grafitti

target: compromisul de la Helsinki și acceptarea Rusiei în KFOR

by

18 iunie 1999

“În week-end-ul ăsta nu vor circula autobuzele! O să fie tot mai greu.” Acestea sunt cuvintele cu care ne-a întâmpinat Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, la cafeaua de dimineață. Tocmai mâncasem o omletă. Problema nu apăruse din cauza Primăriei, care avea bani să cumpere carburanți, ci a guvernului, care nu mai avea de unde să o aprovizioneze. Cantitatea livrată abia dacă putea să acopere necesarul pentru funcționarea sistemului de alimentare cu apă și mașinile Salubrității. Adevărul era că încă mai exista motorină pentru agricultură și poate că s-ar fi găsit și pentrul transportul in comun, însă regimul de la Belgrad descoperise un nou instrument cu care șicana Opoziția. Primăria era condusă de partidul lui Vuk Draskovic și pentru problemele din transport, lumea îl injura pe primarul Mihajlovic. În plus, era un subtil avertisment către populație. În acest fel, liderii SPS demonstrau susținătorilor Opoziției că nu ajunge să câștige mici felii din tortul Puterii, atât timp cât frâiele erau în mâinile altcuiva. Reacția conducerii Primăriei era slabă, deocamdată, mulțumindu-se să facă apel la Guvern să le permită achiziționarea de carburanți de pe piața liberă, nu doar din sistemul de stat.

Oricum, m-am mirat suficient că au reușit să repare rapid sistemul de aprovizionare cu apă. Astăzi, rezerva Belgradului a atins 85 % din capacitatea normală, ceea ce anula orice problema. Primăria a anunțat că va începe deratizarea și dezinsecția, iar în câteva zile vom scăpa de țânțari, pentru că vor putea fi pulverizate substanțe chimice din avion. Când mă gândeam că la noi, ne luptăm în fiecare vară cu țânțarii, fără ca vreunui primar să-i pese, mă umfla râsul amintindu-mi că, spre finalul războiului, edilii orașelor iugoslave își cereau scuze locuitorilor că nu puteau ridica avioane, să facă dezinsecția la timp.

Pentru a da încă un semnal sârbilor că reconstrucția a început, s-a anunțat și organizarea unei licitații pentru refacerea clădirii Guvernului, greu avariată de bombe, după proiectul lui Nikolai Krasnov, arhitectul care a ridicat-o. Autoritățile își demonstrau și grija pentru provincia Kosovo, pentru a arăta că încă mai aparține Serbiei. Ministrul Industriei, avertiza azi că Priștina va rămâne fără curent și apă, dacă trupele KFOR nu vor asigura securitatea lucrătorilor companiei de electricitate EPS. Erau necesare lucrări de reparații la instalațiile de la Belacevac și Dobro Selo, la termocentralele Kosovo A și Kosovo B și la liniile de înaltă tensiune, însă toate se aflau în zonele în care UCK își făcea de cap. Se spunea că Serbia are capacitatea de a livra energie electrică tuturor consumatorilor din Kosovo, însă instalațiile trebuie reparate. Încă un mic instrument de presiune.

Inițiativa sindicaliștilor de la FIAT nu a trecut neobservată și ziarele și-au făcut datoria, continuând să sugereze că uzinele italiene ar putea deveni partener pentru fabrica de automobile “Zastava” din Kragujevac. Începeam să cred că, în intermedierea afacerii, politicienii de la Putere au fost mână în mână cu cei din Opoziție, pentru că ideea cu FIAT prea era indusă din toate părțile. Lucrurile nu stăteau la fel în turism. Principala zona turistică era superbul litoral al Adriaticii, aflat în Muntenegru. Aici erau prognozate pierderi de 100 de milioane de mărci în acest an, deoarece nu se putea conta nici măcar pe 20 % din turiștii de anul trecut. Velibor Zolak, directorul agenției de turism a Muntenegrului, îi prevenea pe sârbi că, atât timp cât hotelurile muntenegrene plătesc curentul în valută, îi va considera pe sârbi turiști străini, percepându-le tarife ca atare. În Iugoslavia era menținut dublul regim turistic, cu tarife diferențiate pentru sârbi, față de străini.

Washingtonul a cerut în mod oficial, cetățenilor sârbi din Kosovo să nu părăsească provincia și să aibă încredere în KFOR, informează AFP. Apelul a fost lansat de purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, James Foley, care a afirmat că “NATO și KFOR sunt hotărâte să creeze în Kosovo un climat de securitate, care să fie la fel de benefic pentru fiecare dintre comunitățile care trăiesc acolo”.

Patriarhul Pavle obținuse ieri de la generalul Michael Jackson promisiuni ferme că militarii KFOR vor proteja așezările și bisericile sârbilor, vizate în mod special de separatiștii albanezi, care vedeau în ele un simbol al culturii celor pe care îi urau pentru greșelile conducătorilor lor. Secretarul general al NATO Javier Solana promitea că, în maximum 4 luni, UCK nu va mai deține nici o armă. Hashim Thaqi, liderul UCK, îi ruga pe sârbi să revină la casele lor, pentru că nu au de ce să se teamă. Apeluri zadarnice, pentru că exodul continua. 15.000 de oameni plecaseră din regiunea Dragas, anunța un ziar, adăugând că sediul Poliției sârbe din localitate a devenit cartier general al UCK. Refugiații povesteau că terasele din piața centrală a orașului erau pline de luptători UCK, cu armele la vedere, iar incidentele continuau.

Pe de o parte, se anunța că germanii din KFOR le-au pus în vedere separatiștilor albanezi să nu mai poarte arme, anunțându-l pe Ekrem Rexha, cel ce își spunea “comandantul Drini“, că vor dezarma orice luptător UCK care va umbla înarmat pe străzile Prizren-ului. Pe de alta, un băiat de 16 ani a fost ucis în timpul unui atac lansat de UCK împotriva unui convoi de refugiați sârbi care se întorcea în Kosovo venind din Muntenegru. Erau vreo 50 de sârbi din Pec, care nu au vrut să țină cont de avertismentele polițiștilor muntenegreni și au căzut într-o ambuscadă organizată de UCK lângă satul Savine Vode, la 5 kilometri de granița cu Muntenegru. Sârbii aveau și ei arme și au tras împotriva atacatorilor, omorând doi dintre ei.

Germanii din KFOR și-au luat treaba în serios și au intrat peste luptătorii UCK care ocupaseră sediile Poliției și Primăriei din Prizren. Cu această ocazie, au eliberat 15 persoane “arestate” de albanezi și au confiscat o rachetă, 50 de pistoale mitraliera Kalașnikov, cartușe, pistoale și muniție. În clădire, germanii au găsit cadavrul unui bărbat de 70 de ani, legat cu lanțuri de un scaun și omorât în bătaie. Încă de marți, de când au venit, luptătorii UCK au început să percheziționeze case și să îi “aresteze” pe sârbi sau pe țigani, acuzați că ar fi colaborat cu sârbii. Incidentul i-a iritat pe disciplinații militari germani, care le-au pus încă o dată în vedere albanezilor că nimeni nu mai are voie să umble înarmat prin oraș.

La Priștina, trupele KFOR au adunat până acum 200 de automate și 172 de pistoale. La Srbica, însă, luptătorii UCK au năvălit cu mașinile pe străzi și au început să tragă rafale de mitralieră, pentru a-i teroriza pe localnici. Militarii francezi din Kosovska Mitrovica au trimis rapid câteva blindate și tancuri, cerându-le albanezilor să-și predea armele. Informația o aflasem prin Internet, de pe “mIRC“. Sârbul care o anunțase spunea că, în jurul prânzului, militarii KFOR și luptătorii UCK stăteau față în față și negociau aprins dezarmarea.

Pe de o parte, Guvernul iugoslav a deschis azi la Priștina un birou al Comitetului pentru Cooperare cu KFOR, condus de Stanimir Vukicevic, reprezentant al Ministerului de Externe. Comitetul fusese creat pe 11 iunie, de Guvernul iugoslav, la conducerea acestuia fiind numit Nebojsa Vujovic, adjunctul ministrului federal de Externe. Pe de alta, un sârb a fost împușcat lângă sediul Poliției din Priștina și dus în stare gravă la spital de militarii KFOR. Mai târziu, un grănicer iugoslav a fost rănit de tiruri de armă provenind dinspre teritoriul Albaniei, la postul de frontieră muntenegrean de la Bozaj.

La Zegra, pușcașii marini americani au dezarmat 200 de albanezi, iar la Gnjilane – alți 116. După ce au fost sechestrați 3 zile, frații Boban și Slavisa Krstic din Priștina, răpiți de albanezi, au reușit să scape și se ascundeau la niște prieteni. La Kojlovica, un albanez, însoțit de cei 3 fii ai săi, a intrat în curtea lui Dragan Jovanovic, pe care l-a omorât, gloanțele rănind-o grav și pe mama sârbului, care încercase să-și apere fiul cu propriul trup. La Vucitrn, sârbii rezistau în fața asediului declanșat de albanezi încă de aseară, iar trupele KFOR întârziau intervenția, deși fuseseră anunțate. În satul Janjevo, albanezii cuceriseră sediul Poliției și nu se știa nimic despre familia lui Josip Ivanovic, care locuia alături. Nici despre Djakelj Djukaj, șeful organizației din Pec a partidului Stânga Iugoslavă (JUL), nu se mai știa nimic după ce fusese răpit de UCK.

După prânz, nu mi-au mai venit din Kosovo decât vești proaste. Azi-noapte, pe la ora 3:00, în fața cartierului KFOR din capitala Macedoniei, Skopje, explodase o bombă ce fusese amplasată sub o furgonetă din parcare. Atentatul nu a fost revendicat de nimeni, însă nici nu a provocat victime sau pagube materiale. Luptătorii UCK au blocat intrarea în spitalul din Priștina și nu au mai lăsat pe nimeni să intre sau să iasă din cladire. În jurul spitalului, s-au adunat câteva zeci de medici albanezi, care cereau cu vehemență să fie lăsați să acorde asistență medicală bolnavilor. Trupele KFOR chemate la fața locului nu înțelegeau ce se întâmplă și nu știau cum să acționeze. Membrii UCK veniseră să-i oprească pe puținii medici sârbi care mai rămăseseră la Priștina să mai aibă acces în spital, spunând că au destui medici albanezi. Aceștia, la rândul lor, nu doreau să se despartă de colegii lor sârbi, alături de care îngrijiseră atâți răniți și bolnavi în timpul bombardamentelor.

Militarii francezi din KFOR au intervenit pentru a-i scoate din mănăstirea Devic pe luptătorii separatiști care o ocupaseră de câteva zile. Când i-au văzut venind, albanezii au început să scandeze “NATO! NATO!” și s-au retras. În mănăstire mai rămăseseră 9 călugărițe și un călugăr. Maica Anastasija, stareța mănăstirii, a povestit că duminică dimineață, 30 de albanezi înarmați, purtând uniformele UCK, au năvălit și s-au instalat aici, terorizându-le și vandalizând lăcașul. Deși existau zvonuri că una dintre călugărițe – cea mai tânără – ar fi fost violată, stareța a negat, spunând că doar au fost amenințate și terorizate.

“Au spus că vor șterge toate semnele prezenței noastre,” a povestit călugărul aflat la Devic. “Nimeni nu a fost bătut, doar au tras cu mitralierele pe deasupra capetelor noastre.” Albanezii au spart geamurile care protejau icoanele, iar pe una din ele au gravat semnul UCK. Picturile murale – foarte vechi și conservate cu grijă, mănăstirea datând din secolul al XV-lea – au fost zgâriate și acoperite cu grafitti, iar piatra funerară a Sfântului Ioanichie, aflată într-una dintre capele, a fost sfărâmată. Au fost distruse lustrele, cădelnițele, diademele și crucile de argint, iar banii măicuțelor, două mașini și patru tractoare au fost furate. Azi-dimineață, protejați de forțele speciale norvegiene, arhiepiscopul de Pec și mai mulți preoți sârbi au venit să vadă ce s-a întâmplat și au plecat îndurerați, fără să facă nici o declarație.

Haosul din regiune își punea amprenta și pe situația din taberele de refugiați albanezi, care se goleau pe măsură ce oamenii se întorceau la casele lor. Profitând că atenția tuturor era îndreptată spre Kosovo, un grup de 20 de albanezi înarmați au încercat, în două rânduri, să jefuiască tabăra de la Kukes, în timpul atacului fiind rănit un paznic. “Sătenii au invadat tabăra prima oară în cursul nopții de miercuri spre joi, apoi, a doua oară, joi după-amiaza,” a declarat Anita Kwok, purtător de cuvânt al organizației umanitare “Medecins sans frontieres“. Ea a spus ca ambele tentative de atac au eșuat, iar Poliția îi urmărește pe făptași. “Am început să transferăm refugiații într-o altă tabăra, unde le putem asigura mai bine securitatea.” La Kukes au mai rămas 2.000 de refugiați albanezi, majoritatea intenționând să se întoarcă în Kosovo cât mai curând.

Orasul Urosevac este pustiu. Circa 20.000 de sârbi și-au părăsit locuințele, refugiindu-se în Serbia de teama UCK. “Ieri, odată cu sosirea americanilor, în Urosevac au intrat și luptătorii UCK, aceștia instalându-se imediat în sediile Primăriei și Poliției,” a povestit Miroslav Cemerikic, unul dintre refugiați. “Au mai rămas doar câțiva bătrâni, care nu au vrut în ruptul capului să-și părăsească gospodariile.” Cemerikic a spus că luptătorii UCK au atacat convoaiele de refugiați sârbi, răpind 50 de bărbați.

Soren Jessen-Petersen, adjunct al Înaltului comisar ONU pentru refugiați, a declarat că, în ultimele 3-4 zile, în Kosovo s-au întors peste 50.000 de refugiați albanezi, însă au plecat tot atâția sârbi. El speră că venirea patriarhului Pavle la Pec să oprească exodul sârbilor și că 90 % dintre albanezii din taberele de refugiați vor reveni la casele lor înainte de căderea iernii. “Nu există nici un motiv ca sârbii care nu au fost implicați în comiterea de fărădelegi să plece din Kosovo,” a încercat Petersen să explice. “Dimpotrivă, știm că mulți dintre ei i-au ajutat pe albanezi să se ascundă din fața forțelor paramilitare sârbe.” Știa el, dar acum, cine mai avea vreme să-i aleagă pe sârbii buni de cei răi? Cuprinși de euforia victoriei, luptătorii UCK simțeau nevoia să plătească anii de umilințe si de teroare la care fuseseră supuși.

Patriarhul Pavle a fost întâmpinat cu bucurie de sârbii rămași la Pec. Adresându-se militarilor din KFOR, Pavle le-a explicat: “Mitropolitul Amfilohije a spus că Patriarhia din Pec este Westminster-ul sârbilor, Notre Dame-ul sârbilor, Ierusalimul sârbilor. Dacă nu dezarmați UCK și îi lăsați să ne terorizeze, nici aici nu va mai rămâne vreun sârb.” La Pec mai erau câțiva călugări, doi preoți și cam 100 de localnici. La mănăstirea Decani mai erau 22 de călugări și 17 săteni, iar la mănăstirea Gracanica – episcopul Artemije și monahii de la Prizren.

Consiliul ambasadorilor al NATO a mandatat KFOR să acorde asistență anchetatorilor TPI aflați în provincie, a declarat procurorul Louise Arbour, citat de AFP. “Consiliul a acordat o susținere explicită activităților Tribunalului,” a explicat Arbour la sediul NATO din Bruxelles. Ea a precizat, totodată, că 10 anchetatori ai TPI se află deja în Kosovo și că noi echipe din Marea Britanie, Statele Unite, Canada și Franța urmează să sosească în zilele următoare.

Viața politică din Serbia îmi dădea senzația de improvizație și dezorganizare. Din când în când, câte un politician mai avea o zvâcnire de realism, cum s-a întâmplat astăzi cu Zoran Djindjic, președintele Partidului Democrat. Acesta a participat la Viena la o conferință numită “Cealaltă Iugoslavie“, unde a spus că atacurile aeriene ale Alianței Nord-Atlantice împotriva Iugoslaviei au complicat lupta politică. “Înainte de război, Milosevic era deja destabilizat. Dacă războiul nu ar fi avut loc, pariez că Milosevic ar fi fost înlăturat până în anul 2000. Acum va fi ceva mai complicat,” a explicat el. “Mă aștept ca, în această toamnă, să existe revendicări sociale și economice, revendicări legitime.” Djindjic a atras atenția că popularitatea lui Milosevic nu a crescut în urma războiului, ci este doar o aparență creată cu ajutorul mass-mediei din Serbia, atent supravegheată și manipulată de președintele iugoslav. “Trebuie să găsim mijloacele de a schimba peisajul mediatic din Serbia, pentru că – în caz contrar – viitoarele alegeri se vor desfășura la fel ca în anii trecuți, adică trucate și manipulate.”

Liderul SPO Vuk Draskovic și-a continuat turneul prin țară, sperând să-i convingă pe sârbi că merită să-i ia locul lui Slobodan Milosevic. Am văzut imagini de la vizita sa la Niș. Desigur, doar la Studio B. Draskovic a mers pe jos pe străzi către teatrul din centrul orașului, unde era așteptat de susținătorii săi. Oamenii se opreau pe stradă și l-au aplaudat frenetic când a îmbrățișat câțiva soldați sârbi, întâlniți “întâmplător” pe drum. În sala mare a teatrului din Niș, Vuk Draskovic a cerut încă o dată organizarea de alegeri libere și a adus acuzații dure la adresa liderilor radicali, vechii săi dușmani. “Nu poate exista reconstrucție fără o schimbare politică,” a afirmat el. “Trebuie să dăm un semnal Occidentului, să-i spunem: “Priviți! Aceasta belea pleacă de pe capul nostru!” și – în 5 ani – Serbia va deveni o Elveție a Balcanilor. Nu se poate reconstrui țara fără bani și nu vor veni bani, fără schimbări democratice. Dacă vom încerca să construim ce a dărâmat NATO doar cu lozinci, drapele și cântece patriotice, vom avea nevoie de 30 de ani!”

Ceilalți actori de pe scena politică au ieșit și ei, puțin, la rampă. În numele Partidului Democrat, vicepreședintele Slobodan Vuksanovic a cerut din nou tuturor formațiunilor din Opoziție să se unească. Liderul partidului Noua Democrație Svetozar Krstic considera că, până la organizarea de alegeri anticipate, țara ar trebui condusă de un guvern de tehnocrați. Coaliția Sumadija a anunțat la Kragujevac că a strâns deja câteva sute de semnături pe o petiție în care se cere demisia lui Slobodan Milosevic. Partidul Democrat din Serbia acuza Uniunea Europeană pentru menținerea nejustificată a sancțiunilor împotriva Iugoslaviei, care nu servesc decât regimului Milosevic, pentru că poate arăta cu degetul către un Occident nemilos, ce dorește nimicirea definitivă a sârbilor.

În acest timp, Slobodan Milosevic îl primea la palatul prezidențial pe celebrul muzician grec Mikis Theodorakis, mulțumindu-i pentru susținerea acordată Iugoslaviei în timpul războiului. Președintele iugoslav nu era prea îngrijorat de inițiativele oponenților săi. Știa cum să oprească mediatizarea acestora. La Cacak, de exemplu, Consiliul local se zbătea fără șanse ca Ministerul federal al Informațiilor să legalizeze dreptul postului local de radio Joker să utilizeze frecvența pe care a folosit-o în timpul războiului. Frecvența pe care acesta funcționase fusese preluată de RTS în 23 aprilie, o săptămână mai târziu, Consiliul local autorizând radioul să funcționeze pe alta. Atunci, Joker servea intereselor lui Milosevic. Acum, însă, nu mai era nevoie de el și ministerul amenința că-i va opri emisia.

“Am ajuns la un acord în termenii ceruți de NATO și Rusia,” a declarat William Cohen, care a semnat documentul în această seară, la Helsinki, împreună cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov, relatează AFP. “Forțele rusești vor rămâne sub controlul național rusesc și vor avea un reprezentant în cadrul comandamentului KFOR,” a precizat Ivanov. Mareșalul Igor Sergheev, ministrul rus al Apărării, a declarat, la rândul său: “Am găsit o soluție alternativă pentru sectorul nostru, care ne permite să participăm din plin la procesul de pace, păstrând controlul trupelor noastre. Suntem mulțumiți de această soluție.” Precizând termenii compromisului, William Cohen a explicat: “Trupele rusești se vor afla sub controlul tactic al KFOR și sub control operațional rusesc“. Potrivit Itar-Tass, rezultatul acestor negocieri a fost posibil datorită noilor dispoziții date miniștrilor săi de către Boris Elțîn.

Așteptam cu toții rezultatul negocierilor de la Helsinki, însă acesta a venit prea târziu pentru ca eu să pot aduna reacțiile sârbilor, ca să le povestesc la Știrile ProTV de la 19:30. Am transmis doar detalii despre ziua care a trecut, dar am rămas atent să aflu ce s-a întâmplat acolo. Ceva mai devreme, Javier Solana se declarase optimist în privința negocierilor, care plecau de la premisa că ambele părți doreau ca Rusia să facă parte din KFOR.

Pentru a-și putea asigura participarea la KFOR, Rusia a trebuit să cedeze în mai multe puncte majore și acordul încheiat părea mai favorabil Alianței Nord-Atlantice. Până la urmă, după ce negocierile au bătut pasul pe loc 3 zile, tocmai din această cauză, rușii au abandonat pretenția de a avea un sector operațional independent în Kosovo. Trupele rusești vor fi repartizate în 3 din cele 5 sectoare stabilite de NATO în Kosovo: american (estul provinciei), francez (nord) și german (sud). Așa cum bănuiau și sârbii, fără să creadă în promisiunile lui Milosevic și ale Moscovei, prezența rușilor în Kosovo nu va fi decât una simbolică. De la cei 10.000 de soldați pe care se lăudau că îi vor trimite în provincie, în acord nu se mai menționa decât de un contingent rusesc de 3.600 de oameni.

Cea de-a treia pretenție crucială a rușilor, privind comanda trupelor din Kosovo, a fost rezolvată printr-o singură propoziție: “Trupele rusești se vor afla sub controlul tactic al KFOR și sub control operațional rus.” Adică, rușii își vor comanda soldații, însă ordinele vor veni de la comandamentul general al KFOR, controlat de NATO, deși aici au fost cooptați și oficiali ruși. Târgul a fost făcut rapid, la ordinul lui Boris Elțîn, care avea nevoie de el, ca atu în discuțiile de duminică cu Bill Clinton, de la încheierea summit-ului G-8 de la Koln, pentru a mai cere sprijin financiar pentru economia în agonie a Rusiei.

“Militarii ruși nu sunt deloc satisfăcuți de acordurile încheiate la Helsinki,” avea să scrie cotidianul moscovit “Sevodnia” în numărul său de mâine. “Aceste acorduri prevăd crearea unui stat major unificat al KFOR, în care NATO să joace un rol de primă mână. S-a promis Rusiei că, în acest comandament unificat, vor fi incluși mai mulți ofiteri ruși. Încă nu putem să ne dăm seama care vor fi prerogativele concrete ale reprezentanților ruși în statul major al KFOR și nici cine va da ordine militarilor ruși.”

Nemulțumirea era justificată. Acordul revitaliza Consiliul comun NATO-Rusia, care dădea dreptul rușilor să supravegheze – fără veto – acțiunile NATO. Rusia suspendase activitatea consiliului, odată cu lansarea operațiunilor NATO împotriva Iugoslaviei, iar acum, pentru Kosovo, schimburile de informații vor rămâne la nivel de consultări. Rușii vor avea un general, asistat de 10 ofițeri, la Cartierul general al NATO de la Mons, și un general și câțiva ofițeri în Cartierul general al KFOR de la Priștina. Ca desfășurări de forțe, rușii vor păstra comandamentul aeroportului Slatina, susținuți logistic de 600 de militari. Vor avea 1.500 de militari în sectorul american, 750 în cel francez și alți 750 în cel german.

Ca de obicei, vocea oficialilor de la Belgrad era agenția de presă iugoslavă Tanjug, care a anunțat că acordul de la Helsinki era mulțumitor, deoarece confirma “caracterul internațional” al forței de menținere a păcii în Kosovo. Limbajul folosit în comentariul agenției era în ton cu eforturile oficialităților de la Belgrad de a convinge populația că nu a pierdut definitiv provincia Kosovo. KFOR era denumită “forța internațională de pace sub egida Națiunilor Unite“, iar generalul Michael Jackson nu era decât “comandantul forțelor occidentale din cadrul trupelor de pace ale ONU”. Oamenii de rând nu s-au lăsat păcăliți și au înțeles că rușii i-au lăsat de izbeliște din nou. Și-au dat seama că rușii nu mai aveau forța de a ține piept NATO și ar fi acceptat orice compromis care i-ar fi scos basma curată din această poveste. Deși prezența rușilor în Kosovo era fluturată ca o încurajare pentru sârbi ca să rămână în provincie, aceștia știau că, dacă ar fi să rămână, tot la militarii NATO trebuiau să apeleze pentru protecție.

Vicepreședintele PNR Virgil Măgureanu a declarat în cadrul unei conferințe de presă la Cluj că partidul său nu este de acord cu decizia actualei Puteri de a-l declara pe Slobodan Milosevic și pe apropiații acestuia persoane indezirabile în România, transmite corespondentul Mediafax. Măgureanu a afirmat că nimeni nu a solicitat opinia Executivului din România referitoare la Milosevic, motiv pentru care Puterea nu trebuia să se pronunțe asupra acestei probleme. “Atitudinea denotă obediență și lacheism,” aprecia Măgureanu, subliniind că partidul pe care îl conduce va păstra relațiile de bună vecinătate cu țările din apropierea României.

Seara, m-a sunat Sergiu Toader, directorul Știrilor ProTV, să afle dacă totul e în regulă cu mine și m-a anunțat că mi-a trimis niște bani prin Ambasada României. M-a rugat să-i confirm câteva detalii pe care le aflase despre viața Mirei Markovic, nevasta lui Milosevic. Ca de obicei, serviciile secrete înclinau să atribuie comportamentul soților Milosevic unor tare din copilărie și răspândeau tot felul de zvonuri, preluate de anumiți ziariști. Zvonuri care trebuiau verificate, pentru că, uneori, aveau un sâmbure de adevăr. L-a întrebat pe Nelu Madjinca și acesta mi-a povestit că, într-adevăr, viața Mirei Markovic a fost foarte marcată de moartea dramatică a mamei sale. Aceasta se îndrăgostise de un partizan, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și, când a rămas însărcinată, a coborât din munți la Pozarevac, să nască. După ce a adus-o pe lume, mama Mirei a fost torturată de nemți și apoi executată de partizanii sârbi, pentru trădare. Fata a fost crescută la o mănăstire. Nelu îmi spunea că mama Mirei Markovic ar fi fost de origine română. Cu certitudine, moartea mamei sale a marcat-o foarte tare pe viitoarea soție a președintelui iugoslav, ea revenind adesea asupra acestui subiect, într-un jurnal pe care l-a publicat la o editură din Belgrad.

Sergiu insista să găsească o soluție pentru a face transmisii live, cu imagini, de la Belgrad. I-am explicat încă o dată că nimeni nu risca să o facă pentru mine, care nu mai aveam acreditare de la Centrul militar de presă, atâta vreme cât mai este în vigoare starea de război. Sergiu începuse să mă îngrijoreze, de când apăruseră criticile la adresa ProTV, pe motiv că nu exploatează suficient imaginea mea, când atâta lume îmi aprecia transmisiile. Îl înțelegeam și îl aprobam, doar că mă deranja că era vorba de mine și mă îngrozea ideea de a deveni o “vedetă ProTV“. Mi-a spus că ar fi dorit să-mi trimită un cameraman la Belgrad, să mă filmeze peste tot pe unde mi-am petrecut nopțile și zilele în acest război, încercând să reedităm tot ce se întâmplase atunci. Singura problemă era că, pentru a veni cu camera video în Iugoslavia, echipa ProTV avea nevoie de viză de intrare în țară. O aberație inventată de autoritățile de la Belgrad pentru jurnaliști, deoarece nici un cetățean român nu avea nevoie de viză pentru a intra în Iugoslavia. În timp ce vorbeam, Mile Cărpenișan mi-a făcut cu ochiul și a ridicat două degete. M-am prins imediat ce voia să zică. I-am spus lui Sergiu să trimită echipa, pentru că voi aranja eu intrarea lor în țară, însă nu-i pot explica la telefon cum voi face. A râs și mi-a răspuns că o va trimite, dar m-a rugat să am grijă.

Înainte de a închide telefonul, i-am povestit și lui pățaniile unui subofițer britanic, Gordon Easton, care plecase aseară de la Salonic, cu gândul de a ajunge în Kosovo. Tipul era un specialist scoțian în fotografierea de gropi comune și, după ce s-a urcat la volanul Land Rover-ului din dotare, în loc să plece spre nord, către Kosovo, a luat-o spre sud, a condus 1.000 de kilometri fără să observe nimic neobișnuit și a ajuns astăzi într-o piață din Atena, unde s-a apucat să întrebe care e drumul spre Priștina. Un echipaj al Poliției l-a condus imediat la sediu și a chemat diplomații Ambasadei Marii Britanii, care i-au dat subofițerului toate îndrumările necesare. Acesta a mulțumit polițiștilor pentru ospitalitate și s-a urcat în mașină, demarând în hohotele de râs ale ziariștilor greci, care aflaseră de incident.

target: 37 de morți și 100 de răniți în 40 de ore, “pagube colaterale” ale NATO

by

31 mai 1999

Oricum, n-am dormit foarte mult, pentru că, la 8:47, s-a dat din nou alarma. Inițial, n-am crezut că e ceva serios, dar am auzit vuiet de avioane. Mile Cărpenișan s-a îmbrăcat mai repede decât mine, deși i-am spus că afară soarele e prea puternic ca să vedem ceva. Am avut dreptate. Nu reușeam să distingem nimic pe cer, însă la 9:17, o bubuitură a răsunat dinspre dealul Avala. Un firicel de fum a început să se ridice de acolo. Nu ne-am dat seama de unde vin celelalte 4 bubuituri care s-au auzit imediat după aceea. Am înțeles că proiectilele loviseră drumul dintre Ripanj și Ivanovic. Lângă Obrenovac, o femeie a fost rănită, când o bombă i-a distrus casa din satul Drazevac, două proiectile au avariat instalațiile electrice de la Boljevac, iar alte 4 au explodat lângă emițătorul de pe muntele Zvecka. Ceva mai devreme, fără să explodeze, o rachetă a distrus o casă în satul Rajkovac, de lângă Mladenovac. Alarma a încetat la 9:39 și am coborât în cameră. Pe hol, l-am întâlnit pe Eugen Mihăescu, care ne-a reproșat că nu l-am chemat pe acoperiș, însă i-am explicat că – oricum – era imposibil să vezi ceva în lumina puternică a soarelui.

Ne-am adunat în barul hotelului și, la o cafea, ne-am sfătuit cum să ne împărțim “sarcinile”, ca să aflăm cât mai multe și să nu ne călcăm în picioare. Mile s-a dus la Centrul militar de presă, unde avea acces fără probleme, fiind acreditat. A reușit să-l acrediteze și pe vărul său, însă cu greutate, pentru că acesta lucra ca freelancer și făcea fotografii pe care urma să le vândă unor ziare și reviste din Germania. Noroc că avea și pașaport românesc și că, de puțină vreme, la Centrul militar de presă venise și Slobodan Kreckovic, fostul viceconsul iugoslav la Timișoara, pe care îl cunoșteam cu toții și care l-a ajutat mult. Problema cea mai mare a fost să explice cum a ajuns la Belgrad, pentru că Mile îl băgase în țară fără să anunțe că Dobrivoi este jurnalist, iar sârbii cereau o serie de formalități greoaie pentru ziariști, înainte de a le permite intrarea în Iugoslavia.

Eu am rămas la Media Center, unde eram de-al casei. Am aflat că, la Surdulica, unde NATO bombardase azi-noapte sanatoriul, s-ar putea să fie mai mult de 20 de morți, pentru că autoritățile se temeau că există încă oameni îngropați sub dărâmături. În afara bătrânilor internați acolo, în câteva pavilioane ale sanatoriului fuseseră adăpostiți mai mulți refugiați din Croația, Bosnia și Kosovo. Surdulica părea un loc blestemat, pentru că, în 27 aprilie, unul din proiectilele lansate de piloții NATO asupra unei cazărmi ratase ținta, provocând cel puțin 20 de victime printre civili.

Evident, NATO a dezmințit informațiile potrivit cărora ar fi bombardat, în noaptea de duminică spre luni, un sanatoriu din Surdulica, cauzând moartea a cel puțin 20 de persoane, relateaza AFP. Potrivit colonelului Konrad Freytag, purtătorul de cuvânt al generalului Wesley Clark, avioanele Alianței Nord-Atlantice au atacat o cazarmă și un depozit de muniție, aflate în apropiere de Surdulica. “Aceste două ținte erau obiective militare legitime și ambele fuseseră deja vizate,” a anunțat colonelul Freytag. “Toate proiectilele și-au atins ținta. NATO nu poate confirma afirmatiile facute de sarbi privind victimele sau pagubele colaterale de la Surdulica.”

Bilanțul atacurilor din ultimele 40 de ore a fost tragic: 37 de morți și peste 100 de răniți. Toți civili. Și la Belgrad a fost anunțat un program de întrerupere a distribuirii curentului electric, pe cartiere. Deocamdată, centrul orașului încă era privilegiat și nu era inclus în acest program, însă cine știe ce ne mai aștepta. Ca să vedeți ce preocupari aveam noi în vreme de război: trebuia să ținem minte să ne cumpărăm pastile pentru aparatul împotriva țânțarilor, care își făcuseră apariția tot mai insistent. Primăria capitalei iugoslave a anunțat că, din cauza raidurilor aeriene, nu poate ridica avioanele utilitare, ca să împrăștie insecticide și solicita locuitorilor înțelegere pentru situația creată.

Deși orașul nu a fost atacat, n-am fost scutiți de bubuituri nici astăzi. La 11:30, într-un cartier de la periferie, a fost detonat un proiectil neexplodat. La 14:59, încă un avion a spart bariera sonică în apropiere, zguduind văzduhul. Am auzit o altă detonație puternica, la 15:50, despre care Comandamentul Apărării civile a anunțat că a avut aceeași cauză, însă de această dată, cu toții am simțit că a fost explozia unui proiectil, care lovise, probabil, un obiectiv militar. Mi-am mai notat că, la 12:55, asupra dealului Arapov și a satului Donje Sinkovce, de lângă Leskovac, au fost lansate 5 proiectile, în timp ce alte 2 explodau la 20 de kilometri distanță, în apropierea satului Medje.

La 15:30, în timpul bombardamentului asupra orașului Novi Pazar, s-au înregistrat din nou “pagube colaterale“. Unul din cele 14 proiectile de mare putere lansate de avioanele NATO a căzut lângă autogară și a lovit în plin un bloc cu 4 etaje. Primul bilanț al victimelor indica 11 morți și 23 de răniți, iar imaginile pe care le-am văzut filmate acolo erau îngrozitoare. Opt dintre morți erau – pur și simplu – rupți în bucăți. Între orele 17:01 și 18:25, a fost alarmă și la Belgrad, însă atacurile s-au concentrat asupra localităților din jur. Patru proiectile au explodat la Obrenovac, două au încercat să nimerească emițătorul radio de la Zvecka, două au căzut lângă satul Veliko Mostanice și alte trei au explodat la Ostruznica.

Ministrul francez al Afacerilor Externe Hubert Vedrine a declarat că războiul din Kosovo se apropie de momentul decisiv și că următoarele zile vor fi foarte importante, informează AFP. Întrebat la Bruxelles, cu ocazia reuniunii Consiliului Miniștrilor de Externe din țările UE, despre ultimele luări de poziție ale autorităților de la Belgrad, Vedrine a declarat că “trebuie acționat cu prudență și cu exigență, dar, în același timp, trebuie să nu se treacă pe lângă ceea ce ar putea fi începutul unei veritabile schimbări“.

belgrad, 31 mai 1999

Astăzi, Slobodan Milosevic a dat încă o dovadă a măiestriei sale politice. I-a convocat la o discuție pe toți liderii partidelor politice importante, pe care i-a convins să ceară Consiliului de Securitate al ONU adoptarea de urgență a unei rezoluții bazate pe principiile G-8, pentru încheierea agresiunii împotriva Iugoslaviei. Ca de fiecare dată, președintele iugoslav a evitat să fie cel care face astfel de solicitări, pentru a-și păstra imaginea de om care nu cedează în fața dușmanului. De această dată, nici nu cred că i-a fost prea greu să-i lămurească pe ceilalți politicieni să ceară oprirea războiului, aceștia dorind sincer să scape de această situație de criză, în care erau absolut incapabili să se descurce.

Cu ajutorul profesorului Lucian Pavel, am reușit să aflu mai multe amănunte despre bombardamentul de ieri după-amiază de la Novi Sad. Profitând de vremea superbă, un grup de tineri se dusese să facă plajă și baie în Dunăre, pe locul unde, până anul trecut, fusese amenajat un ștrand. Anul acesta, ștrandul nu mai fusese deschis, pentru că se afla prea aproape de clădirea Televiziunii, în permanență bombardată, și a scheletului podului Sloboda, prăbușit în valurile Dunării de rachetele NATO. “Pe la ora 14:00, când făceam baie, a sunat alarma,” povestea Snezana, o tânără de 29 de ani. “I-am văzut pe oameni cum se ascundeau și adăposteau într-un tunel bacul cu care se traversează acum Dunărea. Noi am mai rămas să fumăm o țigare. Deodată, am observat o rachetă care se îndrepta spre clădirea televiziunii. M-am aruncat pe nisip și mi-am acoperit urechile cu palmele. Băieții care erau cu noi au sărit și ne-au acoperit cu trupurile lor. După o detunătură cumplită, am văzut ciuperca exploziei și bucăți de beton au sărit în toate direcțiile. Am fugit să ne adăpostim și mi-am uitat prosopul pe plajă. Îmi pare rău că n-am îndrăznit să mă întorc să-l iau, pentru că mi-ar fi amintit toată viața prin ce am trecut.”

Iugoslavia dispune de circa 60 de kilograme de uraniu puternic îmbogățit, care riscă să cadă în mâinile unor grupuri scăpate de sub control, afirmă în ediția sa din luna iunie, revista “Jane’s Intelligence Review“. Aceste rezerve de uraniu – dintre care 10 kilograme sunt radioactive – se află la Institutul de Științe nucleare de la Vinca, în apropiere de Belgrad, unde este stocat, de asemenea, și combustibilul folosit, pe baza căruia, după retratare, s-ar putea obține 5 kilograme de plutoniu. “Jane’s” afirmă că serviciile americane de informații sunt îngrijorate în privința unei posibile utilizări a acestui uraniu, care, integrat unor explozibili convenționali, ar putea furniza Belgradului arme radiologice. Astfel de arme nu cauzează explozii puternice, însă pot dispersa materialul radioactiv în doze concentrate.

“Prezența uraniului puternic îmbogățit într-o regiune instabilă este și cauza unor îngrijorări de altă natură,” notează revista, care prezintă alte două ipoteze. Prima ar fi furtul acestor substanțe în scopul revinderii lor prin intermediarii ruși, care “au o oarecare experiență în materie”. Țările destinatare ar putea fi Irakul, căruia, în trecut, Iugoslavia i-a furnizat echipamente militare, sau Libia. O altă posibilitate ar fi ca Milosevic să se prevaleze de aceste substanțe ca de un mijloc de a exercita presiuni în timpul unor viitoare negocieri. “Jane’s” publica o hartă a Serbiei pe care sunt marcate cele două reactoare nucleare ale sale, situate în nord-estul Belgradului, precum și 8 unități de cercetare nucleară, dintre care 5 se afla la vest de Belgrad, una la Zemun, una la Novi Sad și una la Kragujevac. Harta identifică, de asemenea, 3 uzine de arme chimice, una la Baric, una la Lucani și una la Krusevac, la 30 de kilometri de granița cu Kosovo.

În timp ce mă aflam la Media Center, Eugen Mihăescu m-a rugat să-i transmit pentru “Cotidianul” încă un mic eseu scris la Belgrad. Se numea “Totul e paradoxal” și îl scrisese pe câteva bucățele de hârtie:

“Incredibil, NATO ne-a tăiat înghețata, nouă, jurnaliștilor români. Nu-i curent… Nu se poate transmite această senzație de pace, de viață normală care-și continuă ritmul. Zile liniștite, după nopți de război. Nopți fără dragoste, dar nedormite. Aseară, luam masa cu doi prieteni. Parcă eram la mare, după o zi de plajă. Eram în vacanță. Mici, bere, lăutarii cântau “Dunărea albastră“, o echipă a RTL-ului filma lăutarii. Deodată, urletul sirenelor a tăiat ritmul. Nimeni nu se mișca, totul continua. Ceva mai târziu, pe acoperișul hotelului, asistam la o noapte ce părea de Revelion. În care focurile de artificii brăzdau cerul, iar lumea la geamuri participa la distracție. Era prima zi a anului 2000. Nu-i adevărat, chiar acum trece un avion foarte jos. E liniște. Păsările zboară la sol înnebunite. Un copil țipă vesel, jucând șotron. Ei bine, de necrezut, nici o bubuitură și iată că a sosit pe tavă înghețata topită de căldură, înghețata cu multe căpșuni. Nici un român nu și-ar crede ochilor să vadă cum se petrec lucrurile aici. Căci e mai orb decât orbul cel ce nu vrea să vadă, zice un proverb chinez. Cineva îmi povestea cum, în timpul bombardării Ministerului Apărării al Republicii Federative Iugoslavia, atașatul nostru militar și unul dintre secretarii Ambasadei României se băteau pentru locul de sub birou, să se adăpostească, bineînțeles. Să fie oare adevărat? De necrezut. E drept că rachetele cădeau vizavi. Totul e paradoxal. În ultimele 24 de ore, în Iugoslavia au fost omorâți de agresiunea criminală a NATO 37 de oameni nevinovați și peste 100 au fost răniți. Și ei, nevinovați. Eugen Mihăescu, Belgrad, 31 mai 1999.”

Înainte de a ne întoarce la hotel, ne-am oprit să bem o cafea pe terasa din Trg Republike. Ieri, Eugen Mihăescu ceruse o înghețată și, văzând minunăția pe care i-a adus-o chelnerul, n-am rezistat ispitei și ne-am comandat și noi. Era delicioasă și îmi amintea de cea pe care o mâncasem în Franța, la o gelaterie vestită din Lyon. Înghețata se amesteca cu frișca proaspată și, în timp ce ne înfigeam lingurițele în cupa de sticlă, descopeream felii mari de căpșuni. Astăzi, n-am mai putut să ne satisfacem acest capriciu. Cu o față tristă, chelnerul ne-a arătat cu capul spre frigiderele goale. Nu era curent și abia atunci am realizat că nicaieri nu cânta muzica.

Am cerut niște ness-uri și ne-am hotărât să ne transmitem corespondențele chiar de pe terasă. Din când în când, privirile noastre urmăreau silueta unei fete frumoase și zâmbeam. Mile și-a transmis relatarea lui, iar eu așteptam să-mi vină rândul. Nu era Beavis de serviciu, iar tipul care-l înlocuia la sunet m-a sunat și mi-a spus doar atât: “Rămâi pe linie.” Și am auzit jurnalul. A urmat o lungă așteptare. 10 minute, 20, 30 și nu mai venea rândul știrilor despre războiul din Iugoslavia. Ceilalți mă întrebau ce se întâmplă și dădeam din umeri. Am încercat să mă fac auzit, dar nimeni nu mă băga în seamă. Mă lăsaseră pe linie și parcă uitaseră de mine. Telefonul se încălzise și vedeam cum mi se termină bateria. Și tot nu-mi venea rândul. Erau niște știri despre problemele de la admitere, a fost invitat în studio ministrul Andrei Marga, apoi alte știri. Eram turbat de furie.

În general, când era Beavis de serviciu, dacă nu avea timp să mai vorbească cu mine, măcar verifica, din când în când, dacă legătura nu s-a întrerupt. Sau mă anunța ora aproximativă la care urma să intru în direct și revenea cu 5 minute înainte. De această dată, nimic. Mi-a venit rândul abia după 50 de minute de când așteptam la telefon. M-am stăpânit și mi-am transmis corespondența, după care l-am sunat pe Horia Enășel și am făcut un scandal monstruos, explicându-i că, în condițiile în care eu nu știu cum să-mi mai economisesc bateriile telefonului mobil și le încarc când apuc, stau aiurea în legătură cu Bucureștiul. L-am amenințat că, data viitoare, voi închide – pur și simplu – telefonul. Și n-au decât să intre în panică până mă prind din nou. Horia mi-a promis că-l va pedepsi pe vinovat și va avea grijă să nu se mai întâmple așa ceva.

Parcă aflând de necazurile mele, sârbii au pornit din nou distribuirea curentului electric. M-am liniștit cu greu și mă durea capul. Nu mai știam dacă de nervi sau din cauza telefonului mobil. Pe drum spre hotel, am trecut pe lângă clubul de jazz al unui vestit muzician de avangardă din Iugoslavia, Oliver Mandic. Era plin de tineri, și înăuntru, și pe mica terasă din față. Lângă intrare, pe o tablă de lemn, scria cu cretă că băuturile au “preț de război“: toate costă 10 dinari, iar militarii au primul rând din partea casei. Ne-am oprit lângă Centrul Cultural Francez, Eugen Mihăescu făcând pentru noi o adevărată cronică de artă a zidurilor devastate și acoperite cu grafitti. Spre încântarea noastră, și-a continuat demonstrația și în fața centrelor culturale american, britanic și german, explicându-ne valoarea artistică și simbolică a acestor grafitti, considerate, mai ales în SUA, o formă a artei moderne.

“UCK este în continuă transformare, atât din punct de vedere politic, cât și militar,” a declarat Hashim Thaqi, conducătorul politic al organizației, într-un interviu acordat ziarului britanic “The Guardian“, la scurt timp după întâlnirea cu ministrul de Externe Robin Cook. “Forțele noastre se organizează și se profesionalizează: suntem o armată, cu o structură și o ierarhie, nu doar o serie de grupări înarmate. În schimb, ceea ce zice Rugova nu are nici o importanță. El nu mai are nici un control politic sau militar asupra a ceea ce urmează să se petreacă.” Întrebat de unde provin armele cu care este dotată UCK, Thaqi a răspuns: “de la prieteni democrați din Vest”, însă nu a vrut să precizeze dacă acest ajutor este furnizat cu vreo aprobare din partea guvernelor. “Poate istoria o va spune,” a comentat el.

Ajunși la hotel, n-am avut prea mult răgaz să ne tragem sufletul. La 20:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Hotărâsem să mâncăm la restaurantul hotelului, însă domnul Mihăescu nu a fost la fel de încântat ca și noi de cină, așa că i-am promis că, de acum înainte, de câte ori NATO ne va da voie, vom mânca seara în oraș. În Kosovo, deja căzuseră primele dintre cele peste 100 de bombe ce aveau să fie lansate de piloții NATO în cele 24 de raiduri în care au atacat provincia. Cel mai grav afectată a fost regiunea orașului Prizren, în care, de dimineață și până la ora 22:00, au explodat 82 de proiectile, dintre care 20 în raionul Gorozub, de lângă frontiera cu Albania.

La 17:30, zece rachete loviseră satul Rades, de lângă Dragas. Între 18:45 și 18:55, alte 8 explodau în satul Pirane. La 19:30, a fost atacată zona Priștinei, fiind bombardate aeroportul Slatina, orașul Lipljan și releul de televiziune de pe dealul Brankov, de lângă Zubin Potok. Priștina avea să mai fie bombardată după miezul nopții, când bombele au căzut între depozitele “Jugopetrol” și cimitirul din cartierul Gazimestan. Între 20:00 și 22:00, alte 6 proiectile au lovit satul Vlasnja. Patru atacuri puternice au fost înregistrate asupra localității Bujanovac, unde au explodat 30 de bombe, și nu a fost ocolit nici emițătorul de televiziune de pe muntele Pljackovica, de lângă Vranje.

Amnesty International a făcut publice o serie de mărturii ale femeilor victime ale unor violuri colective, timp de 3 zile, într-un sat din apropiere de Suva Reka, informează AFP. Mai multe femei, ținute în captivitate de la 21 la 23 aprilie de forțele sârbe, au fost violate, potrivit organizației, care, din motive de securitate, nu a dat publicității nici numele martorilor, nici cel al satului. “La 21 aprilie, bărbații tineri din sat au fugit din calea forțelor sârbe, lăsând în urmă circa 300 de femei, copii și 11 persoane în vârstă,” potrivit unui comunicat al Amnesty International, făcut public la Kukes. “Bărbații cu vârste între 50 și 90 de ani au fost separați de restul sătenilor și nu au mai fost văzuți în viață. Femeile cu copiii au rămas închise în trei case. Trei femei au declarat că au fost violate, iar mărturiile lor și ale altora lasă în mod clar să se înțeleagă că au fost și alte victime. Este foarte dificil să îi chestionăm pe refugiați. Sunt traumatizați, adesea confuzi și uneori le este frică să vorbească, deoarece o parte a familiei lor a rămas în Kosovo. Există numeroase crime și violuri, dar noi nu putem afirma că au existat execuții masive generale și până acum, nu avem nici o dovadă de genocid,” a explicat un purtător de cuvânt al organizației.

La 21:30, când abia terminasem de mâncat și ne-am oprit în bar, să bem o cafea, am auzit 4 bubuituri, după care becurile au clipit, parcă nedumerite, de câteva ori și am rămas în întuneric. Din nou, 4 rachete de croazieră – pentru că nu se auzise nici un avion – au lovit stațiile de transformare de la Bezanijska Kosa și Lestane, din cartierul Novi Beograd. De pe acoperiș, vedeam două coloane albicioase de fum și oamenii au început să-și aprindă lumânările prin case. La radio s-a anunțat că echipele de intervenție au început imediat să remedieze avariile, însă, în mai puțin de o oră, presiunea apei la robinete a ajuns la zero. Deși, după 3 ore, curentul a revenit într-un sfert din Belgrad, nici până dimineață, rezerva de apă a orașului nu a depășit 12,5 % din capacitatea normala și nu putea fi distribuită populației.

Al doilea raid aerian, de la miezul nopții, ne-a surprins pe acoperiș, comentând războiul. Cred că păream desprinși dintr-un film suprarealist: patru oameni stând pe scaune destul de confortabile, pe casa liftului unui hotel dintr-un oraș, în plin bombardament, înconjurați de sticle goale de Coca-Cola, bere și whisky. Unul cu casca unui radio minuscul în ureche, altul cu un aparat foto de gât. Și toți cu ochii ațintiți pe cer, către cele patru puncte cardinale. Avioanele veneau dinspre nord (din nou din spațiul aerian ungar sau românesc) și au atacat mai întâi orașul Pancevo. Opt proiectile au lovit obiective din nordul localității, din zona fabricii de avioane, unde vedeam un mare incendiu, iar unul a explodat în satul Omoljica. Antiaeriana Belgradului a intrat imediat în acțiune și a acoperit orizontul cu o pânză de foc. Piloții NATO nu au reușit să lanseze decât 3 rachete spre capitala iugoslavă, două lovind cazarma Zuce, iar una explodând pe dealul Avala. După care, riposta fiind prea puternică, au fost nevoite să se retragă.

S-au dus spre vest, atacând în 3 raiduri orașul Smederevo, pe care nu-l vedeam din cauza dealurilor, însă observam cerul înroșit de flăcări și tirurile antiaerienei. Fuseseră bombardate depozitele “Jugopetrol” din zona industrială și stația de transformare a energiei electrice de la combinatul “Sartid“. În același timp, alte avioane bombardau, pentru prima oară de la începutul războiului, orașul Kikinda, situat la câțiva kilometri de granița cu România. Aici, 3 proiectile au lovit o cazarmă din zona de sud-est, iar unul a distrus calea ferată către Timișoara, în zona satului Banatsko Veliko Selo. La ora 2:00, am văzut bombardamentele asupra Novi Sad-ului, proiectilele explodând în satele Cenej și Pezicevi, de la periferie. Locuitorii din Novi Sad se chinuiau fără apă și curent electric de duminică.

Uniunea Europeană estimează că, în cazul în care situația din Iugoslavia nu se agravează, consecințele economice pentru România sunt relativ limitate, a declarat directorul general pentru Afaceri Economice și Financiare din cadrul Comisiei Europene, Giovanni Ravasio. “Reformele economice din România nu sunt afectate de situația din Kosovo,” a spus el. Oficialul comunitar a apreciat că România ar da un semnal negativ instituțiilor internaționale în cazul în care ar explica o încetinire a reformelor prin situația din Iugoslavia. “UE ar putea acorda României, în contextul crizei din Kosovo, fonduri suplimentare, dar statele membre se vor întreba dacă România are capacitatea de a le absorbi în programe eficiente,” a adăugat și directorul general pentru Relațiile cu Europa Centrală și de Est din cadrul Comisiei Europene, Francois Lamoreux. “Noi credem că da.”

Ne-am gândit că atacurile s-au potolit și am coborât să dormim. Însă la 4:00, m-au trezit bubuiturile unor explozii. Mile a mormăit că el nu mai urcă pe acoperiș și m-am dus doar eu, amenințându-l că – data viitoare – va fi rândul lui. Când am ajuns sus, am mai văzut cum trage antiaeriana dinspre nord-vest și atacul a fost din nou respins. Coborând în cameră, nu mi-am putut reține un zâmbet: în sfârșit, cineva sforăia din nou în patul vecin. La 6:03, când m-au trezit alte bubuituri, n-am mai urcat nici eu. Se luminase de ziuă și știam că atacul nu va ține prea mult. Într-adevăr, la 6:25, a sunat încetarea alarmei aeriene. Înainte de a adormi liniștit, am mai verificat o dată robinetele. Degeaba. Erau tot seci.

target: NATO bombardează rafinăria și combinatul “Azotara” din Pancevo

by

17 aprilie 1999

Astăzi, mi-am început ziua cu zâmbetul pe buze, deși afară ploua mărunt. Am citit pe Internet mai multe analize despre războiul din Iugoslavia. Și nu știu cum s-au nimerit, dar nu erau deloc favorabile Alianței Nord-Atlantice. “Până acum, nu se vede că am câștigat noi,” era de părere William Hopkinson, analist pe probleme de apărare la Institutul Regal pentru Afaceri Internaționale din Marea Britanie. “Nu ne atingem obiectivele. Dacă scopul urmărit de noi era să-l determinăm pe Milosevic să își retragă forțele și să înceteze a-i mai hărțui pe etnicii albanezi, ce s-a întâmplat, de fapt, este tocmai contrariul.”

Dana Allin, expert în cadrul Institutului Internațional pentru Studii Strategice, explica: “Acest război a fost, până acum, un dezastru. NATO susține că a produs pagube reale, dar n-a făcut mare lucru. Între timp, Milosevic câștigă războiul demografic la sol, alungând etnicii albanezi din Kosovo.” Adică, așa cum spunea bancul care circula zilele acestea prin Belgrad: Bill Clinton va fi ales de sârbi ca viitor președinte al Iugoslaviei. Pentru că a reușit, în sfârșit, să-i unească pe sârbi, a reușit să golească provincia Kosovo de albanezi și a reușit să demoleze fabricile nerentabile ale țării.

Poliția macedoneană a descoperit o ascunzătoare a UCK într-o mină de crom dezafectată, în apropiere de Lojane (la 20 de kilometri vest de Kumanovo), a informat televiziunea națională. O mare cantitate de arme, în special mine, muniție și grenade, a fost găsită în mină. În momentul descoperirii, nici unul dintre ocupanții ascunzătorii nu se afla înăuntru, a precizat televiziunea macedoneană, care a prezentat imagini din mină, printre care și un stand pe care se aflau drapele și insigne UCK.

În acest moment, experții militari sunt unanimi în criticile lor la adresa Operațiunii “Allied Force“ din cinci puncte de vedere. În primul rând, s-a creat un precedent periculos. Se consideră că nu trebuia aleasă soluția unei campanii aeriene, în speranța că, după câteva raiduri, Milosevic va accepta să semneze acordul de la Rambouillet. Iată că au trecut 3 săptămâni și nimic nu s-a întâmplat. În al doilea rând, ineficiența raidurilor aeriene a început să clatine mitul omnipotenței aeriene a NATO. De altfel, acesta este un fals mit, având în vedere că, în Irak, NATO a avut nevoie de săptămâni bune pentru a distruge o parte din potențialul militar al lui Saddam Hussein. Al treilea cap de acuzare se referă la dozarea atacurilor, care ar trebui să crească în intensitate, însă, din dorința de a evita victimele civile, posibilitățile de atac sunt limitate. Un al patrulea reproș se referă la subestimarea capacităților de apărare ale adversarului, începând cu apărarea antiaeriană și terminând cu îndârjirea cu care sârbii refuză să capituleze. Și, nu în ultimul rând, liderilor NATO li se reproșează că nu folosesc mijloace pentru această parte a lumii (terenul era cunoscut, la fel ca tactica și dotarea Armatei iugoslave).

La toate aceste critici, aș mai adăuga una – cred eu – majora: experții NATO habar nu au despre mentalitatea sârbilor, despre felul lor de a fi și de a înțelege lumea, binele și răul. Occidentalii se mulțumesc să critice mentalitatea popoarelor ortodoxe, fără să priceapă care este esența acestei religii. Nu știu că un popor dârz, care a rezistat tăvălugului marilor imperii ale istoriei, poate să se mobilizeze să apere o bucată de pământ doar pentru că o consideră leagănul civilizației sale. Și au uitat ceva esențial: pentru că a fost nevoit să trimită în Iugoslavia 800.000 de soldați, Hitler a pierdut bătălia de pe frontul sovietic și, cu asta, cel de-al Doilea Război Mondial. Fără să reușească să-i înfrângă pe sârbi.

Operațiunea umanitară a NATO “Allied Harbour“, inițiată în vederea ajutorării zecilor de mii de refugiați albanezi din Kosovo care continuă să fugă în Albania, a fost lansată în mod oficial, a anunțat astăzi un purtător de cuvânt al Aliantei, citat de AFP. El a mai informat că generalul britanic John Reith a preluat comanda efectivului forței reunite a NATO, care va cuprinde 7.300 de militari de diferite naționalități.

Potrivit ONU, peste 330.000 de refugiați se aflau sâmbătă în Albania, ceea ce reprezintă o zecime din populația țării. Paskal Milo, ministrul albanez de Externe, a explicat într-un interviu că acest nou val de etnici albanezi din Kosovo care este împins spre Albania dovedește că Milosevic “vrea să curețe provincia Kosovo de albanezi. Acesta a fost visul de secole al Belgradului”.

O tensiune s-a creat între Macedonia, care refuză crearea de noi tabere de refugiați, și Occident, care insistă ca FYROM să construiască aceste tabere, pentru a putea primi miile de refugiati albanezi din Kosovo care continuă să sosească în această țară. Prin intermediul ministrului Apărării Nikola Kljusev, care prezidează celula de criză a guvernului macedonean, FYROM a respins categoric, în mass-media locale, cererea conjugată a UE, NATO și UNHCR.

La 10:45, în ciuda ploii mărunte și dese, 40 de alergători din 10 țări (printre care unul din Germania și unul din SUA) au luat startul în cea de-a XII-a ediție a Maratonului orașului Belgrad. În anul acesta, competiția a avut un caracter simbolic, fără învingători sau învinși, maratoniștii alergând sub deviza “Stop the War / Run the World“. Pe unele porțiuni din traseul cursei, care a străbătut principalele zone din Belgrad lovite de bombe, precum și cele două poduri, alergătorii au fost însoțiți de bicicliști, tinere pe patine cu rotile și chiar de localnici care alergau împreună cu ei. Sosirea a fost în centrul orașului, pe Terazije, unde toți maratoniștii au sosit în același timp și au primit coroane de lauri de la primarul Belgradului. Americanul Zane Branson, care a participat la maraton, a declarat că nu a avut nici o problemă venind în Iugoslavia. El a mărturisit că, deși își iubește țara, nu poate fi de acord cu politica americană în problema iugoslavă.

La ora 11:00, din fața bisericii Sf.Mark de pe bulevardul Tasmajdan, s-a dat startul într-un minimaraton de 5 kilometri, la care au participat câteva mii de belgrădeni de toate vârstele. Acesta a avut deviza “Run for fun / Not from bombs“. Astăzi fiind declarată Ziua Internațională de Solidaritate cu Iugoslavia, în Moscova și alte 10 orașe din Rusia, au fost organizate maratoane similare.

250 de persoane au participat astăzi, în Piața Revoluției din București, la un miting pro-sârb, organizat de Uniunea Sârbilor din România, anunță Mediafax. Românii care au participat la demonstrație purtau în piept cocarde reprezentând ținte, sub care scria “Next target“.

Până să sosească alergătorii, ne-am dus să vedem redeschiderea restaurantului McDonald’s. Vitrinele sparte de demonstranți au fost înlocuite cu panouri de lemn, pe care tinerii au desenat un graffiti imens, cu sloganul “Stop the bombs!” Mile s-a amuzat că siglele restaurantului au fost înlocuite cu unele noi, pe care “McDonald’s” era scris cu litere chirilice. Pe pereți a fost afișat un mesaj în care se atrăgea atenția că toți angajații sunt sârbi, sunt și ei ținta bombardamentelor, iar demonstranții erau rugați să lase avioanele NATO să distrugă restaurantele, dacă asta le va fi soarta. Dragoljub Jakic, directorul McDonald’s Iugoslavia, a promis că, din banii obținuți pentru fiecare hamburger vândut, 1 dinar va fi donat pentru victimele bombardamentelor.

“În cursul ultimelor săptămâni, Armata și Poliția sârbă, respectând ordinele directe ale președintelui Slobodan Milosevic, au golit satele și orașele din Kosovo și au incendiat sau distrus mii de case,” se arată într-o serie de manifeste lansate de avioanele NATO în zona Belgradului. Manifestele, din care ne-a arătat și nouă Dragan unul, dar nu a vrut să ni-l dea, erau scrise cu chirilice, dar într-o sârbă mai mult decât aproximativă. “Ne temem că mii de persoane nevinovate au fugit pentru a nu fi victimele pogromurilor lui Milosevic. Nu permiteți ca prin patriotismul vostru, îndreptat pe o cale greșită, să fiți făcuți părtași la aceste crime. NATO își va accentua atacurile, până când forțele care participă la execuția civililor din Kosovo se vor retrage, iar conducătorii voștri vor începe negocieri fructuoase. NATO este hotărâtă să-i apere pe cei fără apărare, aflați în Kosovo.” N-am auzit să-i fi dat lacrimile vreunui sârb când a citit manifestul, asta dacă a reușit să-l înțeleagă.

Sârbii anunță că, azi-noapte, alte două avioane ale NATO ar fi fost lovite de antiaeriană. Unul dintre ele, un aparat de tip A-10, a aterizat de urgență pe aeroportul Petrovec din Skopje. Eric Mignot, purtătorul de cuvânt al trupelor NATO din Macedonia, a declarat că avionul a avut probleme la motor, din cauza unor scurgeri de ulei, însă martori oculari de pe aeroport au dezvăluit că avionul fusese lovit în porțiunea de sub cabina pilotului, unde se află stocate rachetele. Un alt avion, de tip F-15, a aterizat de urgență pe baza de la Aviano, Italia, atins de proiectile. Pilotul a fost nevoit să-și decupleze rezervoarele de combustibil, pe care le-a aruncat, împreună cu bombele și rachetele pe care le purta, în lacul Garda. Muniția nu a fost activată și urma să fie recuperată de forțele NATO.

În mod ciudat, colegii mei de la București au uitat astăzi de mine. A fost singura zi din tot războiul în care nu am transmis nimic de pe frontul iugoslav. M-am simțit ciudat de stingher, de parcă aș fi fost inutil. Inutil pentru acești oameni, lângă care așteptam sirenele alarmei aeriene, vuietul avioanelor și bubuiturile exploziilor.

Franța a cerut să fie asociată la procesul de stabilire a obiectivelor care vor fi bombardate de NATO în Iugoslavia și a obținut un drept de veto în acest sens, a informat astăzi cotidianul “Liberation“, citând surse din cadrul Președinției. “Versiunea difuzată de Elysee afirmă că, în viitor, Consiliul francez al Apărării își rezervă dreptul de a se opune bombardării unora dintre ținte,” precizează cotidianul. Președinția a dat drept exemplu refuzul Franței ca bombardamentele să lovească o centrală electrică, fiindcă aceasta alimenta, în primul rând, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei. Sau una dintre antenele televiziunii din Belgrad, fiindcă aceasta se afla la doar doi metri de un imobil unde lucrează numeroși jurnaliști.

Sirenele, în schimb, nu au uitat să sune – ca de obicei – la 20:30. La ora 22:00, a trebuit să alergăm pe acoperiș. Bombele explodau în cartierul Rakovica și în zona aeroportului Batajnica. Dar deasupra Novi Sad-ului, s-au dat cele mai grele lupte de până acum. Raidurile se succedau în valuri, de câteva ori, antiaeriana sârbă reușind să le țină piept. A doborât două rachete și s-ar părea că și un avion, care ar fi căzut pe muntele Fruska Gora. Am văzut o primă explozie, la 22:17, cam în dreptul rafinăriei. La ora 1:00, când credeam că atacurile s-au mai potolit, o explozie imensă a luminat cerul. Ciuperca de foc s-a ridicat la sute de metri înălțime și a luminat totul pe o rază de câțiva kilometri. Incendiul a colorat norii în portocaliu cel puțin o oră. Locuitorii Novi Sad-ului, mai ales cei din cartierul Shanghai, de lângă rafinărie, au fost sfătuiți să-și pună pe față batiste ude, îmbibate în bicarbonat de sodiu, pentru a nu se intoxica cu fum.

Lângă noi, pe acoperiș era și Florin Dobre, cameramanul Antenei 1, care a reusit să filmeze bombardarea rafinăriei de la Novi Sad. Mile i-a atras atenția spre dreapta. Două rachete se îndreptau, parcă împinse lent de o mână nevăzută, către Rakovica. Din pădurile de pe marginea Dunării, s-a ridicat o rachetă SAM lansată de sârbi. Dar a ratat ținta. Apoi încă una și încă una și rachetele NATO au fost pulverizate în mii de scântei, deasupra zonei Usce și a podului Gazela. A urmat încă o rachetă lansată de unul dintre avioanele care survolau Belgradul. Sârbii au tras în zadar după ea. La câteva secunde după ce i s-a stins luminița din coadă, racheta NATO și-a atins ținta.

De după dealul care ne despărțea de Pancevo, s-a ridicat o ciupercă imensă de foc. I-am simțit căldura pe față, iar flacăra ei, care a stăruit la orizont aproape un minut, a luminat Belgradul ca ziua. Ne-am uitat, uluiți și speriați, unii la ceilalți. Abia am reușit să-l întreb pe Florin dacă a filmat scena. Fără să scoată un cuvânt, a dat din cap afirmativ. Două coloane uriașe de fum negru se învolburau către cer. Flacăra mai scăzuse dinspre Pancevo, dar încă înroșea cerul. Când ne-am mai revenit din șoc, o nouă ciupercă de foc s-a ridicat de după deal. Totuși, parcă nu era la fel de mare ca prima. În tot orașul se simțea miros de benzină arsă și deja ne durea capul. Comandamentul Apărării civile insista ca toată lumea să respire prin batiste înmuiate în bicarbonat de sodiu.

    Explozia de la Pancevo, după bombardamentul din 17/18 aprilie 1999

Abia după 4 ore, pompierii s-au putut apropia să stinga incendiul, deoarece exploziile au continuat. Fusese lovită fabrica de azotați “Azotara” și, încă o dată, rafinăria și combinatul chimic HIP. La 2:42, am auzit din nou avioanele și, imediat, antiaeriana. După 13 minute, am văzut o flamă albăstruie, fără să ne dăm seama de unde vine, și – instantaneu – iluminatul stradal dintr-un sfert din Belgrad s-a stins, iar postul de televiziune Studio B și-a încetat, brusc, emisia. Fusese lovită o centrală electrică din cartier.

Am coborât, încercând să aflu ce s-a întâmplat prin alte părți. Abia mai apucam să-mi notez. Milica Rakic, o fetiță de 3 ani, a fost ucisă de explozia unei bombe cu fragmentație, lansată asupra localității Batajnica, de lângă aeroportul cu același nume, care deservea capitala iugoslavă. Micuța se afla în baia de la etajul II al casei sale, când schijele unei bombe cu fragmentație au spart geamul, trecând prin ea și prin ușă. La Sremska Mitrovica, vuietul avioanelor s-a auzit după ora 22:00, iar 10 proiectile au lovit nord-vestul orașului. La 22:39 și 22:55, nouă explozii s-au auzit în satele Prijanovic și Pojega, de lângă Cacak. La 22:43, patru rachete au explodat în nord-vestul orașului Uzice. La 22:55, au fost bombardate instalatiile “Jugopetrol” din Valjevo.

La 2:11, patru rachete lansate din avion au nimerit – din nou – fabrica “Krusik” din Valjevo, fiind șterse de pe fața pământului cantina, centrul medical și două magazine, exploziile avariind clădiri situate la 200 de metri depărtare. Un incendiu de proporții a fost stins cu greu la cazarma din sud-estul orașului, iar flăcări înalte de 10 metri se puteau vedea pe străzile de lângă gardul fabricii. Priștina a fost din nou ținta atacurilor, aeroportul Slatina și releul de televiziune de pe muntele Goles fiind groaznic bombardate. Atacuri masive au fost și la Kragujevac și Bacevic, iar la Gnjilane a căzut o adevărată ploaie de proiectile, ce nu contenește de câteva zile.

Circa 24.000 de albanezi din Kosovo au intrat astăzi în Macedonia și Albania, ridicând la 735.000 numărul total al refugiaților din această regiune, potrivit cifrelor date publicității la Geneva de către UNHCR. De la începutul loviturilor aeriene, pe 24 martie 1999, UNHCR a numărat 564.000 de refugiați și în alte țări limitrofe, față de 170.000 de persoane care au fugit din Kosovo înainte de intervenția NATO.

Autoritățile macedonene au protestat pentru că forțele NATO staționate în țară au blocat accesul într-o zonă din nord, între Kumanovo și Tetovo, unde se presupune că s-ar fi prăbușit un avion, lovit de antiaeriana sârbă. Localnicii au descris explozia și au povestit că avionul a căzut lângă satul Tanusevci.

target: ziua surprizelor neplăcute

by

27 martie 1999

O zi plină de surprize neplăcute. Dimineaţă, am plecat, împreună cu Mile, către centru. La colţ, când am ajuns pe strada Knez Mihailova, unde se circula doar pe jos, după câţiva paşi, am fost opriţi de o patrulă de Poliţie.  “Sunteţi ziarişti! Actele !” Am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat unul la celălalt şi nu înţelegeam de unde au dedus aşa ceva. Eram îmbrăcaţi normal, doar eu aveam o geantă din piele pe umăr şi nu vorbeam în acel moment, ca să-şi dea cineva seama că suntem străini. Le-am arătat paşapoartele şi legitimaţiile de presă şi le-am explicat că abia luni ne vom putea acredita la Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma să se înfiinţeze. După ce s-au convins că nu aveam nici camere video, nici aparate foto, ne-au lăsat în pace.

După câţiva paşi, am înţeles de unde atât interes. Clădirea filialei locale a Institutului “Goethe” nu mai avea nici un geam întreg, iar pereţii erau pictaţi cu zvastici. Lângă ea, sediul “British Council“ îşi căsca vitrinele fără geamuri spre trecători, iar pe ziduri erau scrise mesaje obscene la adresa lui Tony Blair. Ceva mai încolo, sediul Centrului Cultural American fusese devastat, iar nişte puştani aruncau cu pietre în geamurile apartamentelor de deasupra, unde am presupus că locuiseră americanii. Sub ochii îngăduitori ai unor poliţişti. Ba mai mult, când unul rata ţinta, era luat de mână şi trimis acasă, să facă locul altuia mai bun.  Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut ce rămasese din biroul companiei “Air France“, apoi din Centrul Cultural Francez, pe care sârbii au scris “Chirac, poulle mouille” şi “V-am f….t mamele la toţi, de-aia sunteţi atât de mulţi!”. Printr-o altă inscripţie, pictată cu vopsea pe zid, sârbii îşi cereau scuze că au aruncat cu pietre în sediile centrelor culturale, justificând că ouăle erau prea scumpe.

Graffiti-urile de pe ziduri dovedeau simţul umorului şi mai puţină ură decât ar fi fost, poate, normal, din partea unor oameni bombardaţi de avioanele ţărilor respective. Era o formă de protest, o descătuşare şi – de ce nu? – un mod de a arăta că nu se dau bătuţi aşa uşor. Sârbii care treceau pe lângă centrele culturale devastate îşi scuipau scârba pe zidurile inscripţionate. Şi, cu toate că au spart geamurile şi au răvăşit totul în interior, nimeni nu a furat nici măcar o coală de hârtie. Spre după-amiază, tot ce se afla înăuntru a fost strâns şi dus cine ştie unde, de poliţişti.

Astăzi, în Piaţa Unirii din Timişoara, 300 de persoane au protestat împotriva agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, a transmis corespondentul Mediafax. Câţiva tineri au dat foc unui drapel american, pe care l-au călcat în picioare, iar manifestanţii au strigat “Kosovo e Serbia !” şi “Nu dăm Kosovo !”. Cei mai mulţi erau de origine sârbă, iar reprezentantul lor în Parlamentul României, deputatul Slavomir Gvozdenovici, a menționat că sârbii din România “îi susţin pe iugoslavi în refuzul lor de a semna documentul prin care ar capitula şi ar pierde pentru totdeauna Kosovo, pământul sfânt al Serbiei”.

Aseară, zeci de români aflaţi la muncă în Iugoslavia s-au întors în ţară, iar mai mulţi sârbi din oraşul Vîrşeţ, de lângă frontiera cu România, au venit în judeţul Timiş, la rude sau prieteni.

Următoarea surpriză neplăcută a fost că toate ţigările dispăruseră din chioşcuri. Cu mare greutate, am reuşit să cumpărăm, pe sub mână, două pachete de “Point“, nişte ţigări sârbeşti atât de proaste, încât, până s-a terminat războiul, un pachet început a zăcut pe noptiera din camera de hotel, dar n-am mai avut chef să ne atingem de el. Din ce spuneau oamenii, ţigările străine (chiar şi cele vândute în chioşcuri) ajungeau prin reţele mafiote, tolerate de autorităţi şi controlate de oameni apropiaţi regimului de la Belgrad. Odată decretată starea de război, Armata a interzis reţelelor mafiote să-şi mai facă de cap. Aşa că au dispărut şi ţigările de pe piaţă. Câteva zile am suferit amarnic, după care ţigările străine au reapărut, vândute de bişniţari prin pieţe sau prin pasaje. Însă, totdeauna, cu mare fereală.

De altfel, împotriva bişniţarilor a fost dezlănţuită o adevărată prigoană, a cărei rigoare a mai slăbit abia spre sfârşitul războiului. Preţul benzinei la negru urcase deja la 4 DM/litru, însă nimeni nu vindea decât cu mari precauţii. Am fost sfătuiţi să nu riscăm să schimbăm valută pe stradă, pentru că majoritatea celor care se ofereau să o cumpere lucrau mână în mână cu Poliţia sau cu Serviciile Secrete, ai căror oameni apăreau ca din pământ şi îţi confiscau toţi banii.

“Vuk Draskovic a înşelat în mod grosolan opinia publică iugoslavă şi străină, declarând că guvernul federal ar fi suspendat decizia de expulzare a jurnaliştilor străini de acum câteva zile,” a anunţat, astăzi, un comunicat al Ministerului sârb al Informaţiilor.

Când am ajuns la Media Center, am reuşit să mai aflăm detalii despre noaptea care trecuse. Câteva posturi locale de radio au anunţat, din nou, că au fost lansate radiolocatoare, iar cei care le găseau erau rugaţi să anunţe, imediat, Armata. Ne-am interesat şi am aflat că radiolocatoarele erau nişte aparate de dimensiunea unui aparat de radio, care emiteau semnale de ghidaj pentru bombardierele inamice. Câteva zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit că a găsit unul în grădina bunicului său şi, când au venit militarii să-l ridice, bătrânul i-a chemat în casă şi le-a arătat, ascunse sub pat, vreo 10-12 bucăţi. Nu ştia el prea bine ce sunt, dar le adunase de pe câmp şi le pusese la loc sigur, sperând să scoată un ban pe ele, dacă ar fi avut vreo valoare.

Ultimele veşti spuneau că, pe teritoriul iugoslav ar fi fost atinse 20 de obiective civile, iar în Muntenegru, ar fi 2 morţi şi 1 rănit. La Priştina, nici la ora 17.00, alarma aeriană anunţată cu o seară înainte nu fusese ridicată, iar curentul fusese întrerupt de-a lungul întregii nopţi. Cursele de autobuze spre Kosovo au fost suspendate. Auzind că fabrica lor este pe lista obiectivelor ce urmau să fie bombardate, muncitorii de la “Zastava“ din oraşul Kragujevac, singura uzină iugoslavă care producea automobile, au refuzat să iasă din schimb, pentru a-şi apăra locul de muncă.

Militarii NATO au fost nedumeriţi de hotărârea sârbilor de a nu utiliza intensiv apărarea anti-aeriană şi de a permite decolarea avioanelor MiG-29, apreciază o analiză a AFP. Trei avioane de acest tip, care s-au ridicat de la sol în prima noapte de război, au fost imediat reperate de avioanele-radar AWACS ale NATO, iar două dintre ele au fost distruse.

De asemenea, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat că a deteriorat grav cartierul general al Armatei a III-a, situat în apropierea frontierei cu Kosovo şi considerat centrul de control al operaţiunilor sârbe din provincie.

NATO a mai anunţat trecerea la faza a doua a operaţiunii “Determined Force”, conform căreia va ataca trupele sârbe.

Maşinăria propagandei iugoslave s-a pus în mişcare, cu o eficienţă incredibilă, care avea să menţină ridicat moralul oamenilor, de-a lungul întregului război. Sportivii sârbi din întreaga lume au anunţat că vor purta doliu la toate competiţiile la care vor participa. Ca să evite probleme ca acelea de aseară, a fost oprită activitatea tuturor combinatelelor chimice din ţară. Pentru a face faţă crizei de benzină, s-a anunţat că taximetriştii vor primi, zilnic, câte 10 litri de carburanţi.

Mâine, urmează să se aniverseze Ziua Republicii Serbia. Se împlineau 10 ani de când a fost votat un amendament la Constituţie, care prevedea integritatea teritorială a ţării. În Piaţa Republicii, din centrul Belgradului, a fost anunţat un mare concert de muzica rock şi pop. Nu m-am mirat, pentru că, de obicei, concertele erau una din formele de protest ale sârbilor, folosite de câte ori aveau ocazia. Nu voi uita niciodată concertul din ianuarie 1997, când se aniversa “Revelionul sârbesc” (după calendarul vechi), la care au venit peste 600.000 de oameni. Era apogeul protestelor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic.

După-amiază, la 16:40, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sirenele alarmei aeriene au început să sune abia după aceea. Deja oamenii sunt mai speriaţi şi se grăbesc să se adăpostească. Până acum, autorităţile s-au arătat foarte nemulţumite că sârbii nu respectă obligaţiile pe care le au în timpul alarmei. Nu se duc în adăposturi, nu-şi trag maşinile pe dreapta şi continuă să circule, nu sting luminile în casă şi aşa mai departe. Nici măcar ştirile despre importantele pagube materiale de la obiectivele civile lovite de bombe nu i-au îngrijorat.

52,4 % din locuitorii marilor oraşe bulgare au mărturisit că se simt ameninţaţi de conflictul dintre NATO şi Iugoslavia, marile ziare au publicat hărţile cu principalele adăposturi anti-aeriene şi au sfătuit populaţia ce să facă, în cazul unei eventuale alarme împotriva bombardamentelor.

Alarma nu s-a mai ridicat şi a început încă o noapte de teroare. Indignaţi, sârbii au anunţat că aeroportul din Podgorica a fost bombardat la nici 5 minute după aterizarea unui avion civil. Spuneau că, la raidurile aeriene, participă peste 200 de avioane din 10 ţari. Spre miezul nopţii au început, din nou, să se audă bubuituri dinspre dealurile din sudul Belgradului. După o jumătate de oră, la Studio B s-a anunţat că au fost lovite ţinte din cartierul Rakovica şi au fost avariate mai multe obiective civile. Am văzut imagini: case cu acoperişuri răvăşite şi geamuri sparte. A fost bombardată fabrica “1 Mai” din cartier şi mănăstirea Rakovica a fost avariată. În faţa zidurilor mănăstirii, care avea mai multe geamuri sparte, Vuk Draskovic dădea un interviu postului de televiziune CNN. Patetic, uşor exaltat, liderul SPO era indignat că bombele Aliaţilor lovesc cartierele civile şi se adresa, privind spre cer, piloţilor NATO: “Nu mai lansaţi rachete de la 10.000 de metri! Dacă aveţi curaj, coborâţi pe pământ, să ne privim în ochi!”

Deşi NATO a negat că vreun avion al său ar fi avut probleme, AFP a dat publicităţii modul în care sunt recuperaţi piloţii căzuţi în teritoriul inamic. Operaţiunea, încredinţată unei unităţi speciale, e foarte periculoasă şi, dacă pilotul e rănit, şansele de reușită sunt minime. Înaintea decolării, piloţii îmbrăcau o vestă de supravieţuire, care conţine o busolă, un receptor GPS (care permite localizarea, prin satelit, a piloţilor,  cu o precizie de 10 metri, în orice punct pe glob), un radioemiţător, cu care poate comunica prin semnale electronice codate, baterii, o oglindă, un fluier, rachete de semnalizare, torţe bengaleze (care produc o lumină albăstruie intermitentă), o trusă de prim-ajutor, vopsea de camuflaj şi o hartă plastificată. Sub scaunul de catapultare, este instalat un sac de supravieţuire, în care sunt puse o pătură termică, un veston de camuflaj, puţină hrană, o rezervă de apă şi diverse ustensile. Odată ajuns la sol, pilotul camuflează paraşuta şi caută un loc de unde să comunice cu ai săi. Transmisiile nu trebuie făcute decât din oră în oră şi, odată stabilit contactul, pilotul va trebui să transmită trei coduri avioanelor de război care au plecat să-l recupereze: o literă, o cifră şi un cuvânt, care se schimba în fiecare zi.

În timpul războiului din Bosnia, trei aviatori – un american, în iunie 1995, şi doi francezi,  în august 1995 – au fost nevoiţi să se catapulteze şi au ajuns în zone ocupate de sârbii bosniaci. Pilotul american a fost recuperat, după şase zile petrecute în teritoriul inamic. Cei doi francezi au fost capturaţi imediat de sârbi, dar au fost eliberaţi ulterior.