă vreme era suficient să mă așez la masă, să mă vadă de la distanță și să ne salutăm, ca să vină, imediat, cu un pahar de gin tonic. Întotdeauna, lăsa pe masă paharul și un bon pe care scria cât costă și nu mă mai deranja decât dacă îi făceam eu semn. Banii îi lăsam lângă scrumieră și, deși era o terasă mare, deschisă, în centrul orașului, niciodată nu și-a făcut griji că ar putea cineva să plece fără să plătească. Îmi amintesc cu plăcere figura radioasă cu care, spre sfârșitul războiului, a venit să-mi spună: “Azi avem și Amstel, și gin tonic. Ce alegeți?”

Era multă lume pe străzi și era o plăcere să stai o jumătate de oră la soarele care începea să prindă puteri și admiri tinerele superbe care se plimbau prin centrul orașului. Îmi puteam pune ordine în gânduri și, uneori, citeam ziarele sau vorbeam la telefon cu cei din țară.

Astăzi, am citit în “Politika“, principalul cotidian iugoslav (controlat de autorități), detalii despre meciul amical de fotbal dintre Partizan Belgrad și AEK Atena, programat pentru miercuri. Biletul va costa 20 de dinari, banii urmând să fie vărsați într-un cont destinat ajutorării victimelor războiului. Grecii îi ajută mult pe sârbi și tocmai au ajuns la Belgrad 5 camioane cu 100 de tone de hrană și medicamente, ajutoare trimise de Biserica Ortodoxă din Salonic. Multe erau destinate copiilor. Conform unei hotărâri a guvernului, cursurile școlilor au fost suspendate, în continuare, până după ridicarea stării de război și cei mici trebuie ajutați să treacă peste dificultățile provocate de bombardamente.

Totuși, astăzi, într-un mesaj televizat către națiune, premierul grec Costas Simitis a ținut să atragă atenția că țara sa nu poate să se marginalizeze în acest conflict, “datorita pericolului prezentat de poziția activă a Turciei“. El i-a asigurat pe greci că nu va antrena țara în conflictul din Kosovo, iar în privința refugiaților, nu va accepta o povară care să depășească puterile sale.

Conform AFP, Pentagonul a anunțat că un avion de tip Hercules C-130, varianta “Commando Solo“, a început să difuzeze emisiuni radio și de televiziune, pe frecvențe compatibile cu cele iugoslave. De asemenea, un alt aparat, care operează la mare altitudine, la limita de nord a teritoriului iugoslav, a aruncat sâmbătă 2,5 milioane de manifeste, în care se cerea sârbilor să nu-l mai asculte pe Slobodan Milosevic.

Astăzi, echipa RTS care stă la Priștina și transmite știri de acolo a primit medalia de onoare pentru curaj. Într-adevăr, le fel cum mulți ne invidiau pe noi că am avut ocazia să fim la Belgrad, în mijlocul unui război, tot așa îi invidiam și noi pe cei care au putut să stea la Priștina, unde ni se părea că ar fi miezul evenimentelor. Oricum, era mult mai periculos și îi admiram cu sinceritate pe colegii noștri de acolo.

Ultimele bilanțuri ale bombardamentelor de azi-noapte asupra orașului Niș estimau pagubele provocate la peste 5 milioane de dolari. La jurnalul RTS am văzut o imagine care m-a impresionat foarte tare. O rachetă NATO a lovit, cu o precizie milimetrică, clădirea Comandamentului Corpului III al Armatei Iugoslave. Sediul era între alte două clădiri, lipit de acestea, însă racheta a lovit doar comandamentul, clădirile celelalte fiind mai puțin afectate, doar de suflul exploziei sau de vibrații.

Un elicopter de tip UH-60 Black Hawk, care efectua o misiune de rutină în spațiul aerian al Republicii Srpska, a fost atacat în această după-amiază, în jurul orei 16:30, cu grenade provenind de la un lansator de tip AG, fără a fi atins, a anunțat Sheena Thomson, purtător de cuvânt al trupelor SFOR din Bosnia, citată de AFP. Atacul a avut loc în regiunea Teslic, la 90 de kilometri nord-est de Sarajevo.

La ora 20:20, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene. La scurtă vreme, s-a anunțat că a căzut podul peste Dunăre de lângă Sombor, din nordul Iugoslaviei. Într-un raid aerian care a început la 22:15 și a durat 10 minute, a fost bombardată zona industrială, fiind vizate, în special, instalațiile petroliere, iar podul peste Dunăre, care avea două benzi de șosea și două linii de cale ferată, a ajuns în valuri.

La aceeași oră, Niș-ul era din nou sub bombe, pentru a patra oară în ultimele 24 de ore. În oraș s-a anunțat că nu sunt mari pagube materiale. Atacul fusese concentrat asupra aeroportului. O rachetă a fost pulverizată în aer de antiaeriana iugoslavă.

Un sfert de oră mai devreme, atacul avioanelor aliate primea o ripostă puternică din partea artileriei antiaeriene din Novi Sad. Cu toate acestea, în oraș s-au auzit mai multe explozii foarte puternice și – de pe acoperișul hotelului nostru din Belgrad – puteam vedea câțiva nori de fum. A fost lovită rafinaria și mai multe obiective civile au fost avariate. În oraș nu s-au mai putut vedea canalele televiziunii naționale. Se pare că au fost lovite instalațiile releului de pe Fruska Gora. Ne-am sunat prietenii din Novi Sad și ne-au povestit că un avion ar fi venit în picaj, încercând să distrugă și ultimul pod peste Dunăre rămas în picioare. Armata Iugoslavă, însă, amplasase mai multe baterii de artilerie antiaeriană în jurul acestuia și au respins atacul. S-a anunțat chiar că avionul – tot un F-117 A – ar fi fost lovit și ar fi căzut pe muntele Remete. Într-adevăr, în regiune au fost observate două elicoptere de recuperare ale NATO.

Un alt pod, cel de la Kursumlija, peste râul Toplice, de pe autostrada Niș-Pirot, a fost lovit de bombe la 21:30. Ceva s-a întâmplat și la Aleksinac, unde sârbii au anunțat că ar fi fost lovite mai multe clădiri civile și că ar exista victime. Dar despre asta, aveam să aflăm detalii mai târziu.

La televizor am vazut deja imagini de la incendiul izbucnit la rafinăria din Novi Sad, iar la ora 23:00, pompierii continuau să se lupte cu flăcările. Cartierul Shanghai, situat în apropiere, a fost evacuat, deoarece fumul făcea aerul irespirabil. Oficialitățile au anunțat că încă un avion inamic ar fi fost doborât și a căzut în regiunea Petrovaradin. Ca de obicei, NATO avea să dezmintă a doua zi că ar fi pierdut vreun avion. La Aleksinac se spunea că a fost distrus un sfert din oraș, stația de salvare și mai multe case. Alte informații descriau scene de coșmar: 10 blocuri distruse, o stradă întreagă rasă de pe fața pământului, oameni nevinovați morți sau răniți. Corespondenții postului de televiziune Studio B au anunțat că cel puțin 5 persoane au fost ucise, iar alte 20 rănite. RTS amintea insistent că, tot în noaptea de 5/6 aprilie, dar în 1941, aviația nazistă bombarda pentru prima oară Belgradul.

O jumătate de oră după miezul nopții, 4 rachete au fost lansate asupra Priștinei, fiind atins un releu de televiziune din sud-estul orașului. Celelalte explozii au fost auzite în zona aeroportului Slatina. De asemenea, la Prizren, cazarma “Țarul Dusan Silnîi” a fost bombardată pentru a patra oară.

AFP a anunțat că NATO a autorizat astăzi Statele Unite să trimita în Albania 24 de elicoptere de luptă de tip AH-64 Apache, în vederea utilizării lor în Kosovo. Ele vor fi însoțite de circa 2.000 de militari, însărcinați cu protecția aparatelor, supranumite “ucigătoare de tancuri”. Executivul american și-a asumat riscurile unor pierderi, deoarece elicopterele Apache, foarte eficiente în lupta împotriva blindatelor, zboară relativ încet, la joasă altitudine, fiind mai vulnerabile în confruntarea cu rachetele sol-aer.

După ce ne-am mai liniștit și am coborât în camera de hotel, la 2:38, am auzit în apropiere o explozie. Răsunase ca o petardă sau o grenadă de mână. Și chiar era o grenadă, pe care un sârb mai arțăgos o aruncase în curtea unei moschei din apropierea hotelului nostru. Liderul comunității islamice din Belgrad Hamdija Jusufspahic avea să declare, a doua zi, că nimeni nu a fost rănit, ci doar geamurile unei anexe au fost sparte de suflul exploziei. Moscheea Bajrakli, ridicată în 1521, este unul din cele mai vechi edificii din Belgrad.

La 3:45, în jurul orașului Kraljevo au explodat 3 rachete. La 3:47, deasupra Belgradului s-au auzit, din nou, avioanele NATO. Câteva clipe mai devreme auzisem niște bubuituri, cred că dinspre Pancevo. Începea încă un raid. Din fericire, a fost scurt, pentru că avioanele n-au putut depăși barajul de foc al antiaerienei. La 4:35, releele de televiziune de la Kragujevac si Jagodina ardeau, lovite de bombe. La 5:36, avioanele au mai venit o dată, lansând câteva proiectile tot spre Pancevo. La 6:05 și 6:14, eram din nou pe acoperiș. Se luminase de ziuă și doar auzeam avioanele și bubuiturile exploziilor, de această dată în Belgrad, însă nu ne mai puteam da seama din ce direcție, pentru că nu mai vedeam din ce parte trage antiaeriana. În sfârșit, la 7:42 am auzit sunetul lung și neîntrerupt al sirenelor. Înceta alarma aeriană, începea o nouă zi.

Share

target: NATO distruge podul “Sloboda” din Novi Sad

3 aprilie 1999

N-am apucat să dorm prea mult. La 7:31, sirenele sunau încetarea alarmei și, pe la 8:30, m-au sunat din nou din țară, să mă pregătesc pentru o nouă ediție specială a Stirilor ProTV, la ora 9:00. Ce puteam să fac? M-am spălat pe față și m-am dus să văd, la lumina zilei, urmările bombardamentelor. Era o sâmbătă frumoasă, cu un soare straniu de optimist, care mă făcea să mă bucur că iarna s-a terminat. Mă simțeam vinovat că, în coșmarul care mă înconjura și al cărui martor fusesem azi-noapte, nu puteam să nu mă bucur că afară mirosea a primăvară.

Doua rachete NATO au căzut, în această dimineață, la 8:10, în masivul muntos Dajti din Albania, la 10 kilometri de Tirana. Exploziile nu au provocat victime sau pagube materiale, conform AFP. Alte două rachete mai căzuseră, în 25 martie, tot în Albania, la Elbasan și Durres, fără a exploda.

Am ajuns pe bulevardul Knez Milosa și, apropiindu-mă de ruinele celor două ministere, m-am întristat la loc și am simțit golul din stomac pe care îl simțisem azi-noapte. Mirosul de ars mă copleșea și parcă mă înnegrea pe dinăuntru. O clipă, mi-a părut rău că l-am lăsat pe Mile Cărpenișan să doarmă. Parcă, cu el alături, m-aș fi simțit mai puțin singur.

Pe bulevard, oameni necăjiți adunau cioburile geamurilor sparte de suflul exploziilor și lipeau benzi adezive late pe geamurile rămase întregi. La colțurile străzilor, sârbii bombăneau și îi înjurau pe “neonazistii de americani”, privind cu ochi goi spre capătul bulevardului. Aici, în intersecția de lângă Ambasada Germaniei, strada era barată de un cordon de polițiști care nu îi lăsau pe curioși să se apropie. Văzând un jurnalist sârb că trece de baraj, după ce a vorbit cu un ofițer căruia îi arătase acreditarea de război, mi-am scos-o și eu pe a mea, mi-am luat inima-n dinți și l-am rugat să mă lase și pe mine să trec. Surprinzător, după ce a verificat că nu am nici un aparat foto în geantă, polițistul m-a lăsat să trec.

Am ajuns până lângă clădirile care încă fumegau. Arătau dezolant și îmi transmiteau și mie aceeași senzație. Ministerul republican de Interne era o ruină. Jumătate dintr-o clădire cu 6-7 etaje nu mai exista, iar pavilionul care făcea trecerea spre un alt corp de clădire se prăbușise, strivit parcă de un pumn uriaș. De mai bine de 14 ore, pompierii nu plecaseră. Din când în când, ici-colo, mai răbufneau flăcări, dar de mici dimensiuni, stinse repede cu furtunele. Clădirea Ministerului federal de Interne a rămas în picioare. Racheta care o lovise a intrat la nivelul etajului întâi, din lateral și a explodat în interior, provocând mari distrugeri. I-am dat ocol, alunecând pe noroiul format de apa cu care a fost stins incendiul, călcând peste formulare și resturi de dosare împrăștiate de suflul exploziei. Am ajuns pe strada paralelă cu bulevardul Knez Milosa și priveam, uimit, clădirile de la câțiva metri de sediile ministerelor, rămase neatinse. Mă gândeam cu groază cum ar fi fost azi-noapte, dacă aș fi locuit aici. Și nu-mi puteam desprinde privirile de pe fețele locatarilor strânși în fața blocului. Nu păreau deloc îngroziți. M-am așezat pe bordură și am stat, minute în șir, privindu-i și ascultând ce vorbeau. Se întrebau de unde să-și cumpere geamuri noi, o babă se văita că i s-au spart toate vazele și bibelourile din sufragerie, un tânăr înjura și își curăța mașinuța de moloz. O “Zastava” amărâtă – varianta sârbească a unui vechi model de Fiat. Din când în când, se oprea și trăgea câteva șuturi într-o aripă îndoită de un bolovan. Dacă aș fi putut uita noaptea care trecuse, m-aș fi simțit ca în aproape oricare sâmbătă.

M-am ridicat și am revenit pe bulevardul Knez Miloșa, pășind mecanic, cu gândul rămas la oamenii de lângă care tocmai plecasem. M-am cutremurat când m-am gandit la inconștiența pe care trebuia să o ai, ca și comandant al NATO, pentru a ordona lovituri asupra unor sedii aflate lângă clădiri locuite de oameni nevinovați. Nu cred că aș fi avut curajul să mă încred în niște mecanisme ucigătoare coordonate de circuite electronice care se pot defecta. Și era suficientă o eroare minoră pentru ca traiectoria lor – având în vedere că au fost lansate de la sute de kilometri – să devieze 10-20 de metri. Deviere banală într-un poligon, dar care ar fi provocat o adevărată tragedie în centrul capitalei iugoslave.

Ordinul criminal de a bombarda centrul Belgradului, în apropierea unui spital, a unei grădinițe de copii și a unor blocuri de locuințe este iresponsabil,” se arată într-un comunicat al Ministerului rus de Externe, publicat de agenția Itar-Tass. “Capitalele țărilor NATO ar trebui să-și dea seama de consecințele grele pe care le vor antrena acțiunile iresponsabile care pun în pericol viața unor cetățeni ruși.”

Am sunat la ușa Ambasadei României și m-am bucurat de bucuria portarului, încântat că mă vede. În capul scărilor a apărut, cu ochii încercănați, Traian Borșan, care m-a îmbrățișat și m-am simțit, din nou, foarte bine. Bucuria lor de a vedea că un alt român se interesează ce mai fac, când ei aveau datoria (îndeplinită cu brio) de a ne purta nouă de grijă, îmi încălzea sufletul. Ne-am așezat în salonul cu pereții crăpați de la un cutremur mai vechi și am stat la o cafea. Traian Borșan mi-a confirmat că sârbii nu au anunțat nici o victimă a bombardamentelor de azi-noapte. Nici un mort, nici un rănit. Adevărul e că, încă din prima noapte de război, am observat că majoritatea clădirilor oficiale erau cufundate în beznă noaptea și nici în timpul zilei nu se observa prea multă agitație la intrările lor. Toți sârbii știau că aceste clădiri sunt pe lista țintelor NATO și doar un comandant dement și-ar fi lăsat oamenii să moară degeaba înăuntru.

Am ascultat împreună știrile la Radio Beograd și una dintre ele m-a pus pe gânduri. Sârbii au acuzat NATO că au transformat, cu cinism, bombardarea Belgradului într-un show de televiziune, programând atacul de azi-noapte cu puțină vreme înainte de principalele emisiuni de știri din SUA, pentru ca CNN (care a profitat, imediat, de asta) să aibă știri senzaționale în prime time.

Circa 400 de persoane s-au adunat astăzi, în jurul orei 14:00, pe platoul din fața Teatrului Național din București, la un miting organizat de Uniunea Sârbilor din România și au pornit într-un marș de protest prin oraș, anunță Mediafax. În Piața Unirii din Timișoara, a fost organizat un miting similar, la care au participat 2.500 de oameni. Purtau ținte în piept, au cântat cântece patriotice sârbești și au plecat într-un marș al tăcerii prin centrul orașului.

Dramatismul bombardamentului de azi-noapte a fost foarte subtil speculat de propaganda sârbă. A fost difuzată știrea că, în maternitatea de lângă cele două ministere bombardate, în noaptea care a trecut s-au născut 12 copii. Chiar în momentul primei explozii, o femeie aducea pe lume un băiețel, iar o oră mai târziu, în adăpostul antiaerian în care au fost evacuate pacientele maternității, a fost asistată încă o naștere. În toate programele de știri s-a insistat îndelung asupra imaginilor cu femeile speriate care își strângeau, plângând, copiii la piept și fugeau din maternitate. Alte imagini, în nuanțe de gri, albastru și portocaliu (din cauza luminii proaste a neoanelor), arătau femeile lungite în adăpost, cu fețe palide și ochi încercănați, mângâindu-și bebelușii pentru a-i liniști.

Autoritatile de la Skopje au avertizat că nu mai pot primi refugiați în Macedonia, pentru că, deja, peste 50.000 de oameni au intrat în țară. Grecia a refuzat cererea Înaltului comisar ONU pentru refugiați, Sadako Ogata, să preia 20.000 din refugiați. Pentru a face față situației, conducerea Alianței Nord-Atlantice a decis trimiterea în Albania și Macedonia a unor forțe armate care să asigure aprovizionarea cu ajutoare umanitare a refugiaților albanezi.

Refugiați au ajuns și în Romania, dar nu albanezi sau sârbi, ci chinezi. 211 de cetățeni chinezi au fost cazați la hotelul “Roman” din Băile Herculane, ei sosind cu autobuzele din Iugoslavia. Majoritatea sunt studenți sau oameni de afaceri și au părăsit Iugoslavia la recomandarea guvernului de la Beijing. Conducerea stațiunii Băile Herculane a pregătit încă trei hoteluri pentru cazarea eventualilor refugiați din spațiul iugoslav.

BBC a difuzat astăzi pretinse imagini ale unui masacru comis de forțele sârbe în orașul Krusa-Emahde, din apropiere de Prizren. Ziariștii BBC au spus ca au obținut această casetă de la Milain Bellanica, un refugiat albanez care afirma că masacrul s-a soldat cu peste 100 de morti, din care el a identificat 26. Imaginile arătau 10 cadavre zăcând în bălți de sânge, pe străzi sau pe câmp. Bellanica pretindea că a filmat morții chiar după plecarea forțelor sârbe, “pentru ca fiul meu, nepotul meu și generația următoare să nu uite niciodată ce au făcut sârbii poporului albanez”.

“Acesta este exact tipul de atrocități care subliniază necesitatea unor acțiuni militare și întărește hotărârea noastră de a o duce până la capăt, până când Kosovo se debarasează de o astfel de represiune,” a declarat șeful diplomației britanice Robin Cook.

Slobodan Milosevic i-a adunat astăzi pe toți miniștrii și persoanele cu responsabilități înalte din stat. “Bombele agresorilor nu vor înfrânge sufletul unui oraș erou,” a afirmat el, în deschiderea ședinței. Au discutat, apoi, situația de criză și modul de reacție în eventualitatea unor noi atacuri asupra capitalei. S-a ordonat curățarea și verificarea tuturor hidrantelor de pe străzi, în special a celor din apropierea clădirilor vizate de bombardamente. Militarii au început să inspecteze toate adăposturile antiaeriene și s-a insistat să se recomande populației să rămână în acestea în timpul alarmelor.

Colonelul Dusan Stanizan a declarat că NATO continuă să lanseze asupra localităților sârbești, în special în Kosovo, bombe cu fragmentație de tip BLU/97AB, interzise de convențiile internaționale și a arătat mai multe componente neexplodate ale acestora. El a explicat că aceste bombe sunt, practic, containere care conțin câte 210 proiectile de dimensiunea unor conserve de Coca-Cola, dotate cu o mică parașută. Lansate din avion, containerele se deschid la o anumită altitudine, dispersând proiectilele pe o arie de 1 kilometru patrat. Acestea explodează simultan, la 3-4 metri deasupra solului, împrăștiind o ploaie ucigătoare de schije de care nu te poți feri. Pe lângă asta, de obicei, 20-30 % din proiectile nu explodează și rămân pe sol, devenind adevărate capcane mortale pentru nefericitul care le atinge. NATO a dezmințit, prompt, prin vocea lui Jamie Shea, că ar utiliza acest tip de bombe în timpul operațiunilor din Iugoslavia.

Ediția de astăzi a cotidianului “Washington Post” a anunțat că înalți responsabili militari ai țărilor NATO studiază varianta trimiterii de trupe terestre în Kosovo. Aceștia consideră că, după ce forțele sârbe vor fi suficient de slăbite de bombardamente, operațiunea terestră le-ar da “lovitura de grație”. În continuare, prezența militarilor NATO în Kosovo ar putea asigura întoarcerea refugiaților la casele lor, după ce sârbii își vor retrage trupele.

Am mai transmis, astăzi, pentru știrile de la ora 13:00 și pentru cele de la ora 19:30. Apoi am coborât să mâncăm și ne-am întors în cameră, să vedem ce mai spun sârbii în jurnalele RTS. Cu o satisfacție greu disimulată, crainica a anunțat că ziarul grecesc “Athinaiki” din Atena a publicat știrea că 19 containere, conținând tot atâtea cadavre ale unor militari americani, au fost aduse în secret din Macedonia în Grecia și expediate, pe calea aerului, în SUA. Pe lângă imaginile bombardamentelor de azi-noapte, pe care le-au condamnat cu asprime, sârbii s-au plâns că trupele SFOR, a căror destinație este menținerea păcii în Bosnia, au distrus o porțiune a căii ferate dintre Belgrad și portul Bar. Incidentul s-a petrecut pe teritoriul Republicii Srpska, lângă Rijeka și, in imaginile pe care le-am văzut, șinele erau distruse pe o lungime de 10 kilometri. Din păcate, operațiunea trupelor SFOR a făcut și o victimă. Impiegatul care avea în grijă calea ferată i-a văzut pe atacatori și a încercat să-i împiedice, fiind împușcat pe loc.

Generalul american Montgomery Meigs, comandantul trupelor SFOR, a confirmat operațiunea, care a avut ca scop împiedicarea mișcărilor de trupe iugoslave. “Un grup de persoane a deschis focul cu arme AK-47 asupra forțelor NATO, care au ripostat,” a justificat Meigs uciderea impiegatului și a adăugat că linia ferată va fi repusă în funcțiune de SFOR, după încetarea ostilităților.

La 20:02, a sunat alarma aeriană. Ca de obicei. Și, tot ca de obicei, am urcat pe acoperiș, pentru un “tur de orizont de control”. Imediat, am observat că, dinspre Novi Sad, se vede un incendiu și un nor de fum. Am dat mai multe telefoane și am aflat ceea ce posturile de radio au început să anunțe, câteva minute mai târziu: la 19:50, fusese distrus al doilea pod peste Dunăre din Novi Sad, podul “Sloboda, dinspre cartierul Sremska Kamenica. Din primele informații, am înțeles că podul a fost rupt în două de două rachete, care l-au lovit în plin și că – în momentul atacului – pe pod se aflau mai multe autovehicule civile. Artileria antiaeriană a ripostat împotriva avioanelor care atacau în picaj și sârbii se lăudau că ar fi doborât unul dintre ele.

Podul “Sloboda” era cel mai nou dintre cele trei construite în Novi Sad peste Dunăre. Se pare că atacul a luat prin surprindere apărarea antiaeriană a sârbilor, alarma sunând după ce podul a fost lovit. La postul de televiziune Studio B se spunea că există 7 răniți, care au fost internați în Spitalul municipal. Din cauza distrugerii conductelor care treceau pe sub pod, o parte din oraș (circa 30.000 de oameni) a rămas, din nou, fără alimentare cu apă. A mai fost distrus, la Backa Palanka, un pod care lega malul sârbesc de malul croat al Dunării.

Islamiștii iordanieni au acuzat Statele Unite și ceilalți membri ai NATO că ar conspira, împreună cu președintele Slobodan Milosevic, pentru a debarasa Europa de musulmani. Într-un comunicat al Mișcării Fraților Musulmani din Iordania, citat de AFP, se arată că singurele victime ale raidurilor NATO sunt albanezii musulmani din Kosovo și cheamă toți liderii popoarelor arabe să susțină și să aline suferințele kosovarilor.

Pe posturile de televiziune au început să apară primele imagini și declarații ale martorilor oculari de la Novi Sad. Atacul i-a luat, într-adevăr, prin surprindere pe sârbi. Un avion al NATO a coborat în picaj, lansând asupra podului “Sloboda” o rachetă care l-a avariat destul de serios. Pe pod se aflau câteva autoturisme și un autobuz, din fericire, fără călători. Unul dintre răniți, care traversa chiar atunci podul cu bicicleta, povestea că a auzit vuietul asurzitor al avionului în picaj, apoi o bubuitură, însoțită de o flacără orbitoare și s-a trezit sub roțile unui automobil care fusese turtit de un stâlp al podului. Nu înțelegea ce s-a întâmplat și a auzit din nou avionul. Mai mulți trecători de pe mal i-au strigat să sară în Dunăre. Fără să judece sfatul, s-a târât până pe marginea podului și s-a aruncat în apele fluviului. Era sub apă când a auzit o bufnitură înfundată și, pe lângă el, au început să cadă bolovani. A ieșit să ia o gură de aer și a văzut, paralizat de spaimă, cum tronsonul principal al podului se prăbușește în Dunăre. Câțiva pescari au sărit într-o barcă și – spre norocul său – l-au salvat, pentru că nu se mai simțea în stare să ajungă la mal. Bărbatul care își povestise aventura era tânăr, iar pe fața sa încă se mai putea citi o buimăceală ușor amuzantă. Parcă nici acum nu înțelegea prea bine ce s-a întâmplat.

Vibrațiile exploziei au rupt podul – lung de 1,5 kilometri – de la nivelul plăcilor de dilatare. Capetele podului parcă ar fi fost tăiate cu foarfeca și dale imense de beton s-au prăbușit în apele fluviului. Pe o parte a podului, care încă se mai afla pe pilonii de susținere, se pot vedea carcasele calcinate a trei mașini.

Am auzit, de afară, niște bubuituri înfundate și ne-am dus, din nou, pe acoperiș. Artileria antiaeriană din partea de sud a Belgradului țesea o perdea de proiectile luminoase pe cer. Avioanele inamice au lansat mai multe proiectile spre cartierul Dedinje (“Cartierul Primăverii” al capitalei iugoslave) unde se afla reședința președintelui Slobodan Milosevic și a celebrului Arkan. Numai una dintre rachete și-a atins ținta, restul fiind distruse în aer.

Spectacolul era senzațional. Avioanele NATO nu se vedeau. Le ghiceam doar, după direcția spre care trăgea antiaeriana. Când lansau rachetele, vedeam pe cer câte o scânteie portocalie, care era urmată, la 10-20 de secunde, de bubuitura exploziei. Dacă racheta era lovită de sârbi, se spărgea într-o ploaie de scântei.

Ne-am hotărât să mergem până pe Kalemegdan, colina pe care se afla vechea cetate a Belgradului, care era aproape de noi. De aici, puteam vedea mai bine cartierele Novi Beograd și Dedinje. Am traversat parcul de pe Kalemegdan și am ajuns pe marginea dinspre Dunăre a colinei. Acolo erau câteva zeci de curioși, printre care am vazut câțiva polițiști și niște indivizi în haine de piele, din buzunarul cărora se auzeau piuiturile unor stații de emisie-recepție. Dinspre Dedinje, se vedea un incendiu și cineva ne-a spus că a fost lovită clădirea Academiei de Medicină Militară.

Ne-am întors la hotel. Când am ajuns pe strada noastră, am auzit câteva șuierături ciudate deasupra noastra, patru sau cinci. “Jebiga! Ce-a fost asta?” a exclamat Mile. Ne-am uitat, intrigați, unul la altul. Parcă unul din locatarii de la ultimul etaj al clădirii pe lângă care treceam ar fi desumflat brusc camera unui cauciuc de tractor. Am realizat ce se întâmpla peste câteva secunde, când am auzit mai multe bubuituri puternice, de undeva din spatele nostru, însă destul de departe. Era 4:32. Având în minte strigătele polițiștilor din noaptea trecută, am sărit de pe trotuar în mijlocul drumului. Geamurile clădirilor de pe stradă încă mai zdrăngăneau. Rachetele trecuseră pe deasupra capetelor noastre !

Am fugit în hotel și am urcat pe acoperiș. Un nor de fum se ridica dinspre vestul orașului. Programul postului Studio B a fost, ca de obicei, întrerupt de Comandamentul Apărării civile, care a anunțat că 5 rachete au lovit centrala termică a cartierului Novi Beograd. Alte proiectile au lovit 3 rezervoare cu motorină și generatorul electric al combinatului chimic HIP Pancevo, unde au fost răniți ușor patru muncitori. Raidurile nocturne au mai distrus 5 instalații de rafinare ale Jugopetrol în Smederevo și un depozit al Beopetrol din Kraljevo.

Era a doua noapte albă și, la ora 6:00, am coborât în cameră să ne culcăm. Înainte de a adormi, cu gândul la mirosul de benzină arsă ce se răspândise până la noi, am mai auzit, la televizorul care funcționa non-stop, vestea că incendiul de la centrala termică a fost localizat. Eram atât de obosiți, că sirenele de încetare a alarmei aeriene, care au sunat la 7:13, nu au reușit să ne mai trezească.

Share

target: nato bombardează ministerele de interne din belgrad

2 aprilie 1999

Ca de obicei, m-am trezit dimineața pentru corespondența de la emisiunea “Bună dimineața, ProTV e al tău“. Sincer, îmi plac mai mult intervențiile în direct de dimineață decât în celelalte jurnale de știri. Am mai mult timp, pot povesti mai multe, impresiile sunt mai proaspete, iar Cristi Tabără e un interlocutor deosebit de agreabil. Este și o provocare, pentru că trebuie să mă trezesc devreme, să verific ultimele informații, să nu-mi scape ceva sau să actualizez știrile. În principiu, colegii din redacție mă sună noaptea și stabilim despre ce vom vorbi, pentru ca ei să pregătească niște imagini care să se potrivească cu ceea ce spun eu. Am mai aflat că, ieri dimineață, încă un pod peste Dunăre a fost distrus: cel de la Beska, situat la 30 de kilometri de Novi Sad, pe autostrada care leagă Belgradul de frontiera cu Ungaria. O rachetă a lovit în plin ultimul segment al podului, cel de lângă malul stâng al Dunării, pe care l-a rupt în două.

Conform agenției Mediafax, Societatea de Navigație Fluvială NFR Drobeta a pierdut un contract de 100.000 de dolari de pe urma blocării Dunării din cauza distrugerii podurilor de la Novi Sad. NFR încărcase deja, la Agigea, 5 barje cu fosfați, pe care trebuia să îi transporte în Austria. Alte câteva contracte similare au fost anulate, iar navele românești surprinse în aval de Iugoslavia nu s-au mai putut întoarce acasă. De ieri, circulația trenurilor de călători pe relația București-Belgrad a fost limitată până în localitatea Vîrșeț, de lângă frontiera cu România.

Astăzi, alarma s-a ridicat la 8:15 și mi-a stricat cele două ore de somn pe care mi le doream. Am mâncat un iaurt și am plecat spre Centrul militar de presă. Deși nu aflam mare lucru de acolo, era bine să se obișnuiască lumea cu noi. În plus, mai auzeam câte-un zvon, mai schimbam informații cu unii sau cu alții, mai aflam cine a mai venit, cine a mai pățit ceva…

Sârbii sunt incredibili ! Astăzi dimineață, stăteau la coadă să obțină bilete la operă, la “Nabucco” de Verdi. De mai multe zile, atât Teatrul Național, cât și Opera organizează reprezentații gratuite. Trebuie doar să stai la coadă și să iei bilete. Autoritățile vor să demonstreze că viața merge înainte, în ciuda bombelor. Pe lângă asta, încearcă să ofere cât mai multe posibilități de recreere, ca oamenii să uite de război și de bombe. Nu pot să-mi explic, însă, de unde fac rost de filmele care rulează la cinema: “Shakespeare in love“, “Titanic“, “Men in black“. Vreau să văd și eu, neapărat, când îmi găsesc un pic de timp liber, “Crna macka, beli macor” (“Pisica neagra, mârtanul alb”), ultimul film al lui Emir Kusturica.

Când am ajuns la Media Center, sala mare în care se organizează conferințele de presă era plină de oameni. Erau redactorii postului de radio B-92, unul din puținele care încercau să rămână independente și necontrolate de guvern. Autoritățile vâră pumnul în gura jurnaliștilor incomozi folosind pretexte inteligent alese. E adevărat că beneficiază și de o Lege a Informațiilor plină de restricții. Radio B-92 fusese închis în 23 martie, pe motiv că folosea un emițător mai puternic decât cel autorizat.

Veran Matic, directorul postului de radio, a fost reținut de Poliție și anchetat vreme de 8 ore. Polițiștii îl acuzau că seamănă panică în populație, răspândind știrea că Iugoslavia va fi bombardată și că are o atitudine pro-occidentală. A fost eliberat, însă astăzi, un executor judecatoresc, însoțit de un bărbat în uniformă militară, a venit la B-92, având decizia înlocuirii din funcție a lui Matic cu Aleksander Nikacevic (președintele Uniunii Studenților din Belgrad, controlată de SPS). În semn de protest, angajații au părăsit postul de radio și se pregăteau să organizeze o conferință de presă. Au anunțat că B-92 va continua să emită pe satelit și pe Internet. De altfel, nu a fost singurul post de radio care a avut probleme cu cenzura militară. Chiar aseară, la Smedervska Palanka, a fost închis și Radio Jasenica.

Am coborat în Trg Republike, la concertul de prânz. Deja, piața începea să arate altfel. Reclamele de pe panourile publicitare au fost înlocuite cu afișe imense, cu mesaje împotriva razboiului. Pe unul dintre ele era fotografia unui bătrân, lângă care scria “Sorry, we think different“. Pe un altul, amplasat lângă clădirea Parlamentului, era fotografia unui turn Eiffel în flăcări, rupt în două de o rachetă care l-a lovit în plin. Pe acest panou scria: “Just imagine!” Pe clădirea cu geamuri verzi în care se afla Media Center, panoul cu reclame mobile arăta o țintă imensă, după care lamelele panoului se mișcau și apărea mesajul “Stop the bombs !

În piață s-au adunat peste 15.000 de oameni și au cântat împreună cu marile staruri ale muzicii populare sârbești. La un moment dat, concertul a fost întrerupt și câțiva membri ai delegației ruse care se afla la Belgrad au adus icoana Fecioarei Maria, făcătoare de minuni, pe care patriarhul Alexei al Rusiei a dăruit-o Belgradului, pentru a apăra orașul de bombardamente. Pe una dintre pancartele purtate de manifestanți scria “No private Ryan will be saved“. Era o aluzie la filmul american premiat cu Oscar “Saving Private Ryan“, despre povestea unui comando care a fost trimis, în cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a aduce acasă un soldat american de pe front.

Într-un interviu pentru ziarul belgian “Le Soir“, Jonathan Eyal, expert la Institutul Regal de Studii Strategice din Londra, a afirmat că strategia NATO cu privire la Kosovo nu merge. “Pe plan politic, nu există absolut nici un progres de pe urma raidurilor aeriene. Cred că o intervenție terestră este inevitabilă, dar nu există consens la Washington pentru trimiterea de trupe, iar europenii nu vor face nimic fără americani.” El aprecia că acest conflict din Kosovo nu va degenera într-un război mondial, pentru că “Rusia nu are posibilitatea de a face nimic în acest moment”.

Critici similare au fost aduse și de fostul secretar de stat adjunct american Lawrence Eagleburger. “Nu cred că o intervenție militară ar putea realiza ceva durabil și ar putea aduce pacea în regiune,” a declarat el pentru săptămânalul croat “Globus“. Eagleburger a lansat două ipoteze ale viitorului conflictului. Prima prevedea continuarea luptelor dintre sârbi și albanezi, iar a doua – desfășurarea forțelor de menținere a păcii, care ar putea deveni atât ținta sârbilor, cât și a albanezilor care doresc să-și dobândească independența. Mi-a atras atenția o frază aproape profetică: “Trupele noastre din zonă ar putea rămâne acolo ani de zile, pentru a ajuta ca oamenii să nu se ucida între ei, dar ele nu vor putea aduce pacea.”

Mi-a venit ideea sa chem câteva formații rock din România să cânte la Belgrad, în Trg Republike, în semn de solidaritate cu suferințele sârbilor. Mile Cărpenișan l-a sunat pe ministrul Culturii, care ne-a spus că nu e nici o problemă. Trebuie doar să-i spunem numele celor care vin, pentru a anunța în vamă, să-i lase să intre în Iugoslavia. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Miță Breazu de la Neurotica. Mi-a răspuns că ar veni cu mare plăcere, dar ei cântă în limba engleză și se teme că sârbii n-ar fi prea încântați de asta. L-am sunat pe Adi Bărar de la Cargo. Mi-a spus că și ei ar veni, dar trebuie să-și rezolve mai întâi o mică problemă: tocmai i-a expirat pașaportul și trebuie să-și facă altul. Mi-a promis că mă va anunța, îndată ce va fi gata. Nu m-a mai sunat niciodată. Am încercat să-l sun pe Nicu Covaci, dar avea telefonul închis. M-am lăsat păgubaș.

M-am întors la Media Center și am început să aflu ce s-a mai întâmplat. Azi dimineață, la Stari Trg, lângă Kosovska Mitrovica, au fost lansate mai multe bombe cu fragmentație. La Prizren, a fost lovit un releu al televiziunii iugoslave. Un centru de comandă militar din orașul Vranje a fost distrus de bombe. Doi cetățeni iugoslavi vor fi judecați de Tribunalul militar. Unul este acuzat de spionaj în favoarea americanilor. Celălalt – de pătrundere într-un obiectiv militar. Au apărut și incidente cu ziariști. Doi reporteri spanioli de la canalul de televiziune “Tele Cinco au fost reținuți astăzi, în zona Blace, între Kosovo și Macedonia. Cei doi, Jon Sistiaga Escudero și Bernabe Dominguez Lopez, au fost arestați de Poliția sârbă. Tot azi dimineață, lângă punctul de frontieră albanez de la Kukes, a fost reținut un italian care pretindea că este membru al unei organizații neguvernamentale și a încercat să intre ilegal în Iugoslavia. Italianul a fost eliberat după o oră de interogatorii, în timp ce pentru eliberarea ziariștilor spanioli a fost nevoie de intense presiuni diplomatice.

La Novi Sad, a fost reglementata alimentarea cu apă, care fusese oprită după bombardarea podului Varadinsk. Locuitorii cartierului Petrovaradin, însă, se aprovizionează cu apă din cisterne aduse în principalele intersecții. Astăzi, la prânz, la piciorul podului distrus, s-au adunat câteva mii de persoane, pentru a protesta împotriva bombardamentelor.

Delegația Dumei de Stat din Rusia a fost primită de președintele Slobodan Milosevic, care le-a sugerat membrilor acesteia că ar avea nevoie de ajutor. Ministrul iugoslav al Apărării Pavle Bulatovic a fost mai explicit: “Așteptăm un ajutor în armament și echipamente militare, iar acesta trebuie să fie rapid și eficace.” Rușii au în vedere tot mai mult ajutarea sârbilor și cotidianul “Kommersant” publica astăzi un articol în care se dezvăluia un lucru pe care îl știam de multă vreme. Citând o sursă din Statul Major rus, se spunea că serviciile de informații ale Moscovei furnizează, în permanență, forțelor armate iugoslave, indicații despre zborurile avioanelor NATO. Acestea, provenind de la sateliții spion și sistemele de informații de la sol și de pe mare ale rușilor, sunt transmise Belgradului prin satelit. Aceasta știre confirma informațiile noastre că, la fiecare raid aerian, sârbii își închid radarele, pentru a nu fi depistate și distruse, iar apărarea antiaeriană este ghidată, prin satelit, de ruși.

La 8:30, din portul Sevastopol, nava-spion “Limana plecat spre Marea Adriatică, anunță agenția Itar-Tass. Ministrul rus al Apărării, mareșalul Igor Sergheev a declarat că “rolul navei este de a culege și furniza informații, pentru ca noi să fim pregătiți în orice moment și să avem o imagine completă asupra desfășurării evenimentelor.” Informații, neconfirmate oficial, indicau că și fregata “Amiral Golovko, nava de lupta împotriva submarinelor “Kerci” și nava de supraveghere “Smetlivii” se pregătesc să iasă în larg. Referindu-se la plecarea navelor rusești spre Adriatica, James Rubin, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat american, a declarat: “Le-am precizat foarte clar rușilor că va fi o eroare gravă din partea lor, dacă vor trece de la gesturi de simpatie politică față de sârbi, la asistență militară de orice formă.”

Astăzi, dupa ce fusese dat mort de catre presa occidentala, Alush Gashi, unul din consilierii Ligii Democratice din Kosovo (LDK), partidul lui Rugova, a sunat la centrul de presă din Priștina și a stat de vorbă cu ziariștii străini. El a declarat că e viu și nevătămat, însă a refuzat să precizeze unde se află.

Pe de altă parte, Alianța Nord-Atlantică a anunțat că peste 36.500 de etnici albanezi s-au refugiat din Kosovo în țările din jur. În apropierea frontierei cu Macedonia, a fost văzută o coloana de refugiați de 10 kilometri lungime. Jurnaliștii străini aflați la Belgrad erau îngroziți de ce aflau de la redacțiile lor. Jamie Shea avertiza că mulți albanezi își riscă viața traversând câmpuri de mine pentru a fugi din Kosovo, dar, printre ei, sunt foarte puțini bărbați. Purtătorul de cuvant al NATO l-a acuzat din nou pe Milosevic că încearcă să destabilizeze întreaga regiune balcanică, îndreptând zeci de mii de oameni spre sudul și vestul provinciei Kosovo. Rezolvarea problemei refugiaților a căzut în sarcina Italiei, ai cărei reprezentanți trebuie să coordoneze operațiunile umanitare.

Potrivit AFP, Hassim Thaqi, responsabilul politic al UCK, a anunțat astăzi, componența noului “guvern kosovar”, în care el ocupa postul de “prim ministru”. Thaqi l-a înlocuit în această funcție pe “premierul” Bujar Bukoshi, care fusese numit de Ibrahim Rugova în 1992. Era primul semn al marginalizării “președintelui” din Kosovo, fenomen care avea să se accentueze tot mai mult de-a lungul acestei primăveri. Noul executiv din Kosovo a decretat mobilizarea generală a tuturor albanezilor apți de luptă din provincie. “Unul dintre scopurile acestui Guvern este să organizeze rezistența armată în fața violenței sârbe,” a declarat Hassim Thaqi. “Toți bărbații cu vârste între 18 și 50 de ani au obligația de a se alătura UCK.”

Guvernul iugoslav a aprobat o ordonanță de urgență, conform căreia toate prețurile din țară sunt înghețate la nivelul din 23 martie. Vestea m-a impresionat, deoarece este nevoie de o rezervă valutară considerabilă pentru a pune în aplicare această intenție, fără ca economia să fie afectată. Măsura avea ca principal scop stăvilirea inflației, care ar fi putut exploda.

Dintre toate tarile din jur, atitudinea cea mai apreciată la Belgrad este cea a Greciei. Deși membră NATO, Grecia a refuzat să participe la operațiunile militare. Zilnic, demonstrații imense de solidaritate cu sârbii sunt organizate la Atena și în alte orase grecești. Astăzi, s-a anunțat că miercuri, echipa de fotbal AEK Atena va sosi în capitala iugoslavă, pentru un meci amical cu Partizan Belgrad și va aduce ajutoare umanitare în valoare de 50.000 de dolari. M-am gândit imediat la Cornel Dinu, antrenorul echipei Dinamo București. Acesta se lăuda de atâtea ori cu prietenia sa cu celebrul Arkan, care e și patron al campioanei Iugoslaviei la fotbal, echipa Obilic. În ciuda unor declarații de intenție, Dinu cu fotbalistii săi nu aveau să ajungă în Iugoslavia decât după război.

Astăzi, la 15:30, studenții Facultății de Sociologie din Universitatea București au organizat un miting de protest în apropierea Ambasadei SUA, anunță agenția Mediafax. Cu tot cu cei 10 sârbi care protestau ilegal în Piața Universității și care s-au adăugat mitingului, numărul demonstranților nu a depășit 30 de persoane. Senatorul Gyorgy Frunda a exclus posibilitatea izbucnirii în Transilvania a unui conflict similar celui din Kosovo, deoarece UDMR nu are intenții secesioniste sau revizioniste.

Seara, am fost mai relaxat, pentru că știam că urmează week-end-ul și aveam mai puține transmisii în direct. După ce mi-am transmis corespondența, m-am uitat la știri, însă nu eram prea atent. Parcă spuneau ceva despre un grup de 300 de refugiați din Kosovo (din care 200 de copii), care a ajuns, cu trenul, la Belgrad. Am mâncat în fugă și m-am întors în camera de hotel, așteptând ora 22:00 în fața televizorului. RTS transmitea în direct un concert de solidaritate cu sârbii, organizat la Salonic. Vedeta serii era celebrul Goran Bregovic. Peste 150.000 de greci s-au adunat în piața centrala a Salonicului, într-o atmosferă extraordinară. Când a apărut Bregovic și a început să cânte cu formația sa, n-a mai fost nevoie să ascultăm sunetul la televizorul nostru. Toate aparatele sârbilor din blocurile vecine erau date la maximum. Undeva, într-o cameră de la etajele superioare ale hotelului, se dansa în draci. La 22:24, sirenele alarmei aeriene sunau din nou. Dar cui îi păsa?…

Ne-am urcat pe acoperișul hotelului și ascultam muzica de la concertul din Salonic, privind cerul ușor înnorat. La 22:30, o explozie imensă a luminat cerul dinspre Novi Sad. Au urmat alte patru explozii, în zona Sremska Mitrovica, în stânga Novi Sad-ului. Pe la miezul nopții, am auzit o bubuitură dinspre Pancevo și norii s-au înroșit preț de câteva secunde.

Nelu Madjinca, directorul hotelului “Toplice” a venit sus, să ne spună că va trebui să evacuăm clădirea, pentru că se așteaptă ca una dintre țintele bombardamentului să fie un sediu al Ministerului de Interne de pe strada 29 noiembrie, de lângă noi. Eram cam speriați și derutați. Nu știam ce să facem. Era un sentiment ciudat. Deși nu aveam chef să murim printre dărâmături, parcă nu ne venea să ne luăm bruma de lucruri pe care o aveam și să plecăm de nebuni prin Belgrad noaptea. În acea clipă, totul mi se părea absurd: războiul, avioanele, ploaia măruntă de afară, frigul, frica. Mă întrebam ce dracu’ caut eu aici? Și mi-a venit, pe loc, ideea salvatoare: nu plec niciunde, că doar n-o să bombardeze chiar hotelul în care stau! Văzând că n-au cu cine să se înțeleagă, Nelu și cu Mile m-au lăsat în pace și au coborât. Probabil că, pe scări, s-au enervat și ei, că au rămas la taclale în bar.

MApN roman a dezmințit astăzi, speculațiile presei provocate de o știre și o hartă publicate în prestigiosul săptămânal “Newsweek“, conform cărora avioanele NATO ar fi folosit spațiul aerian românesc, anunță Mediafax. Bazându-se pe analiza situației aeriene, monitorizată cu mijloacele de radiolocație, MApN a arătat că nici o aeronavă a NATO nu a solicitat folosirea spațiului aerian al României, în situații neprevăzute sau de urgență.

Bulgarii erau îngrijorati din alt punct de vedere: șeful Comitetului guvernamental pentru controlul energiei atomice Gheorghi Kasciev a anunțat că apărarea antiaeriană bulgară va doborî orice avion care se va apropia la mai puțin de 30 de kilometri de centrala nucleară de la Kozlodui. Scenariul cel mai terifiant era ca un avion scăpat de sub control sau al cărui pilot s-ar fi catapultat să cadă peste reactoare.

Până la urmă, am coborât și eu de pe acoperiș si m-am dus în cameră. Mă uitam la televizor, unde sârbii se pregăteau să difuzeze trilogia “Războiul stelelor“. Deodată, am auzit o bubuitură puternică, urmată, la câteva secunde, de încă două. Era 0:45. Am alergat la lift și am ajuns, imediat, pe acoperiș. În urma mea, cu al doilea lift, veneau Mile și cu Nelu. Ne-am uitat de jur-împrejur. Un incendiu imens lumina centrul Belgradului. “Ministerul de Interne,” a spus, imediat, Nelu. “Hai acolo!”

În holul hotelului, ne-am întâlnit cu jurnaliștii ruși și cehi. Cu aparatele foto de gât, cu camerele video în mână, se uitau unii la alții și ne întrebau ce a fost lovit. Le-am spus și am ieșit din hotel. Nelu ne-a luat în mașina lui, un Renault 4 în care abia încăpeam și care părea, la fiecare viraj, că se desface în bucăți. Printr-un labirint de străzi, ne-a dus până lângă bulevardul Knez Miloșa. Accesul era blocat de Poliție și mai multe ambulanțe și autospeciale de pompieri goneau, cu sirenele urlând, către locul unde se aflau cele două sedii ale Ministerelor de Interne, cel federal și cel republican.

L-am sunat pe Horia Enășel la București și i-am spus ce s-a întâmplat. Mi-a zis să fiu gata să intru în direct, că întrerupem programul, pentru a face loc știrilor. A început o cursă contra cronometru. Trebuia să văd, urgent, ce s-a întâmplat, să știu despre ce vorbesc. Eram deja pe bulevard și, la capătul lui, se vedeau două incendii, la dreapta și la stânga străzii, mașini de pompieri, polițiști, soldați, flashurile blitzurilor, o agitație de nedescris. Am grăbit pasul și, deodată, niște polițiști au început să urle la noi: “Plecați de pe trotuar!” Nu știam ce vor, dar am trecut pe șosea și, după câțiva pași, ne-am dat seama. Cu un zdrăngănit strident, bucăți mari din geamurile ferestrelor de la etajele clădirilor cădeau pe trotuar. Ne-am uitat mai atenți și, într-adevăr, trotuarele erau acoperite cu un covor de cioburi. Am ținut minte lecția urlată de polițiștii sârbi și – de-a lungul întregului razboi – de câte ori auzeam o bubuitură apropiată, săream de pe trotuar.

Ne-am oprit lângă clădirea Ambasadei României. În pragul ușii de la intrare, Traian Borșan, secretarul ambasadei, și alți câțiva români priveau, îngrijorați, incendiile de la 150 de metri de ei. Pe stațiile unor polițiști pe lângă care am trecut se auzeau apeluri către ambulanțe, de unde am dedus că existau răniți. Nu ne-am putut apropia prea mult de cele două ministere. Un cordon de polițiști și militari oprea pe oricine ar fi vrut să treacă mai departe. Cameramani, fotografi, jurnaliști care vorbeau, isterizați, la telefoanele mobile, gură-cască privind speriați, toți formau un al doilea cordon. Cele doua cordoane se despărțeau periodic, pentru a face loc mașinilor de pompieri. Opt autospeciale aruncau apă sub presiune spre flăcări. Se golea o cisternă de apă la fiecare 5 minute. Cățărați pe două macarale, pompierii pulverizau, neîncetat, apă peste flăcări. Din locul în care ne aflam, simțeam dogoarea focului și un miros de lemn și benzină arse ne astupa nările. Clădirea Ministerului federal de Interne, situată pe aceeași parte cu Ambasada României, rămăsese în picioare, cu toate ferestrele sparte de suflul exploziei și cu mai multe etaje prăbușite. Cea a Ministerului republican de Interne, mult mai extinsă, s-a dărâmat parțial și, din când în când, din interior se auzeau bufnituri și un fel de răpăituri ca de mitralieră. Se pare că, în subsol, a rămas multă muniție, care exploda din cauza flăcărilor. Nu puteam să-mi desprind privirile de la hidrantele ce ieșeau din trotuar la colțurile străzilor, care – incredibil pentru un român! – funcționau.

Am tras cu urechea la ce vorbeau polițiștii și ceilalti ziariști. Unii spuneau că, asupra centrului Belgradului, NATO  a lansat 8 rachete de croazieră, una de pe un submarin și 7 de pe vase de razboi aflate în Marea Mediterană. Noi nu auzisem atâtea explozii. Probabil, unele dintre rachete au fost doborâte înainte de a-și atinge ținta. La un colț de stradă, înconjurat de camere video, un martor ocular descria bombardamentul: “Eram chiar pe stradă, când am auzit o explozie, apoi a doua și, după 5-10 secunde, a treia bubuitură.”

Mi-a sunat telefonul. Era Horia, care m-a anunțat că vom intra în direct înaintea meciului de baschet din NBA pe care îl transmitea ProTV în acea noapte. I-am rugat pe cei de la ambasada noastră să mă lase să transmit din clădire și mi-au găsit o sală liniștită. Eram emoționat. În sfârșit, mă simțeam în priză. Aveam ocazia să fim printre primii care transmiteau în direct evenimentul. M-au sunat din regie și am auzit ultimele pregătiri, apoi genericul știrilor. Cineva apucase să-mi sufle că în studioul de la București este Mihai Codreanu, primul prezentator care ajunsese la sediul ProTV la acea oră târzie din noapte. Transmisia a mers bine. Cel puțin așa mi-au spus cei din studio după ce am terminat. Erau și ei emotionați și mi-au zis că, la unul din mixere – pentru că tehnicienii nu au reușit să ajungă în timp util – a stat chiar Adrian Sârbu. Și că vom mai intra o dată, în pauza meciului de baschet.

Când m-am întors acasă, am aflat ce se întâmplase în noaptea aceea. Imediat ce a auzit că Belgradul a fost bombardat, Adrian Sârbu a venit la ProTV. L-a luat pe unul dintre șoferii care erau de servici, i-a pus în brațe lista cu telefoanele redacției și l-a pus să-i cheme pe oameni de acasă. A intrat în studioul de emisie și, calm, a aprins luminile, a pornit camerele și s-a apucat să pregătească transmisia. L-a înlocuit pe unul dintre oamenii care n-au ajuns la timp și totul a ieșit OK. După care a plecat. Nu înainte de a le spune celor care au ajuns la studio să mai întrerupă programul, în pauza meciului, pentru încă o ediție specială a știrilor. Peter Barabas, producătorul executiv al emisiunilor de știri, a fost și el acolo. Pe 2 aprilie își aniversa ziua de naștere, ajunsese târziu acasă și, înainte de a se culca, s-a uitat la CNN. Când a văzut ce s-a întâmplat la Belgrad, a înghețat. Prietena lui, Miruna Panaitescu, era în clădirea ProTV și înregistra imaginile venite prin satelit de la Belgrad. Când l-a sunat pe Peter, acesta era deja în mașină, gonind spre ProTV. A ajuns în regia de emisie și a coordonat întreaga ediție specială.

Noi am continuat să ne învârtim în zona incendiilor. Eram bucuroși că ambasada noastră nu a fost avariată și nimeni nu pățise nimic. Au tras doar o spaimă pe cinste, când rachetele au explodat la doi pași de ei. În schimb, o panică imensă s-a instalat în maternitatea de lângă sediul Ministerului federal de Interne. Femeile, cu nou-născuții în brațe, au fost evacuate și duse într-un adăpost antiaerian. Atrași de flăcările incendiului, vizibil din orice colț al orașului, belgrădenii au venit să vadă ce s-a întâmplat, deși Comandamentul Apărării civile îi rugase să rămână în adăposturi. Ba mai mult, pe podul Brankov, câteva zeci de tineri, cu ținte în piept, au alcătuit un lanț uman, pentru a-l apăra. Inițiativa a fost chiar a arhitectului podului, a cărui declarație m-a tulburat: “Podurile sunt ca niște ființe vii. În momentele grele, au nevoie să simtă că vii cu sufletul alături de ele.”

Polițiștii ne-au îndepărtat din zona incendiilor, unde au început să apară oficialitățile. Doar cameramanii RTS au putut pătrunde, postul național având exclusivitatea de a filma la locul bombardamentelor. A sosit ministrul de Interne Vlajko Stojilkovic, apoi delegația parlamentarilor ruși, în frunte cu Serghei Baburin. Toți erau foarte indignați, iar declarațiile oficiale aminteau că, tot în luna aprilie, dar în 1941, Hitler ordonase bombardarea Belgradului.

Ne-am întors, obosiți, la hotel și, după a doua transmisie în direct, am reușit să adorm. Era 6:44 și, la 6:00, clădirile bombardate încă mai fumegau.

Share

target: prima noapte pe acoperisul hotelului

30 martie 1999

La 7:37, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sârbii nu au dat nici o explicație, deși nu a sunat nici un fel de alarmă aeriană. În schimb, la 10:30, a sunat alarma la Niș. S-a anunțat că au fost arestați doi contrabandiști, care vânduseră 3.000 de litri de motorină cu 2 DM/litru. Mai aveau stocate încă 7.000 de litri, 1.375 kg de făină și 1.150 kg de porumb. S-a întâmplat la Uzice, unde, de astăzi, încep concertele în Piața Partizanilor, cu titlul “Cu trompetele împotriva bombelor”. Azi-noapte, la Priștina, două din proiectile au lovit cazarma “Eroii din Kosovo” a Armatei Iugoslave. Unul a căzut lângă cazarmă, provocând mai multe pagube clădirilor din jur. Sindicatele sârbești au anunțat că organizează plecarea voluntarilor pe front și sprijină donațiile de sânge pentru victimele bombelor.

La 9:40, pe aeroportul belgradean Surcin a aterizat avionul care îl aducea pe premierul rus Evghenii Primakov. Delegația care îl insoțea era impresionantă: Igor Ivanov, ministrul de Externe, Igor Sergheev, ministrul Apărării, Viaceslav Trubnikov, șeful Serviciilor de Informații Externe și Valentin Korabelnikov, șeful Serviciului Militar de Informații. La sosire, Primakov a declarat că a fost trimis de Boris Elțîn. “Aici e război,” a spus el. “Bombele barbarilor continuă să cadă. Am venit să schimbăm situația, direcționând-o spre o rezolvare politică.”

Dupa discuții cu Slobodan Milosevic, care – cică – au avut rezultate pozitive, delegația a părăsit Belgradul. Desigur, înainte de căderea întunericului, când veneau bombardierele. Într-un comunicat care avea să fie difuzat mai târziu, președintele iugoslav afirma că este gata să înceapă negocieri cu albanezii din Kosovo și să-și retragă trupele din provincie, dacă bombardamentele încetează. “Pentru a deschide ușa negocierilor, agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei trebuie să fie stopată,” se spunea în comunicat. Vorba unui sârb despre vizita lui Primakov: “Apă de ploaie !

Câtă dreptate avea! De la Belgrad, Evghenii Primakov s-a dus la Bonn, unde și-a anuntat “marile” realizări ale vizitei: “Președintele Milosevic este gata să reduca prezența militarilor în Kosovo și să negocieze, pe cale politică, în cazul încetării bombardamentelor.” După o oră de convorbiri cu premierul rus, cancelarul german Gerhard Schroeder a dat verdictul: discuțiile de astăzi nu constituie o bază pentru o soluție politică în Kosovo și oferă o soluție inacceptabilă. Seara, Jamie Shea a pus “punctul pe i”: “Cancelarul german a făcut o declarație foarte clară asupra rezultatului misiunii lui Primakov”. Primul ministru rus, însă, nu s-a arătat descurajat, afirmând că se aștepta la un astfel de rezultat și că va continua să caute soluții pentru deblocarea crizei.

Hashim Thaqi, reprezentantul politic al UCK, a respins, conform AFP, orice compromis cu Milosevic, după ce a aflat rezultatul vizitei lui Primakov la Belgrad. Aflat la Londra, un alt reprezentant al UCK, Bardhyl Mahmuti, declara ipocrit: “Când am aflat că NATO va lansa atacuri, UCK a ordonat unităților sale să evite orice confruntare posibilă cu forțele sârbe, pentru a nu da impresia că vrem să exploatăm situația din Kosovo.”

NATO a anunțat aseară, că Fehmi Agani, fostul șef al echipei de negociatori a albanezilor din Kosovo la Rambouillet, și Baton Haxhiu, redactorul șef al cotidianului de limbă albaneză din Priștina, “Koha Ditore“, au fost asasinați de sarbi, iar casa lui Ibrahim Rugova este incendiată, acesta fiind rănit. Știrile nu au fost confirmate de sârbi, iar RTS a prezentat imagini filmate la Priștina, care arătau că vila lui Rugova este intactă.

Ministrul Justiției, Dragoljub Jankovic a cerut guvernului iugoslav reintroducerea pedepsei cu moartea pentru autorii crimelor grave și pentru dezertori. El și-a justificat cererea explicând că țara este în război. Pedeapsa cu moartea fusese eliminată de mai mulți ani din Codul penal federal, însă – fără a mai fi aplicată în ultimii 10 ani – fusese menținută în Codul penal al Serbiei. Inițiativa lui Jankovic ne dădea fiori, pentru că deschidea drumul către tot felul de alte idei de acest gen. În ultimele zile, Poliția își înăsprise atitudinea și am aflat că peste 100 de oameni au fost arestați, pentru că făceau speculă cu motorină, făină, ulei, zahăr sau țigări.

Vuk Draskovic s-a declarat împotriva reintroducerii pedepsei capitale. Referindu-se la bombardamente și la vizita lui Primakov, el a declarat că, acum, pacea este în mâinile agresorului și a făcut apel la NATO să oprească atacurile, mai ales că, peste câteva zile, se sărbătorește Paștele catolic. Referindu-se la acuzațiile aduse de comunitatea internațională, liderul SPO a explicat că epurarea etnică nu este în tradiția poporului sârb. Cu toate acestea, el a admis că, “date fiind circumstanțele și emoțiile ajunse la paroxism, este posibil să fi fost comise acte de represiune sau atrocități. Nu este vorba de o strategie a statului iugoslav, iar refugiații din Kosovo se pot întoarce, oricând, la casele lor”.

Editorialistul Bruce Anderson scria în numărul de astăzi al cotidianului britanic “Daily Mail“, că Slobodan Milosevic ar trebui asasinat. “Acesta este dovada existenței Infernului,” afirma Anderson. “Nu se va putea face pace, atât timp cât el va fi în viață. Deci, nu există nici o obiecție de ordin moral care să se opună uciderii lui.”

Generalul Guy Mery, fost șef de Stat Major al Armatei franceze în perioada 1975-1980, intervievat de cotidianul “Aujourd’hui/Le Parisien” considera stupidă intervenția NATO în Iugoslavia și spera că situația nu va fi agravată printr-o intervenție terestră. “Bombardamentele nu vor diminua forța Armatei sârbe și este imposibil să se trimită 100.000 sau 200.000 de oameni acolo,” adăuga el. Un succesor al său, generalul Maurice Schmitt, îi confirma părerea: “O intervenție terestră nu poate fi pusă în aplicare într-un interval atât de scurt.”

Pe la 10:30, când la Niș sunau sirenele alarmei aeriene, ziariștii sârbi au pornit într-un marș pe străzile Belgradului. Ne-au chemat și pe noi alături de ei, văzându-ne cum îi priveam de pe trotuar. Am preferat să mergem în zona ambasadelor. Zeci de manifestanți, alții decât jurnaliștii, spărgeau de zor geamurile Ambasadei Turciei și sfâșiau drapelul acestei țări, smuls de pe clădire. Pe zidurile Ambasadei Belgiei, oamenii au desenat, cu spray-uri cu vopsea neagră, două zvastici și au scris “NATO – criminalii”. La Ambasada SUA, deja “împodobită” cu zeci de inscripții, drapelul american a fost din nou arborat, însă cele 50 de stele erau înlocuite cu zvastici. Nici Ambasada germană nu a scăpat. Clădirii, veche și foarte frumoasă, aflată lângă ambasada noastră, i-a fost adăugat un drapel german în mijlocul căruia fusese desenată emblema NATO, transformată tot într-o zvastică. Pe un deal din apropiere, monumentul ridicat în memoria soldaților francezi care și-au pierdut viața în războaiele mondiale apărând Iugoslavia a fost din nou mâzgălit cu vopsea roșie. Sub o pânză neagră, agățată de una dintre statui, scria “Franța – sluga americanilor“.

În drum spre Trg Republike, manifestanților le-a sărit în ochi restaurantul McDonald’s de pe Terazije. În 10 minute, vitrinele groase au fost făcute țăndări de bolovani. Nimeni nu fura nimic și cei câțiva tineri înfierbântați care au intrat în restaurant, răsturnând mesele și scaunele, au fost repede scoși afară de alți demonstranți. Imediat, au apărut mai mulți polițiști care au oprit devastarea, însă nu și-au dat osteneala să aresteze pe cineva. Ba chiar zâmbeau pe sub mustață.

Posturile de radio sârbești au transmis mai multe apeluri către populație. Sârbii erau rugați să evite folosirea telefoanelor celulare, care pot fi ușor interceptate de inamic. Dacă, totuși, vorbeau, oamenilor li s-a cerut să nu pomenească nimic despre bombardamente și despre distrugerile provocate de proiectile. De asemena, sârbilor li s-a atras atenția că avioanele inamice lansează mine anti-personal și erau sfătuiți, dacă găsesc obiecte ciudate, să nu cumva să le atingă și să anunțe, imediat, reprezentanții Armatei. Ziarele și posturile de televiziune au dezvăluit adresele de Internet ale oficialităților americane, începând cu președintele Bill Clinton și terminând cu principalele ziare și posturi de televiziune. Sârbii au fost îndemnați să își verse oful, trimițând mesaje la aceste adrese de E-mail. Am citit multe astfel de mesaje, dar cele mai sarcastice fuseseră trimise unității militare din care făcea parte avionul invizibil F-117 doborât acum câteva zile.

Astăzi, cotidianul “Kommersant” din Moscova a publicat o informație care circula, insistent, la Belgrad. Se pare că rușii sunt foarte interesați să obțină de la sârbi rămășițele avionului F-117, pentru a-l studia și a-și concepe propriul “avion invizibil”. NATO ar fi dorit să bombardeze locul unde s-a prăbușit avionul american, însă nu au reușit să-l găsească și sârbii au pus mâna pe el. Din cele aflate de noi, autoritățile de la Belgrad ar fi dispuse să predea rușilor rămășițele, însă le cer, în schimb, sistemul de rachete S-300.

Agentia de presa Interfax cita un reprezentant al Statului Major al Armatei ruse care afirma, cu certitudine, că sârbii ar fi doborât deja un elicopter și șapte avioane ale NATO (două F-16, celebrul F-117, un Harrier, un Tornado și un F-4). Trei dintre ele ar fi fost doborâte de avioane MiG-21 și MiG-29, restul – de apărarea antiaeriană. Alianța Nord-Atlantică a negat informațiile, însă situația va deveni un leit-motiv de-a lungul întregului război.

O alta informație, care avea să fie dezmințită de realitate în săptămânile care vor urma, era dezvaluită de Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, care pretindea că o treime din cele 150 de rachete de croazieră cu încărcătură convențională de care dispunea US Air Force a fost, deja, lansată împotriva sârbilor. “Dispunem de încă suficiente rachete pentru a putea continua să lovim ținte importante,” a precizat Bacon.

Și încă o declarație din arsenalul pregătit de NATO pentru liniștirea opiniei publice: “Dupa 6 zile de atacuri, mai mult de jumătate din potențialul de apărare și de luptă aeriană al sârbilor nu mai poate fi folosit.” Spusă de Alain Richard, ministrul francez al Apărării, afirmația avea să fie, la rândul ei, ridiculizată de realitate mai târziu.

Nu am reușit să ajungem, pentru că nu am știut unde va fi, la înmormântarea lui Zoran Radosavljevic, un pilot sârb care și-a pierdut viața când avionul său a fost doborât de inamic. Am văzut imagini filmate și m-a impresionat încrâncenarea de pe fețele oamenilor, cărora parcă le înghețaseră lacrimile în ochi.

Milo Djukanovic, președintele Republicii Muntenegru, considerat de Occident un opozant al lui Milosevic, a cerut astăzi, oprirea bombardamentelor. “Dacă Balcanii depind de apelul telefonic al unui singur om (Slobodan Milosevic), atunci diplomația mondială a suferit un eșec,” considera Djukanovic. “Nu numai că forța nu rezolvă nimic, dar ea ne îndepărtează, din ce în ce mai mult, de găsirea unei soluții.” Deși președintele muntenegrean sperase că atitudinea lui va fi avută în vedere de NATO, care nu-i va bombarda țara, s-a înșelat. În plus, a apărut, și aici, problema refugiaților din Kosovo. Deja 30.000 de oameni s-au refugiat în Muntenegru, alti 40.000 fiind așteptați în următoarele zile. Și asta, la o populație la 650.000 de locuitori, cât avea Muntenegru !

Problema refugiaților din Kosovo a devenit tot mai gravă, anunță AFP. Deja, în Macedonia se aflau 22.300 de persoane. Câteva sute au ajuns azi-noapte, prin punctul de frontieră General Jankovic-Blace. Povesteau că vin din Priștina, Prizren și Kacanik, de unde au fost alungați de sârbi, care le-au dat 5 minute să-și părăsească locuințele. Vicepremierul țării, Radmila Kiprijanova, a declarat că nu a mai permis intrarea refugiaților din Kosovo, pentru că nu are unde să-i adăpostească. Grănicerii macedoneni au trimis înapoi în Kosovo un tren plin de refugiați, după ce au sigilat toate vagoanele, potrivit unor imagini difuzate de canalul american de televiziune CBS. Pe de altă parte, OSCE a anunțat că Armata iugoslavă a închis, din nou, cele trei puncte de frontieră prin care refugiații puteau trece în Albania. Refugiații îi încurcă tot mai tare pe aliați și, astăzi, Jean Pierre Kelche, șeful Statului Major al Armatei franceze, a declarat că NATO a anulat, în ultimul moment, un raid aerian, pentru că în preajma obiectivului vizat se aflau mai mulți albanezi pribegi.

La 17:43, sirenele alarmei aeriene au sunat și la Belgrad. Nu au fost bombardamente, iar noi ne-am grăbit să ajungem la hotel, ca să ne transmitem corespondențele telefonice. Era hazliu. Locuiam împreună în aceeași cameră. La transmisii, Mile Cărpenișan era primul, pentru că Antena 1 își începea jurnalul mai devreme. Oricum, la ProTV, primele știri erau despre situația generală, apoi urmau corespondențele din Albania și Macedonia, unde fuseseră trimise două echipe care puteau transmite și imagini. Îmi venea randul și mie, însă mă deranja că, deoarece legătura cu mine se obținea destul de greu, după mai multe încercări, trebuia să rămân cu telefonul celular la ureche 10-20 de minute. Noroc cu tehnicianul nostru de la sunet, poreclit Beavis, care, din când în când, între două știri, mai schimba câte o vorbă cu mine. Era foarte interesant că, deși, atât eu, cât și Mile, aveam cam aceleași informații sau ne împărțeam subiectele, pentru a fi în două locuri unde evenimentele se derulau la aceeași oră, corespondențele noastre nu semănau. Fiecare era impresionat de altceva și – din păcate – aveam destule de povestit. Și atât de puțin timp…

Un studiu realizat de Brookings Institute, un prestigios centru de analiză a problemelor internaționale, atrăgea atenția că opinia publică americană și chiar Congresul nu sunt pregatite pentru ce s-ar putea întâmpla în Kosovo. “Este prea târziu pentru a începe procesul de pregătire a opiniei publice chiar în ajunul bătăliei,” a declarat Richard Haass, directorul institutului. “Era ceva ce trebuia făcut cu luni, chiar ani de zile înainte. În prezent, ne confruntăm cu un decalaj între o retorică foarte ambițioasă, destinată adversarilor noștri, și o retorică mult mai modestă, destinată poporului american.” Analiștii se temeau de reacția opiniei publice americane, în cazul unei escaladări a conflictului militar, soldată cu sute sau mii de soldați morți. “Opinia publică ar susține o intervenție, dacă ar fi vorba de interese vitale pentru țară și dacă nu va implica mari eforturi financiare.” Până acum, sondajele spuneau că 55 % dintre americani sprijină atacurile NATO împotriva Iugoslaviei și 51 % aprobă modul în care Bill Clinton gestionează situația.

După transmisii, am coborât, ca de obicei, în restaurantul hotelului, să mâncăm. Reușisem să ne împrietenim cu Dule, chelnerul care ne servea. Era un personaj fabulos. Semăna perfect cu Buster Keaton și avea aceeași expresie impenetrabilă a feței. Era totdeauna îmbrăcat impecabil și purta pantofi de lac italienești, numărul 46 sau 47. Ridurile de pe față sa dădeau impresia că tot timpul este morocănos, însă ne-am dat seama repede că avea un suflet de aur. În fiecare seară, ne sugera ce să mâncăm și, dacă ceream același fel ca în seara precedentă, ne atrăgea atenția că e bine să mâncăm feluri cât mai variate. Dule era celebru în hotel, fiind supranumit “ruski gigolo”, pentru succesul incredibil pe care îl avea la rusoaice. În zilele de pace, când hotelul “Toplice era, de regulă, plin, era locul preferat al turistilor ruși, dar mai ales al turistelor din fostul Imperiu Sovietic. Dule făcea ravagii și, atât el, cât și colegii roși de invidie, au pierdut numărul “inimilor frânte”. Când stăteam la masa cu Nelu Madjinca, directorul hotelului, care ne povestea aventurile acestuia, deși nu înțelegea românește, Dule își dădea seama că vorbim despre el și succesele lui, așa că zâmbea pe sub mustață, în timp ce mai lustruia câte un pahar. Coborând vocea, Nelu ne-a întrebat dacă am văzut-o vreodată pe nevasta lui Dule. “Auuuuuu,” a exclamat el, când a aflat că n-o văzusem. “A luat-o pe cea mai mare curvă din Belgrad!”

După cină, ne-am întors în cameră și, la 21:12, a sunat încetarea alarmei aeriene. Ciudat, pentru că tocmai aflasem, de la rudele lui Mile din Vîrșeț, că acolo abia se anunțase pericolul aerian. Și, la 20:45, auzisem bubuitura unei explozii în direcția orașului Pancevo, din apropierea capitalei iugoslave. În timp ce vorbeam la telefon cu un prieten din țară, am auzit o a doua convorbire care se interfera cu a noastră. După ce am ascultat câteva frânturi de fraze, mi-am rugat amicul să tacă un pic. Cealaltă convorbire era o discuție, în românește, între un sârb și un român. Cei doi păreau să fie din zona Clisurii Dunării și vorbeau despre butoaie cu benzină. Romanul îi spunea unde îi va lăsa benzina și îi explica sârbului să-i trimită banii printr-un prieten comun.

Astăzi, agenția Mediafax a anunțat că Parlamentul României a votat, în unanimitate, o declarație privind conflicul din Iugoslavia, în care se pronunța pentru încetarea operațiunilor militare și reluarea negocierilor care să permită o soluție politică a conflictului. Dincolo de enumerarea câtorva principii și a convingerii că rațiunea va triumfa, în declarația parlamentarilor români se accentua, încă o dată, opțiunea țării noastre pentru integrarea în NATO, ca singura soluție de garantare a propriei securități.

Am văzut la televizor un reportaj impresionant despre viața copiilor în adăposturile antiaeriene. Fețe triste, a căror paloare era accentuată de lumina chioară a celor câtorva neoane agățate în tavan. Puști care dormeau ghemuiți, strângând ursuleți de pluș în brațe. Mame cu ochi încercănați, care le vegheau, îngrijorate, somnul. Oricât de multă propagandă era în acest reportaj, așa cum aveam să ne convingem și noi când am intrat în câteva adăposturi, nu era prea greu să filmezi imagini deprimante acolo. Era suficient să pornești camera video. La fel de impresionantă era grija pe care o aveau sârbii pentru copiii lor. Trupe ambulante de teatru de papusi au fost trimise să joace spectacole în adăposturi. Erau, întotdeauna, sărbătorite aniversările celor mici, chiar acolo, în adăposturi și toți vecinii le aduceau cadouri. Părinții erau sfătuiți, pe cât posibil, să își plimbe copiii prin parcuri, ca de obicei, să-i lase să se joace între două alarme aeriene și, mai ales, să nu le permită să se uite la televizor când se vorbea despre bombardamente.

La știrile serii, RTS a difuzat mărturisirea unui albanez care recunoștea că spiona pentru OSCE, încă din 1998. El pretindea că fusese ofițer în Armata Iugoslavă și își preda informațiile lui Lens Johnston, un american din Misiunea de observare a OSCE în Kosovo, care îi dădea noi ordine. Când a fost arestat de Poliția militară, conducea un grup de patru spioni albanezi, însărcinat să strângă informații despre situația din Priștina, efectivele Poliției și Armatei iugoslave, despre armamentul și dispunerea acestora în teren. “Ne-am dat seama că am făcut o mare greșeală și o imensă prostie,” se văita albanezul. Nu știu dacă de bună voie…

Cotidianul francez “La croix” dezvăluia astăzi, că în Kosovo acționeaza comando-uri ale forțelor speciale americane, britanice și franceze, care pătrund în provincie din estul Macedoniei. Este vorba de “Beretele verzi” ale Legiunii străine, de unitățile SAS britanice (Serviciul Special Aerian) și de comando-urile anti-teroriste “Sealale Marinei americane. Formate din 4-5 persoane bine înarmate și dotate cu echipamente moderne de transmisiuni, aceste echipe au, deocamdată, doar misiunea de a verifica dacă militarii sârbi nu și-au instalat, cumva, în apropierea frontierei cu Macedonia, arme grele cu care să deschidă focul asupra celor 10.000 de militari ai NATO desfășurați în această țară.

La ora 0:50, sirenele alarmei aeriene au sunat din nou. Noi ne uitam la televizor, unde sârbii difuzau încă un film “tematic”: “Dictatorul“, cu Charlie Chaplin. Afară au început să se auda bubuiturile unor explozii și tirurile artileriei antiaeriene brăzdau cerul. Ne-am urcat pe acoperișul hotelului. Nelu Madjinca, directorul de la “Toplice“, ne spusese că putem sta acolo noaptea, cu condiția să nu facem gălăgie. Era cam răcoare, dar puteam vedea ce se întampla în oraș, mai ales dacă ne urcam pe casa liftului, de care sprijinisem o scară metalică.

După direcția bubuiturilor și a norilor de fum care se ridicau spre cerul înnorat, se părea că au fost lovite cartierele Avala si Djakovo. Pe la ora 3:00, mai multe proiectile au explodat la Novi Sad și, din nou, la Pancevo. O jumătate de oră mai târziu, trei avioane ale NATO s-au năpustit în picaj asupra centrului Belgradului, ieșind brusc din plafonul de nori. Dacă, până atunci, auzeam huruitul constant al avioanelor venind de undeva din cer, în momentul atacului, urletul motoarelor ambalate era infernal. Imediat, cerul se lumina de tirurile antiaerienei, care țesea o perdea ucigașă de proiectile trasoare și rachete. După ce au lansat câteva bombe, cele trei aparate s-au înfipt din nou în norii plumburii și au dispărut. Totdeauna profitau de avantajul tehnicii superioare, piloții știind că, atât timp cât se aflau la joasă altitudine, chiar deasupra orașului, nimeni nu trăgea în ei. Pentru că, dacă ar fi fost doborâte, avioanele pline de bombe s-ar fi prăbușit peste blocuri, provocând un adevărat dezastru.

Când nu s-a mai auzit nimic, am coborât și noi în cameră și am adormit rapid. La 6:00 m-am trezit, m-am uitat la ultimele știri de pe posturile de televiziune sârbești, pentru a-mi verifica și împrospăta informațiile aflate până atunci, și m-am pregatit de corespondența de dimineață, din emisiunea lui Cristi Tabără. Spre necazul meu, la 6:48, când mai aveam 10 minute și intram în direct, sirenele au anunțat încetarea alarmei aeriene. Îmi era ciudă pentru că speram ca, măcar o dată, să sune chiar când îmi transmiteam corespondența, să îmi acompanieze vorbele. De altfel, de-a lungul întregului razboi, o singură dată am avut parte de o astfel de coincidență și mi-a fost cu atât mai ciudă, cu cât impresia provocată celor de acasă a fost de-a dreptul spectaculoasă.

Share

target: apare centrul militar de presă

29 martie 1999

Alarma a încetat la 7:03, însă doar pentru 3 ore şi jumătate. Între timp, am mai aflat amănunte despre noaptea care a trecut. La 21.00, a fost bombardat oraşul Sombor, dinspre graniţa cu Ungaria. Am văzut la televizor imaginile unei rachete neexplodate, filmată de televiziunea locală. Părea un crenvurşt imens de metal, aparent inofensiv.  Sârbii susţin că au mai doborât 3 avioane inamice: unul la Sombor, altul la Loznice, iar al treilea la Gorni MilanovacPriştina arăta destul de rău, cu clădiri dărâmate de bombe. Trei rachete de croazieră au lovit centrul oraşului. Pompierii s-au luptat cu flăcările incendiilor şi câteva blocuri de locuinţe arătau ca după cutremur. La Cacak, bombele au lovit depozitele unor fabrici. Oraşul Niș este acoperit de nori groşi de fum. Un grup de hackeri sârbi, autointitulat “Mâna neagră a îngerilor Serbiei“, a anunţat că va sparge codurile şi va intra în fişierele computerelor NATO, pe care le va şterge.

Fostul prim-vice-premier rus, Boris Nemţov, aflat la Belgrad împreună cu Igor Gaidar, a declarat că autorităţile iugoslave sunt gata să negocieze o soluţie politică a conflictului, însă cu condiţia încetării imediate a bombardamentelor.  La rândul său, într-un interviu acordat cotidianului francez “La Croix”, preşedintele Partidului Democrat (de opoziţie), Zoran Djindjic, declara: “Trei actori au ajuns în prim plan, toţi trei dând semne de extremism: separatiştii albanezi, Milosevic şi Statele Unite. Este o lovitură dată democratizării regiunii şi cer secretarului general al ONU să intervină pe lângă Milosevic, ca să stopeze operaţiunile Armatei iugoslave din Kosovo.”

În Trg Republike, 20.000 de oameni s-au adunat la concertul de prânz, care se va repeta în fiecare zi. Astăzi, au cântat, printre alţii, formaţia Moby Dick şi legendara Lepa Brena, una din cele mai mari staruri ale muzicii turbo-folk din Iugoslavia. „Trebuie s-o vedem,” a hotărât Mile şi ne-am dus la concert. „Are 50 de ani, dar arată la fel de bine. Nici nu credeam că mai trăieşte !” În anii ‘80, Lepa Brena aduna zeci de mii de oameni la concertele ei. A venit şi la Timişoara, pe vremea lui Ceauşescu, şi a cântat pe stadion, ridicând în picioare tribunele.

Astăzi au început bășcălia la adresa inamicilor. Aluzie la doborârea avionului F-117 A, câţiva tineri au desfăşurat o pânză imensă, pe care scria “Ne pare rău, dar n-am ştiut că este invizibil !” A fost doar începutul. În câteva zile, la sârbi totul devenise “invizibil”. Pe taxiuri, pe insigne, pe tricouri, pe vitrinele magazinelor, peste tot scria “I’m invisible too”. În aceasta atmosferă, vestea că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit la ora 13:15, lângă cimitirul din satul Stajna, din apropiere de Pale, în teritoriul sârb al Bosniei, a fost primită cu urale de cei strânşi în piaţă. Agenţia sârbă bosniacă SRNA, care anunţase ştirea, a completat că, la faţa locului, au ajuns rapid poliţiştii şi membrii misiunii SFOR.

AFP anunță că Pentagonul îşi va întări forţele aeriene angajate în bombardamente, aducând încă 20 de avioane, dintre care 5 bombardiere strategice B-1. De asemenea, conform unui responsabil al NATO, rămas anonim, din această după-amiază, au intrat în acţiune în Kosovo şi avioanele A-10, supranumite “distrugătoarele de tancuri”. Deja NATO a extins ţintele la toate forţele armate sârbe dispuse la sud de paralela 44.

Între timp, s-a inventat şi Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma “să ne poarte de grijă” de-a lungul întregului război, unde, în următoarea săptămână, toţi ziariştii trebuiau să se acrediteze. Ne-am dus şi noi. Am completat datele personale într-un formular pe care l-am lăsat pentru aprobare. Deasupra locului pentru semnătură, scria că orice material scris, filmat sau înregistrat trebuie prezentat la Centrul de presă, pentru a fi aprobat (şi, desigur, cenzurat). Mai hazliu era “Regulamentul ziaristului străin”, tradus în engleză şi afişat la vedere, pe un panou. În textul acestuia, ni se atrăgea atenţia că acreditarea pe care urma să o primim nu ne conferă nici un drept, ci doar ne justifică prezenţa într-o ţară aflată în stare de război. Mai departe, orice doream să facem era posibil doar cu aprobarea prealabilă a Centrului de presă.

Erau interzise orice fel de transmisii în direct, video sau audio, prin telefon, fax sau Internet. Cei care doreau să filmeze undeva, erau obligaţi să completeze, de fiecare dată, un formular în care să precizeze cine face parte din echipă, unde se filmează, între ce ore şi de ce. După care, caseta trebuia prezentată pentru cenzurare. La fel trebuia să se întâmple cu orice înregistrare audio sau text care urma să fie transmis spre publicare undeva. Pentru stand-up-uri, erau stabilite, cu stricteţe, trei locaţii în centrul Belgradului şi un orar în cadrul căruia puteau fi realizate. În final, se atrăgea atenţia jurnaliştilor că, în cazul nerespectării acestui regulament, nu vor mai beneficia de tradiţionala ospitalitate sârbească. Adică, o elegantă ameninţare cu expulzarea.

Desigur că nimeni nu a respectat cu stricteţe regulamentul, însă ofiţerii care coordonau Centrul de presă îl puteau folosi şi l-au folosit, de câte ori doreau să se scape de vreun jurnalist. Ştiau tot ce transmiteam, pentru că zilnic, de la ambasadele Iugoslaviei din fiecare ţară, erau transmise rapoarte cu tot ce mass-media locală informa despre război. Dar asta aveam să o aflu ceva mai târziu, pe propria piele. Militarii erau ajutaţi de personalul Ministerului Informaţiilor şi tot ei erau singurii care puteau aproba intrarea în Iugoslavia a jurnaliştilor străini.

După ce ne-am predat cererile de acreditare, ni s-a spus să venim a doua zi. Inspiraţi, ne-am întors seara târziu. Aglomeraţia de până atunci dispăruse. Am aflat că am fost acreditaţi. Unul dintre funcţionarii Centrului de presă ne-a fotografiat cu un aparat digital şi, în câteva secunde ne-a dat acreditările. Nişte legitimaţii trase în folie de plastic, cu emblema Armatei Iugoslave şi fotografia fiecăruia. A mea avea numărul 400.

Agenţiile de presă străine au început să insiste asupra unei eventuale intervenţii terestre  a NATO în Kosovo. “NATO s-a înşelat în strategia sa,” a declarat pentru “Le Figaro”, generalul britanic Michael Rose, fost comandant al trupelor FORPRONU din Bosnia. “Alianţa nu este în măsură să altereze, să distrugă şi să elimine capacităţile militare ale Armatei iugoslave. Acest lucru este imposibil fără trimiterea de trupe la sol.”

La rândul său, generalul francez Philippe Morillon, fost comandant al “Caştilor albastre” din Bosnia, aprecia drept inevitabilă trimiterea trupelor de uscat în Iugoslavia şi accentua că “acela care crede că se poate face război fără pierderi de vieţi omeneşti se înşeală”.

Întrebat de ziarişti despre eventualitatea unei intervenţii terestre, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon a ocolit un răspuns direct, precizând doar că pregătirea acesteia ar necesita câteva săptămâni. În aceeaşi zi, Rudolf Scharping, ministrul german al Apărării, a fost categoric, excluzând trimiterea unor trupe la sol.

Fostul secretar de stat american Henry Kissinger nu a eliminat intervenţia terestră, însă a subliniat că acordul de la Rambouillet trebuie revăzut şi a atras atenţia că, pentru a justifica intervenţia în Iugoslavia, Bill Clinton evoca precedente istorice, amestecate cu ameninţări actuale extrem de îndoielnice. “Primul Război Mondial a început în Balcani,” a explicat Kissinger, “dar nu a fost declanşat de conflicte etnice, ci de intervenţia puterilor externe într-un conflict localAl Doilea Război Mondial nici nu a început în Balcani şi nici nu a izbucnit din considerente ce ţineau de conflicte etnice. Şi, nu în ultimul rând, Slobodan Milosevic nu este, în nici un caz, Adolf Hitler şi nu este în măsură să ameninţe echilibrul global.”

Cât de serios era avertismentul primit de la Centrul militar de presă s-au convins doi jurnalisti cehi, pe pielea lor. Radan Sprongl și Marek Vitek, de la televiziunea natională cehă, au fost arestați sâmbătă, sub pretextul că ar fi filmat un pod din Belgrad considerat strategic. Cei doi se întorceau de la Bela Crkva, o comună dinspre frontiera cu România, unde locuiesc etnici cehi și români. Jurnaliștii filmaseră un reportaj despre comunitatea cehă de acolo, în care – culmea! – oamenii își exprimau susținerea pentru președintele Slobodan Milosevic și spuneau că sunt hotărâți să își apere țara împotriva agresiunii NATO. Radan și Marek au fost reținuți de Poliție timp de 12 ore și, în timpul anchetei, polițiștii i-au amenințat de mai multe ori că îi vor lega, drept scuturi vii, de unul din podurile Belgradului. Și ca să-și arate “bunăvoința”, sârbii le spuneau că le dau voie să aleagă singuri podul de care îi vor lega. Duminică le-au dat drumul, însă i-au lăsat numai să-și împacheteze lucrurile și i-au expulzat.

La ora 17:00, la Centrul militar de presă a fost organizată o întâlnire a jurnaliștilor cu generalul Spasoje Smiljanic, care a înfierat “agresiunea teroristă și criminală a NATO împotriva unei țări care nu a atacat, niciodată, pe nimeni”. El a explicat că obiectivul NATO este, în realitate, cucerirea Iugoslaviei. “NATO știe că, dacă va controla Ungaria și Iugoslavia, va putea controla Peninsula Balcanică. Iar cine controlează Balcanii controlează lumea. În timpul negocierilor de la Rambouillet, SUA avea doar scopul de a-și aduce trupele în Kosovo și erau pregătite pentru acest genocid împotriva poporului sârb. Au luat în calcul totul, nu însă și hotărârea sârbilor de a-și apăra țara.” După ce a înșirat numărul avioanelor utilizate de NATO și cantitățile de explozibil folosite până acum, el a declarat că sistemul defensiv sârb nu a suferit pierderi și poate funcționa fără probleme. “Am identificat toate punctele slabe ale inamicului,” a adăugat generalul sârb. “Noi avem, până acum, 7 morți și 17 răniți, iar pagubele provocate de bombe se ridică la 300 de milioane de dolari. În schimb, am doborât 7 avioane inamice, printre care și celebrul F-117, 3 elicoptere, 30 de rachete de croazieră și 3 avioane-spion fără pilot.”

Centrul de presă din Priştina a anunţat că membrii UCK (“teroriştii albanezi”, cum îi numesc sârbii) au atacat unităţi iugoslave de Poliţie şi Armată. În general, atacurile au fost semnalate în regiunile Drenica, Prizren, Vucitrn, Srbica, Orahovac, Decani şi Kacanik. Deşi purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea afirma că se îndoieşte de eficienţa unei astfel de iniţiative, unul din cei mai influenţi senatori americani, democratul Joseph Lieberman afirma, ieri, că, dacă Slobodan Milosevic nu cedează, o asistenţă constând în arme, acordata UCK, ar putea deveni inevitabilă. La rândul său, Bardhyl Mahmuti, unul din reprezentanţii UCK din Occident, insista asupra necesităţii unei intervenţii terestre a NATO în Kosovo, argumentând că sârbii profită de bombardamente pentru a masacra populaţia civilă din provincie.

Între timp, ştirile transmise din Kosovo de AFP anunţau că peste 70.000 de etnici albanezi s-au refugiat în nord-estul Albaniei, în timpul nopţii. Generalul britanic David Wilby afirma că Poliţia sârbă le-ar fi cerut locuitorilor albanezi din oraşul Pec să părăsească localitatea, altfel vor fi masacraţi. El adăuga că forţele sârbe i-au urcat pe bărbaţi în autobuze şi i-au dus într-o direcţie necunoscută şi că, la frontierele cu Albania şi Macedonia, sârbii confiscă actele de identitate ale refugiaţilor, pentru a le îngreuna o eventuală întoarcere acasă. În plus, Andrea Angeli, purtătorul de cuvânt al OSCE, a anunţat că Armata iugoslavă a închis astăzi, la 11:55, cele trei puncte de frontiera folosite de refugiaţi pentru a intra în Albania.

La 19:40, a fost ridicată alarma aeriană, care fusese menţinută întreaga zi. Ne-am uitat la jurnalul de ştiri al RTS, unde au fost arătate telefoane care transmiteau prin satelit, mine antitanc, pachete cu conserve, puşti cu lunetă cu muniţie specială şi uniforme. Toate – capturate de militarii sârbi, după ce au lichidat, lângă oraşul Djakovica din sudul provinciei Kosovo, un comando al UCK, ai cărui membri erau îmbrăcaţi în uniforme cu însemnele Germaniei. Am văzut şi imagini din oraşele Leskovac şi Kraljevo, la periferia cărora au fost distruse mai multe case. La Kragujevac, muncitorii de la “Zastava” au continuat să lucreze non-stop, sperând că NATO nu va bombarda fabrica. Un alt reportaj, transmis de la Priştina, arăta bărbaţi, femei şi copii răniţi de schije.

Am ieşit puţin prin oraş. Ca şi aseară, străzile erau, din nou, luminate. Se renunţase la camuflajul nocturn, din cine ştie ce raţiuni. Deja, pe majoritatea vitrinelor şi geamurilor erau lipite benzi adezive, pentru ca vibraţiile sau suflul exploziilor să nu le spargă. Pe la 20:30, au început să se audă bubuituri la marginea oraşului, iar sirenele alarmei aeriene au sunat din nou, 10 minute mai târziu. Reîncepea “bâlciul”.

De la nişte prieteni din Timişoara, am aflat că avioanele companiei civile iugoslave JAT au fost duse în România, ajungând, într-un final, la Bucureşti, unde au fost adăpostite de-a lungul întregului război. Pentru mâine, ziariştii sârbi pregateau un marş de protest împotriva agresiunii NATO. Tot la aceeaşi oră, urma să sosească la Belgrad premierul rus Evghenii Primakov. La concertul de prânz din Trg Republike, erau invitate formaţiile Zabranjeno pusenjeGeneracia 5ZanaLegende şi Tony Montana. Nume mari, pentru cine cunoaşte rock-ul sârbesc. Un concert similar, la aceeaşi oră, a fost anunţat şi la Valjevo.

Două convoaie de barje aparţinând NAVROM Galaţi şi firmei TRANS EUROPA SA Galaţi au primit astăzi, în jurul orei 11:00, permisiunea autorităţilor iugoslave de a pleca spre România, anunţă agenţia Mediafax. Convoaiele fuseseră reţinute de vineri în porturile Belgrad, respectiv Bezdam. Alte două convoaie româneşti şi 13 convoaie ucrainene au rămas, deocamdată, reţinute în porturile sârbeşti de pe Dunăre.

Seara, în restaurantul hotelului, i-am întâlnit pe reporterii ruși care spuneau, ieri, că pleacă la Priștina. Pentru ruși și greci, nu era niciodată vreo problemă să obțină aprobare să plece în Kosovo. Nici acum, nici mai târziu, deși au făcut nenumărate cereri, nici un jurnalist de vreo altă naționalitate nu a primit această permisiune.

Cei doi ruşi erau palizi şi povesteau ceva, agitaţi, lui Gheorghi şi celorlalţi colegi care locuiau cu noi în hotel. Mai târziu, când s-au mai liniştit, ne-au povestit şi nouă ce se întâmplase. Au plecat spre Priştina, cu o maşină condusă de un sârb care cunoştea drumul. La un moment dat, pe şoseaua dintre Podujevo şi Priştina, au auzit zgomotul unei împuşcături şi şoferul s-a prăbuşit, instantaneu, cu capul pe volan. Spre norocul lor, nu aveau viteză şi maşina s-a oprit într-un copac de pe marginea şoselei. Când s-au dezmeticit din spaima ce au tras-o, cei doi ziarişti (Alexandar Andrejevic şi Serghei Patnikov) au observat că aveau feţele stropite de sânge. Parbrizul, în care înflorise o gaură, era roşu. Un lunetist, probabil albanez, ascuns în pădurea de lângă şosea, îl împuşcase în cap pe şofer. Îl chema Nenad Stojkovic, avea numai 27 de ani şi urma să primească 200 de mărci germane pentru călăuzirea jurnaliştilor la Priştina. Cei doi ruşi au fost găsiţi de o patrulă a Armatei iugoslave, care i-a trimis înapoi la Belgrad. Marcaţi de drama întâmplată sub ochii lor, a doua zi, ruşii s-au întors acasă şi nu au mai revenit în Serbia.

Păţania ruşilor, adăugată expulzării celor doi cehi, ne-a pus pe gânduri pe toţi şi a fost un semn, pentru cei ce nu-i cunoşteau pe sârbi, că acestora nu le arde de glumă. Oricum, a fost suficient ca jurnaliştii cehi din hotelul nostru, cu care ne împrietenisem, să se liniştească o vreme. Erau foarte simpatici. De când au aflat că suntem români, au început să ne strige “Dracula”. Le era greu să ne reţină numele şi preferau să ne spună “Dracula 1” sau “Dracula 2”. Ne era ciudă că nu cunoşteam şi noi vreun ceh la fel de celebru ca Dracula, aşa că îi poreclisem “Havel 1” şi “Havel 2”.  Ludek Kraly era mărunţel şi îndesat şi avea o faţă tipică de ceh, cu un cioc bine îngrijit. Am înţeles că era patronul unui studio de producţie independent şi câştiga mulţi bani realizând reportaje, ceea ce făcea şi aici, la Belgrad. De această dată, avea deja vândută “marfa”, înainte de a o realiza, postului de televiziunea Prima TV din Praga. Cameramanul era înalt şi spilcuit şi mai retras decât colegul său. Filma cu o camera video digitală, pe care o purta tot timpul cu el.

Noaptea trecea greu, iar la unul din posturile de televiziune sârbeşti, era difuzat filmul “Apocalypse now”, al lui Francis Ford Coppola, despre ororile războiului din Vietnam. Schimbând canalul, am văzut un reportaj dintr-un adăpost antiaerian, în care un puşti de 8 ani îşi serba ziua de naştere. Pentru a sparge monotonia şi apăsarea din adăposturi, sârbii inventau tot felul de acţiuni. Ca să-i întărâte pe oameni, programul de la Studio B era întrerupt, din când în când, de videoclipurile cu care, deja, ne obişnuisem. În noaptea asta, însă, a apărut unul nou: înşirate unul după altul şi întrerupte de imagini cu ruine şi oameni răniţi sau morţi, apăreau chipurile lui Javier SolanaBill Clinton şi Madeleine Albright, în timp ce o voce macabră spunea “Prietene! Prietene! Prietene!” Şi, după imaginea unei explozii, vocea încheia videoclipul cu mesajul: “Marş în p…. mă-tii!”

Până să adorm, am mai aflat vești despre bombardamente. Bubuiturile pe care le auzisem la 20:30 au fost la Pancevo. Apoi, 5 proiectile au lovit aeroportul Batajnica, de la marginea Belgradului. Un avion al NATO s-ar fi prăbuşit în Bosnia, la 14 kilometri de Pale, după ce a fost lovit de antiaeriana sârbă. Câţiva cameramani l-au şi filmat. Un altul britanic, de tip Harrier, ar fi fost doborât lângă Podgorica, capitala Muntenegrului. NATO avea să nege că ar fi pierdut vreun aparat, însă RTS a dat destul de multe detalii. În ştire se spunea că două avioane, care zburau la joasă altitudine deasupra oraşului, ar fi tras asupra unei unităţi de apărare antiaeriană iugoslavă, care a ripostat şi a lovit unul din aparate. Pilotul era căutat de sârbi, în regiunea localităţii Virpazar, la 20 de km sud de Podgorica, unde mulţi martori oculari l-ar fi văzut prăbuşindu-se. La Priştina nu mai e curent electric de la ora 19:00, iar la 4:00, mai multe rachete au lovit ţinte din centrul oraşului. La aceeaşi oră, alte patru proiectile au lovit fabrica “Sloboda” din Cacak şi câteva fabrici din Novi Sad. Am adormit şi, la 5:57, am fost treziti de sirenele care anunţau încetarea alarmei aeriene.

Share

target: alarmă chimică la belgrad

26 martie 1999

Ziua a trecut pe nesimţite. Am alergat, încercând să aflăm ce se mai întâmplase, să mai verificăm o informaţie. Deja am început să ne obişnuim cu sirenele. Astăzi, a fost alarmă aeriană de două ori, între 16.30 şi 18.30 şi între 19.00 şi 20.30. Ministerul Învăţământului a anunţat că 30 de şcoli au fost afectate de bombardamente. Comercianţii au încercat să mărească preţurile la unele produse, profitând de panica creată de război. Unii oameni au început să-şi facă stocuri de alimente, deşi autorităţile au insistat că nu sunt probleme cu aprovizionarea. Şi chiar nu erau. Spre seară, când m-am întors la hotel, mi-am cumpărat pâine şi iaurt, pentru a doua zi dimineaţă şi mi-a fost destul de greu să aleg între cele 7-8 sortimente.

Ne-am pierdut jumătate din zi, încercând să ne acreditam la Ministerul Informaţiilor. Se afla în cartierul Novi Beograd, într-o clădire imensă. Cei doi militari de la biroul din hol ne-au rugat să aşteptam puţin şi, după 10 minute, a coborât o tânără foarte frumoasă, tunsă scurt, care vorbea perfect engleza şi ne-a condus într-un birou. Ne-a dat să completăm nişte formulare, însă ne-a avertizat că, oricum, luni se va înfiinţa un centru militar de presă, unde va trebui să ne acredităm din nou. În birou mai erau doi jurnalişti chinezi şi, la un moment dat, Sania Sarac, cum se numea tânăra, a început să ciripească. Eu cu Mile Cărpenişan ne-am uitat unul la altul şi ne-am abţinut cu greu să nu izbucnim în râs. Cei doi chinezi i-au răspuns ceva şi au început, fericiţi, o lungă conversaţie cu fata. În limba chineză! Am completat formularele şi am plecat. “Pe aici, nu mai călcăm!” a bombănit Mile.

După-amiază, Vuk Draskovic, liderul Mişcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) şi vicepremier federal, a organizat o conferinţă de presă.  Amintind că şi el a fost ziarist, şi-a cerut scuze faţă de jurnaliştii occidentali care fuseseră expulzaţi ieri şi i-a invitat să revină în Iugoslavia şi “să-şi facă datoria faţă de adevăr”. Câtă ipocrizie! De ce n-a intervenit încă de la început, înainte de a fi expulzaţi? De altfel, această duplicitate păguboasă l-a caracterizat întotdeauna pe Vuk Draskovic. Totdeauna mi-a dat impresia unui om bântuit de o forţă malefică, o forţă care l-a împins să-şi trădeze susţinătorii, trecând din tabăra Opoziţiei (al cărei lider a fost), direct în fotoliul de vice-prim-ministru al Guvernului federal, controlat de preşedintele Slobodan Milosevic. Doar din când în când, parcă reuşea să se elibereze de aceasta forţă care îl bântuia şi redevenea liderul în care speraseră sute de mii de sârbi. Iată câteva imagini de la legendarele demonstraţii din 1996:

Atât preşedintele Bill Clinton, cât şi secretarul de stat american Madeleine Albright au adresat mesaje televizate, transmise prin satelit în zona Iugoslaviei, informează AFP. “Fac apel la toţi sârbii şi la toata populaţia de bună-credinţă să ni se alăture, pentru a putea găsi o cale de încheiere a acestui conflict inutil, care ar putea fi evitat,” spunea Bill Clinton. “Milosevic ar fi putut păstra Kosovo în Serbia şi păstra pacea. În loc de aceasta, el a pus în pericol viitorul provinciei Kosovo şi v-a adus război.” Madeleine Albright le-a reamintit sârbilor că şi-a petrecut o parte a copilăriei la Belgrad şi le-a spus, vorbind într-o sârbo-croată cu accent ceh, că “obiectivul NATO nu este de a face rău sârbilor nevinovaţi, ci de a face să înceteze atacurile din Kosovo”. Între timp, Ambasada Iugoslaviei din Paris a fost închisă, iar diplomaţii sârbi urmau să se întoarcă acasă. Solidari cu sârbii, ruşii au decis expulzarea membrilor Misiunii de informare a NATO din Moscova, un diplomat francez şi un general german.

dovadă că Draskovic nu avea prea multe de spus în guvern a fost şi vestea pe care o primisem în aceeaşi după-amiază : colegul şi prietenul meu, Radu Ciobotea, şeful Biroului de presă din Timişoara al “Evenimentului zilei“, fusese arestat, undeva între Belgrad şi Niș şi expulzat din ţară. L-am sunat pe mobil, imediat ce am aflat. M-a recunoscut şi a început să râdă. Era în drum spre România, escortat de două maşini ale Poliţiei. Plecase de la Belgrad către Niș, cu gândul să ajungă la Priştina. Pe drum, s-a oprit să-şi dezmorţească oasele într-un sat şi a intrat într-o cafenea. N-a apucat să-şi comande nimic, pentru că au apărut câţiva indivizi de la serviciile secrete sârbeşti, l-au arestat şi l-au interogat timp de 8 ore. Îi reproşau – culmea ! – că a fost prezent în Iugoslavia, de câte ori a izbucnit vreun conflict (şi în Croaţia, şi în Bosnia, şi în Kosovo). L-au acuzat că e spion, i-au trântit în paşaport o ştampilă care îi interzicea să mai între în Iugoslavia vreme de un an de zile şi l-au expulzat. Degeaba le-a argumentat Radu că, fiind ziarist, era normal să vină în Iugoslavia în timpul războaielor. Degeaba le-a spus că a scris şi o carte (“Război fără învingători”) despre tot ce văzuse acolo. Câteva ore mai târziu, trecea, abătut, frontiera pe la Turnu Severin, urmărit de înjuraturile poliţiştilor sârbi.

Radu Ciobotea mi-a permis să redau câteva fragmente din reportajul publicat de el în “Evenimentul zilei” din 29 martie, despre aventura trăită în Kosovo: “…Ofiţerul tânăr îmi traduce în engleză discursul şefului său: “Cu regret va informăm că deţinem dovezi că desfăşuraţi activităţi ostile integrităţii şi suveranităţii Iugoslaviei. În primul rând, deţineţi casete cu muzica uşoară sârbească, deşi susţineţi că nu cunoaşteţi limba sârbă. În al doilea rând, casetele neînregistrate poartă marca “MOL”, care este firma ungurească. În al treilea rând, aveţi intenţia de a difuza în străinătate informaţii legate de conferinţa de presă ţinută de un om politic iugoslav. De aceea, vom repeta interogatoriul, începând cu ziua şi ora când aţi intrat pe teritoriul iugoslav.”

(…) Femeia îmi întinde paşaportul, spunând solemn: “Veţi părăsi Iugoslavia până astăzi, ora 24.00. În caz contrar, veţi fi arestat pentru o perioadă nedeterminată. Aveţi dreptul de a reveni abia în 26 martie 2000.” “Ora 24.00 ? ” – întreb uluit. “E deja ora 18.00 şi mai am 400 de kilometri până la primul punct de frontieră cu România. Şi mi-aţi tăiat cauciucurile!” Ofiţerul se răsteşte nerăbdător: “Vă descurcaţi cum ştiţi. Dar nu uitaţi: numărătoarea inversă a început. Mai aveţi 5 ore şi 30 de minute. Drum bun!”

(…) Intru în vamă la 23.45 şi vameşii încep verificarea actelor. Unul dintre ei observă interdicţia din paşaport şi-mi cere explicaţii. E 23.50. La 50 de metri în spate, Golful roşu care mă urmărise tot drumul opreşte şi stinge farurile. Vameşul observă, îmi înapoiază paşaportul şi spune: “Hajde, brzo. Idete!” (Hai repede, pleacă!) Trec podul cu 100 la oră, grănicerii romani îmi fac semn că sunt nebun şi frânez abia în faţa barierei care mă desparte de România. Poliţiştii români de frontieră se reped la mine, cuprinşi de veselie: “Iacă-tă şi “Evenimentul zilei”! Ia să vedem paşaportul. Aoleu! Ce le facurăţi ăstora, dom’le, de vă expulzară un an? Că, vorba aia, cal verde şi sârb deştept mai rar…”

La 19.30, avem parte de încă un mic spectacol mediatic : buletinul de ştiri al Televiziunii Naţionale Iugoslave (RTS). Întrerupt, tot timpul, de clipuri scurte, cu lozinci patriotice de genul ” Mai bine război, decât pact !” Desigur, se referea la pactul de la Rambouillet,  pe care sârbii au refuzat să-l semneze. Jurnalul nu conţinea prea multe ştiri propriu-zise. După un reportaj despre luptele din cel de-al Doilea Război Mondial, în care sârbii au ţinut piept armatei germane, au prezentat imagini de la mitinguri anti-americane, în care oamenii strigau : “Nu dăm Kosovo!” şi “Serbia! Serbia!”. Apoi, imaginile monumentului soldaţilor francezi care au murit în 1918, în luptele de eliberare a Iugoslaviei, pe care cineva scrisese cu vopsea neagră “Criminalii“. Din nou, reportaje despre anii celui de-al Doilea Război Mondial şi despre perioada ce a urmat. După care – colac peste pupăză – o ştire despre deschiderea, la Belgrad, a Salonului Internaţional al Automobilului, aflat la a nu ştiu câta ediţie. La ştiri externe, am putut vedea demonstraţiile pro-sârbeşti de la Atena. Şi în loc de publicitate, un videoclip pe care am ajuns, cu timpul, să-l învăţăm pe de rost: pe muzică patriotică (cu versuri de genul “Te iubim, patrie…”), imagini din pregătirile de luptă şi aplicaţiile Armatei Iugoslave. În sfârşit, spre final, o ştire, fără imagini, despre obiective civile avariate la Nis şi Leskovac.

Potrivit AFP, NATO anunţase că, în noaptea precedentă, a atacat, pentru prima oară, poziţii din Kosovo ale armatei sârbe. Ruşii – care aveau să se transforme adesea, pe parcursul războiului, într-un fel de purtători de cuvânt ai sârbilor – au declarat, prin vocea generalului Iuri Baluievski, că NATO ar fi lovit, în primele două zile de bombardamente, circa 50 de obiective civile şi militare. “Chiar dacă reprezentanţii NATO pretind că operaţiunea a fost un succes, principalele ţinte nu au fost atinse de atacuri,” afirmase Baluievski.

Pe de altă parte, s-a declanşat şi războiul mediatic. În timp ce un post de televiziune şi unul de radio sârbeşti anunţau că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit lângă satul Donja Trnova, la 15 kilometri sud-vest de Bijeljina (în nord-estul Republicii Srpska), purtătorul de cuvânt al Alianţei, Jamie Shea, afirma că au doborât două avioane MiG-29 ale sârbilor, care se aflau în spaţiul aerian al Bosniei şi ar fi intenţionat să atace trupele SFOR din această ţară. Desigur că ambele tabere au dezminţit informaţiile despre aceste pierderi.

Am coborât cu Mile la bar, să bem o bere. N-am apucat să o terminăm, pentru că a sunat alarma aeriană. Era 22:30. Ne-am întors în cameră şi am deschis televizorul, căutând un post care să spună ceva. Afară, dinspre periferia oraşului, se auzeau bubuituri înfundate. 25 de minute mai târziu, programul de la Studio B s-a întrerupt brusc, a apărut sigla Comandamentului Apărării Civile a Belgradului şi o voce marţiala a cerut populaţiei să nu intre în panică şi să rămână în adăposturi, până la ridicarea alarmei. A comunicat că a avut loc un atac cu rachete Tomahawk, mai multe cartiere ale oraşului au fost atinse, dar nu au fost lovite obiective civile. În faţa blocurilor din jurul hotelului nostru, sârbii au ieşit pe trotuar şi comentau anunţul. Câte o femeie apărea la geam şi striga spre cei de jos că a vorbit cu o prietenă din alt cartier şi bomba a căzut în apropiere.

Câteva minute mai târziu, sirenele alarmei sunau din nou, însă cu un alt semnal, pe care nu l-am mai auzit şi, din fericire, nici nu aveam să-l mai auzim până la sfârşitul războiului. Cel al alarmei chimice. Panică totală! S-a anunţat că, în oraşul Sremcica, la 30 de km de Belgrad, a avut loc un atac cu arme chimice. Capitala nu era încă afectată. Populaţia din zonă era sfătuită să-şi pună măştile de gaze. Dacă nu au, să-şi acopere feţele cu batiste sau cearşafuri umede. Anunţul se repeta, obsedant, din 5 în 5 minute. Apăreau amănunte noi. Dispăreau sau erau corectate unele informaţii. Era vorba de un atac chimic cu gaze a căror toxicitate nu era cunoscută. Primele simptome sunt dureri de cap, ochi şi stomac. La faţa locului au sosit echipele de prim-ajutor. Cine se simte rău să meargă urgent la spital sau la aceste echipe. Poliţiştii împart măşti de gaze. Au sosit echipele de decontaminare ale Armatei. Vântul bate spre Belgrad şi norul de gaz va ajunge şi la noi. N-a fost atac chimic, ci un proiectil a lovit un depozit al unei fabrici de combustibil pentru rachete, în care era stocat azot. Arde pădurea din apropiere. Şi, tot timpul: “Nu intraţi în panică! Situaţia e sub control!” La ora 1:00, sirenele au anunţat încetarea alarmei chimice şi am răsuflat uşuraţi. Deşi, din când în când, mai ieşeam la geam şi adulmecam, încercând să disting vreun miros ciudat.

Întrunit mai devreme, Consiliul de Securitate al ONU a respins proiectul de rezoluţie prin care Rusia cerea încetarea imediată a bombardamentelor, fără ca SUA, Franţa sau Marea Britanie să facă uz de dreptul de veto. Conform AFP, proiectul obţinuse doar 3 voturi “pentru” – faţă de 9 cât avea nevoie – şi 15 voturi “contra”.

Alarma aeriană a încetat la 2:02. La buletinul de ştiri de la Studio B, care se repeta din oră în oră, s-a anunţat că au fost lovite 10 obiective în Belgrad, în cartierele AvalaZarkovo şi Lipovica, precum şi în zona aeroporturilor Batajnica şi Surcin. N-am apucat să mai notez şi alte localităţi lovite de bombe în noaptea aceea. Sârbii pretindeau că ar fi doborât 2 avioane inamice, ai căror piloţi s-au catapultat şi sunt căutaţi prin pădurile de lângă nişte sate.

Tensiunea se mai risipise, iar, pe Studio B, a apărut un anunţ. Conducerea postului de televiziune îşi cerea scuze că va abdica de la un principiu pe care l-a respectat chiar şi în perioada embargoului împotriva Iugoslaviei: cel de a nu prezenta filme artistice pentru care nu aveau drepturi de difuzare. Şi am avut ocazia să văd un film splendid şi straniu de apropiat de ceea ce se întâmpla în acele momente: “Wag the dog” (tradus de sârbi “Război împotriva adevărului”), regizat de Barry Levinson, cu Robert de Niro, Dustin Hoffman, Anne Heche şi Woody Harelson. Subiectul şi acţiunea m-au lăsat fără grai: pentru ca acesta să fie reales şi pentru a estompa impactul negativ al unui scandal sexual, datorat unei afaceri amoroase cu o stagiară, consilierii unui preşedinte american au inventat un război între SUA şi Albania

Filmul, realizat înainte de celebrul scandal “Monica Lewinski“, expune toate metodele de manipulare a opiniei publice americane şi este făcut de cineva care cunoştea – din cine ştie ce surse – toată idila dintre Bill Clinton şi fosta stagiară la Casă Albă. Mai mult, la un moment dat, într-o scenă din film, în planul secund, se vede un televizor pe ecranul căruia apare celebra scenă în care Clinton o îmbrăţişează pe Monica Lewinski, care poartă pe cap o bască bleumarin. Scenă care a apărut pe toate canalele de televiziune, la câteva luni după ce filmul era gata. Mai târziu, în cele aproape 3 luni de război, aveam să văd, de-adevăratelea, tot ce am văzut în filmul din acea noapte.

Astăzi, cotidianul britanic “The Times” publicase o ştire care spunea ca Poliţiile din 3 ţări europene, în colaborare cu Europolul, au stabilit că UCK este parţial finanţată cu fonduri provenite din traficul de droguri.

Nici nu s-a terminat bine filmul, că la 4:12alarma aeriană a fost anunţată din nou. Oamenii erau avertizaţi că NATO lansează din avioane radiolocatoare şi, dacă văd aşa ceva, să anunţe, imediat, reprezentanţii Armatei. Ce-or fi alea, radiolocatoare? Apoi s-a spus că numărul avioanelor inamice doborâte ar fi ajuns la 5, iar 2 piloţi au fost deja prinşi. Apoi, nu-mi mai amintesc nimic, pentru că am adormit cu nasul în carneţelul de notiţe.

Share