NATO vs. Iugoslavia

Adevărul meu despre Războiul din Iugoslavia din 1999

target: Mile bagă clandestin în Iugoslavia echipa ProTV

by

21 iunie 1999

Astăzi era ziua cea mare. Deși nu aveam transmisie pentru emisiunea de dimineață, m-am trezit devreme și am coborât să beau o cafea și să răsfoiesc ziarele. Trebuia să fac ceva să-mi treacă timpul cât mai repede. Vorbisem la telefon cu Mile Cărpenișan, care mi-a spus că vor încerca să treacă granița în jurul prânzului. Ziarele m-au plictisit. Publicau știri de ieri, pe care le știam deja. “Blic” înșira ultimele incidente provocate de UCK: o bombă detonată lângă statuia lui Vuk Karadzic din fața Facultății de filosofie din Priștina, 3 sârbi uciși și unul rănit la Bijelo Polje, casele sârbilor incendiate la Grace, Nedakovac, Nevoljane și Vrnica, 20 de sârbi baricadați într-o sală de sport la Urosevac și asaltați de gherilele UCK, 100 de apartamente părăsite de sârbi și ocupate de albanezi în Priștina și așa mai departe. Ziarele dedicau o pagină refugiaților sârbi care plecau din Kosovo și una celor care se întorceau în provincie. Noroc cu un interviu cu Bora Djordjevic, legendarul star rock, cunoscut pentru ura împotriva lui Milosevic și ironia necruțătoare cu care își bătea joc de președintele iugoslav. Interviul era plin de tristețe, de această dată, muzicianului părându-i rău că s-au adeverit versurile unui celebru cântec de-al său, care vorbea despre un Belgrad în flăcări.

Și “Vecernje Novosti” povestea pe larg despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo și dedica două pagini echipei naționale de baschet, care lua startul în turneul final al Campionatului European, care începea astăzi la Paris. Sârbii au avut întotdeauna baschetbaliști fantastici și toată lumea se așteaptă ca Iugoslavia să ajungă măcar în finală. Cu titlul “Amazoana cu mâinile pătate de sânge“, ziarul prelua un articol dintr-o revistă italiană despre căpitanul Jeannie Flynn, o americancă – pilot pe avioanele de vânătoare F-15 E care au bombardat Iugoslavia. Cu litere groase era tipărit răspunsul femeii la întrebarea dacă are remușcări că bombele lansate de ea i-au ucis, poate, pe unii din cei 2.000 de civili sârbi omorâți în timpul războiului: “În general, ce se întâmplă sub aripile avionului meu nu mă interesează. Mă străduiesc să-mi nimeresc ținta repartizată, însă nu e treaba mea ce reprezintă acea țintă.”

Desigur că din “Politika” nu aveau cum să lipsească articolele despre întoarcerea sârbilor în Kosovo și un interviu despre planurile de reconstrucție a țării, explicate, de această dată, de Dragan Tomic, vicepremier al Guvernului sârb. Pe o pagină întreagă erau înșirate detalii despre profiturile fabuloase obținute de concernele de armament în urma războiului care tocmai se terminase. Pe primul loc erau, bineînțeles, fabricile americane. Pe o altă pagină era publicat episodul 14 dintr-un studiu despre pierderile provocate de sârbi aviației inamice. Detaliile și descrierea exactă a împrejurărilor în care fuseseră doborâte avioanele lăsau cu greu loc de îndoială că nu ar fi fost adevărate.

Mi-a sărit în ochi corespondența transmisă de la București de Milan Petrovic, pe care aveam să-l cunosc când m-am întors acasă și m-a felicitat, împreună cu corespondenta agenției Tanjug, pentru felul în care am relatat de la Belgrad desfășurarea războiului. Cu un reproș: nu le-a mai plăcut atitudinea mea după încheierea păcii, când am insistat foarte mult asupra schimbării de atitudine a sârbilor, care deveniseră ostili președintelui Slobodan Milosevic.

Articolul de azi al lui Petrovic se numea “Bucureștiul și-a pierdut busola” și povestea despre cât de rău trăim după 10 ani de “tranziție“, subliniind că 70 % din populație crede că suntem pe un drum greșit. Ziaristul sârb caracteriza guvernul român drept un adevărat campion al slugărniciei față de NATO și adăuga că acesta a nesocotit voința românilor, care – în proporție de 80 % – s-au declarat împotriva bombardamentelor sălbatice declanșate asupra Iugoslaviei. Articolul se încheia cu un exemplu al fățărniciei regimului de la București care, după ce a ținut partea Alianței Nord-Atlantice, acum insista asupra “prieteniei de veacuri dintre popoarele sârb și român”.

TPI pentru fosta Iugoslavie se află în pragul “paraliziei”, a afirmat președintele uneia dintre cele trei camere de acuzare ale instituției, francezul Claude Jorda, într-un interviu publicat în cotidianul “Liberation“. “Dacă Slobodan Milosevic ne-ar fi predat mâine și ar fi încredințat camerei pe care o prezidez, eu aș fi constrâns să îl las să aștepte 3 ani în închisoare, înainte ca procesul lui să poată începe,” a explicat Jorda. TPI a cerut ajutorul Interpol-ului în vederea desfășurării anchetelor asupra masacrelor, distrugerilor de bunuri și încălcării drepturilor omului în Kosovo. Din echipele Interpol urmează să facă parte specialiști în identificarea victimelor catastrofelor, specialiști în balistică, explozibili, arme și muniții, precum și specialiști în construcții, pentru evaluarea pagubelor. Interpol-ul a subliniat că anchetatorii dispun de puțin timp, întoarcerea refugiaților riscând să compromită strângerea elementelor care ar putea constitui dovezi.

Am plecat spre Media Center, observând că autobuzele circulau din nou. Programul era, totuși, redus: 6:00-10:30, 13:00-17:00 și 18:00-22:00. În afara detaliilor acordului de demilitarizare a UCK, continuau să curgă știri despre refugiații sârbi care se întorc în Kosovo. La Kragujevac, Miodrag Pavlovic, adjunctul ministrului de Finanțe, a împărțit benzină celor 150 de oameni pe care îi conducea înapoi acasă. Un autobuz cu o parte din cei 880 de refugiați ajunși la Mladenovac se întorcea în Kosovo condus de Slobodan Pavlovic, ministru adjunct în guvernul sârb. Zoran Knezevic, ministru federal de Justiție, împreună cu Zivota Covic și Aleksa Jokic, miniștri în guvernul sârb, îi conduceau pe sârbii care se întorceau, cu 15 autobuze, la Pec. Coloana a fost încadrată, la intrarea în provincie, de jeep-urile italienilor din KFOR, care i-au asigurat pe oameni că nu au de ce să se mai teamă.

De la Niș, 500 din cei 2.000 de refugiați se pregăteau să se întoarcă acasă. De la Jagodina, 116 oameni s-au înghesuit în două autobuze care plecau spre Kosovo. Din Kraljevo plecau un autobuz, 10 automobile și câteva tractoare. Alti 200 de refugiați au plecat din Leskovac și s-au oprit la Kosovopolje, așteptând ca militarii KFOR să-i asigure că se pot întoarce în siguranță în satele de unde fugiseră. Oamenii se întorceau mai mult de nevoie, pentru că în Serbia nu prea aveau unde să se adăpostească. Orașul Kragujevac, de exemplu, era plin de refugiați din Kosovo. Erau peste 10.000 și Vesna Pajevic, vicepreședinte al Consiliului local, făcea apeluri zadarnice să li se trimită hrană, medicamente și articole sanitare și atrăgea atenția că – și fără ei – situația socială era foarte grea în zonă, din cauza fabricilor distruse de bombardamente, care au lăsat fără slujbe mii de localnici.

La 12:00, m-am dus în fața clădirii Guvernului federal, unde începeau să se adune refugiații sârbi din Kosovo, pentru a protesta că nimănui nu-i pasă de ei. Oamenii doreau să fie primiți de președintele Serbiei, pentru a-i prezenta solicitările lor: să li se recunoască statutul oficial de refugiați, cu toate drepturile locale, să nu se mai ascundă adevărul despre exodul sârbilor din Kosovo, iar guvernul federal să ceară întrunirea de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, care să condamne atitudinea trupelor KFOR, pentru că au permis “bandelor organizate ale teroriștilor UCK” să intre în Kosovo și să-i prigonească pe sârbi.

Însă a trebuit să stau deoparte, pentru că în fața clădirii era plin de polițiști (mulți în civil), care au spus că protestul nu este autorizat și au interzis oamenilor să se adune în grupuri compacte. Aceștia au început să vocifereze și s-au retras către bulevardul Terazije, încercând să-l blocheze din nou, la fel ca ieri. În fruntea lor era, din nou, Svetozar Fisic, care repeta revendicările la o portavoce. După vreo oră, Fisic a fost luat pe sus dintre demonstranți și băgat într-o dubă a Poliției. Un ofițer superior le-a cerut demonstranților să plece, după care un cordon de 20 de polițiști a început, fără violență, să-i împrăștie. Când i-au văzut, femeile din grupul demonstranților au început să plângă, în timp ce bărbații huiduiau și strigau: “Dovediți-ne că sunteți mai buni decât UCK!”, “Întâi ne-au alungat albanezii din Kosovo, iar acum ne goniți și voi din Belgrad!”

Stăteam puțin retras și mă uitam încremenit cum belgrădenii plecau privirile și grăbeau pasul, înjurându-l printre dinți pe Milosevic. Le simțeam rușinea că nu au curajul să se alăture demonstranților și să-i apere. Era o adevărată dramă, însă toți știam că încă nu era momentul pentru o revoltă de proporții. Războiul sleise energia oamenilor și aveau nevoie de timp să-și recapete puterile, pentru a putea cere socoteală celor vinovați de această tragedie. Într-un sfert de oră, nimic nu mai amintea de manifestația refugiaților și belgrădenii puteau să umble din nou pe Terazije, fără să se simtă umiliți de propria neputință. Câteva ore mai târziu, Svetozar Fisic a fost condamnat în regim de urgență, la 30 de zile de închisoare. 10 pentru încălcarea regimului privind rezidența în vreme de război și 20 pentru încălcarea regimului adunărilor publice.

“Iugoslavia nu răspunde în prezent condițiilor necesare participării la măsurile comerciale autonome, la programul PHARE sau la un acord de asociere și de stabilizare,” au precizat miniștrii Afacerilor Externe ai UE, informează AFP. Ei au subliniat că este nevoie de realizarea unor progrese în ceea ce privește respectarea libertăților democratice și a drepturilor minorităților naționale, inclusiv în Kosovo.

Când mă întorceam de la demonstrație, m-a sunat Mile. Trecuseră cu bine. Vameșii români i-au ajutat și i-au urcat pe Fane Anghel, Sandi Mandici și nea Nelu în mașinile unor bișnițari de benzină, care i-au trecut fără probleme. Mile s-a pus la volanul jeep-ului nostru, a înlocuit sigla ProTV din parbriz cu cea a Antenei 1 și s-a dus cu tupeu în vama sârbească, prezentând acreditarea de război. Vorbea sârbește și, după o scurtă verificare a acreditării, polițiștii și vameșii sârbi l-au lăsat să treacă, spunându-i că are noroc că nu e de la ProTV. Nu observaseră că jeep-ul avea numărul de înmatriculare B-21-PRO.

Dincolo de vamă, îl aștepta Nelu, care i-a luat pe toți în mașina lui, lăsându-l pe Mile să conducă jeep-ul până la Belgrad. Trebuiau să mai treacă de câteva filtre ale Poliției, iar Nelu avea legitimație de partid de la JUL și îl lăsau în pace. Mi-au spus că mă sună din nou când ajung la Belgrad. M-am grăbit să mai aflu noutăți, pentru a-mi face timp să stau și cu ei la o bere, când vor sosi. Mă așteptau știri despre începerea reconstrucției țării. La Vrbas, maiorul Pavle Koporan anunța începerea lucrărilor de curățare a canalului Veliko Backo de resturile podului distrus de rachete, care urma să fie reconstruit.

La Cuprija, ministrul federal de Externe Zivadin Jovanovic, în fruntea unei delegații de militari și reprezentanți ai guvernului, a deschis oficial lucrările de reconstrucție. Centrul orașului fusese bombardat în 8 aprilie și 29 mai, când două blocuri și 25 de case au fost rase de pe fața pământului. Jovanovic le-a promis oamenilor că, până la 1 noiembrie, acestea vor fi ridicate la loc. Delegația oficială, așteptată de câteva sute de membri SPS care agitau drapele naționale și portrete ale lui Slobodan Milosevic, a fost invitată de generalul Dragoljub Ojdanic, șeful Statului Major General al Armatei iugoslave, să traverseze la Mijatovac râul Velika Morava pe un pod de pontoane realizat de militari. Mâine, circul acestor inaugurări urma să se repete la Surdulica, Vladicin Han și Vranje, unde festivitățile vor fi deschise de premierul sârb Mirko Marjanovic.

Surpriza a venit astăzi de la Ministerul Informațiilor, care a anunțat că Guvernul federal a solicitat întrunirea Parlamentului, pentru a decide ridicarea stării de război. “Încetarea agresiunii împotriva Iugoslaviei și desfășurarea forțelor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite, care asigură securitatea cetățenilor în Kosovo, sunt suficiente motive pentru ridicarea stării de război,” se spunea în comunicatul oficial. “În aceeași ședință, Guvernul federal va propune mai multe proiecte de lege vizând reconstrucția țării.”

Vestea a fost primită cu bucurie de liderii Opoziției. Vojislav Kostunica, președintele Partidului Democrat din Serbia, a fost singurul care a avertizat că bucuria e prematură. “Ridicarea stării de război ar trebui să ducă la democratizarea vieții politice,” a explicat Kostunica, “dar nu trebuie să uitam că, nici înainte de război, viața social-politică nu a fost strălucită. Țara nu va primi nici un fel de ajutor umanitar, dacă actualul regim nu va fi schimbat.” El a atras atenția că nu se poate vorbi de reconstrucția țării, când 10 milioane de oameni suferă. “Occidentul a impus sancțiunile, izolarea și demonizarea sârbilor, distrugerea economiei și a infrastructurii țării, însă a uitat de cei 650.000 de refugiați pe care îi aveam deja. În continuare, planul țărilor occidentale este clar: se urmărește distrugerea Republicii Federale Iugoslavia!”

Rusia a chemat la o reconstrucție rapidă a regiunii Balcanilor, complet distrusă în urma războiului din Kosovo, potrivit unui document emis de Ministerul de Externe de la Moscova, citat de AFP. În acest text se reiterează condamnarea de către oficialitățile de la Moscova a campaniei bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, conflict calificat ca “unul dintre cele mai tragice din istoria Europei acestui secol”. Salutând sfârșitul conflictului, comunicatul Ministerului insistă, de asemenea, asupra “aplicării substanțiale și detaliate” a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU privind provincia Kosovo. “Pagubele provocate economiei și infrastructurii Iugoslaviei depășesc distrugerile provocate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,” se arată în textul comunicatului.

Între timp, amuzantul joc de-a pisica și șoarecele, dintre regimul de la Belgrad și partidele de Opoziție, continua să-mi descrețească fruntea. Imaginația debordantă și ușurința cu care oamenii lui Slobodan Milosevic jonglau prin hățișul legilor, în timp ce Opoziția se poticnea la fiecare pas, mă amuzau la culme. Ultima găselniță se referea la miniștrii SPO care demisionaseră în 28 aprilie din Guvernul federal, după ce liderul lor, Vuk Draskovic, fusese demis din funcția de vicepremier. Momir Bulatovic a lăsat să se înțeleagă că, la vremea respectivă, le-ar fi respins demisiile, așa că statutul lor era incert. Deși, de două luni, nu își mai îndeplineau atribuțiile, Milan Komnenic și Slobodan Nenadovic erau, din punct de vedere legal, încă deținători ai portofoliilor Informațiilor și Comerțului, iar Milan Bozic era ministru fără portofoliu. Era evidentă intenția lui Bulatovic de a sugera că SPO împarte cu SPS toată responsabilitatea deciziilor luate în timpul întregului război. Vestea i-a descumpănit pe cei de la SPO, iar sârbii au făcut bășcălie de cei 3 “miniștri”, spunând că ar fi în stare să se ducă să-și încaseze salariile pe ultimele două luni.

În această vreme, SPS continua atacurile împotriva SPO, care era cel mai important dintre partidele de Opoziție. La Niș, filiala locală a SPS a acuzat primăria (condusă de SPO) de măsuri “imorale, criminale și lipsite de patriotism”. Veroljub Jovanovic, purtătorul de cuvânt al SPS, a declarat că “fostul funcționar comunist și actual primar al Niș-ului, Branislav Jovanovic, ne-a acuzat că suntem dușmani ai poporului, însă, în timp ce activiștii și membrii partidului nostru luptau pentru Kosovo, el organiza petreceri pentru măscăriciul de Vuk Draskovic”. El a mai spus că, de când coaliția de opoziție “Zajedno” a câștigat alegerile locale în Niș, cotidianul “Narodne Novine” și televiziunea NTV au devenit organele de propagandă ale SPO. Această declarație era, de fapt, un contraatac, după ce ieri, primarul Niș-ului a spus despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo că aceștia preferă să înfrunte teroriștii UCK, decât să aibă de-a face cu Poliția lui Slobodan Milosevic.

Atacurile împotriva administrațiilor locale aflate în mâinile Opozitiei l-au făcut pe Vojislav Mihajlovic, primarul Belgradului, să amenințe că va cere Parlamentului Serbiei să organizeze alegeri anticipate în capitala iugoslavă. El a respins toate acuzațiile de corupție și incompetență aduse de SPS și SRS și a spus că nu se teme de noi alegeri, chiar dacă acestea ar fi organizate mâine.

În realitate, ar fi trebuit să se teamă, deoarece rezultatele unui sondaj realizat în perioada 9-14 iunie, de Institutul pentru Studii Politice din Belgrad, nu erau deloc promițătoare. Profesorul Srbobran Brankovic a anunțat că, în continuare, cel mai popular partid din Serbia rămâne SPS, cu 21,9 din opțiuni (cu 9 procente mai puțin decât în luna mai), urmat de SPO, cu 14,7%, SRS, cu 10,5% (față de 15% în luna mai), Partidul Democrat din Serbia (DSS), cu 5,3%, Partidul Democrat (DS), cu 3,2%, Partidul Social Democrat (SD) cu 2,5% și Alianța Civică din Serbia (GSS), cu 2%.

La întrebarea “În cine aveți cea mai mare încredere?”, 15,6% din cei chestionați l-au indicat pe Slobodan Milosevic (față de 30% în luna mai), 10% pe Vuk Draskovic, 8% pe Vojislav Seselj, iar 5% pe Milo Djukanovic. La întrebarea “În cine aveți cea mai mică încredere?”, pe primul loc era nominalizat tot Slobodan Milosevic, cu 21%, urmat de Milo Djukanovic, cu 11%, Zoran Djindjic, cu 8%, Vuk Draskovic și Vojislav Seselj, cu câte 7%. La întrebarea “Credeți că Slobodan Milosevic este vinovat pentru actuala situație din țară?”, 70% au raspuns afirmativ și doar 21% l-au considerat nevinovat. Același procent, 70% din cei chestionați, se declaraseră împotriva prezenței trupelor străine în Kosovo, cele două cifre spunând multe despre motivul pentru care Milosevic pierduse susținerea sârbilor.

“Le cer tuturor locuitorilor provinciei Kosovo, indiferent de originea lor etnică, să dea o șansă păcii și să se întoarcă acasă. KFOR va garanta securitatea tuturor cetățenilor din Kosovo,” a declarat Javier Solana, în deschiderea celui de-al 16-lea colocviu internațional al NATO, desfășurat la Budapesta, “Poporul sârb va profita din plin de avantajele integrării în comunitatea euro-atlantică. Dar pentru aceasta, trebuie să fie instaurate democrația și toleranța. Aceasta nu se va întâmpla în cazul în care Milosevic va rămâne la putere. El este un om al trecutului și nu are loc în Europa de mâine.” Și miniștrii de Externe din țările UE și-au exprimat îngrijorarea față de exodul populației sârbe din Kosovo, îndemnându-i pe etnicii sârbi din provincie să revină la locuințele lor, relatează AFP. “Întoarcerea refugiaților și a persoanelor deportate, garantarea securității pentru toți, precum și judecarea autorilor atrocităților sunt cele mai importante priorități ale comunității internaționale,” se arată în documentul adoptat de miniștrii de Externe din țările UE.

“Sunt indignat când văd albanezi din Kosovo, precum și elemente izolate din UCK, comportându-se într-un fel prea puțin diferit de adversarii lor,” declara astăzi generalul Michael Jackson, într-un interviu acordat postului BBC. “Nu spun că ei comit masacre, eu vorbesc despre incendieri de case și jafuri. Ar face mai bine să nu mai facă astfel de lucruri. Vor strica totul și ar fi păcat.” Șeful KFOR aprecia că aproximativ o treime din sârbi au fugit din Kosovo. Găsea inevitabilă această situație, dar lăsându-se amăgit de convoaiele conduse de miniștrii lui Milosevic, care reveneau în provincie, le considera drept semne încurajatoare.

Încurajatoare pentru sârbi ar fi trebuit să fie atitudinea forțelor KFOR. Însă, pe lângă deruta și nesiguranța oarecum normale, din moment ce se aflau pe un teren necunoscut, militarii din forțele internaționale găseau că este momentul potrivit să-și plătească polițele unor vechi rivalități. Citeam astăzi un articol publicat de cotidianul britanic “The Independent“, scris de un jurnalist englez care asistase ieri la incendierea satului Grecka, situat la nici 15 kilometri de Priștina. Profitând că sâmbătă, sârbii părăsiseră satul, un grup de luptători UCK a dat năvală, devastând și incendiind, pe rând, toate casele. Totul s-a petrecut sub ochii nepăsători ai militarilor francezi și britanici din KFOR. Francezii pretindeau că satul nu se află în sectorul lor, iar britanicii dădeau, la rândul lor, din umeri.

În schimb, astăzi după-amiază, fără a băga de seama – chipurile! – că sunt filmați și fotografiați pas cu pas, James Rubin s-a plimbat prin centrul Priștinei împreună cu liderii UCK Hashim Thaqi, Jakup Krasniqi, Agim Ceku și Rame Buja. Albanezii îi întâmpinau cu aplauze și Rubin îi saluta, acceptând cu modestie recunoștința lor. S-au oprit cu toții pe terasă la “Korso“, cea mai populară cafenea din centru, unde au discutat amical aproape o oră. Lângă masa lor se așezase și Bujar Bukoshi, care, acum câteva luni, era “prim ministru al guvernului kosovar din exil”, însă acesta nu i-a băgat în seamă. La câteva sute de kilometri distanță, în centrul Belgradului, oficialii sârbi îi conduceau pe cei 20 de arhitecți ruși, care veniseră să examineze cum s-ar putea reconstrui clădirile distruse de bombardamente.

Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, spunea astăzi că un număr limitat de militari sârbi vor fi autorizați să revină în Kosovo, când generalul Michael Jackson va considera că este oportun acest lucru. “Acești militari vor putea reveni în săptămânile următoare pentru 3 motive: pentru a asigura securitatea lăcașurilor religioase și culturale sârbe, a mănăstirilor ortodoxe, pentru acțiuni de deminare, precum și pentru o prezență pur simbolică la frontiere,” explica Shea. Câmpurile de mine erau un adevărat coșmar pentru populația și militarii din Kosovo. Ambasadorul american Donald Steinberg, reprezentantul oficial pentru deminări cu caracter umanitar, declara astăzi că, în provincie, ar exista în jur de 800 de zone minate, în special în regiunile de la frontiera cu Albania și Macedonia. El aprecia că vor fi necesari aproape 5 ani pentru ca populația din Kosovo să scape de amenințarea minelor. Deocamdată, geniștii din KFOR s-au concentrat asupra principalelor șosele și poduri, de care aveau, în primul rând, ei nevoie.

Astăzi, la 13:25, în satul Negrovce, de la 30 de kilometri nord de Priștina, doi britanici din KFOR și doi civili au fost spulberati de explozia unor bombe cu fragmentație. Militarii erau dintre celebrii “Gurkhas“, nepalezii din elita Armatei britanice, și fuseseră chemați să dezamorseze o grămadă de bombe neexplodate, adunate de săteni în școală. Soldații nu au vrut să riște viața localnicilor și au încercat să le deplaseze pe un teren viran. Bombele fiind deja mișcate, a fost suficient un gest pripit sau un pas greșit și totul s-a sfârșit cu o explozie îngrozitoare.

Îl înțelegeam foarte bine pe Cătălin Radu Tănase, cu care vorbisem astăzi. Era încă în Priștina și, când a fost să filmeze pentru un reportaj despre oamenii dintr-un sat, în care trebuia să ajungă pe un drum printr-o pădure, l-a lăsat pe albanezul care îl conducea să o ia înainte, iar el și cu Gabi Crețean, cameramanul, au mers cu fereală, la vreo 10 metri distanță și călcând doar pe urmele lăsate de acesta. Ba mai mult, la un moment dat, albanezul l-a cărat pe Cătălin în spinare. Îl avertizasem și eu – deși nu mai era nevoie – să aibă grijă pe unde umblă și, mai ales, să nu cumva să culeagă de pe câmp, ca suvenir, vreun simpatic cilindru galben sau portocaliu. Pentru că n-ar mai fi avut o a doua ocazie. Așa arătau bombele cu fragmentatie.

O bombă cu fosfor, folosită probabil în operațiunea NATO, a fost găsită pe o plajă din Apuglia, sudul Italiei, au declarat surse militare, citate de AFP. Dispozitivul, de tip Mk-25, de fabricație americană recentă, a fost găsit pe plaja din Rodi Garganico, în apropiere de Foggia, de forțele de ordine care patrulează pe litoral. Militarii au recuperat bomba, pe care au distrus-o mai târziu.

Generalul Michael Jackson a anunțat că documentul semnat în cursul nopții cu UCK, referitor la demilitarizarea acestei organizații, “nu este un acord, ci un angajament unilateral din partea UCK, în conformitate cu recomandările Consiliului de Securitate”. În conferința de presă susținută azi-dimineață la Priștina, Jackson și-a exprimat speranța că “toate comandamentele locale ale UCK vor respecta angajamentul comandamentului lor central”, subliniind astfel divergențele din interiorul gherilei kosovare.

Erau destule disensiuni în Kosovo, nu numai între liderii UCK, dar mai ales între ei și membrii Ligii Democratice din Kosovo (LDK) condusa de Ibrahim Rugova. Donika Gervalla, unul din purtătorii de cuvânt ai LDK, a salutat acordul de demilitarizare a UCK. “Cu cât sunt mai puține arme în țară, cu atât este mai bine,” a declarat Gervalla, care speră să nu se ajungă la o luptă pentru putere între liderul guvernului în exil al albanezilor din Kosovo, Bujar Bukoshi, nerecunoscut de comunitatea internațională, și liderul politic al UCK Hashim Thaqi. “Amândoi știu că avem nevoie de orice altceva decât de o ceartă. Vom colabora pentru instaurarea păcii și democrației în Kosovo. Un protectorat ONU, până la primele alegeri libere, este lucrul cel mai bun care ni se poate întâmpla.”

Disensiuni, ba chiar solicitari nepotrivite pentru acest moment, existau și în Serbia. Astăzi, la Subotica, Laszlo Jozsa, vicepreședintele Uniunii Maghiarilor din Vojvodina, a anunțat că va cere autonomia Vojvodinei. “A venit din nou vremea când putem vorbi cu capul pe umeri despre probleme pe care nu am dorit să le zgândărim în timpul războiului, pentru că vedem, mai departe, viitorul nostru tot în cadrul Serbiei și Iugoslaviei,” pretindea Jozsa, “dar este timpul să ne gândim la o organizare teritorială adecvată.” În realitate, nu era deloc momentul pentru așa ceva, ba chiar solicitări de acest fel erau arme excelente în mâna lui Slobodan Milosevic, care continua să avertizeze asupra amenințărilor celor care doresc dispariția Iugoslaviei de pe hartă, el fiind – desigur – unicul salvator al țării.

Despre drama tinerilor din Armata iugoslavă, care au trăit războiul din Kosovo, am mai aflat un exemplu. Astăzi, Tribunalul militar din Niș a condamnat 5 tineri din Aleksandrovac la câte 3 ani de închisoare. Aceștia se aflau la Knin, în Kosovo, și în 18 mai au dezertat, fugind din postul pe care trebuiau să-l păzească, cu arme cu tot. Au fost arestați de Poliția militară, o săptămână mai târziu. La proces, au povestit că erau îngroziți de bombardamentele NATO și se temeau că, având un post izolat, nu vor mai fi anunțați când unitățile Armatei iugoslave se vor retrage și vor rămâne singuri în munți, pradă trupelor NATO sau gherilelor UCK.

Consiliul permanent al NATO a ratificat astăzi acordul semnat vineri, în urma negocierilor dintre Rusia și Statele Unite privind participarea celor aproximativ 3.600 de militari ruși la KFOR, a anunțat un oficial al Alianței, citat de AFP. “Forțele ruse sunt în mod clar controlate de autoritățile civile,” a declarat secretarul american al Apărării William Cohen. “Negocierile ruso-americane au arătat că autoritățile civile ruse dețin în mod clar controlul, lucrând mână în mână cu militarii, pentru a încerca să rezolve unele probleme delicate.”

Când m-a sunat Mile și mi-a spus că au ajuns cu bine la Belgrad, m-am grăbit să vin la hotel “Toplice“. În fața intrării am recunoscut jeep-ul nostru, un Nissan vechi, care trecuse prin multe evenimente la viața lui. Fane Anghel și nea Nelu ședeau în bar, la o cafea cu Mile, Nelu și Sandi. Ne-am îmbrățișat și am rămas cu ei, să ne povestim aventurile. Avuseseră ceva emoții pe drum, pentru că pe șoseaua Pancevo-Belgrad era instalat un baraj permanent al Poliției și Armatei. Trecuseră cu bine de el, cu ajutorul legitimației de partid a lui Nelu și al acreditării de război a lui Mile. Acum, aveam cu toții camere video, însă trebuia să vedem cum puteam să le utilizăm. Dacă am fi ieșit cu ele pe stradă, după doi pași ne-ar fi ridicat prima patrulă de Poliție. Singura posibilitate era să reușim să-i acredităm pe cameramani. Sandi avea legitimatie de Antena 1, Fane venise cu legitimație de presă de la MediafaxTV, așa că ne-am hotărât ca, mâine, Mile să meargă cu ei la Centrul militar de presă.

I-am lăsat să povestească și m-am dus în cameră, să-mi transmit corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30. Mi-au spus că mă așteaptă în noul apartament al lui Mile și că vor pregăti o cină-surpriză. Eu am rămas singur în cameră: Mile se mutase împreună cu Sandi, iar Fane stătea în cameră cu nea Nelu. După transmisie, l-am sunat pe Sergiu Toader, să-i spun că echipa noastră a ajuns cu bine la Belgrad. S-a bucurat și mi-a atras încă o dată atenția să avem grijă să nu dăm de vreo belea. L-am liniștit. Oricum, nu puteam filma nimic, până nu obțineam o acreditare.

Înainte de a coborî la cină, am mai zăbovit să privesc jurnalele de știri de la sârbi. Studio B a înșirat rapid știrile de astăzi și a încheiat cu un pic de propagandă electorală în favoarea SPO. Spuneau că speră că, odată cu ridicarea stării de război, Parlamentul va anula și decretul președintelui Milan Milutinovic, care îi mai ținea pe radicali în guvern. După care au prezentat o declarație a primarului Belgradului, Vojislav Mihajlovic, care acuza regimul lui Milosevic că se teme de alegeri libere și se declara dispus să organizeze alegeri anticipate pentru fotoliul de primar, dacă va mai fi acuzat de corupție și incompetență. Teatru ieftin! Jurnalul RTS nu l-am văzut până la capăt, că era prea enervant. După discursul generalului Dragoljub Ojdanic de la inaugurarea podului de pontoane de la Mijatovac, au început reportajele despre reconstrucția țării, dezarmarea UCK, întoarcerea în Kosovo a refugiaților sârbi etc.

Cina a fost, într-adevăr, grozavă. Am mâncat în apartamentul lui Mile și Sandi. Nelu a adus acolo platouri imense cu brânză, mezeluri, fripturi, roșii, castraveți și ardei gras. Desigur, n-am putut mânca tot. Am ieșit, după aceea, cu toții, pe terasa barului “Plavi jahac“, al muntenegrenilor, și am stat la taclale până pe la 23:00, când trebuia să mai transmit o corespondență, pentru jurnalul de noapte al ProTV. Eram, cu toții, obosiți, așa că, după aceea, ne-am dus la culcare.

Trei sute de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei se vor întoarce la bazele lor din SUA și Europa, începând de marți, a anunțat secretarul american al Apărării William Cohen, citat de AFP. Calendarul exact al întoarcerii la bază va fi fixat de comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul american Wesley Clark. Operațiunea se va efectua în două faze, bombardierele B-1 și B-52, precum și avioanele de vânătoare F-117 fiind primele care se vor întoarce la baze, a afirmat șeful Statului Major interarme, generalul Henry Shelton.

Share

target: petrecerea militarilor sârbi veniți în permisie din Kosovo

by

22 iunie 1999

Prima noastră grijă în această dimineață era să obținem acreditări de la Centrul militar de presă pentru Fane Anghel, nea Nelu și Sandi Mandic, ca să putem filma în Belgrad. Din păcate, eu nu puteam merge cu ei, așa că s-a dus doar Mile Cărpenișan. I-am așteptat pe terasa de lângă Media Center, unde am răsfoit ziarele, cu o cafea în față. Începusem să mă cam plictisesc de ziarele sârbești, care erau atât de previzibile și, cu rare excepții, publicau știri pe care le aflasem deja, încă de ieri. În numărul de astăzi din “Blic“, de exemplu, singurele noutăți erau despre ruși. Prima – despre gazul rusesc. În acest moment, sârbii produceau doar 75.000 de metri cubi de gaz metan pe oră, față de necesarul de 180.000 de metri cubi pe oră. Și, deodată, compania rusească “Gazprom” și-a amintit că nu poate livra gaze sârbilor, atât timp cât ungurii mențin embargoul împotriva Iugoslaviei. De parcă nu le-ar fi livrat non-stop în timpul războiului, fără permisiunea nimănui, prin aceeași conductă care traversa, într-adevăr, teritoriul ungar. Cea de-a doua știre era despre arhitecții ruși veniți la Belgrad, care au apreciat că atât clădirea Statului Major General, cât și cea a Ministerului de Interne, va trebui demolate și reconstruite. Evitând să pomenească de unde va veni finanțarea, Konstantin Zatulin, consilierul primarului Moscovei, a declarat că toate orașele Rusiei se vor implica în procesul de reconstrucție a Iugoslaviei. “Vecernje Novosti” era și mai plicticos: insista pe două pagini asupra întoarcerii sârbilor la casele lor din Kosovo și, pe alte două, asupra stadiului strângerii recoltei de grâu.

Noroc că Mile și cu ceilalți s-au întors repede de la Centrul militar de presă. Fără nici un rezultat, deocamdată. Au depus cererile și li s-a spus să vină mâine pentru acreditari. Am observat pe fața lui Mile o ușoară îngrijorare: nu îi plăcuse că ofițerul care le preluase cererile i-a întrebat de ce au intrat în țară ca simpli turiști și nu au urmat procedura instituită pentru jurnaliști. Le-a inventat el scuza că nu știau că ziariștii au alt regim decât ceilalți cetățeni români și – aparent – sârbul a fost mulțumit de răspuns. Oricum, trebuia să așteptăm rezultatul până mâine.

Taberele de refugiați albanezi de la Kukes erau aproape goale azi-dimineață, a constatat AFP. Doar câteva persoane mai sunt găzduite în cele 3 tabere care, în momentele de vârf ale exodului de refugiați din Kosovo, au adăpostit mai multe zeci de mii de oameni. Directorii acestor tabere au decis, totuși, să păstreze mai multe zeci de corturi instalate, pentru a primi eventuali refugiați aflați în tranzit spre frontieră.

În Kosovo, deși în scădere, incidentele continuau. Toți cei 40 de locuitori care mai rămăseseră în satul Slivovo, din estul provinciei, s-au refugiat astăzi la mănăstirea Gracanica, din cauza atacurilor gherilelor UCK. Ieri după-amiază, în urma unui atac prelungit al albanezilor asupra oamenilor din sat, 4 sârbi au fost uciși. Cei care au venit la mănăstire au spus că Biserica a rămas singura forță din provincie care se mai luptă, uneori sprijinită de KFOR, pentru apărarea sârbilor din Kosovo.

La ora 11:30, Bozidar Jovanovic, casier la “Elektro-Kosmet“, a fost împușcat în plină stradă, lângă școala “Djevet Doda” din centrul Priștinei, la nici 150 de metri de o intersecție în care era amplasat un tanc al KFOR. Doi civili s-au apropiat de el și, de la mică distanță, au tras 4 focuri de armă. Gloanțele l-au rănit pe sârb în piept, picior și mână, iar agresorii au dispărut înainte ca militarii KFOR să intervină.

Centrul de presă din Priștina a dat publicității un bilanț, conform căruia, în ultimele 12 zile, cel puțin 140 de sârbi au fost răpiți în Kosovo. Cei mai mulți erau din regiunea orașelor Orahovac, Pec și Urosevac. Printre cei răpiți era și Nenad Pavlovic, un băiat de numai 15 ani. Cei care au făcut bilanțul au declarat, înainte de a preda listele cu numele acestora la comandamentul KFOR, că numărul celor răpiți ar putea fi mult mai mare, însă doar pentru ei existau martori oculari care au putut povesti ce s-a întâmplat.

Trupele KFOR au reușit astăzi să elibereze 50 de sârbi, care fuseseră luați de pe stradă sau din coloanele de refugiați și încarcerați de UCK în celulele închisorii din Prizren. Și ei au fost duși la mănăstirea Gracanica, care a devenit un ultim loc de refugiu pentru sârbi. “I-am vizitat pe acești oameni, dintre care unii încă mai poartă urme ale unor răni – ochi învinețiți, contuzii – ceea ce indică faptul că au fost bătuți,” a povestit purtătorul de cuvânt al UNHCR, Chris Janowski. “Ei au fost deținuți de UCK în închisoarea din Prizren, după plecarea armatei sârbe. Trebuie să vorbim cu ei pentru a vedea ce vor să facă. Sunt oameni care se simt total amenințați în Kosovo, din cauza experiențelor pe care le-au trăit, și ar putea fi evacuați din provincie și reinstalați în altă parte.”

Din nou, comandanții KFOR s-au plâns că nu au destui militari pentru a stavili haosul și anarhia din provincie. Numai în ultimele 3 zile, peste 300 de apartamente din Priștina au fost ocupate de luptătorii UCK, iar numărul automobilelor pe care aceștia le-au “confiscat” nu se mai cunoaște. În jurul prânzului, cadavrele a 6 sârbi, răpiți recent de membrii UCK, au fost descoperite pe un câmp din apropiere de Obilic. Unul dintre ei era Nenad Pavlovic, adolescentul a carui răpire tocmai fusese anunțată ceva mai devreme. Fusese împușcat în cap, alături de tatăl său și 4 vecini.

Azi-noapte, la Pec, o patrulă a italienilor din KFOR a fost atacată de un grup de luptători UCK. După cum a anunțat un purtător de cuvânt al contingentului italian, militarii îi surprinseseră pe albanezi în timp ce se pregăteau să lanseze o rachetă asupra unui depozit de cereale din apropierea taberei. După un schimb de focuri, luptătorii UCK au fugit, incidentul terminându-se fără morți sau răniți. De altfel, acordul de demilitarizare semnat de Hashim Thaqi nu era recunoscut de toți comandanții UCK. Astăzi, Rustem Mustafa, așa-numitul “comandant Remi“, a declarat că acordul nu prevede ca UCK să-și predea armele. “Acestea vor fi depuse în ordine, în locuri aflate sub controlul UCK, pe care KFOR va avea dreptul să le inspecteze,” a spus Rustem, care era șeful gherilelor UCK ce acționau în sudul provinciei. “Cei care cred că UCK va fi desființată se grăbesc. Prioritară este transformarea noastră într-o armată regulată, ceea ce e altceva.”

Rușii erau cei mai nemulțumiți de statutul gherilelor albaneze. “UCK trebuie să fie dezarmată în totalitate și apoi dizolvată,” declara azi emisarul rus Viktor Cernomîrdin. “Jongleriile cu vorbele “dezarmare” și “demilitarizare” nu sunt extrem de inteligente. Rezoluția ONU privind reglementarea situației din Kosovo prevede demilitarizarea UCK, nu dezarmarea acesteia.”

“Trebuie să rămânem în Kosovo, din punct de vedere militar și din punct de vedere al comunității internaționale, pentru operațiunile cu caracter civil, atât timp cât va fi necesar, adică atât timp cât vom avea nevoie pentru reconstrucția fizică în Kosovo, dar și pentru reconstrucția morală,” a declarat Javier Solana la postul de radio France-Info. “N-aș vrea să dau un număr specific de ani, dar cred că vorbim probabil de mai mult de 3 ani.”

Astăzi, Bill Clinton a sosit în Macedonia. Amintindu-mi de prezicerile babei care a înviat din morți la Smederevo, l-am sunat pe Horia Enășel și i-am spus să fie cu ochii în patru, pentru că s-ar putea ca sârbii să încerce un atentat asupra președintelui american. Horia a râs, dar i-am amintit că baba a greșit doar cu câteva zile data încheierii păcii și eram convins că zvonul fusese lansat de serviciile secrete iugoslave, așa că n-ar fi fost de mirare împlinirea, cu câteva zile mai târziu, și a celeilalte preziceri, care spunea că Bill Clinton va fi asasinat.

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Președintele american a vizitat tabăra de la Stenkovac, unde a fost întâmpinat ca un erou de refugiații albanezi. El i-a rugat să aibă răbdare și să nu se întoarcă în Kosovo, până când geniștii KFOR nu vor demina toate drumurile. “V-am promis că vă veți întoarce în condiții de securitate în Kosovo și că îi vom ajuta pe locuitori să-și reconstruiască viețile și comunitățile, vom ajuta Kosovo și toate țările din regiune să-și clădească un viitor mai bun, bazat pe respectarea drepturilor omului,” a spus Clinton și a promis că NATO va interveni, așa cum a făcut-o împotriva Iugoslaviei, în oricare parte a lumii unde vreun popor va fi prigonit. “Nu vom permite unor indivizi să treacă la atac numai din cauza diferențelor etnice, de religie sau de rasă. Vom împiedica acest lucru.” În stilul președinților americani, Clinton a vizitat spre seară și taberele militarilor din SUA.

În acest timp, la Belgrad continuau protestele împotriva situației din Kosovo. Partidul Noua Democrație (ND) a solicitat KFOR să aplice cu hotărâre rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU. Desigur, drama sârbilor din Kosovo era folosită la Belgrad împotriva regimului lui Slobodan Milosevic. “Nu este moral ca nenorocirea poporului sârb din Kosovo să ajungă obiect de târguială politică,” se spunea în comunicatul ND. “Nu înțelegem atitudinea vicepremierului Milan Bozic care, până ieri, spunea “Nu!” forțelor internaționale de menținere a păcii în Kosovo, iar astăzi îi mulțumește generalului Michael Jackson, de parcă acesta ar fi mântuitorul sârbilor.”

Mult mai tranșant era, ca de obicei, Momcilo Trajkovic, șeful filialei din Kosovo a SPO, care spunea că situația din provincie este catastrofală: “În majoritatea zonelor, nu a rămas nici urmă din suveranitatea Serbiei și Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo. Granița cu Albania este complet deschisă și, pe acolo, intră criminalii albanezi care jefuiesc și incendiază casele sârbilor. La Prizren, Djakovica, Orahovac, Decani, Drenica, nu mai există nici sârbi, nici urme ale autorității statului sârb. În Kosovo nu mai circulă dinarul, ci marca germană și leka albaneza. Poporul sârb nu știe nimic despre această mare tragedie, despre care trebuie să vorbim și pentru care trebuie să-i tragem la răspundere pe cei vinovați.” Trajkovic a acuzat regimul de la Belgrad de manipularea sârbilor din Kosovo, care au ajuns la cheremul teroriștilor albanezi. “Liderii partidelor tratează problema refugiaților sârbi din Kosovo ca în campania electorală, încercând să adune procente pentru a câștiga alegerile,” spunea Trajkovic. “La îndemnurile lor, sârbii se întorc, deși fără mari speranțe, în Kosovo și, când văd ce e acolo, vor să plece din nou. Nu îi mai îndemnați să se întoarcă, pentru că doar își amărăsc sufletul degeaba și creaza tensiuni printre cei care încă nu au plecat.”

Statele Unite se pronunță împotriva independenței provinciei Kosovo, susținând acordarea unei autonomii substanțiale acestei regiuni, a declarat azi la București secretarul de stat american Madeleine Albright, citată de Mediafax. Șefa diplomației americane a precizat că Washingtonul dorește dezvoltarea unui proces politic în Kosovo și a promis că în provincie se va instaura o administrație civilă, sub supravegherea ONU, urmând să fie organizate alegeri democratice.

Am sunat în țară și am aflat mai multe despre vizita lui Madeleine Albright la București. O vizită de 3 ore, în care ne-a mângâiat pe creștet și ne-a dat certificat de bună purtare. “Atitudinea autorităților de la București în timpul crizei din Iugoslavia este un semn că România va fi un membru de valoare al NATO,” ne-a lăudat ea, remarcând că am făcut progrese, atât pe plan economic, cât și politic. Secretarul de stat american a recunoscut că România a suferit pagube serioase din cauza conflictului cu Iugoslavia, însă nu a pomenit nimic despre cum și dacă le vom recupera vreodată. Singura încurajare mai concretă a fost anunțul că Washingtonul sprijină candidatura României pentru preluarea, în 2001, a președinției OSCE. Profitând de înalta vizită, chiar și așa scurtă cum a fost, ministrul de Externe Andrei Pleșu a explicat, cu modestie, că atitudinea noastră față de conflictul din Iugoslavia a servit intereselor naționale și a cerut ca România să fie prima țară care să înceapă procesul de aderare la NATO, în cadrul următoarei etape de extindere a organizației.

Mult mai folositoare pentru România ar fi fost reluarea relațiilor cu sârbii. Astăzi, Partidul Național Român a cerut ridicarea embargoului impus Iugoslaviei, precum și revenirea asupra Hotărârii de Guvern privind interzicerea accesului președintelui Slobodan Milosevic pe teritoriul României. “PNR consideră ca normalizarea relațiilor cu Iugoslavia este unul din interesele strategice ale României și se încadrează în procesul integrării și cooperării regionale, indispensabil dezvoltării economice a țării,” se arată într-un comunicat emis de conducerea partidului. Cererea a trecut aproape neobservată. Guvernul român aștepta în continuare recomandări de la UE, pentru a iniția procedura de ridicare a embargoului.

Ar fi fost bine dacă ne-am fi mișcat mai repede. Sârbii aveau mari probleme și ar fi trecut cu vederea atitudinea României din timpul războiului. Era nevoie de atâtea și puteam profita pentru a contribui la reconstrucție. Svetozar Simic, director în Ministerul Comunicațiilor, a anunțat un bilanț al bombardamentelor asupra stațiilor de radio și televiziune, releelor și sediilor poștelor, care au fost ținta a 420 de atacuri aeriene, în timp ce repetoarele RTS au fost lovite de 36 de ori. În timpul celor 3 luni de război, programele televiziunilor au dispărut de pe ecrane de cel puțin 400 de ori, în timp ce NATO încerca să le acopere cu programele special concepute pentru sârbi și difuzate din avioane care zburau la mare altitudine sau de pe teritoriul țărilor vecine Iugoslaviei (România, Ungaria, Bosnia-Herțegovina și Albania).

Simic a ținut să remarce că, din momentul în care sediile și releele RTS au devenit ținta raidurilor aeriene, majoritatea stațiilor locale de radio și televiziune a preluat programele postului național. Excepție au făcut doar câteva localități, în care organele locale au refuzat să coopereze. Norocul Iugoslaviei că este țara cu cele mai multe posturi de radio și televiziune din Europa, altfel sârbii ar fi aflat cu greu ce se întâmpla în zilele de război. Acum, Ministerul Comunicațiilor avea ca prioritate repararea sau înlocuirea releelor distruse de bombe, deoarece o treime din locuitori nu putea recepționa programele RTS. Și, ceea ce considerau foarte important: în sudul provinciei Kosovo, televiziunea națională nu se vedea deloc.

Un alt domeniu în care puteam interveni la reconstrucție era cel al transporturilor feroviare. În timpul războiului, căile ferate au fost bombardate de 180 de ori, cel puțin 125 de obiective ale companiei de transport feroviar fiind lovite de bombe. Au fost distruse 18 poduri de cale ferată, 9 viaducte, 3 tunele și 38 de stații și au fost avariate grav liniile electrice și sistemele de semnalizare. Conform unui alt bilanț, în regiunea Zlatibor, în jurul orașului Uzice, au căzut peste 1.200 de proiectile. Adică, cel puțin 750 de grame de explozibil pe cap de locuitor. Pagubele provocate de bombe depășesc 2-300 de milioane de mărci germane (la care se adăugau alte 120 de milioane, din cauza distrugerilor la infrastructura urbană), fiind distruse 40 de case, 5 poduri, instalațiile Jugopetrol de la Pozega, posta din Uzice, ferma de la Peșter și centrul de recreere de pe muntele Zlatibor.

Și, deocamdată, programul de reconstrucție se limita la ceremonii. La Kraljevo, în fața rudelor și prietenilor acestora, a reprezentanților Armatei iugoslave și ai autorităților locale, preoții au oficiat o slujbă de pomenire în memoria celor 40 (cum spuneau cifrele oficiale) de militari și polițiști sârbi din oraș uciși în Kosovo. Aceasta încă era o acțiune decentă. Azi-dimineață, premierul sarb Mirko Marjanovic s-a dus la Surdulica, pentru inaugurarea lucrărilor de reconstrucție a sanatoriului bombardat în 30 mai. El a dezvelit o placă pe care erau înscrise data de astăzi și cuvintele “Începutul reconstrucției țării după agresiunea criminală a NATO”. Înainte de a pleca spre Vladicin Han și Vranje, pentru ceremonii similare, Marjanovic a spus: “Mergem mai departe. Vom reconstrui tot ce a fost distrus. Politica de pace a Iugoslaviei și a președintelui său, marele om politic Slobodan Milosevic, a învins.”

“Problema lui Milosevic va fi rezolvată, pe termen scurt, de decizia populatiei sârbe și, pe termen mediu, de decizia Tribunalului Penal International,” a declarat ministrul francez al Apărării Alain Richard la postul de radio Europe 1, dar a refuzat să ia poziție în privința îndepărtării de la putere a președintelui iugoslav. Richard este convins că “regula jocului”, care constă în răsturnarea cu forța armelor a liderilor care nu plac”, nu este bună în relațiile internaționale.

În timp ce oamenii lui Milosevic își vedeau de treabă, Opoziția continua să acționeze haotic. Vuk Draskovic cerea din nou formarea unui guvern de tranziție, care să elaboreze legile necesare organizării de alegeri democratice la toate nivelurile: “Atât timp cât SPO, cel mai mare partid de opoziție, are reprezentanți în fiecare sat, în poporul sârb se poate sădi sămânța schimbării. Îi avertizez pe Slobodan Milosevic și pe cei din guvern că Serbia se va democratiza, fie că doresc, fie că nu doresc asta. Iar dacă oricum, acest lucru se va petrece, e mai bine să se întâmple acum.”

În această vreme, Dragan Veselinov, președintele Coaliției “Vojvodina“, de Opoziție, a cerut Comisiei Europene să anuleze vizele necesare pentru ca locuitorii Vojvodinei să poată călători în Occident. “Tot locuitori ai Vojvodinei îi consider și pe cei din Zemun, Novi Beograd și Pancevo,” a precizat, stupid, Veselinov. Iar argumentul suprem pentru a-și justifica solicitarea era că Slobodan Milosevic nu a câștigat niciodată alegerile în Vojvodina, deci locuitorii provinciei sunt mai cu moț decât ceilalți sârbi: “Eliberarea Vojvodinei de povara vizelor ar accelera comerțul, pătrunderea noilor tehnologii și a capitalului străin.”

La fel de important se credea și Nebojsa Covic, președintele Alternativei Democratice (DA), un alt partid “de buzunar”, care a anunțat astăzi că a ieșit din Uniunea pentru Schimbare. “În ultimele 3 luni, interesele partidului nostru nu au fost îndeplinite în cadrul acestei alianțe,” și-a justificat Covic gestul. “Suntem în continuare încrezători în scopul nostru comun de schimbare a sistemului economic și politic, care se poate face doar prin schimbarea actualului guvern. Rămânem, oricum, deschiși la dialog și gata, în măsura posibilităților, să contribuim la unirea și întărirea forțelor de Opoziție.” Ciudată opțiune pentru unire!

Nici radicalii nu stăteau deoparte în aceste zile. Astăzi, cereau reformarea urgentă a sistemului politic din țară și pedepse aspre împotriva celor care dețin monopolul unor activități economice. Văzându-se înlăturați de la tortul puterii, liderii SRS s-au gândit să solicite liberalizarea sistemului economic, revitalizarea sistemului comercial și legi care să protejeze investițiile străine. Nu era greu de înțeles de ce. Printre măsurile considerate de radicali cele mai importante erau cele de privatizare a complexelor agro-industriale. Vojislav Seselj, președintele SRS, a explicat că reprezentanții din guvern ai partidului său au rămas pe funcții, deși inițial demisionaseră, deoarece Parlamentul încă nu a numit alți miniștri, și nu din cauza decretului președintelui sârb Milan Milutinovic. “În acest moment, dezbatem în conducerea partidului dacă ne retragem sau nu din politică,” a declarat, patetic, Seselj.  “SPS și JUL insistă să rămânem în guvern. Deși ne sunt rivale, nu au altă alternativă. De SPO fug toți, ca de dracu’.”

Alte partide își continuau protestele împotriva măsurilor represive ale regimului. Slobodan Vuksanovic, vicepreședintele Partidului Democrat (DS), a cerut eliberarea imediata a lui Svetozar Fisic, liderul refugiaților din Kosovo care protestaseră zilele trecute în Belgrad. “Fisic a fost printre ultimii sârbi care au părăsit Prizren-ul, după ce a luptat atâta timp, ca militar, pentru apărarea provinciei,” a declarat Vuksanovic. “Cât timp sute de mii de sârbi din Krajna, Bosnia și Kosovo au ajuns refugiați din cauza politicii dezastruoase a lui Milosevic, este un cinism fără margini să condamni pe cineva pentru că le apără drepturile.”

La Cacak, în ciuda interdicțiilor impuse de Poliție, s-au adunat deja peste 10.000 de semnături pe o petiție care cerea stoparea represiunii împotriva primarului Velimir Ilic și redeschiderea postului local de televiziune. Pentru că polițiștii nu îi mai lăsau să se adune în piețe, oamenii strângeau semnături la sediile partidului Noua Democrație, în cafenele, restaurante și magazine, fiind hotărâți să nu se dea bătuți.

În alt colț al țării, la Niș, șeful Poliției l-a avertizat pe primarul Branislav Jovanovic să nu-i mai denigreze pe polițiști. Acesta declarase ziarului local că nimeni nu crede în cifrele comunicate de oficialități despre morții din războiul care tocmai se terminase. “Niciodată, Ministerul de Interne nu a ascuns numărul victimelor din rândul polițiștilor,” a replicat colonelul Zdravko Skakavac. “Toți cei 9 polițiști din Niș care au pierit în Kosovo sunt eroi curajoși, care și-au jertfit, pentru apărarea patriei, tot ce au avut mai scump: viața lor.”

În vârtejul acestor confruntări politice, am aflat că peste 1 milion de pensionari sârbi suferă de foame și supraviețuiesc din cerșit sau vânzându-și lucrurile. Mai mult de jumătate dintre ei au pensii de 4-500 de dinari pe lună, iar 10 % chiar mai mici. Milan Djuric, liderul Sindicatului independent al pensionarilor, a anunțat că va organiza, pe 1 iulie, un miting de protest în centrul Belgradului, deoarece guvernul a respins inițiativa lui, de a distribui pensionarilor cupoane, cu care aceștia să-și acopere cheltuielile locative.

“Atacurile aeriene ale NATO împotriva Iugoslaviei au provocat un grav dezastru umanitar. Ar fi normal ca țările NATO să înceapă reconstrucția întregii regiuni a Balcanilor, inclusiv a Iugoslaviei,” a afirmat la Beijing purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez al Afacerilor Externe, Zhang Qiyue. “China se opune excluderii Iugoslaviei din proiectele de reconstrucție și – în plus – legăturii stabilite între reconstrucție și persoana care se află la putere la Belgrad.”

Când am plecat spre hotel, să mă pregătesc pentru Știrile ProTV de la ora 19:30, am văzut o grămadă de polițiști adunați în jurul terasei unui bar, la câțiva pași de clădirea Operei, în plin centrul orașului. Un automobil BMW era proptit într-un stâlp, iar mesele și scaunele zăceau răsturnate, lângă o baltă de sânge. Oamenii povesteau că șoferul BMW-ului s-a apropiat, încet, de bar, a scos un pistol și a început să tragă asupra unor tineri de la o masă, rănindu-l grav pe unul dintre ei. A urmat un schimb de focuri și șoferul a intrat cu mașina în stâlp. Culmea! Profitând de panica generală, a reușit să dispară. Era una din obișnuitele răfuieli mafiote, care nu se terminau niciodată în Belgrad.

Cu câteva seri în urmă, într-un bar de lângă hotelul nostru, după ora închiderii, intrase un alt necunoscut care, fără să scoată o vorbă, s-a dus la barman și i-a tras 3 gloanțe în cap. Nimeni nu a reușit să-i zărească fața și asasinul s-a făcut nevăzut. Clienții obișnuiți ai localului ne-au povestit că barmanul intrase într-o rețea de traficanți de droguri și – probabil – și-a înșelat partenerii. Polițiștii s-au învârtit o vreme în zonă, dar nu au reușit să afle mare lucru. Noi eram bucuroși că nu călcasem niciodată în acel bar, pentru că ni s-a părut că era prea multă lume dubioasă înăuntru. Altfel, ne-am fi trezit interogați de Poliție și asta ne-ar mai fi lipsit.

Când am ajuns la hotel, am rămas puțin în bar, cu Mile și ceilalți colegi. Zâmbind pe sub mustață, Mile mi-a spus: “Vezi că te caută o gagică!” Până să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit față în față cu Lia Lucia Epure, o ziaristă din Timișoara care acum lucra pentru TVR. “Vai! Ce mă bucur că te văd! Te-am urmărit cu sufletul la gură tot războiul și m-am rugat să nu ți se întâmple ceva!” mi-a spus Lia, în timp ce mă îmbrățișa și mă pupa pe ambii obraji. Am rămas fără replică, deoarece, mai ales în ultima vreme, Lia fusese foarte supărată pe mine, din cauza procurorului Constanța Cârstea, pe care ea o transformase într-un erou al luptei anti-corupție din România, iar eu am susținut, de la început, că întreaga poveste era un bluf. Lia era însoțită de Petru Cârdu, un chipeș poet de limba română din Serbia, și venise să facă niște reportaje pentru TVR Timișoara. I-am sfătuit să-și obțină acreditare de război, ca să nu aibă probleme. După ce au plecat, Mile mi-a spus, ironic: “Nu știam că vă înțelegeți atât de bine!” Am izbucnit amândoi în râs.

Zece avioane britanice Harrier s-au întors astăzi la baza lor de la Wittering, în estul Angliei, venind de la Gioia del Colle, din Italia, după 4 luni în serviciul Operațiunii Forța Aliată, relatează AFP. Piloții avioanelor Harrier, aparate cu decolare verticală, au fost întâmpinați cu căldură de familiile lor, după o scurtă survolare a bazei. Aceste avioane au fost trimise deasupra provinciei Kosovo în 19 februarie, înaintea începerii atacurilor aeriene împotriva Iugoslaviei, și au luat parte la 850 de misiuni, pe timp de zi și de noapte. În același timp, alte 3 avioane de alimentare VC 10 s-au întors la baza de la Brize Norton, la vest de Londra.

În cameră, jucându-mă cu telecomanda, am prins Sky News, unde am văzut un reportaj vădit tendențios din Kosovo, despre înmormântarea unui tânăr albanez care ar fi fost împușcat de un lunetist sârb. Reporterul britanic spunea ca albanezul ar fi avut dovezi despre locurile unde s-ar afla mai multe gropi comune, acesta fiind motivul asasinatului. La înmormântare, sicriul a fost purtat de 6 albanezi în uniforme UCK, care au tras mai multe rafale cu pistoalele mitralieră pe care le purtau la vedere, deși se semnase acordul de demilitarizare. Reporterul de la Sky declama patetic că ura dintre sârbi și albanezi trebuie să înceteze și spunea că imamul care oficia slujba de înmormântare cerea rudelor să nu caute să răzbune moartea tânărului. Doar că sunetul reportajului nu-l lăsa pe telespectator să înțeleagă cuvintele.

A reapărut controversa despre mercenarii ruși implicați în luptele din Kosovo. “Știm că rușii au participat,” a declarat astăzi Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, la o conferință de presă. “Credem că voluntari ruși, mercenari, au participat de partea forțelor paramilitare și a celorlalte forțe sârbe. Pentagonul nu dispune de probe confirmate privind numărul de ruși implicați sau zonele în care au intervenit aceștia.” Cotidianul new-yorkez “Newsday“, ai cărui corespondenți trimiși în Kosovo au scris o grămadă de articole despre atrocitățile din provincie, majoritatea dovedite, ulterior, pure invenții, anunțase că în jur de 60 de voluntari ruși au participat la uciderea a sute de albanezi din Kosovo și la distrugerea unor sate, în jurul orașului Prizren. “Newsday” afirma că mercenarii ruși, care nu erau militari activi și acționau reuniți într-o unitate din forțele speciale ale Ministerului sârb al Afacerilor Externe, au participat la purificarea etnică în cel puțin 7 sate din jurul localității Orahovac: Velika Krusa, Pirane, Samodraza, Korisa, Bela Crkva, Pusto Selo și Drenovac. Ziariștii pretindeau că ar avea informațiile de la albanezi și de la cineva care lucra pentru serviciile de securitate sârbești. Lucru greu de crezut, din două motive: în Kosovo, unde se aflau cei doi ziariști de la “Newsday”, nu prea găseai securiști sârbi și – chiar dacă i-ar fi găsit – aceștia nici n-ar fi stat de vorbă cu un ziarist american, cu atât mai puțin să le dezvăluie vreun secret.

“Rusia a jucat un rol cheie în oprirea ostilităților din Balcani,” a afirmat secretarul general al ONU Kofi Annan. “Acțiunile Moscovei au permis votarea rezoluției Consiliului de Securitate referitoare la Kosovo. Lumea le este recunoscătoare lui Boris Elțîn, lui Viktor Cernomîrdin și lui Igor Ivanov pentru rolul pe care l-au jucat în procesul de reglementare a conflictului.”

Înainte de a coborî din cameră, am aflat că sârbii încercau marea cu degetul, testând vigilența forțelor de menținere a păcii. KFOR a transmis Belgradului un protest, deoarece azi-noapte, 5 tancuri sârbești au intrat în zona de securitate dintre Kosovo și Serbia. Imediat ce au primit protestul, sârbii și-au retras tancurile, însă NATO a avertizat Armata iugoslavă să nu mai facă manevre în zona de securitate, cu o lățime de 5 kilometri, care fusese stabilită prin acordul de la Kumanovo.

Am plecat în oraș, să mâncăm pe Skadarlija. Și nu ne-a părut rău. Nea Nelu și cu Fane Anghel erau uimiți că în Serbia se mai găsea mâncare, deoarece auziseră că murim de foame și mă sunaseră, înainte de a veni, să mă întrebe dacă n-ar trebui să aducă cu ei niște conserve. Când ne-am întors și am trecut pe lângă “Plavi jahac“, barul muntenegrenilor de lângă hotelul nostru, înăuntru era chef. “Hai și noi!” le-am spus celorlalți, însă Mile, care știa că sârbii pot deveni foarte violenți la beție, era de părere să renunțăm. Totuși, am intrat să văd ce se întâmplă. Când m-au văzut, muntenegrenii mi-au arătat singura masă goală, invitându-ne să rămânem. I-am chemat și pe ceilalți și, după câteva minute, ne-am dat seama că petrecerea era în cinstea unor tineri aflați în permisie, proaspăt întorși din Kosovo, unde au stat tot războiul. Ne-am bucurat că am rămas. A fost fantastic. Unul dintre ei avea o chitară și nu l-au lăsat să plece, până când n-au epuizat toate hiturile marilor formații rock sârbești. Am stat în bar până foarte târziu și am cântat împreună cu ei. Nu ne puteam abține. Degajau atâta forță și bucurie de viață încât te copleșeau. Înainte de a pleca, au cântat pentru noi un vechi cântec de luptă sârbesc. A fost o seară de neuitat.

Share

target: cum am fost expulzat din Iugoslavia

by

23 iunie 1999

Deși ne culcasem târziu, n-am putut dormi prea mult. Eram nerăbdător să-i trimit pe Fane Anghel și pe nea Nelu să-și ia acreditarile de război, ca să putem filma câte ceva. După ce, inițial, mă înspăimântase ideea de a face un film despre mine, încet-încet, îmi venise inima la loc. De fapt, nu despre mine era vorba, ci despre acest război blestemat, iar eu nu trebuia să fiu decât cel care, prin amintirile mele, cu ajutorul prietenilor și al oamenilor alături de care trăisem 3 luni, îl ajutam pe telespectator să înțeleagă ce s-a întâmplat. Mă gândisem mult în ultimele zile la asta și filmul începea să mi se contureze în minte. Trebuia doar să începem cumva, așa că l-am rugat pe Mile Cărpenișan să se ducă cu ceilalți la Centrul militar de presă.

Era, de altfel, o simplă formalitate. Chiar dacă nu le-ar fi dat acreditările, mâine se întrunea Parlamentul federal, pentru a decreta ridicarea stării de război și restricțiile urmau să fie mai puțin severe. Cel putin teoretic. Eram curios cum vor depăși sârbii criza care părea să dea târcoale. Cea mai mare problema era lipsa carburanților, a căror raționalizare nu urma să fie ridicată prea curând. Directorul companiei “Beopetrol” anunța că prima tranșă din cele 18.000 de tone de motorină va ajunge în țară peste câteva zile. Mai puțin optimiști, cei de la Departamentul Industriei petroliere a Serbiei considerau că va fi greu să asigure până și cota de carburanți care era distribuită prin bonuri până acum. Ba mai mult, în maximum 10 zile, intenționau să ceară guvernului sârb să scumpească benzina și motorina cu 20 %.

Cotidianul “Blic” continua astăzi un serial care făcea bilanțul situației de după război și accentua greșeala pe care ar putea să o facă Occidentul izolând Serbia. Analiza era făcută de economistul Mladjan Dinkic, unul din liderii grupului G 17, care îmi semăna foarte mult cu Grupul “Un viitor pentru România“, care își pusese în plan, înainte ca membrii săi să se despartă, intrând în diferite partide, să pună România pe roate. Erau amintite dezvoltarea Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial și chiar startul bun pe care îl luase Iugoslavia în 1989, când ultimul premier al marii federații obținuse o finanțare de 4 miliarde de dolari. Care a înghețat odată cu lungul șir de războaie ce avea să fărâmițeze țara făurită de Iosip Broz Tito. Ca mulți alții, Dinkic atrăgea atenția Occidentului că orice menținere a sancțiunilor împotriva sârbilor era un alibi în spatele căruia se putea ascunde regimul de la Belgrad, când poporul ar fi cerut o viață mai bună.

Din păcate, Occidentul avea acum altă “jucărie” care îl preocupa: Kosovo. Doar în nord-vest mai rămăseseră sârbi, iar podul din mijlocul orașului Kosovska Mitrovica a devenit un fel de “linie roșie”, care despărțea simbolic, într-o jumătate sârba și una albaneză, nu doar orașul, ci întreaga provincie. Deși cotidianul “Vecernje Novosti“, care mi se părea, pe zi ce trece, că intră sub controlul socialiștilor lui Milosevic, titra lângă poza de pe prima pagină, care arăta un copil ridicând, victorios, trei degete: “S-au întors 4.000 de refugiați”, în realitate, la Podujevo nu mai era nici urmă de sârbi, în timp ce la Urosevac mai rămăsese unul singur!

Momcilo Trajkovic, liderul filialei SPO din Kosovo, recomanda comunității internaționale să instituie un fel de “protectorat” în Kosovo, deoarece provincia nu mai aparține – de facto – Serbiei. Sârbii s-au concentrat în câteva enclave la Priștina, Gnjilane, Kosovska Mitrovica, Zubin Potok și Leposavic. “Este gata,” spunea Trajkovic. “Aici, alegeri libere nu se mai pot organiza fără supravegherea OSCE și Slobodan Milosevic a pierdut încrederea electoratului. Iar dacă regimul de la Belgrad ar organiza alegeri în Serbia fără Kosovo, ar însemna să recunoască pierderea provinciei.”

“Vecernje Novosti” era plin, însă, de “succese”. Anunța că RTS și-a reluat emisiile pe satelit, dar coordonatele publicate mă făceau să cred că erau destul de complicat de recepționat. O altă fotografie înfățișa site-ul Campionatului European de Baschet, care fusese atacat de hackerii sârbi autointitulați “Suporterii Înflăcărați”. Ei au înlocuit prima pagină a site-ului cu o alta, pe care scria “Sunt mândru să fiu sârb” și, lângă fotografia naționalei iugoslave, se menționa că aceasta a câștigat campionatul înainte de a începe. Hackerii și-au dedicat isprava “memoriei tuturor celor care au murit în timpul agresiunii împotriva țării noastre și care nu-și mai pot susține acum echipa favorită, dar pe care nu îi vom uita…”

Rusia speră să obțină un post de șef adjunct al administrației civile din Kosovo, a declarat ministrul Afacerilor Externe Igor Ivanov, la sfârșitul unei întâlniri cu deputații din Duma de Stat, informează AFP. “Trebuie să desfășurăm de urgență un contingent civil care să gestioneze regiunea în cooperare cu militarii,” a afirmat șeful diplomației ruse.

Mile s-a întors de la Centrul militar de presă cu un “NU” cât toate zilele! Sandi, cameramanul lui, primise acreditare, dar Fane și nea Nelu – ba. Deși toți trei erau în aceeași situație. Nu lucrau, însă, la aceeași televiziune. L-am sunat pe Sergiu Toader și i-am spus că vom sta cuminți până mâine, când Parlamentul va ridica starea de război și situația se va calma. Eram sigur că decizia nu putea fi decât una singură, atât timp cât astăzi, socialiștii lui Milosevic anunțaseră că Parlamentul va trebui să voteze ridicarea stării de război, deoarece agresiunea împotriva Iugoslaviei a încetat și în Kosovo a început aplicarea rezoluției Consiliului de Securitate al ONU.

“Starea de război va fi ridicată formal,” atrăgea atenția Partidul Democrat (DS), “deoarece toate îngrădirile libertății și drepturilor cetățenilor vor rămâne în vigoare. Pentru ridicarea stării de război nu era nevoie de întrunirea Parlamentului, ci era suficientă o hotărâre a Guvernului federal. În realitate, nimic nu se va schimba. Băncile vor rămâne sub controlul guvernului, Poliția va continua persecuțiile, va continua să asculte telefoanele oamenilor și să comită abuzuri, la fel ca în timpul războiului. Din ce s-a anunțat că se va întâmpla mâine, rezultă că, în locul democratizării țării, Milosevic este gata să se răfuiască cu liderii Opoziției și cu regimul democratic din Muntenegru.”

La fel de pesimist era și Dragoljub Micunovic, presedintele Centrului Democratic, care era de părere că Guvernul federal ar trebui să prezinte mâine o declarație privind starea națiunii, după cele 3 luni de bombardamente. “Deși ar trebui, nu mă aștept ca Slobodan Milosevic să participe la ședința Parlamentului federal,” a declarat Micunovic. “Trebuie deschisă o dezbatere despre politica națională. Iugoslavia nu este, în realitate, un stat parlamentar. În ultimii doi ani și jumătate, Parlamentul federal nu a rezolvat nici măcar o problemă.”

Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat solicitarea ONU privind participarea României cu 25 de ofițeri de Poliție și 10 ofițeri de legătură la Misiunea Națiunilor Unite pentru Administrația Interimară în Kosovo (UNMIK), a anunțat purtătorul de cuvânt adjunct al Ministerului român al Afacerilor Externe Bogdan Bucur, citat de Mediafax. De asemenea, autoritățile de la București au aprobat solicitarea secretarului general al ONU Kofi Annan, referitoare la transferul în Kosovo a unui grup de polițiști români aflați în prezent în compunerea Grupului Internațional de Poliție din cadrul Misiunii ONU în Bosnia-Herțegovina.

În Kosovo, situația nu se normalizase. La Urosevac, separatiștii albanezi i-au împușcat pe Nenad Vujinovic și pe fiul său, Srdjan. Când “Blic” scria că în oraș mai rămăsese doar un sârb, greșea puțin. Mai erau șapte sârbi. Și cu preotul, opt. Iar cei 530 de militari germani din KFOR au anunțat că le este imposibil să-i protejeze de atacurile UCK! La ora 13:00, a fost anunțată dispariția încă unui sârb, Davor Ristic de 28 de ani, răpit de UCK din Kosovopolje. La Patriarhia din Pec au mai sosit 20 de automobile, cu un grup de sârbi care căutau refugiu. În urma lor, se ridica fumul caselor pe care le-au incendiat albanezii.

Militarilor din KFOR le lipseau, parcă, hotărârea și siguranța care ar fi descurajat astfel de acțiuni. Degeaba au arestat italienii 4 albanezi care au violat o sârboaică, pentru că, în lipsa legilor și a polițiștilor care să le aplice, au fost nevoiți să le dea drumul. La fel au făcut și cu 3 sârbi, arestați azi-noapte la Kosovska Mitrovica, după ce au deschis focul asupra unei patrule a francezilor din KFOR. Sârbii voiau să atace casele unor albanezi, ca răzbunare pentru uciderea a 4 compatrioți, găsiți ieri la marginea orașului, cu câte un glonte în cap. Mai pe seară, la Zegra, lângă Gnjilane, dintr-o casă s-a tras asupra unei patrule a pușcașilor marini din KFOR. Aceștia au înconjurat casa și, în schimbul de focuri ce a urmat, au împușcat 2 sârbi. Ceilalți 5 care se mai aflau înăuntru au reușit să scape din încercuire.

La Spitalul municipal din Priștina, pentru a treia zi consecutiv, membri înarmați din UCK i-au terorizat și i-au alungat pe medicii care nu erau albanezi. Separatiștii stau la intrarea în spital și nimeni nu poate pătrunde. “KFOR nu face nimic,” povestea un medic sârb. “Au intrat peste noi, ne-au lovit și ne-au gonit până și din sălile de operație, chiar dacă puneau în primejdie viața unor pacienți albanezi. Iar când noi eram la servici, tot ei ne-au spart casele și le-au jefuit.” În timp ce vorbeam la telefon cu un ziarist din Priștina, care îmi povestea toate astea, pe ecranul computerului mi-a apărut încă o știre. Câteva zeci de albanezi au ocupat clădirea în care se aflau postul de radio și de televiziune din Priștina. Fără violență, dar și fără să-i oprească cineva, cu toate că se află la nici 100 de metri de hotel “Grand“.

Multe din problemele pe care forțele KFOR le aveau în Kosovo se datorau – culmea! – vechii și tradiționalei rivalități dintre francezi și englezi. Totul a început săptămâna trecută, în momentul intrării în Kosovo, când militarii francezi și britanici au început o cursă contra-cronometru, pentru a ajunge primii în sectoarele care le fuseseră repartizate. Invocând experiența lor din Irlanda de Nord, englezii ar fi vrut ca ei să fie deschizătorii drumului, însă francezii nu s-au lasat și au intrat în provincie prin altă zonă. Întâmplarea a făcut ca zona pe care au ales-o să fie împânzită de câmpuri de mine, ceea ce a paralizat înaintarea Brigăzii Leclerc. Desigur că britanicii nu au scăpat ocazia să faca bășcălie de militarii francezi. Situația s-a menținut și în zilele următoare, mai ales că britanicii controlau un sector învecinat cu al francezilor, pe care i-au acuzat că – în regiunea Grace – permit albanezilor să jefuiască și să incendieze casele sârbilor. Presa engleză a preluat imediat diferendul, publicând declarația unui ofițer britanic din KFOR, care spunea că francezii se comportă în Kosovo ca în Corsica, lăsându-i pe teroriști să-și facă de cap. Când, în sfârșit, luni, militarii francezi au intervenit, operând și două arestări, englezii i-au criticat din nou, spunând că zeci de albanezi din satul vecin au fost lăsați să plece liniștiți, cu căruțele încărcate cu bunuri furate.

Nici francezii nu s-au lăsat mai prejos și i-au luat în răspăr pe vechii lor rivali, spunând că – așa cum obișnuiesc de pe timpul Războiului de 100 de ani – englezii, prea mândri de forța lor, fac mult zgomot pentru nimic. “Dacă presa britanică vrea să se dezlănțuie asupra noastră pentru a se refula, este dreptul său cel mai strict,” afirma locotenent colonelul Philippe Tanguy, purtătorul de cuvânt al contingentului francez. “Acțiunea noastră nu va putea fi judecată decât pe termen lung. Brigada franceză nu va polemiza niciodată cu aliații săi. Totuși, în sectorul britanic există, de asemenea, case care ard.”

Se pare că tensiunile ajunseseră atât de accentuate, încât ministrul Apărării francez Alain Richard și cel de Externe britanic Robin Cook au sosit astăzi în Kosovo, pentru a le aplana. Richard s-a dus întâi la Kosovska Mitrovica, vizitând contingentul francez. “Trebuie să-i învățăm pe sârbi și albanezi să trăiască din nou în pace, așa cum se întâmpla pe vremuri, când trăiau împreună în acest oraș,” a spus el. “Sarcina noastră cea mai importantă este să-i convingem pe sârbii care nu au mâinile pătate de sânge să nu părăsească orașul.” După prânz, Alain Richard a plecat la Priștina, unde ajunseseră deja Robin Cook și – odată cu el – miniștrii germani ai Apărării și Afacerilor Externe, Rudolf Scharping și Joschka Fischer, precum și ministrul italian de Externe Lamberto Dini.

Robin Cook le-a cerut sârbilor să aibă încredere că forțele KFOR îi vor proteja și s-a întâlnit la Priștina cu doi episcopi sârbi, cu Hashim Thaqi și Ibrahim Rugova, precum și cu ziaristul albanez Veton Surroi. Înainte de a ajunge în capitala provinciei, Cook a trecut prin satul Velika Krusa, unde o echipă de experți britanici ancheta un presupus masacru comis de sârbi. Anchetatorii au descoperit într-o casă 45 de cadavre ale unor albanezi, dar sătenii susțineau că numărul victimelor ar putea depăși 150. Eram curios dacă anchetatorii TPI vor descoperi ceva la Paracin, localitate unde se afla o fabrică de sticlă, în cuptoarele căreia se spunea că sârbii obișnuiau să ardă cadavrele de care doreau să scape.

O echipa a FBI, însoțită de un anchetator al TPI, și-a început ieri cercetările în zona producerii masacrelor de la Djakovica, a anunțat directorul FBI Louis Freeh, citat de AFP. În total, echipa este compusă din 57 de persoane – chimiști, specialiști în explozibili și experți din diferite domenii – care au fost însărcinați cu localizarea, colectarea de probe, fotografierea zonelor în care s-au produs masacrele, stabilirea cauzelor care au dus la moartea victimelor și a identității acestora, a precizat Freeh, care a adăugat că FBI va încerca să-i identifice pe autorii masacrelor, dar nu are misiunea de a-i aresta. Directorul FBI a subliniat că sarcina experților este dificilă, amintind că există probe clare ce demonstreaza că “aceste cadavre au fost deplasate, dezgropate și, probabil, îngropate din nou, în momentul încetării ostilităților”.

Tensiuni, dar de altă natură, apăruseră și se accentuau în sânul Armatei iugoslave. Azi-dimineață, rezerviștii sârbi s-au adunat pe podul de la intrarea în localitatea Vrnjacka Banja, blocând circulația pe autostrada Kraljevo-Krusevac cu ajutorul unor camioane. Erau cei din Brigada Motorizată 125, întorși din Kosovo, unde rezistaseră în raioanele Kosare si Prokletije, aprig bombardate în timpul războiului. Deși fuseseră decorați cu ordinul Erou al Poporului, rezerviștii nu-și primiseră soldele de la sfârșitul lunii aprilie. Era vorba de câte 89 de dinari pe zi, la care trebuia să se adauge câte o primă echivalentă cu jumătate din totalul restanțelor, promisă de generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave.

Șoseaua a rămas blocată peste noapte, însă, cu toate acestea, știrea nu a fost difuzată decât de un post de televiziune. Și acolo, fără să fie însoțită de imagini sau de declarații. În schimb, am aflat că doi soldați muntenegreni, recent întorși din Kosovo, și-au pus capăt zilelor. Familia sa spunea că unul dintre ei, Zeljko Stijovic, originar din Berane, a lăsat o scrisoare în care a cerut ca nici un reprezentant al armatei să nu asiste la funeraliile sale.

Ministrul sârb al Justiției a promis să remită Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR) lista deținuților albanezi transferați din Kosovo în Serbia, a afirmat la Geneva purtătorul de cuvânt al CICR Jette Soerensen, citată de AFP. Ea a precizat că organizația sa nu cunoaște numărul acestor persoane, care au fost transferate – afirmă Belgradul – “pentru propria lor siguranță“. Organizația umanitară a vizitat, de la începutul săptămânii, închisorile de la Priștina și Prizren. Ele sunt goale și se pare că aproximativ 3.000 de persoane au fost transferate în Serbia, potrivit estimărilor ONU.

Era aproape ora 17:00 și mă pregăteam să plec de la Media Center, când mi-a sunat telefonul. Era Mile. “Haide repede la hotel, că te caută Poliția!” Am izbucnit în râs. “Nu e glumă. Hai, te rog, repede!” Am plecat imediat. Pe drum, l-am sunat pe Sergiu Toader și l-am anunțat. I-am spus că, dacă într-o jumătate de oră nu îl sun din nou, înseamnă că m-au arestat și va trebui să anunțe Ambasada României, să mă scoată din belea. L-am sunat și pe Traian Borșan, secretarul I al ambasadei, care mi-a zis să-l rog pe Mile să-l anunțe dacă mă ridică.

Ce se întâmplase? Fane și nea Nelu erau în camera lor, când au auzit câteva bătăi ferme în ușă. Au deschis și doi indivizi le-au vârât sub nas legitimațiile de Poliție. Deși nici unul dintre ei nu știa o boabă sârbește, au înțeles că mă căutau pe mine. Fane i-a trimis la Mile. Acesta stătea împreună cu Sandi și se uitau la televizor, așteptând să apar și eu. Când au auzit bătăi în ușă, au strigat: “Intră!” Credeau că sunt eu. Când colo, s-au pomenit cu cei doi polițiști, care le-au pus aceeași întrebare: “Care dintre voi este Sorin Bogdan?” După ce, în prima fază, le înghețase sângele în vine, au răsuflat ușurați. Nu era vorba de ei. Și m-au sunat să vin la hotel.

Când am ajuns, am dat cu ochii de doi polițiști tineri, politicoși, care mi-au cerut pașaportul și vechea acreditare de război. Știau că o mai aveam. Au dispărut în biroul lui Nelu și s-au întors după vreun sfert de oră. Eu, Fane și nea Nelu trebuia să părăsim Iugoslavia până mâine la miezul nopții. Văzând că ne-au pus niște ștampile în pașaport, i-am întrebat dacă este vorba de vreo interdicție. “În nici un caz,” mi-a răspuns unul dintre ei. “Dacă doriți, poimâine dimineață puteți să vă întoarceți.” Am încercat să aflăm de la ei motivul operațiunii, dar s-au scuzat că nu-l cunosc. “Nici măcar nu sunteți din cartierul pe care îl supraveghem noi. Nu îndeplinim decât niște ordine. Va dați seama că nu cerem șefilor explicații.” Ne-au mai spus că operațiuni similare au loc în toate cartierele și, pentru a elimina riscul că polițiștii s-au împrietenit ori se cunosc suficient de bine cu jurnaliștii care trebuiau expulzați, încât să-i lase în pace pentru o șpagă de câteva sute de dolari, i-au trimis pe fiecare la alt hotel sau în alt cartier decât cele aflate în consemnul lor.

Înainte de a pleca, i-am rugat să-mi dea acreditarea de război înapoi, să o am amintire, însă m-au refuzat. Nici cu ajutorul lui Mile nu am reușit să-i înduplec. Îmi venea să mor de ciudă și înjuram de mama focului că nu le-am spus că am aruncat-o. După ce au plecat, i-am anunțat pe Sergiu și pe Traian Borșan să stea liniștiți, că totul e în regulă. Sergiu mi-a cerut să mă întorc și – dacă vom putea – să filmăm câteva imagini cu mine la Belgrad. Am picat pe gânduri, însă simțeam o mare ușurare și chiar mă miram că, în sinea mea, mă bucuram de întreaga poveste. Adevărul este că, de mai multe ori în ultimele zile, mă întrebasem cum va fi sfârșitul acestei aventuri de 3 luni. După notorietatea pe care spuneau colegii că aș fi dobândit-o, întoarcerea acasă trebuia să fie suficient de spectaculoasă. Îmi băteam capul, însă nu-mi venea nici o idee. Si iată că sârbii m-au salvat din nou! Ce final mai frumos putea să aibă aventura mea din timpul războiului NATO împotriva Iugoslaviei decât o expulzare?

Cu toate acestea, eram trist. Îmi venea greu să plec de la Belgrad, deși, de la bun început, știam că va veni și această zi. Mă atașasem mult de locuri și de oameni și începeam aproape să mă simt ca unul de-al lor. E drept că și ei m-au tratat la fel, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Înainte de transmisia pentru Știrile ProTV de la 19:30, am avut o mică discuție cu cei de la București, ca să-i conving să nu povestim nimic despre expulzare, până când nu ajung cu bine în țară. Deși poate exageram, nu aveam chef de belele la frontieră și sârbii erau experți în așa ceva. Ne-am înteles să vorbim despre expulzare mâine, la transmisia de la 19:30, cand speram să fiu deja în România.

Nelu a dat o masă în onoarea plecării, deși îi părea rău și lui că nu mai putem rămâne. La cină, ne-a arătat o familie de albanezi, care mâncau lângă noi. “Îi vedeți? Sunt refugiați din Kosovo și stau de o săptămână în hotel. Cazarea și mâncarea le sunt plătite de Guvern,” ne-a explicat Nelu. “În primele zile când au venit, mâncau tot ce li se punea în față, fără să comenteze. Abia după 4 zile, când au văzut că nimeni nu are nimic cu ei, au îndrăznit să-i spună chelnerului că religia nu le permite să mănânce carne de porc. Și au rămas uimiți când chelnerul le-a răspuns că nu-i nici o problemă să aibă în vedere această dorință a lor și că ar fi trebuit să-i atragă atenția de la început.”

Era încă un exemplu al clișeelor în care oamenii se obișnuiseră să-i judece pe sârbi. În realitate, cât au stat în hotel “Toplice“, nimeni nu a avut vreo treabă cu ei. Cu excepția mea. Una din familiile de albanezi a fost cazată în camera de lângă a mea. Acum două seri, cu un sfert de oră înainte de a intra în direct pentru Știrile ProTV de la 19:30, albanezii au început să se certe. La început am răbdat, însă cearta continua și făceau mare tărăboi, riscând să-mi compromită transmisia. Enervat, am ieșit și le-am deschis ușa cu o lovitură de bocanc. Înghețaseră de spaimă. Le-am strigat, pe un ton răstit, care nu admitea replică, să înceteze imediat, dacă vor să nu-i tai bucăți și să-i dau la câini. Și am adăugat o înjurătură îngrozitoare. Singura pe care o știam corect în sârbește. Au amuțit, iar eu am ieșit rapid din cameră, înainte de a bufni în râs. De atunci, de câte ori mă întâlneau, se fereau din calea mea, lipindu-se de perete și plecându-și privirile. E drept că și eu, ca să-mi păstrez prestigiul dobândit din această întâmplare, de fiecare dată le aruncam niște priviri crunte.

Biroul federal al Poliției elvețiene a ordonat înghețarea fondurilor pe care președintele iugoslav Slobodan Milosevic le-ar putea avea în Elveția, răspunzând astfel unei cereri de ajutor judiciar a TPI, informează AFP. Alti patru lideri iugoslavi, printre care și președintele Serbiei Milan Milutinovic, sunt vizați de această măsură. “Nu știm dacă Milosevic dispune de astfel de fonduri în Elveția,” a precizat purtatorul de cuvânt al Poliției elvețiene. “Dacă există, vor fi supuse, cu efect imediat, unei interdicții generale a posesiei, neputând fi nici retrase, nici transferate.”

Share

target: întoarcerea de la război

by

24 iunie 1999

Ultima zi. M-am trezit cu o senzație stranie: un amestec de tristețe și bucurie. Îmi părea rău că plec, pentru că mă simțeam deja ca acasă. Dar mă bucuram că mă întorc în țară, ca îmi reîntâlnesc familia, prietenii și colegii și abia așteptam să le povestesc toate peripețiile prin care trecusem. Mi-am făcut bagajele, înghesuindu-mi lucrurile într-o sacoșă împrumutată de la Mile Cărpenișan și am zâmbit amintindu-mi cum sosisem la Belgrad, cu o geantă pe umăr și câteva schimburi. M-am pregătit de plecare și, când am coborât, le-am spus celorlalți că mă duc până la Media Center, să-mi iau rămas bun de la cei de acolo. Ne-am dat întâlnire după prânz la hotel.

La Media Center, nu m-am putut abține și m-am scufundat pentru ultima dată între computere și telefoane. Era, totuși, o zi importantă și nu răbdam să nu aflu ce se întâmpla. Deși toți așteptau să înceapă ședința Parlamentului, primele știri au venit din Kosovo. Dis-de-dimineață, un grup de 30-40 de albanezi au încercat să intre cu forța în clădirea în care se aflau posturile locale de radio și televiziune. Nu au reușit decât să spargă geamul imens de la intrare, pentru că trupele KFOR au intervenit și i-au îndepărtat, formând ulterior un cordon de protecție în jurul clădirii. Nu departe, însă, la sediul Facultății de Economie, au fost găsite cadavrele a trei sârbi: decanul Milenko Lovic, administratorul Jovica Stamenkovic și portarul Miodrag Mladenovic. Trupurile chircite ale celor trei zăceau într-o baltă de sânge, străpunse de zeci de lovituri de cuțit, iar de jur-împrejur erau împrăștiate acte, dosare și chei. Asasinii îi înfipseseră decanului un stilou în gură. Ca și când nu ar fi fost clar cine sunt autorii, pe un perete era pictată cu sânge sigla UCK.

A ajuns la noi și o declarație a mitropolitului Amfilohije, care spunea totul despre situația din Kosovo. “Bandele înarmate ale albanezilor controlează întreaga zonă, distrug case, ucid, violează și au întrerupt alimentarea cu apă și curent și legăturile telefonice ale Patriarhiei din Pec, unde situația e cea mai grea,” povestea mitropolitul, criticând guvernul iugoslav, pe care îl acuza că i-a lăsat pe sârbi la mila Domnului. “Politicienii sârbi se amăgesc, mint poporul și întreaga lume. Au mințit întotdeauna și mint și acum. Câțiva miniștri au venit cu refugiații care se întorceau, să mai adune câteva voturi, dar nu au rămas la înmormântarea celor 4 sârbi uciși de UCK. La televizor au arătat 10 autobuze pe care scria Belgrad-Pec, dar aici nu a ajuns nici unul. Când au văzut ce prăpăd e aici, refugiații care veniseră de la Berane au fugit înapoi.” Amfilohije avertiza că situația de la Pec se agravează tot mai mult, iar cei 150 de sârbi refugiați în sediul Patriarhiei vor să plece și ei. În acest timp, la mănăstirea Djakovica au mai rămas 10 sârbi, iar de la Klin a plecat și ultimul bătrân. “Ne rugăm la Dumnezeu să-i ocrotească pe sârbi, pentru că guvernul lor i-a uitat,” spunea mitropolitul. “Celor de la Putere le pasă doar de ei.”

Anchetatorii TPI sunt șocați de numeroasele dovezi de violențe din Kosovo și prevăd că vor fi făcute alte inculpări în rândul Armatei și Poliției iugoslave, a afirmat la Priștina un purtător de cuvânt al tribunalului, citat de AFP. “Este șocant, chiar și pentru cei mai experimentați dintre anchetatorii noștri,” a declarat Paul Risley, unul dintre procurorii TPI. “Atrocități similare au avut loc în Croația și Bosnia-Herțegovina, însă în Kosovo campania împotriva albanezilor a fost organizată cu o rapiditate și o eficiență brutale. Descătușarea violenței se pare că a început în zilele care au urmat declanșării campaniei aeriene a NATO. Amploarea distrugerilor într-o perioadă atât de scurtă demonstrează ca acestea au fost coordonate și dirijate de o structură centrală de comandă.”

Ministrul sârb Goran Matic a organizat astăzi o conferință de presă, încercând să dezmintă informațiile despre atrocitățile comise de sârbi în Kosovo. Ziariștii care s-au întors la Media Center mi-au povestit că Matic a afirmat că majoritatea crimelor comise în provincie au avut loc în zonele controlate de teroriștii albanezi. “UCK este cunoscută pentru uciderea albanezilor care nu doreau să i se alăture sau să părăsească Kosovo,” a declarat el. “Cea mai mare parte a lucrurilor care se petrec în Kosovo țin de propagandă. Trupele străine au intrat, aducând cu ele o mie de jurnaliști însărcinați cu filmarea retragerii forțelor noastre, a desfășurării KFOR și a descoperirii gropilor comune. O anchetă este, desigur, necesară, dar să nu fie politică, iar TPI este un instrument exclusiv politic, destinat să îi urmărească pe cei care nu sunt pe gustul Statelor Unite și al NATO.” Chiar dacă ar fi avut dreptate, cine mai stătea acum sa-l asculte?

Problema cea mai mare a tuturor devenise, din nou, Slobodan Milosevic. Milos Minic, fost procuror și ministru de Externe al Iugoslaviei comuniste, i-a cerut președintelui iugoslav să demisioneze, făcându-l responsabil pentru crimele comise în Kosovo. “Au existat în Kosovo crime și criminali de război și nici o Putere nu are dreptul să ascundă aceste crime, autorii lor și pe cei care le-au ordonat,” afirma Minic, într-o scrisoare deschisă transmisă agenției de presă Beta. “Cine a ordonat epurarea etnică, cine a ordonat expulzările și masacrele masive ale albanezilor din Kosovo? Cine sunt superiorii Armatei și Poliției care au executat sau care au dat aceste ordine sau nu au împiedicat aceste crime, când aveau puterea să o facă?” Fostul lider comunist l-a avertizat pe Slobodan Milosevic că poporul iugoslav va fi culpabilizat de întreaga lume pentru cele petrecute în Kosovo, atâta vreme cât autorii crimelor de război și cei care le-au ordonat nu vor fi descoperiți și judecați.

La rândul său, Milan Panic, fost prim ministru al Iugoslaviei acum câțiva ani, era de părere că Milosevic va fi arestat și ucis de propriile forțe de poliție, în maximum 3 luni. “Chiar prietenii lui îl vor înșela. În locul său, nu m-aș încrede în propria poliție și armată,” a prevestit Panic. “Sunt 15 % șanse ca el să se sinucidă și estimez că sunt tot 15 % șanse ca el să fie ucis. Există 25 % șanse să fugă undeva, restul nu mai știu. Milosevic este cea mai mare tragedie care se putea întâmpla poporului sârb.”

Unul dintre ziariștii sârbi mi-a sugerat să citesc un raport al CIA despre Slobodan Milosevic, publicat de revista “Foreign Report”. L-am gasit pe Internet. Scriau că Milosevic va deveni din ce în ce mai imprevizibil, mai ales din cauza problemelor psihice și de sănătate în creștere. Raportul CIA punea presupusa stare de spirit a președintelui iugoslav pe seama unor probleme acute la coloana vertebrală și a diabetului de care suferă din tinerețe. Și, desigur, nu uita să amintească de sinuciderea ambilor săi părinți. Raportul mi s-a părut lipsit de credibilitate, mai ales că – așa cum îl văzusem în ultima vreme – Milosevic nu părea deloc agitat, ci mai degrabă calm și sigur pe el. Mai mult, informațiile se băteau cap în cap. După ce spuneau că e diabetic, agenții CIA afirmau că Milosevic ar fi dependent de alcool și țigări, consumul acestora crescând atunci când acesta se afla sub presiune. Dintre defectele lui Slobo de care auzisem și de la sârbi, raportul menționa doar două: este extrem de încăpățânat, când are impresia că cineva vrea să-i forțeze mâna și refuză să accepte criticile.

Statele Unite au oferit 5 milioane de dolari pentru orice informație care va duce la arestarea sau la condamnarea criminalilor de război, inclusiv a președintelui Slobodan Milosevic, a anunțat Departamentul de Stat, citat de AFP. “Acest program are ca scop mărirea șanselor ca inculpații aflați, în prezent, în libertate să poată fi aduși în fața Tribunalului Penal Internațional pentru a fi judecați,” a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat James Rubin. El a insistat asupra faptului că Statele Unite nu intenționează să încurajeze vânătorii de recompense și a sugerat oricărui potențial informator să se adreseze celei mai apropiate ambasade americane.

Ședința Parlamentului federal a început abia la 12:20, în absența reprezentanților Muntenegrului. Premierul Momir Bulatovic a venit în fața camerelor reunite și a solicitat ridicarea stării de război. El a precizat că Guvernul federal a abrogat cele 31 de legi instituite cu 3 luni în urmă, odată cu declararea stării de război, cu excepția celei privind vânzarea medicamentelor. Printre aceste legi, extrem de restrictive, erau cea privind înghețarea prețurilor, Legea băncilor, a călătoriilor în străinătate sau a operațiunilor comerciale. Bulatovic a spus că guvernul va face o analiză a efectelor produse de aceste legi și că Parlamentul federal trebuie să solicite suspendarea sancțiunilor împotriva Iugoslaviei și daune pentru distrugerile provocate de bombardamente. Acestea depășeau, potrivit unor estimări ale grupării de Opoziție G-17, 30 de miliarde de dolari.

După ce Bulatovic a terminat, ședința Parlamentului s-a transformat într-un interminabil circ, o grămadă de politicieni îngrămădindu-se să țină discursuri interminabile, pentru a se defula de pe urma celor 3 luni în care n-au avut ocazia să mai fie văzuți vorbind. Dintre ei nu putea, desigur, să lipsească Vojislav Seselj. “Agresiunea împotriva țării noastre nu a încetat, ci doar bombardamentele,” și-a început el discursul. “Agresorul și-a schimbat doar metodele de acțiune, având ca obiectiv ocuparea Muntenegrului, Vojvodinei și Sandzak-ului și instituirea în Serbia a unei administrații de colaboraționiști. Nu trupele ONU au venit în Kosovo, ci trupele NATO sub egida ONU, care îi gonesc pe sârbi. Cei care au venit în Kosovo pentru a separa provincia de Serbia și pentru a crea un nou stat albanez sunt dușmanii noștri. După ce vor fi desfășurați în Kosovo, ei vor asalta Muntenegru. Cei care ne-au bombardat continuă să fie niște criminali.” Nu l-am urmărit mai departe, pentru că începea să mă plictisească.

Totuși, discursul său nu era o utopie, bazându-se pe o stare de fapt. Chiar astăzi, agenția France Presse publica un comentariu în care se menționa că locuitorii Vojvodinei încep să cârtească împotriva Belgradului și ar dori să-și recapete autonomia. La rândul său, Robin Cook, ministrul de Externe britanic, declara că NATO supraveghează îndeaproape situația din Muntenegru, într-un moment în care, în unele medii, exista frica unei reinstaurări a controlului iugoslav în această republică, și intenționează să acționeze pentru supravegherea democrației în această regiune.

Pe lângă asta, SUA au anunțat acodarea unui ajutor financiar de 10 milioane de dolari Muntenegrului, pentru asigurarea nevoilor bugetare. Principiile și modalitățile de acordare a acestui ajutor fuseseră convenite ieri. Astăzi, un grup de 74 de profesori de la Universitatea din Podgorica a cerut ca Muntenegru să se desprindă din Federația Iugoslavă, spunând că “a ne mulțumi cu o ameliorare parțială a relațiilor conflictuale din sânul Federației iugoslave nu ar fi decât o amăgire și o pierdere de timp istoric”. Conform rezultatelor unui sondaj de opinie, 65 % dintre muntenegreni ar dori suveranitatea țării sau cel mult realizarea unei confederații cu Serbia.

În Parlamentul iugoslav au urmat alte discursuri. Majoritatea fără conținut sau repetând aceleași lucruri. Ședința avea să se termine după-amiaza târziu, când eu eram aproape de casă. Desigur că, în unanimitate, parlamentarii au votat ridicarea stării de război, măsura urmând să intre în vigoare sâmbătă.

Militarii ruși au planificat dinainte ocuparea aeroportului din Priștina, a afirmat astăzi cotidianul “The Washington Times“, citând surse din cadrul serviciilor americane de informații. “Nu există nici o confuzie în acest sens,” a declarat un oficial care a avut acces la un raport confidențial american bazat pe interceptarea comunicațiilor dintre trupele ruse. “Ordinele operaționale au fost pregătite dinainte. Din experiență, știu că trupele rusești nu au făcut ceva fără instrucțiuni clare și, în acest caz concret, sentimentul meu este că aceste instrucțiuni au trecut prin structura politică a comandamentului,” a afirmat generalul Eric Shinseki, noul șef al Statului Major al Armatei terestre americane. În plus, conform serviciilor de informații americane și în contradicție cu afirmațiile sale, Ministerul rus al Afacerilor Externe era la curent cu planurile operațiunii, lăsându-i pe militari să aleagă momentul declanșării acțiunii.

Ca întotdeauna după câte un eveniment de asemenea proporții, după terminarea războiului au început să apară primele dezvăluiri despre ceea ce s-a întâmplat în realitate. Și, ca de obicei, realitatea își avea – dincolo de tragedia care se petrecuse – hazul ei. Astăzi, ziarul britanic “The Times” încălca primul embargoul pe care presa occidentală și-l autoimpusese, la cererea guvernelor din țările respective, și publica bilanțul celor 79 de zile și nopți de raiduri aeriene împotriva Iugoslaviei: doar 13 tancuri sârbești distruse! Și asta după ce NATO a pretins că ar fi anihilat 60% din artileria antiaeriană a sârbilor și 40% din tancuri.

După semnarea acordului de pace, potrivit publicației britanice, Armata iugoslavă a retras din Kosovo 250 de tancuri, 450 de transportoare blindate și 600 de piese de artilerie. Generalul Wesley Clark a refuzat să precizeze câte dovezi deține despre distrugerile provocate sârbilor. A făcut-o “The Times“, care a scris că – până acum – trupele KFOR au descoperit în Kosovo doar 13 carcase arse ale unor tancuri T-55. În schimb, au găsit ceea ce noi văzusem de mai multe ori în timpul războiului: gropile exploziilor unor proiectile lansate în câmp de avioanele NATO, lângă care se mai puteau vedea niște forme cioplite în lemn, care semănau a tancuri sau tunuri. Pentru a păcăli aviația aliată, sârbii amplasau în cele mai năstrușnice locuri tancuri sau tunuri aeriene, realizate în mărime naturală din lemn, cauciuc sau polistiren. Ca sa pară cât mai reale, acestea erau plasate – de regula – lângă poduri false sau lângă niște fâșii lungi de plastic negru care, de la mare înălțime, păreau șosele. Experții NATO și-au dat seama de păcăleală, dar au ferit acest secret de ochii și urechile ziariștilor. Totuși, cei de la “The Times” au citat declarația unui ambasador la Bruxelles, a cărui identitate nu au dezvăluit-o, care văzuse imagini filmate în timpul raidurilor de bombardierele NATO, în care se observa clar că – în momentul în care erau lovite – tancurile sau bateriile de rachete sârbești “se dezumflau instantaneu”. Erau simple machete gonflabile.

M-am amuzat, împreună cu ceilalți jurnaliști de la Media Center, când am citit pe Internet articolul din “The Times”. După ce glumele au început să se rărească, am picat pe gânduri. Nu mai înțelegeam de ce Slobodan Milosevic s-a grăbit să semneze capitularea. Armata nu suferise pierderi prea mari. Moralul soldaților era – așa cum am putut să văd cu ochii mei – în continuare ridicat. La fel era și cel al civililor. Ba chiar, atât unii, cât și ceilalți erau nemulțumiți că au fost obligați să capituleze în condiții atât de umilitoare. Economic, sârbii păreau să mai reziste mult și bine. Totul era de neînțeles și vorbele unor sârbi, care susțineau că Slobo e omul americanilor, nu mai păreau niște utopii.

Mai târziu, căutând aceeași explicație, ziaristul Tom Walker avea să scrie, tot pentru “The Times” că – prin intermediul unui diplomat agreat de Belgrad – americanii i-ar fi trimis lui Slobodan Milosevic înregistrarea video a efectelor unei arme secrete, pe care ei au folosit-o în Războiul din Golf, iar rușii în Afghanistan. Era bomba cu vacuum, realizată din fosfor și plasmă, care degajă o căldură și o presiune imense, ce topesc totul pe o suprafață de 10 ori mai mare decât a unui teren de fotbal. Explozia consumă tot oxigenul din zonă, însă o jumătate de oră mai târziu, temperatura revine la normal și aerul este din nou respirabil, ceea ce permite trupelor atacatoare să înainteze. Tom Walker pretindea că Milosevic și-ar fi dat seama că Armata iugoslavă n-ar putea rezista în fața unor astfel de bombardamente și ar fi preferat să capituleze. Nu prea cred nici în această teorie.

Organizația “Reporters sans frontieres” (RSF) acuză NATO că a deformat de mai multe ori adevărul și că a preluat zvonuri și cifre neverificabile în timpul războiului din Kosovo, relatează AFP. Într-un raport intitulat “Războiul din Iugoslavia: erorile mediatice ale NATO”, RSF se întreabă dacă este vorba de gafe cauzate de grabă și de confuzie sau despre o tentativă deliberată de dezinformare. “Preluarea zvonurilor, a cifrelor exorbitante și neverificabile și folosirea unui vocabular agresiv au sporit îndoielile legate de buna credință a unora din responsabilii politici și militari,” afirma RSF, care detaliază unele dintre aceste “gafe”.

În 29 martie 1999, NATO a anunțat executarea de către forțele sârbe, alături de alți 5 intelectuali, a lui Fehmi Agani, principalul consilier al liderului moderat al albanezilor din Kosovo Ibrahim Rugova. Raportul reamintește că “comandorul britanic David Wilby a declarat că deține această informație “dintr-o sursă foarte bună” din interiorul Kosovo, pe care serviciile sale au avut grijă să o verifice”. “Această informație s-a dovedit falsă. Doar Fehmi Agani va fi ucis efectiv, însă 3 săptămâni mai târziu,” afirmă raportul. Aceeași “sursă foarte bună”, care ar fi Centrul de informare pentru Kosovo, cu sediul la Londra, “afirmase în aceeași zi că Ibrahim Rugova a fost rănit și că nu se știe nimic despre soarta sa. Două zile mai târziu, Rugova s-a adresat presei străine, fiind într-o stare foarte bună de sănătate. Radioteleviziunea sârbă a difuzat, de asemenea, întâlnirea sa “cordială” cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic. Exploatând eșecurile de comunicare ale NATO, stăpânul de la Belgrad a oferit astfel o formidabilă “lovitură mediatică“, constată RSF.

“Oficializarea atât de rapidă a unui zvon, în acea primă săptămână de bombardamente, nu pare să fie o eroare, dar relevă o opțiune: să încline balanța în favoarea atacurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei, într-un moment în care opinia publică era încă sceptică în privința eficacității acestora.”

RSF nu ezită, pe de altă parte, să vorbească despre “greșeli mai mult sau mai puțin voluntare”, făcute după bombardarea civililor, în special după bombardarea unui convoi de refugiați albanezi pe 14 aprilie, incident soldat – potrivit surselor sârbe – cu 75 de morți.

Organizația subliniază astfel că NATO a vorbit despre “sate atacate de artilerie, sate rase de pe fața pământului, despre scuturi umane, gropi comune, tot atâtea informații anunțate fără să fi fost adusă cea mai mică dovadă a existenței lor” și care “nu par să fi făcut obiectul unei verificări riguroase”. RSF notează, de asemenea, referințele istorice foarte discutabile și folosirea unui vocabular vizând să diabolizeze adversarul. “Termenul “genocid” este sistematic utilizat de premierul britanic Tony Blair, în timp ce în Germania, oficialii se străduiesc să compare regimul lui Milosevic cu cel al lui Hitler.

Aceste referințe istorice au suscitat proteste din partea specialiștilor,” notează raportul. “Pe 27 aprilie, reprezentanții NATO au admis ei înșiși, foarte deschis, eșecul strategiei lor de comunicare,” subliniază RSF, notând, totuși, că “de partea sârbă, rotițele mașinăriei propagandistice sunt cunoscute”. “Rămânând în opinia publică occidentală apărătorul unei “cauze drepte”, NATO nu a dat dovadă de bună credință în relațiile sale cu presa și a deformat în câteva rânduri adevărul. Încurcarea termenilor istorici și folosirea unui discurs agresiv este nedemnă de reprezentanții unor țări democratice,” conchide raportul RSF.

Robin Cook, Javier Solana și Wesley Clark au ajuns astăzi la Priștina. Cook venea de la Tirana, unde îi promisese președintelui Rexhep Meidani că țara sa va deveni “avocatul Albaniei” pe lângă Uniunea Europeană. “Marea Britanie va avea grijă ca UE să-și țină angajamentele față de Albania,” declara ministrul britanic de Externe. “Suntem pregătiți să ne ocupăm de dezvoltarea unui viitor prosper și stabil și în afara provinciei Kosovo.” Auzisem de atâtea ori aceste promisiuni și în privința României, încât, dacă s-ar fi adeverit numai o parte dintre ele, ar fi trebuit nu numai să fim de mult admiși în UE, ci chiar să deținem și președinția Uniunii. Mi-am amintit, însă, că tot un britanic, pe nume Shakespeare, făcuse celebră expresia “Words, words, words!”

Imediat ce au ajuns în capitala provinciei Kosovo, Solana și Clark au intrat la discuții cu reprezentanții albanezilor, urmând să stea de vorbă și cu cei ai sârbilor. Au fost aclamați de câteva sute de albanezi adunați în fața Cartierului General al KFOR, cărora le-au mai spus câteva vorbe. “După atâta suferință și 3 luni dificile pentru toți, ocazia de a fi aici, astăzi, și de a vedea emoția oamenilor, este pentru mine un moment de necrezut,” spunea Javier Solana. La rândul său, după ce le-a explicat că scopul campaniei aeriene a NATO a fost oprirea distrugerilor sistematice și a crimelor comise în Kosovo la ordinul lui Slobodan Milosevic, generalul Wesley Clark le-a explicat: “Acest scop a fost atins. Acum, KFOR se va ocupa de voi. Însă nu uitați! Pacea nu poate fi construită pe trecut și pe revanșă.”

Liderii occidentali aveau o misiune mult mai complexă. Trebuiau să-i convingă pe albanezii din UCK să colaboreze, într-un guvern provizoriu, cu cei ai lui Ibrahim Rugova și – câtă naivitate! – chiar și cu sârbii. “Dacă el dorește sincer să lucreze cu noi, suntem deschiși,” a explicat Hashim Thaqi, însă a adăugat imediat că nu se așteaptă la mare lucru de la negocierile cu Rugova. Întrebat dacă ar fi dispus să facă loc în conducerea provizorie a provinciei lui Momcilo Trajkovic și celorlalți sârbi care reprezentau Opoziția, Jakup Krasniqi, purtătorul de cuvânt al “guvernului provizoriu” a răspuns: “Dacă sunt pregătiți, de ce nu?”

Generalul Leonid Ivașov, unul din reprezentanții armatei ruse cu rangul cel mai înalt, a respins afirmațiile americane conform cărora mercenarii ruși ar fi luptat alături de sârbii din Kosovo, informează AFP. “Această afirmație va rămâne în conștiința Pentagonului și a Alianței Nord-Atlantice. Fondul problemei este că țările occidentale și NATO nu vor ca Rusia să fie reprezentată demn într-un contingent de pace din Kosovo,” a declarat generalul Ivasov. “NATO a vrut ca Rusia să nu mai joace nici un rol și a dorit ca aceasta să fie îndepărtată de Balcani.”

Înainte de a pleca de la Media Center, mi-am notat în grabă câteva informații despre revolta rezerviștilor din Kraljevo. La ora 11:00, aceștia blocaseră podul peste râul Ibru, în timp ce blocada de ieri, de la Vranjacka Banja, continua. Întorși de pe frontul din Kosovo, rezerviștii își cereau banii. Revoltați, ei explicau că li s-au dat doar soldele, iar sporurile de război, de frontieră și diurnele au rămas doar niște promisiuni deșarte. “Pentru că ne-am făcut datoria față de țară și nu mai datorăm nimic statului sau Armatei iugoslave, nu vrem ca statul sau armata să ne rămână datori,” striga, revoltat, un militar. “Pentru că am luptat în Kosovo, în aprilie am primit 2.319 dinari, iar în mai și iunie – 1.300 de dinari. Este o mizerie!”

La Cerovac, alte câteva sute de rezerviști au blocat autostrada Belgrad-Kraljevo. Au lăsat să treacă doar ambulanțele și mașinile Poliției, precum și autovehiculele refugiaților care veneau din Kosovo. Și aici, motivul era același: oamenii își cereau cele 6-8.000 de dinari, pe care comandanții lor le-au promis în timp ce se aflau în tranșee.

Spre seară, orașul Kraljevo era aproape paralizat din cauza rezerviștilor care își cereau banii. Pe principalele șosele de acces erau dispuse camioane, iar câteva zeci de rezerviști strigau lozinci anti-Milosevic în fața sediului Poliției. Spiritele s-au încins spre seară, după ce televiziunea din Kraljevo a prezentat un reportaj în care generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, încerca să-i potolească pe rezerviști, promițând că le va da banii. Poliția a interzis redifuzarea reportajului în jurnalul de seară. Prezentatorul a citit un comunicat al directorului televiziunii, care spunea că o echipă a Poliției locale a intrat în studiouri și – pur și simplu – le-a confiscat caseta.

Aș mai fi vrut să văd cum vor rezolva generalii această problemă, însă nu mai aveam timp. Mi-am luat rămas bun de la Viktor și de la cele două sârboaice care lucrau la Media Center. Nu le spusesem nimic până acum. Le-am explicat motivul plecarii și au zâmbit cu subînțeles. Le părea rău că plec, așa că le-am promis că mă voi întoarce în curând, după ce se va termina cu restricțiile stării de război, ca să fac un film despre tot ce am trăit împreună în aceste 3 luni.

În general, urăsc despărțirile. Cel mai ușor mi-a fost cu Dule. Am ajuns la hotel și m-am dus la bar, unde Dule lustruia, ca de obicei, paharele. Când m-a văzut, mi-a zâmbit și am înțeles că știa. “Ce zici?” l-am întrebat eu. “Ne îmbogățim?” S-a prins imediat de poantă. Mă refeream la recompensa de 5 milioane de dolari, pusă de americani pe capul lui Slobodan Milosevic. “Ne-mbogățim,” mi-a răspuns Dule. “Dacă punem mâna pe cele 5 milioane, cumpărăm noi hotelul ăsta,” i-am propus eu. “Îl cumpărăm pe dracu’,” a bombănit el. “Lasă că avem atâtea lucruri mai bune de făcut cu banii ăștia.” Și, fără să mai spună nimic, a ieșit de după bar, ne-am îmbrățișat și ne-am pupat pe obraji de trei ori. Nu mai era nevoie de alte cuvinte.

Cu Nelu a fost și mai ușor. Mai ales că îi plătisem toți banii pe care îi datoram. Și era sigur că – de acum încolo – de câte ori vom reveni la Belgrad, vom trage la “Toplice“. Îi eram foarte recunoscător pentru tot ce făcuse pentru noi. Chiar și pentru modul în care se folosise de prezența noastră în hotel pentru a camufla centrul de comunicații al Armatei. Era un prieten adevărat, dar, cu felul lui aparent superficial de a trece peste cele bune și cele rele, trecea senin și peste această despărțire. Oricum, ne însoțea până în vamă, să-l aducă pe Mile înapoi la Belgrad. Acesta trebuia să vină cu noi, deoarece jeep-ul, camerele video și casetele erau trecute pe pașaportul lui.

Un al doilea val de 300 de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei au primit ordin să se întoarcă la bazele lor din SUA și din Europa, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. “Aceasta va fi încheierea retragerii avioanelor,” a afirmat purtătorul de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon, adăugând însă că întoarcerea aparatelor se va desfășura pe parcursul mai multor săptămâni. Statele Unite se pregătesc să-și retragă și celebrele avioane de vânătoare invizibile F-117 de la baza de la Spangdahlem din vestul Germaniei. Potrivit informațiilor furnizate de armată, cele 24 de aparate urmează să se întoarcă la baza lor de la Holloman, din statul New Mexico, începând de mâine.

Ne-am rătăcit pe străzile Belgradului până să ieșim, Și eu, și Mile eram îngrijorați. Nu știam dacă vom reuși să trecem cu bine peste ultimul hop: polițiștii sârbi de la frontieră. Problema cea mare eram, din nou, eu. Exista riscul ca, după ce văd ștampila de expulzare, polițiștii să observe că eu aveam ultima viză de intrare în Iugoslavia exact în ziua în care a început războiul și să-mi ceară acreditarea de război. Pe care mi-o confiscaseră cei care ne-au expulzat și, oricum, nu mai era valabilă de la 1 mai. Concluzia pe care o putea trage orice polițist sârb era numai una: “Ești spion!” Din fericire, am avut noroc din nou. Cand am trecut, îmi strecurasem pașaportul printre ale celorlalți. Toate aveau aceeași ștampilă de expulzare și i-am explicat polițistului că venisem acum câteva zile, ofițerii de la Centrul militar de presă nu au vrut să ne acrediteze și ne-au pus ștampila respectivă, pentru a fi siguri că ne întoarcem acasă. Plictisit, polițistul n-a mai vrut să verifice și ne-a lăsat să trecem. Și i-a anulat și lui Mile documentul care atesta că intrase în Iugoslavia cu jeep-ul și camera video, fără să mai verifice.

Pe drum, până să ajungem în vamă, ne mai opriseră și polițiștii de la barajul de pe podul de lângă Pancevo, însă am trecut cu bine de ei. Ajunsesem la punctul de frontieră cu puțin înainte de 19:30, ora României, și am hotărât să intrăm în țară după ce îmi transmit corespondența pentru Știrile ProTV. Altfel, riscam să ne rețină prea mult în vamă și să o ratez. Eram în zona dintre cele două vămi și până când mi-a venit rândul, ceilalți au intrat în barul din apropiere, să bea o ultimă cafea. Eu am rămas în jeep, de unde îmi puteam transmite corespondența în liniște. Nu mai simțeam nici o emoție. Pregătisem, împreuna cu Sergiu Toader, un mic scenariu. Am intrat în direct cu Andreea Esca și, la început, am povestit despre nemulțumirile rezerviștilor de la Kraljevo și despre ședința Parlamentului, care votase ridicarea stării de război. Apoi, am amintit de vorbele lui Vojislav Kostunica, care atrăgea atenția că, nici înainte de război, în Iugoslavia nu era prea multă democrație. Andreea mi-a cerut mai multe detalii și i-am dat exemplul meu. I-am spus că aceasta este ultima mea corespondență din Iugoslavia, că am fost expulzat și că mă aflu la câțiva pași de granița României, unde mă voi întoarce peste câteva minute. Simțeam că mă cuprinde emoția și că vocea începea să-mi tremure. Atunci, Andreea mi-a spus: “Sorin, bine ai venit acasă!”

Share

target (jurnal de razboi).pdf

by

am postat deja pe blog “target“, jurnalul meu de corespondent de razboi la belgrad, in timpul bombardamentelor nato impotriva iugoslaviei. la sugestia prietenilor, am pus povestea si in format .pdf, adaugand cateva poze care incearca sa ilustreze acele momente si o serie de colaje si desene ale celebrului artist plastic eugen mihaescu, realizate sau inspirate din tragedia iugoslava. deci, click, free download si puteti citi despre aventurile mele si ale lui mile carpenisan, prietenul, fratele si camaradul meu de razboi de la belgrad, cum vizionam bataliile dintre antiaeriana si avioanele nato de pe acoperisul unui hotel din centrul belgradului, pe unde au trecut ion cristoiu, eugen mihaescu, george roncea, remus cernea, florin dobre si alti jurnalisti romani, rusi, cehi sau polonezi. adevarul despre bombardarea “din eroare” a ambasadei chineze de la belgrad, stirile si informatiile oficiale esentiale ale fiecarei zi de bombardamente. cum am trecut de cateva ori pe langa moarte, cum am fost arestati si cum am fost expulzat. despre slobodan milosevic, javier solana, bill clinton, tony blair, ibrahim rugova, robin cook, madeleine albright, wesley clark, hashim thaqi, jamie shea, igor ivanov, martti ahtisaari si toata lumea politica a anilor 1999. despre eroismul sarbilor si despre cum au pierdut kosovo…

deci, click, free download si enjoy !

target (jurnal de razboi)

Share

eugen mihaescu – intre linii

by

o parte din intamplarile din aceasta carte o stiam din plimbarile alaturi de eugen mihaescu pe strazile ravasite de bombe ale belgradului, prin ungherele magice dintr-un paris doar de el cunoscut sau prin ce a mai ramas din vechile cartiere ale bucurestiului. o alta parte am trait-o fara a-i deslusi perfect toate intelesurile. restul este voiajul fabulos al unui artist prin furtunile unei lumi la trecerea dintre doua milenii, o lume desprinsa parca din imaginatia unui terry gilliam bantuit de fantasme siberiene.

intotdeauna l-am invidiat pe eugen mihaescu pentru talentul cu care reusea sa surprinda ACELE detalii care definesc atmosfera unui moment, maiestrie pe care incerc sa i-o fur de vreo 12 ani, de cand ne cunoastem. impreuna cu umorul fin si ironia muscatoare, acest talent da savoarea memoriilor pe care le-a asternut pe hartie. in zilele noastre, personaje asemenea lui nu mai exista sau sunt insipide, precum tom cruise din “mission impossible” fata de eleganta lui sean connery din seria james bond.

culisele Puterii au fascinat intotdeauna. eugen mihaescu le dezvaluie ca intr-un exercitiu de exorcism si reuseste portretul complet al unui ion iliescu alaturi de care a stat mai bine de un deceniu, in speranta ca batranul comunist se va putea schimba vreodata. “intre linii” este o carte care ii va deranja pe multi dintre profitorii tranzitiei, dar fara de care prea multe din tainele ultimilor 20-30 de ani ar fi ramas ascunse de ochii oamenilor obisnuiti.

Share