milosevic

target: rachetele nato lovesc palatul de justiție din belgrad

by

7 aprilie 1999

M-am trezit bine dispus: după-amiază urma să mergem la meci. Am plecat spre centrele de presă. Era soare, frumos, dar mă grăbeam să termin ce aveam de lucru, ca să pot sta liniștit la meci. În Trg Republike, lângă o terasă, două echipe jucau baschet. Și-au adus două panouri, au improvizat un careu și jucau, în semn de protest împotriva războiului. Sportivii erau de la mai multe echipe din prima ligă iugoslavă.

La Centrul militar de presă am răsfoit buletinul pe care îl editau zilnic. Printe alte informații pe care deja le aflasem, ba chiar cu mai multe amănunte, am văzut că Ministerul iugoslav al Muncii a anunțat că peste 1.800 de persoane – dintre care 500 de copii – au rămas fără adăpost din cauza bombardamentelor.

Într-un interviu pentru cotidianul bulgar “Monitor“, Zoran Djindjic, președintele Partidului Democrat, a atras atenția asupra enormelor deservicii aduse Opoziției sârbe de raidurile NATO împotriva Iugoslaviei. Din păcate, fără a fi ascultat de cineva. “Acum, este dificil să explici oamenilor că Serbia trebuie să facă parte din Europa. Este dificil să explicăm că prietenii noștri ne bombardează, ne distrug fabricile, podurile, viața. NATO este o organizație teroristă, al cărui obiectiv este modificarea granițelor. Dacă această intervenție militară nu ar fi avut loc, 1999 și 2000 ar fi fost anii schimbărilor democratice în Iugoslavia. Acum, perspectiva este vagă.”

Prin centrul orașului, în fața chioșcurilor de ziare, zeci de oameni așteptau liniștiți la coadă să-și cumpere țigări. Peste 3 tone de țigări au fost aduse de la fabrica din Vranje. Se vindea doar câte un cartuș de persoană, la alegere, între mărcile “Formula“, “Vek“, “Vels” sau “Filter 95“. În acea perioadă, era o mare problemă cu țigările străine. Din fericire, nu a durat mult și bișnițarii au reînceput să aducă “Marlboro” – țigările mele preferate pe atunci – și să le vândă la negru, cu 3 DM/pachetul. Și cu acestea era o problemă, deoarece trebuia să le deosebești pe cele originale de cele contrafăcute. Într-un final, am reușit să găsim un bar unde aduceau “Marlboro” adevărate și am scăpat de calvar.

Astăzi, Ghennadii Selezniov s-a întâlnit cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic. După întrevedere, președintele Dumei de stat a declarat că este de datoria poporului rus și a Rusiei să ofere sprijin Serbiei. El a vizitat podurile distruse de la Novi Sad și câteva localități unde erau vizibile urmele bombardamentelor. “Am văzut cu ochii mei că acestea nu erau obiective militare și m-am convins că NATO bombardează, fără discernământ, obiective civile,” a afirmat Selezniov. În timpul discuțiilor cu oficialul rus, Slobodan Milosevic a acuzat NATO că provoacă o catastrofă umanitară în Kosovo: “NATO bombardează Iugoslavia pentru a o ocupa, ceea ce a determinat o mare parte din locuitorii provinciei Kosovo să-și părăsească locuințele”.

Cotidianul “Kommersant” a anunțat că războiul din Iugoslavia a costat deja Rusia 2 milioane de dolari, prin trimiterea unor nave de război în Marea Adriatică și prin efectuarea de manevre militare suplimentare. Un purtător de cuvânt al Flotei ruse a declarat că “toate vapoarele flotei din Marea Neagră sunt în stare de alertă și nu așteaptă decât ordinul comandamentului de la Moscova“, însă președintele Boris Elțîn a repetat, în această dimineață, că “Rusia nu va livra echipamente Iugoslaviei și nici nu se va lăsa antrenată în conflictul din Balcani”. Duma, Camera inferioară a Parlamentului rus, dominată de opoziția comunistă și naționalistă, votase o rezoluție prin care se cerea guvernului să livreze Iugoslaviei “arme, echipament militar și piese de schimb”.

Cineva ne-a arătat astăzi, unul din manifestele aruncate din avioanele NATO, pe care scria “Take a look to the sky / Just before you die / Is the last time you will” (adică “Mai uită-te o dată spre cer / Chiar înainte de a muri / O vei face pentru ultima oară”). Trecând peste cinismul mesajului, într-unul din jurnalele RTS s-a explicat că este, de fapt, un citat dintr-o piesă a formației americane de heavy-metal rock Metallica. Mi s-a părut atunci o gafă de proporții a propagandei NATO care, prin acest citat sinistru, desprins din muzica unei formații din curentul “dark” al muzicii rock, nu făcea altceva decât să confirme portretul unui agresor crud și sângeros, lipsit de orice sentimente umane, pe care propaganda sârbă se străduia să-l contureze.

“Îmi asum din plin responsabilitățile, considerând că este esențial să nu stăm fără să facem nimic,” a declarat secretarul de stat al SUA Madeleine Albright, citat de AFP, ca răspuns la criticile unor demnitari americani. Aceștia considerau că Albright a greșit când a apreciat că amenințarea cu forța sau primul val de bombardamente vor fi suficiente pentru a-l supune pe Milosevic.

Bogdan Trifunovic, consilier al Președinției Iugoslave, a declarat astăzi că, urmare a acordului Milosevic-Rugova, peste 70.000 de etnici albanezi s-au întors la casele lor. Occidentalii nu l-au crezut și au spus că, printre ipotezele luate în calcul, se numără și cea potrivit căreia sârbii îi obligă pe albanezi să se întoarcă acasă, pentru a-i folosi ca scuturi umane. Adevărul era undeva la mijloc. Gheorghii, ziaristul rus care a avut voie să meargă în Kosovo, ne-a povestit că văzuse o coloană de albanezi care se întorcea acasă. Erau flancați de membri ai unităților speciale ale Poliției sârbe care, înainte de a-i îmbrânci în curți și a le aminti că aici este casa lor, îi obligau să-și facă semnul Crucii.

În jurul orei 11:00, 8 proiectile au lovit cazarma din orașul Pec din Kosovo, fără a provoca victime, deoarece lumea era ascunsă în adăposturi sau își părăsise casele din apropiere. A fost lovit și satul Belopolje, unde mai multe case au fost avariate.

Potrivit cotidianului “El Pais“, cei doi jurnaliști ai postului de televiziune particular Telecinco din Spania, Jon Sistiaga Escudero și Bernabe Dominguez Lopez, care au fost arestați vineri de Poliția sârbă și reținuți la Priștina, au fost expulzați astăzi în Macedonia.

Am hotărât să mergem la meciul Partizan Belgrad – AEK Atena. Am luat un taxi până la stadionul “Partizan”. La intrările pe stadion, polițiștii ne-au controlat în geantă, după ce ne-au întrebat dacă nu cumva avem vreun pistol. Nu era o glumă. Efectiv, în Iugoslavia, foarte multă lume deține pistoale cu glonț. Orice sârb care împlinește 18 ani poate obține ușor un permis de port-armă, în baza unei cereri, la care adaugă două recomandări din partea unor vecini sau a cuiva care îl cunoaște. Sunt, în schimb, interzise pistoalele cu gaz, pe considerentul că există gaze toxice cu efect mortal și, în cazul unei crime, este mult mai ușor să se depisteze pistolul din care s-a tras un glonț, decât cel din care s-a tras cu gaz paralizant. Datorită acestei reguli, la care se adaugă proliferarea imensă a armelor de contrabandă, în multe baruri, discoteci sau magazine, alături de abțibildele care interziceau accesul cu câini sau cu înghețată în mână, erau lipite și cele care interziceau accesul persoanelor înarmate. Cu toate acestea, nu o dată, scandalurile din cârciumi au degenerat în schimburi de focuri sau conturile între diverși interlopi au fost reglate cu pistolul.

Am intrat pe stadion după ce meciul începuse și ne-am cumpărat alune prăjite și semințe. Era o vreme superbă și ne-am încălzit la soare, privind meciul. În tribune erau cam 15.000 de spectatori, care fluturau steaguri sârbești, iugoslave și grecești. Printre lozincile scrise pe pancarte, mi-a atras atenția una care îl sfida pe Zeul Războiului: “Nu mergem în adăposturi, ci pe stadioane, la meci!” Meciul a fost curat, nu prea spectaculos, prima repriză terminându-se cu scorul de 1-1. În pauză, pe teren a intrat o fanfară, urmată de oficialii celor două cluburi. A urmat o scurtă ceremonie, în care încasările au fost donate pentru cei care au de suferit de pe urma bombardamentelor. De asemenea, s-a anunțat că televiziunea greacă a plătit – tot ca o donație – 300.000 de marci pentru drepturile de transmisie a meciului.

În minutul 16 al celei de-a doua reprize, conform unui scenariu stabilit dinainte, spectatorii au năvălit pe teren, purtând drapele imense și au oprit partida. Jucătorii le-au dăruit tricourile pe care, în afara însemnelor cluburilor, erau desenate de acum celebrele ținte. Când am ieșit de pe stadion, am văzut câțiva dintre oficialii greci scoțând din plase pachete de țigări și împărțindu-le microbiștilor care părăseau arena. Ne-am întors de la stadion și abia am apucat să-mi mai trag sufletul, pentru că a trebuit să transmit despre meci și pentru agenția de presă Mediafax, și pentru ProFM, și pentru ProTV.

După ce un oficial NATO anunțase în 29 martie că redactorul șef al ziarului albanez din Kosovo “Koha Ditore“, Baton Haxhiu, a fost executat de forțele sârbe, acesta a apărut în public, dezmințind informația. El a afirmat că a stat ascuns într-o pivniță, vreme de 5 zile, după care a reușit să fugă în munți și să se refugieze în Macedonia, ajungând, în cele din urmă, la Londra. “Informația privitoare la moartea mea nu era chiar de necrezut, de vreme ce mă aflam împreună cu un avocat, exact în ziua în care acesta a fost ucis, în fața copiilor săi,” a declarat Haxhiu.

În noaptea trecută, sârbii au închis punctul de frontieră de la Morina, de la granița cu Albania, a anunțat Andrea Angeli, purtătorul de cuvânt al OSCE la Tirana. 25 de refugiați, care au reușit, totuși, să treacă granița, pentru că nu erau etnici albanezi, au povestit că, în apropierea frontierei, au observat desfășurări de trupe. Alți martori oculari au afirmat că sârbii au plantat în zonă mai multe câmpuri de mine.

La 20:17, sirenele alarmei aeriene sunau din nou la Belgrad. Începea o nouă noapte de bombardamente. Ne-am dus, cum făceam de obicei când începea alarma, să scrutăm orizontul de pe acoperiș. Ciudat, de undeva, din apropiere, se auzeau muzici și urale. Am coborât și ne-am dus pe colina Kalemegdan, de unde am văzut o grămadă de lume adunată pe podul Brankov, care lega cartierul Novi Beograd de partea veche a capitalei.

Nu-mi venea să cred ce vedeam! În timp ce, la orizont, se observau deja tirurile antiaerienei, pe pod, sârbii aduseseră boxe și stații, pe care le-au urcat în remorca unui camion, au adus un grup electrogen și au pornit ediția de seară a concertelor de protest împotriva atacurilor NATO. Erau cam 2.000 de oameni, cu lumânări în mâini, care cântau alături de formațiile de pe scena improvizată.

Am sunat, imediat, la București și ne-am hotărât să transmit în direct chiar de pe pod, o relatare despre ce se întampla. Am stat ca pe ace, pentru că jurnalul de știri începea abia la 22:30 (ora Iugoslaviei) și îmi era teamă că se va termina concertul până atunci. Am avut, totuși, noroc. Am intrat în direct cu Lucian Mîndruță, după ce mă îndepărtasem puțin de mijlocul podului, unde avea loc concertul, pentru ca muzica să nu-mi acopere vocea. Îmi amintesc că elanul de exaltare al sârbilor mă cuprinsese și pe mine și cred că se simțea în voce, pentru că Lucian mi-a administrat un duș rece. După ce i-am povestit ce se întâmpla la Belgrad, accentuând asupra curajului vecin cu nebunia al celor de pe pod, el m-a întrebat dacă oamenii aceia știu că, în acest timp, în Kosovo, compatrioții lor omoară bărbați nevinovați și violează femei.

Întrebarea mi s-a părut (și mi se pare și acum) venită ca nuca-n perete, așa că replica mi-a venit imediat pe buze. I-am explicat lui Lucian că oamenii aceștia au venit aici spontan, din dorința sinceră de a-și apăra podul cu prețul vieții, că știu foarte bine ce se petrece în Kosovo, iar restul e propagandă. Că sârbii nu bagă în seamă nici propaganda NATO, care spune că militarii sârbi îi masacrează pe albanezi, nici propaganda iugoslavă, care vorbește de teroriștii și separatiștii albanezi. Pur și simplu, întrebarea lui mi s-a părut din alt film și realizam cât de puțin înțeleg cei din țară din ceea ce se întampla la Belgrad. Mile Cărpenișan, care auzise ce spuneam în direct, m-a întrebat cine era în studio la București. Nu vreți să știți ce a fost la gura lui, când a auzit…

Reprezentantul UCK în Franța, Yll Selaj, a declarat agenției AFP că primii 15 voluntari înrolați în UCK au plecat de la Paris către Albania. “Alți 200 de voluntari au părăsit deja Franța, din proprie inițiativă, fără a fi îndrumați de noi.”

Am plecat îngândurat de pe pod și mă simțeam vinovat. M-am hotărât să încerc să redau cât mai mult din atmosfera din Iugoslavia în transmisiile mele, fără a deveni subiectiv. A fost unul din momentele în care am simțit cel mai acut absurditatea războiului și dificultatea de a o reda în cuvinte. Cred că tonul replicii mele a fost cam tăios, pentru că, a doua zi, frământat și el de cuvintele mele, Lucian Mîndruță m-a sunat, ca să mă facă să pricep că nu s-a lăsat, nici el, influențat de propaganda NATO, dar ce se întâmpla la Belgrad era greu de înțeles și a avut, pe moment, impresia că țin partea sârbilor și a simțit nevoia să echilibreze cumva sentimentele pe care le declanșa relatarea mea. Continui să cred și acum că nu a fost cea mai inspirată întrebare pe care mi-o putea pune și că oamenii nu pot fi zugrăviți doar în alb și negru.

“Suntem pe cale de a căuta alte întăriri ale forțelor aeriene cu avioane de recunoaștere și atac la sol, precum și cu alte mijloace,” a declarat astăzi generalul american Wesley Clark, comandantul suprem al Forțelor Aliate în Europa, citat de AFP. Purtătorii de cuvânt ai Pentagonului au refuzat să confirme doborârea de către sârbi a unui avion spion, replicând că “politica noastră nu este de a discuta probleme care privesc spionajul”. Avionul spion de tip “Hunter“ poate să zboare la 5.000 de metri altitudine și să transmită imagini prin satelit stațiilor de la sol și avioanelor AWACS care conduc piloții NATO către țintele lor. Este echipat cu două motoare, măsoară 7 metri lungime și 10 metri în deschiderea aripilor. Are o rază de acțiune de 125 de kilometri și o autonomie de zbor de 8 ore, ziua sau noaptea. Săptămâna trecută, americanii au deplasat 8 avioane de acest tip în Albania.

Când ajunsesem pe strada hotelului nostru, comentând, încă uimiți, cele văzute, am auzit pe deasupra capetelor noastre un șuierat puternic, urmat, la câteva secunde, de încă unul. Același sunet al unui imens cauciuc de tractor care s-a desumflat brusc. Am înlemnit, ascultând speriați. “Nu sta pe trotuar!” și-a amintit Mile, după care au urmat bubuiturile. Am sărit în mijlocul drumului, în timp ce geamurile de la clădirile din jur zdrăngăneau sinistru. “Asta a fost foarte aproape !” râdea Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, când am intrat pe ușă. Am urcat repede pe acoperiș. Dinspre centrul orașului se ridica o dâră de fum albicios. Era ora 23:30. “Ce proști sunt!” a exclamat, din nou, Nelu. “Ăsta este FOSTUL General Stab! Haideți până acolo!”

Am coborat și, în hol, ne-am întâlnit cu un tip care părea prieten cu Nelu. Înalt, cu o față osoasă, părul des, grizonat și mustață stufoasă, avea mutra tipică a unui sârb. Mi l-a prezentat și mie: “Dragan, un scriitor de la noi.” Mile îl cunoscuse mai devreme, când a stat cu ei la masă. Ne-am înghesuit toți 4 în Renault-ul lui Nelu. Pe drum, l-am auzit pe Dragan întrebându-l, cu voce scăzută, pe Nelu: “Ce-i cu ăsta? E de-al nostru?” Nelu a dat, afirmativ, din cap: “Nu e sârb, e român, dar e ca și de-al nostru.”

Am trecut pe lângă gara principală a Belgradului și am luat-o pe bulevardul Nemanjina. Nu departe de colț, la numărul 9, era clădirea lovită. Când am ajuns noi, dinăuntru tocmai ieșea un grup de jurnaliști străini, cu camere video și aparate foto de gât, vociferând ușor nemulțumiți. Militarii sârbi care îi conduceau s-au răstit la ei și i-au adus lângă noi, dincolo de un cordon de soldați. Ne-am învârtit, călcând pe cioburi, să ne dăm seama ce s-a întâmplat, pentru că, în afară de geamurile sparte, nimic nu indica vreo explozie.

Clădirea de pe Nemanjina 9 era înaltă, paralelipipedică și se afla lângă cea a Guvernului Serbiei, oarecum în prelungirea acesteia. La nici 100 de metri, era Spitalul de boli cardio-vasculare “Sf.Sava”, iar peste drum se aflau o biserică, hotel “Beograd” și multe clădiri vechi, cu apartamente. La geamuri, oamenii comentau, înjurând nemulțumiți. Se pare că rachetele pe care le auzisem trecând peste capetele noastre erau celebrele “Tomahawk“. Odată lansate, de la mare distanță, zboară la joasă altitudine, paralel cu solul. Ajunse în apropierea țintei, se ridică brusc spre cer, de parcă și-ar lua avânt înaintea loviturii, după care coboară, la fel de brusc, lovind-o. În funcție de modul cum sunt programate, pot exploda imediat sau cu întârziere, după ce străbat două-trei planșee și fac ravagii.

De aceea, oricâte ture am dat în jurul clădirii de pe Nemanjina 9, aceasta părea neatinsă. Colegii nostri care au ajuns mai devreme și au fost duși în interior să filmeze ne-au povestit că proiectilele au izbit acoperișul și doar unul a explodat, chiar în casa scărilor, însă nu avea încărcătură incendiară, așa că focul izbucnit a fost stins rapid. Polițiștii sârbi au venit și ne-au cerut să ne îndepărtăm, pentru că veniseră geniștii care intenționau să dezamorseze racheta neexplodată.

Ne-am adunat lângă mașina lui Nelu și am plecat înapoi spre hotel. Pe drum, Dragan ne-a explicat că imobilul de pe Nemanjina 9 a fost, cândva, sediul General Stab (Statul Major General al Armatei Iugoslave). De când acesta a fost mutat în două clădiri noi, construite pe bulevardul Knez Miloșa, peste drum de sediul Guvernului sârb, imobilul a rămas în administrarea executivului, care l-a repartizat Ministerului Justiției. Adăpostea birourile personalului din minister. Toată lumea era convină că americanii erau atât de proști, încât s-au ghidat după vreo hartă veche, închipuindu-și că au dat lovitura și au făcut praf Statul Major General.

Când am ajuns la hotel, am aflat că la aceeași oră, 23:30, a fost lovit și orașul Pancevo, însă nu am auzit bubuiturile. La televizor s-a anunțat că, la Priștina, bombardamentul din noaptea aceasta a rănit mai multe persoane și că artileria antiaeriană ar fi doborât un avion spion fără pilot de tip Hunter. După care am avut parte de o porție de râs: RTS anunțase că 1.500 de militari germani, aflați în tabăra NATO de la Petrovec (Macedonia), și-ar fi lepădat armele și ar fi dezertat, fugind în Grecia. Revenind în registrul știrilor serioase, cotidianul grec “Athinaiki” pretindea că, până astăzi, NATO ar fi pierdut 32 de avioane și 88 de soldați. S-a vehiculat intens informația că la Belgrad va sosi Spyros Kiprianou, care va discuta cu Milosevic eliberarea celor trei militari americani capturați de sârbi la granița cu Macedonia. Și că, pe timpul vizitei sale de 24 de ore, bombardamentele vor fi întrerupte.

Rusia a suspendat programele de colaborare bilaterală cu Canada, ca răspuns la participarea acestei țări la atacurile NATO asupra Iugoslaviei, a anunțat Gill Hewkins, purtător de cuvânt al Ministerului canadian al Apărării. Rusia a repatriat toți studenții militari ruși care participau la programe de pregătire în Canada, a rechemat 11 din ofițerii săi aflați la un curs de 6 luni pentru a învăța franceza și engleza și a anulat alte 3 misiuni de studii pentru ofițeri.

Cu 10 minute înainte de ora 1:00, 6 proiectile au lovit, unul după altul, centrul orașului Cuprija. Din primele informații, am aflat că nu există victime, deși pagubele sunt mari. Au fost distruse o sală de sport, câteva magazine și centrala de distribuire a curentului electric. Pompierii se luptau să stingă incendiile izbucnite în cele 6 locuri.

La 4:20, orașele Cacak și Lucani (combinatul chimic “Milan Blagojevic“) au fost, din nou, țintele avioanelor NATO, peste 50 de case fiind afectate de suflul exploziilor. Stațiunea Tornik, o tabără de ski pentru copii, compusă din vreo 30 de cabane, a fost făcută scrum. Se pare că sârbii au folosit-o drept tabără provizorie pentru soldați și au fost, din nou, descoperiți prin satelit. Pe la 5:20, Belgradul a fost survolat de avioane, care nu au lansat, însă, nici o bombă. Am aflat asta mai târziu, pentru că dormeam deja. La 7:30, s-a ridicat și alarma aeriană, cu puțin înainte de a intra în direct la emisiunea de dimineață de la ProTV.

Share

target: nato lovește rafinăria din novi sad și orașul aleksinac

by

5 aprilie 1999

După o noapte grea, am luat-o de la capăt. Alarma aeriană s-a ridicat la ora 7:00. După ce am pornit spre centru, am început să aflăm doar vești deloc promițătoare. Guvernul federal a emis mai multe hotărâri, una mai a dracului și mai ușor de interpretat decât cealaltă. De astăzi, tranzitul substanțelor periculoase pe teritoriul iugoslav a fost interzis. Doar Ministerul federal al Apărării va mai putea da aprobari în continuare. Vestea cea mai proastă, însă, se referea la instituirea Legii Marțiale. De azi, orice reprezentant al Poliției, Securității sau Armatei poate percheziționa pe oricine. Pentru a începe cercetarea penală împotriva cuiva, nu mai este nevoie de mandatul Procuraturii, este suficient să existe suspiciuni că respectivul ar fi comis o anumită categorie de infracțiuni. Acestea au fost descrise astfel: infracțiuni împotriva siguranței statului, omenirii și dreptului internațional, împotriva Armatei Iugoslave, precum și alte infracțiuni pentru care pedeapsa prevăzută în Codul penal depășește 5 ani de închisoare. În unele situații, judecătorul poate da sentințe în absența unui procuror. De asemenea, ofițerii Ministerului de Interne pot declanșa anchete fără să aibă nevoie de un mandat al procurorului și pot aresta pe oricine, pe o perioadă de maxim 30 de zile.

Aceste decizii, deși normale în situație de război, ne dădeau fiori, deoarece îi cunoșteam pe polițiștii și pe militarii sârbi, care nu știu de glumă când trebuie să-și facă datoria și, mai ales, când sunt convinși că luptă să-și apere țara. Viitoarele săptămâni aveau să ne confirme bănuielile.

Săptămânalul american “Newsweek” dezvăluie că, la începutul anilor ’90, CIA a refuzat să susțină un complot împotriva lui Slobodan Milosevic – pe atunci președinte al Serbiei – pus la cale de apropiați ai acestuia care se bazau pe sprijinul Armatei iugoslave. Un consilier politic al lui Milosevic s-a dus în SUA, unde a prezentat proiectul de complot și a cerut ridicarea sancțiunilor împotriva Iugoslaviei și sprijin economic din partea americanilor, după ce acesta ar fi fost înlăturat de la putere. CIA a respins planul, iar Milosevic a aflat și a făcut o serie de epurări în anturajul său.

După spectaculoasa întâlnire cu Slobodan Milosevic de la Belgrad, astăzi, Ibrahim Rugova l-a primit, în vila sa din cartierul Velanje din Priștina, pe ambasadorul rus Iuri Kotov. Desigur, și această întâlnire a fost intens mediatizată de sârbi, mai ales că declarațiile lui Rugova le conveneau de minune. “Am fost la Belgrad și nu doresc să mă ocup de speculațiile ziariștilor,” a dezmințit el afirmațiile din presa occidentală conform cărora întâlnirea sa cu Milosevic ar fi fost o înscenare. “Autoritățile iugoslave mi-au confirmat că sunt un om liber, însă mi-au spus că se tem pentru securitatea mea.” Liderul albanez ar dori să plece la Skopje, pentru că, de la Priștina, izolat și fără consilierii săi, nu poate contribui la rezolvarea crizei. El a cerut autorităților de la Belgrad să conlucreze mai mult cu comunitatea internațională, spre a găsi o soluție politică pentru întreaga regiune a Balcanilor și, desigur, pentru Kosovo. Iuri Kotov a explicat ziariștilor că a intervenit pe lângă sârbi pentru ca aceștia să-i acorde autorizația de a pleca în străinătate.

Rugova s-a întâlnit la Priștina și cu vicepremierul iugoslav Nikola Sajnovic, cu care a avut o discuție cu ușile închise. La sfârșitul acestei întrevederi, cei doi au dat un comunicat, în care se declarau pregătiți să înceapă “lucrul în comun” în două domenii: reglementarea politică a situației din Kosovo și întoarcerea refugiaților la casele lor.

Sârbii au anunțat că au fost reluate cursele de autobuze între Belgrad și capitala provinciei Kosovo. Trei autobuze pe zi vor pleca în cursă și vor ajunge la Priștina trecând prin Niș. Oraș în care alarma de aseară a fost ridicată abia astăzi, la 13:37. Și deasupra căruia – susțin sârbii – ar fi fost doborâte 3 avioane NATO care au participat la bombardamentele de azi-noapte.

“Washington Post” a dezvăluit astăzi că șefii Statelor Majore americane și-au exprimat, încă înainte de lansarea acesteia, îndoieli asupra eficienței unei intervenții în Iugoslavia. Ei susțineau că nu există garanții că atacurile aeriene ar rezolva problema din Kosovo și nu aveau încredere în teoria lui Madeleine Albright, conform căreia criza din Kosovo va destabiliza întreaga regiune a Balcanilor. Militarii americani considerau că o intervenție în Iugoslavia nu ar fi în intereseul național al SUA și că sancțiunile economice împotriva Belgradului ar fi suficiente. De asemenea, un general citat de cotidianul american și-a exprimat reținerea față de o eventuală intervenție terestră.

Nici fostul cancelar german Helmuth Schmidt nu era un adept al participării țării sale la intervenția NATO, pentru că o considera neconstituțională. Într-un interviu publicat în săptămânalul elvețian “L’Hebdo“, Schmidt a declarat că Germania și partenerii ei europeni au permis Statelor Unite, într-o manieră imprudentă, să se folosească de aceste țări pentru a-și urmări propriile interese.

Am trecut prin Trg Republike, unde azi cântau din nou trupe rock. I-am ascultat pe Galija și Tony Montano, care mi-au amintit de anii ’80, când erau în mare voga și îi auzeam la posturile de radio sârbești. Moda concertelor s-a extins cu o viteză nebună și formațiile sunt într-un continuu turneu prin țară. De exemplu, azi au fost organizate concerte de protest împotriva războiului în piețele din capitala Muntenegrului, Podgorica și în orașele Novi Sad, Niș, Leskovac, Loznice, Pozarevac, Smederevo, Secani și Valjevo.

Pe zidurile din centrul Belgradului, au început, de ieri, să apară posterele anti-NATO. Pe unul dintre ele, intitulat “Noua Ordine Mondială“, era caricatura unui Bill Clinton, care își ținea într-o mână penisul, de dimensiuni uriașe, cu care urina peste întreg globul pământesc. Cel de-al doilea, mult mai reușit, ironiza modul de viață al americanilor. Înfățișa Anul Nou într-o familie de americani. O cameră coșcovită, colcăind de șobolani. Un brad prăpădit, de crengile căruia spânzura un clovn și o păpușă fără o mână și un picior. Într-un colț al camerei, un copil stătea necăjit pe oliță, nebăgat în seamă de nimeni. Mama lui zăcea sprijinită de un perete, cu privirea goală și o seringă cu heroină înfiptă în venă. Într-o criză de isterie, tatăl se învârtea în mijlocul camerei, cu o carabină de mare calibru în mână. Am râs cu lacrimi când am văzut afișele, lipite peste tot.

Ministerul federal de Externe a anunțat astăzi că, în perioada 31 martie – 1 aprilie, în Kosovo au fost descoperite cadavrele a 29 de persoane neidentificate. Comunicatul precizează că toate cele 29 de persoane ar fi fost împușcate de UCK. La rândul ei, agenția de presă a UCK, Kosovapress, a publicat la Bruxelles o listă cu 178 de persoane care ar fi fost executate de militarii sârbi în satele din Kosovo. 126 dintre cei ucisi au fost împușcați la Izbica. Cea mai mare parte erau bărbați cu vârste între 19 și 90 de ani. Potrivit mărturiilor a 6 supraviețuitori ai masacrului, bărbații ar fi fost împărțiți în grupuri de 30-40 și împuscați de grupe a 6 câte soldați, desemnați de superiorii lor. Dezvăluirile nu au putut fi confirmate din surse independente, însă o casetă cu imaginile mai multor cadavre a fost difuzată de câteva posturi occidentale de televiziune.

Decizia mai multor țări occidentale de a primi refugiați din Kosovo, pentru a evita destabilizarea regiunii, întâmpină reticențele Italiei și Franței, care se tem că, în acest fel, este favorizată epurarea etnică, dezvăluie AFP. Ieri, Jamie Shea anunțase că Germania este gata să primească 40.000 de refugiați, Grecia și Canada – câte 5.000, Norvegia – 6.000, iar Turcia și Statele Unite – câte 20.000. Prim-miniștrii francez și italian au declarat, însă, că dispersarea refugiaților prin Europa ar reprezenta o acceptare a politicii de epurare etnică practicată de Milosevic, adăugând că este fundamental ca refugiații albanezi să se poată întoarce acasă. Astăzi, un prim grup de 150 de albanezi din Kosovo a sosit într-o tabără pentru refugiați din Turcia, unde se aflau, deja, peste 5.000 de refugiați veniți prin Bulgaria. La rândul lor, miniștrii de Externe român și bulgar au declarat că, din cauza dificultăților economice prin care trec cele două țări, nu pot primi refugiați din Kosovo fără să aibă susținerea organizațiilor internaționale.

De când s-a încălzit afară, mi-am făcut obiceiul ca, în fiecare după-amiază, înainte de a pleca spre hotel ca să-mi transmit corespondența pentru știrile de la 19:30, să stau o jumătate de oră pe o terasă din Trg Republike. Uneori, venea și Mile, dar de cele mai multe ori eram singur. După ce, două zile la rând, am cerut bere Amstel, începând cu a treia zi, chelnerul venea zâmbind și mă întreba direct: “Un Amstel?” După vreo 3 săptămâni, a venit într-o după-amiază și mi-a spus: “Îmi pare rău, nu mai avem bere Amstel. Ce altceva pot să vă aduc?” I-am cerut un gin tonic și multă vreme era suficient să mă așez la masă, să mă vadă de la distanță și să ne salutăm, ca să vină, imediat, cu un pahar de gin tonic. Întotdeauna, lăsa pe masă paharul și un bon pe care scria cât costă și nu mă mai deranja decât dacă îi făceam eu semn. Banii îi lăsam lângă scrumieră și, deși era o terasă mare, deschisă, în centrul orașului, niciodată nu și-a făcut griji că ar putea cineva să plece fără să plătească. Îmi amintesc cu plăcere figura radioasă cu care, spre sfârșitul războiului, a venit să-mi spună: “Azi avem și Amstel, și gin tonic. Ce alegeți?”

Era multă lume pe străzi și era o plăcere să stai o jumătate de oră la soarele care începea să prindă puteri și admiri tinerele superbe care se plimbau prin centrul orașului. Îmi puteam pune ordine în gânduri și, uneori, citeam ziarele sau vorbeam la telefon cu cei din țară.

Astăzi, am citit în “Politika“, principalul cotidian iugoslav (controlat de autorități), detalii despre meciul amical de fotbal dintre Partizan Belgrad și AEK Atena, programat pentru miercuri. Biletul va costa 20 de dinari, banii urmând să fie vărsați într-un cont destinat ajutorării victimelor războiului. Grecii îi ajută mult pe sârbi și tocmai au ajuns la Belgrad 5 camioane cu 100 de tone de hrană și medicamente, ajutoare trimise de Biserica Ortodoxă din Salonic. Multe erau destinate copiilor. Conform unei hotărâri a guvernului, cursurile școlilor au fost suspendate, în continuare, până după ridicarea stării de război și cei mici trebuie ajutați să treacă peste dificultățile provocate de bombardamente.

Totuși, astăzi, într-un mesaj televizat către națiune, premierul grec Costas Simitis a ținut să atragă atenția că țara sa nu poate să se marginalizeze în acest conflict, “datorita pericolului prezentat de poziția activă a Turciei“. El i-a asigurat pe greci că nu va antrena țara în conflictul din Kosovo, iar în privința refugiaților, nu va accepta o povară care să depășească puterile sale.

Conform AFP, Pentagonul a anunțat că un avion de tip Hercules C-130, varianta “Commando Solo“, a început să difuzeze emisiuni radio și de televiziune, pe frecvențe compatibile cu cele iugoslave. De asemenea, un alt aparat, care operează la mare altitudine, la limita de nord a teritoriului iugoslav, a aruncat sâmbătă 2,5 milioane de manifeste, în care se cerea sârbilor să nu-l mai asculte pe Slobodan Milosevic.

Astăzi, echipa RTS care stă la Priștina și transmite știri de acolo a primit medalia de onoare pentru curaj. Într-adevăr, le fel cum mulți ne invidiau pe noi că am avut ocazia să fim la Belgrad, în mijlocul unui război, tot așa îi invidiam și noi pe cei care au putut să stea la Priștina, unde ni se părea că ar fi miezul evenimentelor. Oricum, era mult mai periculos și îi admiram cu sinceritate pe colegii noștri de acolo.

Ultimele bilanțuri ale bombardamentelor de azi-noapte asupra orașului Niș estimau pagubele provocate la peste 5 milioane de dolari. La jurnalul RTS am văzut o imagine care m-a impresionat foarte tare. O rachetă NATO a lovit, cu o precizie milimetrică, clădirea Comandamentului Corpului III al Armatei Iugoslave. Sediul era între alte două clădiri, lipit de acestea, însă racheta a lovit doar comandamentul, clădirile celelalte fiind mai puțin afectate, doar de suflul exploziei sau de vibrații.

Un elicopter de tip UH-60 Black Hawk, care efectua o misiune de rutină în spațiul aerian al Republicii Srpska, a fost atacat în această după-amiază, în jurul orei 16:30, cu grenade provenind de la un lansator de tip AG, fără a fi atins, a anunțat Sheena Thomson, purtător de cuvânt al trupelor SFOR din Bosnia, citată de AFP. Atacul a avut loc în regiunea Teslic, la 90 de kilometri nord-est de Sarajevo.

La ora 20:20, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene. La scurtă vreme, s-a anunțat că a căzut podul peste Dunăre de lângă Sombor, din nordul Iugoslaviei. Într-un raid aerian care a început la 22:15 și a durat 10 minute, a fost bombardată zona industrială, fiind vizate, în special, instalațiile petroliere, iar podul peste Dunăre, care avea două benzi de șosea și două linii de cale ferată, a ajuns în valuri.

La aceeași oră, Niș-ul era din nou sub bombe, pentru a patra oară în ultimele 24 de ore. În oraș s-a anunțat că nu sunt mari pagube materiale. Atacul fusese concentrat asupra aeroportului. O rachetă a fost pulverizată în aer de antiaeriana iugoslavă.

Un sfert de oră mai devreme, atacul avioanelor aliate primea o ripostă puternică din partea artileriei antiaeriene din Novi Sad. Cu toate acestea, în oraș s-au auzit mai multe explozii foarte puternice și – de pe acoperișul hotelului nostru din Belgrad – puteam vedea câțiva nori de fum. A fost lovită rafinaria și mai multe obiective civile au fost avariate. În oraș nu s-au mai putut vedea canalele televiziunii naționale. Se pare că au fost lovite instalațiile releului de pe Fruska Gora. Ne-am sunat prietenii din Novi Sad și ne-au povestit că un avion ar fi venit în picaj, încercând să distrugă și ultimul pod peste Dunăre rămas în picioare. Armata Iugoslavă, însă, amplasase mai multe baterii de artilerie antiaeriană în jurul acestuia și au respins atacul. S-a anunțat chiar că avionul – tot un F-117 A – ar fi fost lovit și ar fi căzut pe muntele Remete. Într-adevăr, în regiune au fost observate două elicoptere de recuperare ale NATO.

Un alt pod, cel de la Kursumlija, peste râul Toplice, de pe autostrada Niș-Pirot, a fost lovit de bombe la 21:30. Ceva s-a întâmplat și la Aleksinac, unde sârbii au anunțat că ar fi fost lovite mai multe clădiri civile și că ar exista victime. Dar despre asta, aveam să aflăm detalii mai târziu.

La televizor am vazut deja imagini de la incendiul izbucnit la rafinăria din Novi Sad, iar la ora 23:00, pompierii continuau să se lupte cu flăcările. Cartierul Shanghai, situat în apropiere, a fost evacuat, deoarece fumul făcea aerul irespirabil. Oficialitățile au anunțat că încă un avion inamic ar fi fost doborât și a căzut în regiunea Petrovaradin. Ca de obicei, NATO avea să dezmintă a doua zi că ar fi pierdut vreun avion. La Aleksinac se spunea că a fost distrus un sfert din oraș, stația de salvare și mai multe case. Alte informații descriau scene de coșmar: 10 blocuri distruse, o stradă întreagă rasă de pe fața pământului, oameni nevinovați morți sau răniți. Corespondenții postului de televiziune Studio B au anunțat că cel puțin 5 persoane au fost ucise, iar alte 20 rănite. RTS amintea insistent că, tot în noaptea de 5/6 aprilie, dar în 1941, aviația nazistă bombarda pentru prima oară Belgradul.

O jumătate de oră după miezul nopții, 4 rachete au fost lansate asupra Priștinei, fiind atins un releu de televiziune din sud-estul orașului. Celelalte explozii au fost auzite în zona aeroportului Slatina. De asemenea, la Prizren, cazarma “Țarul Dusan Silnîi” a fost bombardată pentru a patra oară.

AFP a anunțat că NATO a autorizat astăzi Statele Unite să trimita în Albania 24 de elicoptere de luptă de tip AH-64 Apache, în vederea utilizării lor în Kosovo. Ele vor fi însoțite de circa 2.000 de militari, însărcinați cu protecția aparatelor, supranumite “ucigătoare de tancuri”. Executivul american și-a asumat riscurile unor pierderi, deoarece elicopterele Apache, foarte eficiente în lupta împotriva blindatelor, zboară relativ încet, la joasă altitudine, fiind mai vulnerabile în confruntarea cu rachetele sol-aer.

După ce ne-am mai liniștit și am coborât în camera de hotel, la 2:38, am auzit în apropiere o explozie. Răsunase ca o petardă sau o grenadă de mână. Și chiar era o grenadă, pe care un sârb mai arțăgos o aruncase în curtea unei moschei din apropierea hotelului nostru. Liderul comunității islamice din Belgrad Hamdija Jusufspahic avea să declare, a doua zi, că nimeni nu a fost rănit, ci doar geamurile unei anexe au fost sparte de suflul exploziei. Moscheea Bajrakli, ridicată în 1521, este unul din cele mai vechi edificii din Belgrad.

La 3:45, în jurul orașului Kraljevo au explodat 3 rachete. La 3:47, deasupra Belgradului s-au auzit, din nou, avioanele NATO. Câteva clipe mai devreme auzisem niște bubuituri, cred că dinspre Pancevo. Începea încă un raid. Din fericire, a fost scurt, pentru că avioanele n-au putut depăși barajul de foc al antiaerienei. La 4:35, releele de televiziune de la Kragujevac si Jagodina ardeau, lovite de bombe. La 5:36, avioanele au mai venit o dată, lansând câteva proiectile tot spre Pancevo. La 6:05 și 6:14, eram din nou pe acoperiș. Se luminase de ziuă și doar auzeam avioanele și bubuiturile exploziilor, de această dată în Belgrad, însă nu ne mai puteam da seama din ce direcție, pentru că nu mai vedeam din ce parte trage antiaeriana. În sfârșit, la 7:42 am auzit sunetul lung și neîntrerupt al sirenelor. Înceta alarma aeriană, începea o nouă zi.

Share

target: nato bombardează ministerele de interne din belgrad

by

2 aprilie 1999

Ca de obicei, m-am trezit dimineața pentru corespondența de la emisiunea “Bună dimineața, ProTV e al tău“. Sincer, îmi plac mai mult intervențiile în direct de dimineață decât în celelalte jurnale de știri. Am mai mult timp, pot povesti mai multe, impresiile sunt mai proaspete, iar Cristi Tabără e un interlocutor deosebit de agreabil. Este și o provocare, pentru că trebuie să mă trezesc devreme, să verific ultimele informații, să nu-mi scape ceva sau să actualizez știrile. În principiu, colegii din redacție mă sună noaptea și stabilim despre ce vom vorbi, pentru ca ei să pregătească niște imagini care să se potrivească cu ceea ce spun eu. Am mai aflat că, ieri dimineață, încă un pod peste Dunăre a fost distrus: cel de la Beska, situat la 30 de kilometri de Novi Sad, pe autostrada care leagă Belgradul de frontiera cu Ungaria. O rachetă a lovit în plin ultimul segment al podului, cel de lângă malul stâng al Dunării, pe care l-a rupt în două.

Conform agenției Mediafax, Societatea de Navigație Fluvială NFR Drobeta a pierdut un contract de 100.000 de dolari de pe urma blocării Dunării din cauza distrugerii podurilor de la Novi Sad. NFR încărcase deja, la Agigea, 5 barje cu fosfați, pe care trebuia să îi transporte în Austria. Alte câteva contracte similare au fost anulate, iar navele românești surprinse în aval de Iugoslavia nu s-au mai putut întoarce acasă. De ieri, circulația trenurilor de călători pe relația București-Belgrad a fost limitată până în localitatea Vîrșeț, de lângă frontiera cu România.

Astăzi, alarma s-a ridicat la 8:15 și mi-a stricat cele două ore de somn pe care mi le doream. Am mâncat un iaurt și am plecat spre Centrul militar de presă. Deși nu aflam mare lucru de acolo, era bine să se obișnuiască lumea cu noi. În plus, mai auzeam câte-un zvon, mai schimbam informații cu unii sau cu alții, mai aflam cine a mai venit, cine a mai pățit ceva…

Sârbii sunt incredibili ! Astăzi dimineață, stăteau la coadă să obțină bilete la operă, la “Nabucco” de Verdi. De mai multe zile, atât Teatrul Național, cât și Opera organizează reprezentații gratuite. Trebuie doar să stai la coadă și să iei bilete. Autoritățile vor să demonstreze că viața merge înainte, în ciuda bombelor. Pe lângă asta, încearcă să ofere cât mai multe posibilități de recreere, ca oamenii să uite de război și de bombe. Nu pot să-mi explic, însă, de unde fac rost de filmele care rulează la cinema: “Shakespeare in love“, “Titanic“, “Men in black“. Vreau să văd și eu, neapărat, când îmi găsesc un pic de timp liber, “Crna macka, beli macor” (“Pisica neagra, mârtanul alb”), ultimul film al lui Emir Kusturica.

Când am ajuns la Media Center, sala mare în care se organizează conferințele de presă era plină de oameni. Erau redactorii postului de radio B-92, unul din puținele care încercau să rămână independente și necontrolate de guvern. Autoritățile vâră pumnul în gura jurnaliștilor incomozi folosind pretexte inteligent alese. E adevărat că beneficiază și de o Lege a Informațiilor plină de restricții. Radio B-92 fusese închis în 23 martie, pe motiv că folosea un emițător mai puternic decât cel autorizat.

Veran Matic, directorul postului de radio, a fost reținut de Poliție și anchetat vreme de 8 ore. Polițiștii îl acuzau că seamănă panică în populație, răspândind știrea că Iugoslavia va fi bombardată și că are o atitudine pro-occidentală. A fost eliberat, însă astăzi, un executor judecatoresc, însoțit de un bărbat în uniformă militară, a venit la B-92, având decizia înlocuirii din funcție a lui Matic cu Aleksander Nikacevic (președintele Uniunii Studenților din Belgrad, controlată de SPS). În semn de protest, angajații au părăsit postul de radio și se pregăteau să organizeze o conferință de presă. Au anunțat că B-92 va continua să emită pe satelit și pe Internet. De altfel, nu a fost singurul post de radio care a avut probleme cu cenzura militară. Chiar aseară, la Smedervska Palanka, a fost închis și Radio Jasenica.

Am coborat în Trg Republike, la concertul de prânz. Deja, piața începea să arate altfel. Reclamele de pe panourile publicitare au fost înlocuite cu afișe imense, cu mesaje împotriva razboiului. Pe unul dintre ele era fotografia unui bătrân, lângă care scria “Sorry, we think different“. Pe un altul, amplasat lângă clădirea Parlamentului, era fotografia unui turn Eiffel în flăcări, rupt în două de o rachetă care l-a lovit în plin. Pe acest panou scria: “Just imagine!” Pe clădirea cu geamuri verzi în care se afla Media Center, panoul cu reclame mobile arăta o țintă imensă, după care lamelele panoului se mișcau și apărea mesajul “Stop the bombs !”

În piață s-au adunat peste 15.000 de oameni și au cântat împreună cu marile staruri ale muzicii populare sârbești. La un moment dat, concertul a fost întrerupt și câțiva membri ai delegației ruse care se afla la Belgrad au adus icoana Fecioarei Maria, făcătoare de minuni, pe care patriarhul Alexei al Rusiei a dăruit-o Belgradului, pentru a apăra orașul de bombardamente. Pe una dintre pancartele purtate de manifestanți scria “No private Ryan will be saved“. Era o aluzie la filmul american premiat cu Oscar “Saving Private Ryan“, despre povestea unui comando care a fost trimis, în cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a aduce acasă un soldat american de pe front.

Într-un interviu pentru ziarul belgian “Le Soir“, Jonathan Eyal, expert la Institutul Regal de Studii Strategice din Londra, a afirmat că strategia NATO cu privire la Kosovo nu merge. “Pe plan politic, nu există absolut nici un progres de pe urma raidurilor aeriene. Cred că o intervenție terestră este inevitabilă, dar nu există consens la Washington pentru trimiterea de trupe, iar europenii nu vor face nimic fără americani.” El aprecia că acest conflict din Kosovo nu va degenera într-un război mondial, pentru că “Rusia nu are posibilitatea de a face nimic în acest moment”.

Critici similare au fost aduse și de fostul secretar de stat adjunct american Lawrence Eagleburger. “Nu cred că o intervenție militară ar putea realiza ceva durabil și ar putea aduce pacea în regiune,” a declarat el pentru săptămânalul croat “Globus“. Eagleburger a lansat două ipoteze ale viitorului conflictului. Prima prevedea continuarea luptelor dintre sârbi și albanezi, iar a doua – desfășurarea forțelor de menținere a păcii, care ar putea deveni atât ținta sârbilor, cât și a albanezilor care doresc să-și dobândească independența. Mi-a atras atenția o frază aproape profetică: “Trupele noastre din zonă ar putea rămâne acolo ani de zile, pentru a ajuta ca oamenii să nu se ucida între ei, dar ele nu vor putea aduce pacea.”

Mi-a venit ideea sa chem câteva formații rock din România să cânte la Belgrad, în Trg Republike, în semn de solidaritate cu suferințele sârbilor. Mile Cărpenișan l-a sunat pe ministrul Culturii, care ne-a spus că nu e nici o problemă. Trebuie doar să-i spunem numele celor care vin, pentru a anunța în vamă, să-i lase să intre în Iugoslavia. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Miță Breazu de la Neurotica. Mi-a răspuns că ar veni cu mare plăcere, dar ei cântă în limba engleză și se teme că sârbii n-ar fi prea încântați de asta. L-am sunat pe Adi Bărar de la Cargo. Mi-a spus că și ei ar veni, dar trebuie să-și rezolve mai întâi o mică problemă: tocmai i-a expirat pașaportul și trebuie să-și facă altul. Mi-a promis că mă va anunța, îndată ce va fi gata. Nu m-a mai sunat niciodată. Am încercat să-l sun pe Nicu Covaci, dar avea telefonul închis. M-am lăsat păgubaș.

M-am întors la Media Center și am început să aflu ce s-a mai întâmplat. Azi dimineață, la Stari Trg, lângă Kosovska Mitrovica, au fost lansate mai multe bombe cu fragmentație. La Prizren, a fost lovit un releu al televiziunii iugoslave. Un centru de comandă militar din orașul Vranje a fost distrus de bombe. Doi cetățeni iugoslavi vor fi judecați de Tribunalul militar. Unul este acuzat de spionaj în favoarea americanilor. Celălalt – de pătrundere într-un obiectiv militar. Au apărut și incidente cu ziariști. Doi reporteri spanioli de la canalul de televiziune “Tele Cinco“ au fost reținuți astăzi, în zona Blace, între Kosovo și Macedonia. Cei doi, Jon Sistiaga Escudero și Bernabe Dominguez Lopez, au fost arestați de Poliția sârbă. Tot azi dimineață, lângă punctul de frontieră albanez de la Kukes, a fost reținut un italian care pretindea că este membru al unei organizații neguvernamentale și a încercat să intre ilegal în Iugoslavia. Italianul a fost eliberat după o oră de interogatorii, în timp ce pentru eliberarea ziariștilor spanioli a fost nevoie de intense presiuni diplomatice.

La Novi Sad, a fost reglementata alimentarea cu apă, care fusese oprită după bombardarea podului Varadinsk. Locuitorii cartierului Petrovaradin, însă, se aprovizionează cu apă din cisterne aduse în principalele intersecții. Astăzi, la prânz, la piciorul podului distrus, s-au adunat câteva mii de persoane, pentru a protesta împotriva bombardamentelor.

Delegația Dumei de Stat din Rusia a fost primită de președintele Slobodan Milosevic, care le-a sugerat membrilor acesteia că ar avea nevoie de ajutor. Ministrul iugoslav al Apărării Pavle Bulatovic a fost mai explicit: “Așteptăm un ajutor în armament și echipamente militare, iar acesta trebuie să fie rapid și eficace.” Rușii au în vedere tot mai mult ajutarea sârbilor și cotidianul “Kommersant” publica astăzi un articol în care se dezvăluia un lucru pe care îl știam de multă vreme. Citând o sursă din Statul Major rus, se spunea că serviciile de informații ale Moscovei furnizează, în permanență, forțelor armate iugoslave, indicații despre zborurile avioanelor NATO. Acestea, provenind de la sateliții spion și sistemele de informații de la sol și de pe mare ale rușilor, sunt transmise Belgradului prin satelit. Aceasta știre confirma informațiile noastre că, la fiecare raid aerian, sârbii își închid radarele, pentru a nu fi depistate și distruse, iar apărarea antiaeriană este ghidată, prin satelit, de ruși.

La 8:30, din portul Sevastopol, nava-spion “Liman” a plecat spre Marea Adriatică, anunță agenția Itar-Tass. Ministrul rus al Apărării, mareșalul Igor Sergheev a declarat că “rolul navei este de a culege și furniza informații, pentru ca noi să fim pregătiți în orice moment și să avem o imagine completă asupra desfășurării evenimentelor.” Informații, neconfirmate oficial, indicau că și fregata “Amiral Golovko“, nava de lupta împotriva submarinelor “Kerci” și nava de supraveghere “Smetlivii” se pregătesc să iasă în larg. Referindu-se la plecarea navelor rusești spre Adriatica, James Rubin, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat american, a declarat: “Le-am precizat foarte clar rușilor că va fi o eroare gravă din partea lor, dacă vor trece de la gesturi de simpatie politică față de sârbi, la asistență militară de orice formă.”

Astăzi, dupa ce fusese dat mort de catre presa occidentala, Alush Gashi, unul din consilierii Ligii Democratice din Kosovo (LDK), partidul lui Rugova, a sunat la centrul de presă din Priștina și a stat de vorbă cu ziariștii străini. El a declarat că e viu și nevătămat, însă a refuzat să precizeze unde se află.

Pe de altă parte, Alianța Nord-Atlantică a anunțat că peste 36.500 de etnici albanezi s-au refugiat din Kosovo în țările din jur. În apropierea frontierei cu Macedonia, a fost văzută o coloana de refugiați de 10 kilometri lungime. Jurnaliștii străini aflați la Belgrad erau îngroziți de ce aflau de la redacțiile lor. Jamie Shea avertiza că mulți albanezi își riscă viața traversând câmpuri de mine pentru a fugi din Kosovo, dar, printre ei, sunt foarte puțini bărbați. Purtătorul de cuvant al NATO l-a acuzat din nou pe Milosevic că încearcă să destabilizeze întreaga regiune balcanică, îndreptând zeci de mii de oameni spre sudul și vestul provinciei Kosovo. Rezolvarea problemei refugiaților a căzut în sarcina Italiei, ai cărei reprezentanți trebuie să coordoneze operațiunile umanitare.

Potrivit AFP, Hassim Thaqi, responsabilul politic al UCK, a anunțat astăzi, componența noului “guvern kosovar”, în care el ocupa postul de “prim ministru”. Thaqi l-a înlocuit în această funcție pe “premierul” Bujar Bukoshi, care fusese numit de Ibrahim Rugova în 1992. Era primul semn al marginalizării “președintelui” din Kosovo, fenomen care avea să se accentueze tot mai mult de-a lungul acestei primăveri. Noul executiv din Kosovo a decretat mobilizarea generală a tuturor albanezilor apți de luptă din provincie. “Unul dintre scopurile acestui Guvern este să organizeze rezistența armată în fața violenței sârbe,” a declarat Hassim Thaqi. “Toți bărbații cu vârste între 18 și 50 de ani au obligația de a se alătura UCK.”

Guvernul iugoslav a aprobat o ordonanță de urgență, conform căreia toate prețurile din țară sunt înghețate la nivelul din 23 martie. Vestea m-a impresionat, deoarece este nevoie de o rezervă valutară considerabilă pentru a pune în aplicare această intenție, fără ca economia să fie afectată. Măsura avea ca principal scop stăvilirea inflației, care ar fi putut exploda.

Dintre toate tarile din jur, atitudinea cea mai apreciată la Belgrad este cea a Greciei. Deși membră NATO, Grecia a refuzat să participe la operațiunile militare. Zilnic, demonstrații imense de solidaritate cu sârbii sunt organizate la Atena și în alte orase grecești. Astăzi, s-a anunțat că miercuri, echipa de fotbal AEK Atena va sosi în capitala iugoslavă, pentru un meci amical cu Partizan Belgrad și va aduce ajutoare umanitare în valoare de 50.000 de dolari. M-am gândit imediat la Cornel Dinu, antrenorul echipei Dinamo București. Acesta se lăuda de atâtea ori cu prietenia sa cu celebrul Arkan, care e și patron al campioanei Iugoslaviei la fotbal, echipa Obilic. În ciuda unor declarații de intenție, Dinu cu fotbalistii săi nu aveau să ajungă în Iugoslavia decât după război.

Astăzi, la 15:30, studenții Facultății de Sociologie din Universitatea București au organizat un miting de protest în apropierea Ambasadei SUA, anunță agenția Mediafax. Cu tot cu cei 10 sârbi care protestau ilegal în Piața Universității și care s-au adăugat mitingului, numărul demonstranților nu a depășit 30 de persoane. Senatorul Gyorgy Frunda a exclus posibilitatea izbucnirii în Transilvania a unui conflict similar celui din Kosovo, deoarece UDMR nu are intenții secesioniste sau revizioniste.

Seara, am fost mai relaxat, pentru că știam că urmează week-end-ul și aveam mai puține transmisii în direct. După ce mi-am transmis corespondența, m-am uitat la știri, însă nu eram prea atent. Parcă spuneau ceva despre un grup de 300 de refugiați din Kosovo (din care 200 de copii), care a ajuns, cu trenul, la Belgrad. Am mâncat în fugă și m-am întors în camera de hotel, așteptând ora 22:00 în fața televizorului. RTS transmitea în direct un concert de solidaritate cu sârbii, organizat la Salonic. Vedeta serii era celebrul Goran Bregovic. Peste 150.000 de greci s-au adunat în piața centrala a Salonicului, într-o atmosferă extraordinară. Când a apărut Bregovic și a început să cânte cu formația sa, n-a mai fost nevoie să ascultăm sunetul la televizorul nostru. Toate aparatele sârbilor din blocurile vecine erau date la maximum. Undeva, într-o cameră de la etajele superioare ale hotelului, se dansa în draci. La 22:24, sirenele alarmei aeriene sunau din nou. Dar cui îi păsa?…

Ne-am urcat pe acoperișul hotelului și ascultam muzica de la concertul din Salonic, privind cerul ușor înnorat. La 22:30, o explozie imensă a luminat cerul dinspre Novi Sad. Au urmat alte patru explozii, în zona Sremska Mitrovica, în stânga Novi Sad-ului. Pe la miezul nopții, am auzit o bubuitură dinspre Pancevo și norii s-au înroșit preț de câteva secunde.

Nelu Madjinca, directorul hotelului “Toplice” a venit sus, să ne spună că va trebui să evacuăm clădirea, pentru că se așteaptă ca una dintre țintele bombardamentului să fie un sediu al Ministerului de Interne de pe strada 29 noiembrie, de lângă noi. Eram cam speriați și derutați. Nu știam ce să facem. Era un sentiment ciudat. Deși nu aveam chef să murim printre dărâmături, parcă nu ne venea să ne luăm bruma de lucruri pe care o aveam și să plecăm de nebuni prin Belgrad noaptea. În acea clipă, totul mi se părea absurd: războiul, avioanele, ploaia măruntă de afară, frigul, frica. Mă întrebam ce dracu’ caut eu aici? Și mi-a venit, pe loc, ideea salvatoare: nu plec niciunde, că doar n-o să bombardeze chiar hotelul în care stau! Văzând că n-au cu cine să se înțeleagă, Nelu și cu Mile m-au lăsat în pace și au coborât. Probabil că, pe scări, s-au enervat și ei, că au rămas la taclale în bar.

MApN roman a dezmințit astăzi, speculațiile presei provocate de o știre și o hartă publicate în prestigiosul săptămânal “Newsweek“, conform cărora avioanele NATO ar fi folosit spațiul aerian românesc, anunță Mediafax. Bazându-se pe analiza situației aeriene, monitorizată cu mijloacele de radiolocație, MApN a arătat că nici o aeronavă a NATO nu a solicitat folosirea spațiului aerian al României, în situații neprevăzute sau de urgență.

Bulgarii erau îngrijorati din alt punct de vedere: șeful Comitetului guvernamental pentru controlul energiei atomice Gheorghi Kasciev a anunțat că apărarea antiaeriană bulgară va doborî orice avion care se va apropia la mai puțin de 30 de kilometri de centrala nucleară de la Kozlodui. Scenariul cel mai terifiant era ca un avion scăpat de sub control sau al cărui pilot s-ar fi catapultat să cadă peste reactoare.

Până la urmă, am coborât și eu de pe acoperiș si m-am dus în cameră. Mă uitam la televizor, unde sârbii se pregăteau să difuzeze trilogia “Războiul stelelor“. Deodată, am auzit o bubuitură puternică, urmată, la câteva secunde, de încă două. Era 0:45. Am alergat la lift și am ajuns, imediat, pe acoperiș. În urma mea, cu al doilea lift, veneau Mile și cu Nelu. Ne-am uitat de jur-împrejur. Un incendiu imens lumina centrul Belgradului. “Ministerul de Interne,” a spus, imediat, Nelu. “Hai acolo!”

În holul hotelului, ne-am întâlnit cu jurnaliștii ruși și cehi. Cu aparatele foto de gât, cu camerele video în mână, se uitau unii la alții și ne întrebau ce a fost lovit. Le-am spus și am ieșit din hotel. Nelu ne-a luat în mașina lui, un Renault 4 în care abia încăpeam și care părea, la fiecare viraj, că se desface în bucăți. Printr-un labirint de străzi, ne-a dus până lângă bulevardul Knez Miloșa. Accesul era blocat de Poliție și mai multe ambulanțe și autospeciale de pompieri goneau, cu sirenele urlând, către locul unde se aflau cele două sedii ale Ministerelor de Interne, cel federal și cel republican.

L-am sunat pe Horia Enășel la București și i-am spus ce s-a întâmplat. Mi-a zis să fiu gata să intru în direct, că întrerupem programul, pentru a face loc știrilor. A început o cursă contra cronometru. Trebuia să văd, urgent, ce s-a întâmplat, să știu despre ce vorbesc. Eram deja pe bulevard și, la capătul lui, se vedeau două incendii, la dreapta și la stânga străzii, mașini de pompieri, polițiști, soldați, flashurile blitzurilor, o agitație de nedescris. Am grăbit pasul și, deodată, niște polițiști au început să urle la noi: “Plecați de pe trotuar!” Nu știam ce vor, dar am trecut pe șosea și, după câțiva pași, ne-am dat seama. Cu un zdrăngănit strident, bucăți mari din geamurile ferestrelor de la etajele clădirilor cădeau pe trotuar. Ne-am uitat mai atenți și, într-adevăr, trotuarele erau acoperite cu un covor de cioburi. Am ținut minte lecția urlată de polițiștii sârbi și – de-a lungul întregului razboi – de câte ori auzeam o bubuitură apropiată, săream de pe trotuar.

Ne-am oprit lângă clădirea Ambasadei României. În pragul ușii de la intrare, Traian Borșan, secretarul ambasadei, și alți câțiva români priveau, îngrijorați, incendiile de la 150 de metri de ei. Pe stațiile unor polițiști pe lângă care am trecut se auzeau apeluri către ambulanțe, de unde am dedus că existau răniți. Nu ne-am putut apropia prea mult de cele două ministere. Un cordon de polițiști și militari oprea pe oricine ar fi vrut să treacă mai departe. Cameramani, fotografi, jurnaliști care vorbeau, isterizați, la telefoanele mobile, gură-cască privind speriați, toți formau un al doilea cordon. Cele doua cordoane se despărțeau periodic, pentru a face loc mașinilor de pompieri. Opt autospeciale aruncau apă sub presiune spre flăcări. Se golea o cisternă de apă la fiecare 5 minute. Cățărați pe două macarale, pompierii pulverizau, neîncetat, apă peste flăcări. Din locul în care ne aflam, simțeam dogoarea focului și un miros de lemn și benzină arse ne astupa nările. Clădirea Ministerului federal de Interne, situată pe aceeași parte cu Ambasada României, rămăsese în picioare, cu toate ferestrele sparte de suflul exploziei și cu mai multe etaje prăbușite. Cea a Ministerului republican de Interne, mult mai extinsă, s-a dărâmat parțial și, din când în când, din interior se auzeau bufnituri și un fel de răpăituri ca de mitralieră. Se pare că, în subsol, a rămas multă muniție, care exploda din cauza flăcărilor. Nu puteam să-mi desprind privirile de la hidrantele ce ieșeau din trotuar la colțurile străzilor, care – incredibil pentru un român! – funcționau.

Am tras cu urechea la ce vorbeau polițiștii și ceilalti ziariști. Unii spuneau că, asupra centrului Belgradului, NATO  a lansat 8 rachete de croazieră, una de pe un submarin și 7 de pe vase de razboi aflate în Marea Mediterană. Noi nu auzisem atâtea explozii. Probabil, unele dintre rachete au fost doborâte înainte de a-și atinge ținta. La un colț de stradă, înconjurat de camere video, un martor ocular descria bombardamentul: “Eram chiar pe stradă, când am auzit o explozie, apoi a doua și, după 5-10 secunde, a treia bubuitură.”

Mi-a sunat telefonul. Era Horia, care m-a anunțat că vom intra în direct înaintea meciului de baschet din NBA pe care îl transmitea ProTV în acea noapte. I-am rugat pe cei de la ambasada noastră să mă lase să transmit din clădire și mi-au găsit o sală liniștită. Eram emoționat. În sfârșit, mă simțeam în priză. Aveam ocazia să fim printre primii care transmiteau în direct evenimentul. M-au sunat din regie și am auzit ultimele pregătiri, apoi genericul știrilor. Cineva apucase să-mi sufle că în studioul de la București este Mihai Codreanu, primul prezentator care ajunsese la sediul ProTV la acea oră târzie din noapte. Transmisia a mers bine. Cel puțin așa mi-au spus cei din studio după ce am terminat. Erau și ei emotionați și mi-au zis că, la unul din mixere – pentru că tehnicienii nu au reușit să ajungă în timp util – a stat chiar Adrian Sârbu. Și că vom mai intra o dată, în pauza meciului de baschet.

Când m-am întors acasă, am aflat ce se întâmplase în noaptea aceea. Imediat ce a auzit că Belgradul a fost bombardat, Adrian Sârbu a venit la ProTV. L-a luat pe unul dintre șoferii care erau de servici, i-a pus în brațe lista cu telefoanele redacției și l-a pus să-i cheme pe oameni de acasă. A intrat în studioul de emisie și, calm, a aprins luminile, a pornit camerele și s-a apucat să pregătească transmisia. L-a înlocuit pe unul dintre oamenii care n-au ajuns la timp și totul a ieșit OK. După care a plecat. Nu înainte de a le spune celor care au ajuns la studio să mai întrerupă programul, în pauza meciului, pentru încă o ediție specială a știrilor. Peter Barabas, producătorul executiv al emisiunilor de știri, a fost și el acolo. Pe 2 aprilie își aniversa ziua de naștere, ajunsese târziu acasă și, înainte de a se culca, s-a uitat la CNN. Când a văzut ce s-a întâmplat la Belgrad, a înghețat. Prietena lui, Miruna Panaitescu, era în clădirea ProTV și înregistra imaginile venite prin satelit de la Belgrad. Când l-a sunat pe Peter, acesta era deja în mașină, gonind spre ProTV. A ajuns în regia de emisie și a coordonat întreaga ediție specială.

Noi am continuat să ne învârtim în zona incendiilor. Eram bucuroși că ambasada noastră nu a fost avariată și nimeni nu pățise nimic. Au tras doar o spaimă pe cinste, când rachetele au explodat la doi pași de ei. În schimb, o panică imensă s-a instalat în maternitatea de lângă sediul Ministerului federal de Interne. Femeile, cu nou-născuții în brațe, au fost evacuate și duse într-un adăpost antiaerian. Atrași de flăcările incendiului, vizibil din orice colț al orașului, belgrădenii au venit să vadă ce s-a întâmplat, deși Comandamentul Apărării civile îi rugase să rămână în adăposturi. Ba mai mult, pe podul Brankov, câteva zeci de tineri, cu ținte în piept, au alcătuit un lanț uman, pentru a-l apăra. Inițiativa a fost chiar a arhitectului podului, a cărui declarație m-a tulburat: “Podurile sunt ca niște ființe vii. În momentele grele, au nevoie să simtă că vii cu sufletul alături de ele.”

Polițiștii ne-au îndepărtat din zona incendiilor, unde au început să apară oficialitățile. Doar cameramanii RTS au putut pătrunde, postul național având exclusivitatea de a filma la locul bombardamentelor. A sosit ministrul de Interne Vlajko Stojilkovic, apoi delegația parlamentarilor ruși, în frunte cu Serghei Baburin. Toți erau foarte indignați, iar declarațiile oficiale aminteau că, tot în luna aprilie, dar în 1941, Hitler ordonase bombardarea Belgradului.

Ne-am întors, obosiți, la hotel și, după a doua transmisie în direct, am reușit să adorm. Era 6:44 și, la 6:00, clădirile bombardate încă mai fumegau.

Share

target: rugova se întâlnește cu milosevic la belgrad

by

1 aprilie 1999

La 10:40, când ieșeam din hotel “Toplice”, sirenele anunțau ridicarea alarmei aeriene, după mai bine de 27 de ore. În Belgrad – nimic schimbat. Obsedat de ideea că prețurile ar trebui s-o ia razna într-o țară aflată în război, am fost surprins că mă înșelam. Aruncându-mi privirea pe tarabele din piață, la fel de pline ca altădată, am reținut că merele se vindeau tot cu 15 dinari (1,5 DM) kilogramul, iar brânza cu 20 de dinari.

novi sad, 5 iunie 1999

Azi-noapte, un grup de 26 de persoane de diferite naționalități (12 din Irak, 3 din Sri Lanka, 5 din Nigeria, 2 din Macedonia și câte unul din Ghana, Bulgaria, Cehia și România) au fost găsite de grănicerii români într-o barcă, plutind pe Dunăre în dreptul localității Dubova, la 70 de km de Turnu Severin, conform corespondentului Mediafax. Ei au spus că au fost reținuți de Poliție când au cerut să li se reînnoiască vizele de ședere în țară, urcați în barcă și abandonați. Șase dintre ei nu aveau acte de identitate, iar românul a fost arestat, deoarece era dat în urmărire generală pentru furt.

În Trg Republike, oamenii începeau să se adune la concert. Astăzi, urmau să cânte Riblja Corba, una din formațiile legendare în Iugoslavia, Van Gogh, un excelent grup de muzică alternativă și Crni Biseri. Surprizele zilei au venit, însă, din Rusia. Pe scenă a urcat cea mai bună trupă rusească a momentului, pe nume Na-Na, care cânta un pop-rock destul de penibil și a fost aplaudată mai mult pentru gestul făcut, decât pentru calitatea muzicii.

Când să plecăm, Mile Cărpenișan a observat mai multe mașini oficiale, din care au coborât niște bărbați îmbrăcați în costume negre, însoțiți de ministrul iugoslav al Culturii și de câțiva militari. Prezentatorul concertului a anunțat că în fața noastră se afla Serghei Baburin, vicepreședintele Dumei din Rusia, care sosise în această dimineață la Belgrad, cu autocarul, pentru a vedea cu ochii lui efectele bombardamentelor și a discuta cum i-ar putea ajuta pe sârbi. “Parlamentul nostru dorește să oblige Occidentul să-și schimbe poziția și să oprească bombardamentele,” a spus Baburin. “Procesul de la Rambouillet a murit, trebuie să găsim o altă structură. Aceasta este poziția Rusiei.” După care, ne-a lăsat cu gura căscată: cu o superbă voce de tenor, vicepreședintele Dumei a cântat “Podmoskovnie vecera“, o frumoasă baladă rusească. Sârbii au fost foarte încântați că, dacă tot nu le trimiteau arme, rușii măcar le descrețesc frunțile și îi ajută să uite de necazul prin care trec.

Am aflat că, puțin mai devreme, președintele Serbiei Milan Milutinovic a stat de vorbă cu monseniorul Jean-Louis Tauran, ministrul de Externe al Vaticanului, care a sosit, și el, la Belgrad. Acesta încearcă o mediere a conflictului și s-a întâlnit, mai târziu, cu Milosevic și cu patriarhul Pavle, capul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Pavle și Papa Ioan Paul al II-lea vor face apel în favoarea încetării focului cu ocazia celor două sărbători pascale.

“Potrivit unui comunicat al Pentagonului, trupele iugoslave utilizează pentru atacarea avioanelor NATO rachete sol-aer de proveniență românească. Departamentul de stat al SUA a înaintat un protest autorităților de la București, acuzându-le că au furnizat armament antiaerian Belgradului, în perioada 1994-1996, cât timp Iugoslavia se afla sub embargo internațional. Partea absurdă a opiniei experților americani, care au ajuns la această concluzie după ce au cercetat resturile unei rachete lansate de sârbi, căzută pe teritoriul Albaniei, este că aceștia susțin că “avionul invizibil” ar fi fost doborât de sârbi cu o astfel de rachetă, lansată de la… Jimbolia. Agenția Națională pentru Controlul Exporturilor Strategice din România a respins acuzațiile, menționând că sârbii ar fi putut intra în posesia rachetelor sol-aer românești doar prin intermediul unui alt stat.” Această știre, publicată pe prima pagină a numărului de azi al cotidianului “Evenimentul zilei“, i-a umplut de groază pe unii cititori, pe alții – de mândrie, iar pe alții i-a făcut să se cutremure de râs. Era o simplă glumă de 1 aprilie.

Am trecut pe la Centrul militar de presă. Acesta se afla într-o sală mare, la etajul întâi al unei clădiri din Trg Republike. În hol erau aduse câteva zeci de scaune, iar 4 televizoare funcționau non-stop și puteai urmări chiar și CNN sau Sky News. Era plin de ziariști străini, care completau cereri de acreditare, scriau sau vorbeau la telefon. Vreo doi adormiseră, cu cotul sprijinit pe marginea scaunului și scăpaseră din mâini buletinul editat, în fiecare zi, de agenția oficială de presă Tanjug. La un moment dat, dintr-un alt birou a ieșit Sanja Sarac, superba tânără care ne întâmpinase la Ministerul Informațiilor, în primele noastre zile la Belgrad. Ne-a recunoscut și a stat câteva minute de vorbă cu noi, spre furia câtorva englezi care se chinuiseră, până atunci, să îi intre în grații și s-o invite seara, la un pahar de vin.

Ne-am întâlnit aici cu Adelin Petrișor, care lucra pe atunci la TVR și cu Olimpiu Gheorghiu, care lucra pe atunci pentru APTN. Bucuroși că vedeam doi români, ne-am dus spre ei, însă nu păreau la fel de încântați de întâlnire. Abia ne-au salutat, așa că i-am lăsat în plata Domnului și am plecat spre Media Center.

Cotidianul “Delo” din Slovenia a anuntat ca doi din angajatii sai, reporterul Vili Einspieler si fotograful Tomi Lombar, au fost arestati marți în Iugoslavia, la 20 de kilometri de frontiera cu Muntenegru. Ei au fost opriți de membri ai milițiilor paramilitare sârbe, care au pretins că cei doi nu au acreditare. Au fost reținuți și anchetați timp de 18 ore, bătuți cu brutalitate și expulzați. Nu înainte de a li se confisca echipamentul, mașina și actele de identitate.

Am aflat că, după multă vreme, la Priștina era o dimineață liniștită, cu toate că în unele cartiere nu este curent electric. În schimb, la Pec, la 9:30, o bombă a căzut la nici 50 de metri de clădirea Patriarhiei. Mai târziu, și la Priștina au reînceput bombardamentele și câteva rachete au explodat lângă mănăstirea Gracanica, unul din monumentele aflate în patrimoniul cultural al omenirii. La Prokuplje, 3 școli, un spital și mai multe clădiri civile au fost afectate de bombe.

Toată lumea vorbea de distrugerea podului Varadinsk de la Novi Sad. Explozia a avariat clădirile din jur, printre care un muzeu. O parte din oraș a rămas fără apă, deoarece, pe sub scheletul de metal al podului, treceau conducte de alimentare, cabluri de curent și de telefon. Traficul fluvial pe Dunare a fost blocat de rămășițele podului care s-au prăbușit în apă.

Foarte încântati erau sârbii de capturarea celor 3 militari americani și își băteau joc de NATO, subliniind că aruncă în linia întâi numai băieți de emigranți. Asta, apropo de numele cu rezonanță mexicană a doi dintre cei prinși. Vuk Draskovic a declarat că aceștia nu vor păți nimic și vor fi judecați corect, conform unei proceduri democratice, cu respectarea Convenției de la Geneva privind prizonierii de război. Mai târziu, Milan Bozic, ministru fără portofoliu în guvernul iugoslav, a precizat că cei trei soldați nu vor fi judecați și vor fi eliberați după încetarea ostilităților.

Statele Unite au anuntat că militarii americani capturați de sârbi trebuie tratați ca prizonieri de război și au cerut Iugoslaviei să autorizeze Comitetul Internațional al Crucii Roșii să îi viziteze. Pentagonul a comunicat datele oficiale ale prizonierilor: sergentul Andrew A.Ramirez (24 de ani), originar din Los Angeles, care a intrat în armata americană în iulie 1992, sergentul Christopher Stone (25 de ani), originar din Michigan, înrolat în august 1991, căsătorit și tatăl unui copil, și Steven M.Gonzales (24 de ani), originar din Texas, înrolat în septembrie 1996.

La ora 15:00, din nou a sunat alarma aeriană, dar nu a ținut decât o oră și nu s-a întâmplat nimic deosebit în Belgrad. Noi, însă, la fel ca restul ziariștilor, stăteam țintuiți în fața televizoarelor. După ce ieri dezmințise că ar fi fost asasinat, Ibrahim Rugova a sosit astăzi la Belgrad și s-a întâlnit cu Slobodan Milosevic! Nimeni nu a știut de întâlnirea celor doi și doar reporterii RTS au avut voie să filmeze. Imaginile îi arătau pe cei doi surâzători, stând liniștiți de vorbă, însă sonorul fusese tăiat și înlocuit cu un comentariu din studio. Crainica spunea că Rugova și Milosevic au căzut de acord că soluția conflictului din Kosovo nu poate fi decât una politică și au semnat un comunicat comun. Nu au existat nici un fel de reacții oficiale la această importantă întâlnire, care a surprins pe toată lumea. Oamenii obișnuiți nu s-au lăsat prea mult impresionați de aceasta și, auzind știrea că cei doi lideri s-au împăcat, doi bătrâni ce își sorbeau, liniștiți, cafeaua pe o terasă lângă noi, au mormăit: “Pentru câte zile?”

Comunitatea internațională și-a exprimat îndoiala că Ibrahim Rugova și Slobodan Milosevic s-ar fi întâlnit și ar fi semnat comunicatul comun, americanii sugerând că imaginile prezentate de RTS ar fi din arhivă, anunță AFP. Secretarul general al NATO Javier Solana a declarat că se îndoiește că liderul albanez acționează liber, iar Jakup Krasniqi, purtătorul de cuvânt al UCK, a fost de aceeași parere: “Este posibil să fi fost forțat să declare că NATO trebuie să înceteze bombardarea sârbilor. Dacă însă, a declarat deliberat acest lucru, atunci a comis un act de înaltă trădare față de poporul său.” Pentru a se convinge de opinia lui Rugova, Richard Holbrooke, trimisul special al SUA în Balcani, a cerut guvernului de la Belgrad să autorizeze o întâlnire cu personalități internaționale.

Astăzi, printr-un decret prezidențial, comandantul Armatei II din Iugoslavia, staționată in Muntenegru, generalul Radoslav Martinovic, a fost înlocuit cu generalul Milorad Obradovic și numit simplu consilier la Ministerul Apărării. Înlocuirea a fost considerată suspectă la Washington, James Rubin declarând că este un semn că președintele iugoslav se îndoiește de loialitatea forțelor sale din regiune. Asociind știrea cu tot felul de zvonuri vehiculate prin Balcani, oficialii NATO au apreciat că Milosevic pregătește o lovitură de stat în Muntenegru, pentru a-l îndepărta de la putere pe Milo Djukanovic, considerat de Occident un opozant al său. Reprezentanții NATO se bazau pe ultimele declarații ale lui Djukanovic, care ceruse ca țara sa să nu fie bombardată pentru greselile Belgradului. Uitau, însă, că acesta a mers ani de zile cot la cot cu Milosevic.

Astăzi, s-a anunțat că se amână reînceperea cursurilor gimnaziale, care trebuia să aibă loc luni, deoarece peste 120 de cladiri ale Ministerului Învățământului au fost avariate de boăbardamente. Sârbii au întocmit un plan pe 6 luni, pentru a putea face față războiului. Sunt optimiști și ministrul Dejan Kovacevic a declarat ca firmele sârbești pot repara distrugerile provocate de bombe.

Primele măsuri luate ne-au înfuriat. Restaurantele erau obligate să închidă la ora 19:00 și numai unele baruri de noapte pot funcționa, cu condiția să-și afișeze orarul aprobat de autorități. Au lăsat barurile, pentru că majoritatea aparțin unor influenți mafioți sau chiar ale rudelor celor din guvern. Ca să nu mai vorbim de discoteca “Madona“ a lui Marko Milosevic, fiul președintelui iugoslav.

Vuk Draskovic a declarat că NATO este precum un crocodil care, după ce își înghite prada, varsă lacrimi amare. Spunea că acordul semnat de Rugova și Milosevic este semnalul începerii negocierilor dintre sârbi și albanezi, așa că bombardamentele nu își mai au rostul. “Până la începerea atacurilor aeriene, în Kosovo nu au existat refugiați, case distruse, bombardamente și oameni dormind în adăposturi,” a spus el. Un comunicat de azi al guvernului iugoslav susținea aceeași idee, foarte adevărată, de altfel: “Coloane de civili disperați fug din Kosovo in toate direcțiile, pentru a scăpa de bombele agresorilor și de moarte. Sub pretextul dorinței de a împiedica o catastrofă umanitară, NATO a creat una generală, de proporții nebănuite. Peste 8 milioane de persoane își petrec timpul în adăposturi antiaeriene, lipsiți de apă, alimente și electricitate.” La Priștina s-a anunțat că peste 60.000 de locuitori (dintre care 35.000 albanezi) au părăsit, deja, orașul.

Observatorii OSCE de la frontiera dintre Albania și Kosovo au declarat pentru AFP că foarte mulți albanezi care vin din Priștina susțin că sârbii îi forțează să părăsească orașul, trecând din casă în casă și obligându-i să urce în autobuzele pregătite. Aproape 10.000 de refugiați din Kosovo erau adunați astăzi, la punctul de trecere a frontierei cu Macedonia de la Blace, spre disperarea polițiștilor și grănicerilor macedoneni, care nu mai fac față situației. SUA au anunțat că vor acorda un ajutor de urgență pentru refugiați, în valoare de 50 de milioane de dolari. În acest timp, ministrul de Externe german Joschka Fischer afirma că refugiații sunt o consecință a războiului etnic dus de armata iugoslavă, într-o campanie planificată din timp, având ca scop destabilizarea întregii regiuni a Balcanilor.

Comandamentul Armatei III din Iugoslavia, care se află în Kosovo, a afișat astăzi, un avertisment adresat “bandelor UCK”, în care se spune: “Albanezi, predați la timp armele care v-au fost distribuite ! Noi le vom întoarce împotriva celor care doresc răul nostru, al tuturor. Profitați de acest apel. Mâine va fi prea târziu. Nu vă lăsați înșelați de promisiunile referitoare la un stat independent. Voi nu însemnați nimic în ochii tiranilor mondiali, drept pentru care vă bombardează pe voi, pe femeile și pe copiii voștri. Tot ce îi interesează este teritoriul pe care vor să ni-l ia tuturor. Albanezi, nu permiteți unei adunături de mercenari să vă ducă la moarte. Nu le urmați ideile nebune. Nu acceptați să atacați armata, pe concetățenii și vecinii voștri!”

La RTS s-a anunțat că armata a lichidat grupurile de “teroriști albanezi” din centrul provinciei Kosovo, din localitățile Dragobilje, Ovcarevo, Obrinje, Prekaz, Lapasnica, Pagarusa, Malisevo și de pe muntele Cicavica. Reporterul RTS din Kosovo relata că soldații UCK își aruncă armele și uniformele și își abandonează bazele.

Cotidianul “Washington Post” a afirmat că guvernul american are în vedere parașutarea de ajutoare umanitare pentru rebelii albanezi care opun rezistență ofensivei forțelor sârbe. James Rubin, purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat, a recunoscut că se află în legătură permanentă cu Hassim Thaqi, liderul politic al UCK, care i-a solicitat acest ajutor. Din păcate, însă, această operațiune ar fi fost foarte periculoasă, din cauza eficienței artileriei antiaeriene iugoslave și din cauză că nu pot ști exact unde se află gherilele albaneze. Rubin a refuzat să comenteze afirmațiile cotidianului american, potrivit cărora UCK ar fi solicitat sprijin în arme grele și muniție.

Agenția Tanjug a anunțat că, noaptea trecută, antiaeriana sârbă de pe muntele Tara ar fi doborât un avion și două elicoptere NATO, cu 50 de pușcași marini la bord. NATO a dezmințit imediat informația, însă sârbii au revenit cu amănunte credibile. Avionul ar fi fost lovit deasupra capitalei Republicii Muntenegru. Trei vânători muntenegreni au găsit, în apropiere de localitatea Oradjenica, din masivul Pastrovacka Gora, un rucsac cu însemnele US Air Force, având înscris numele pilotului: Jenny Haley (se pare, o femeie).

Am reușit să aflăm, de la unii ofițeri pe care îi cunoștea Nelu Madjinca, amănunte despre doborârea celor două elicoptere. Acestea au fost trimise pentru a-l recupera pe pilotul avionului doborât și au fost interceptate de radarele sârbilor. Ofițerul de pe radar a anunțat comandamentul și și-a chemat colegii să vadă cum acționează antiaeriana. După 15 minute de așteptare în zadar, ofițerul a sunat din nou la comandament și i s-a spus să stea liniștit, că totul este în regulă. Sârbii i-au lăsat pe membrii echipelor de recuperare să-l găsească pe pilot și au deschis focul când cele două elicoptere au încercat să se ridice de la sol. Cel care povestise întâmplarea  nu știa ce s-au auzit mai tare, exploziile elicopterelor sau urletele lor de bucurie.

Un alt avion de tip F-117 A a aterizat de urgență, azi-dimineață, pe aeroportul din Zagreb, având mari probleme.

AFP a anunțat, citând surse ale Poliției din Salonic, că doi soldați germani ai unei unități NATO staționată în Macedonia au fost răniți și repatriați spre Frankfurt, trecând prin Salonic. Ei au fost aduși cu o ambulanță și trimiși în Germania, la bordul unui avion C-130. Ministrul german al Apărării a confirmat informația, însă a precizat că cei doi au fost victimele unui “accident de muncă“, fără legătură cu situația din regiune.

Seara, după ce ne-am transmis corespondențele, am dat o fugă până la podul peste Dunăre dinspre Pancevo. Câteva sute de sârbi au venit aici, iar un preot a oficiat o slujbă, invocându-L pe Dumnezeu să apere podul de bombele dușmanilor. Atmosfera era impresionantă și puteam vedea pe fețele oamenilor că nu au fost trimiși de nimeni aici, ci chiar credeau că ceea ce fac îi va determina pe liderii NATO să le lase podul în pace. Și sperau că Dumnezeu îl va ocroti. În momentul în care își făceau cruce, sirenele alarmei aeriene au început să sune. Era ora 21:00.

Pentagonul a ordonat trimiterea a încă 13 bombardiere F-117 A Stealth (“avioanele invizibile”) pentru a participa la raidurile împotriva Iugoslaviei. Ele vor decola de la baza Holloman din New Mexico și sunt așteptate să ajungă în zona de conflict în acest week-end. Cu acestea, numărul avioanelor invizibile americane angajate în Operațiunea “Allied Force” va ajunge la 24, preciza AFP.

Am apucat să mai vedem câteva știri ale RTS. Insistau, din nou, asupra demonstrațiilor din diverse orașe de pe glob, împotriva atacării Iugoslaviei. Una dintre ele, la care au participat mii de persoane, a avut loc la Berlin, dar nu a fost prezentată de televiziunea iugoslava. Era a albanezilor și lozincile sunau cam așa: “Opriți genocidul și epurarea etnică în Kosovo!“, “Libertate pentru Kosovo!”…

În această seară, la Salonic, o studentă de la Facultatea de Arte a fost arestată, după ce a încercat să detoneze un dispozitiv exploziv artizanal lângă consulatul american. Fata avea o geantă cu mai multe tuburi cu gaz și benzina și a încercat să le dea foc. Polițistul de gardă a oprit-o și doar un tub a explodat, fără a răni pe cineva. Tânăra voia să protesteze astfel împotriva bombardării Iugoslaviei.

Pe la miezul nopții, au început să vină vești despre raidurile aeriene. La 22:40, 3 rachete loviseră o cazarmă a Armatei iugoslave din orașul Vranje (300 km sud de Belgrad), fără a face victime. O explozie a fost auzită și lângă satul Pepeljevac, pe șoseaua Niș-Priștina. În satul Samokovo, o rachetă a lovit casa familiei Stefanovic, omorând un bărbat și rănind alți doi. În zona aeroportului Slatina de langă Priștina, au fost lansate mai multe bombe cu fragmentație. Mai mulți civili de naționalitate albaneză au fost răniți în bombardamentele asupra satului Logavce.

La 1:27, am urcat pe acoperișul hotelului, pentru că se auzeau avioanele care survolau Belgradul. Antiaeriana a tras câteva rafale, după care s-a făcut din nou liniște și ne-am dus la culcare.

Share

target: hotel “toplice”, casa noastră pentru 3 luni

by

25 martie 1999

Colegii de la ProTV, de la emisiunea de dimineaţă, au sunat la ambasadă şi le-am transmis primele impresii. Aşa confuze cum erau. Apoi am plecat în oraş, să încercăm să aflăm ce s-a întâmplat. Un soare orbitor strălucea pe cerul senin şi părea că totul e în regulă. Până la 9:35, când sirenele au anunţat o nouă alarmă aeriană. Nu prea ştiam ce să facem, aşa că ne-am uitat în jur. Pentru moment, am avut impresia că oamenii sunt surzi sau noi am luat-o razna, din cauza oboselii. Nimeni nu intrase în panică, doar, ici-colo, câteva femei au grăbit pasul, îndreptându-se spre adăposturi. Mai târziu, am auzit câteva bubuituri şi nori negri de fum s-au ridicat dinspre aeroportul Batajnica. Se mai spunea că şi fabrica de medicamente “Galenika” din orăşelul Zemun (o suburbie a Belgradului) ar fi în flăcări.

“Vă cer să vă uniţi cu indignarea întregii Rusii,” declarase Boris Elţîn, într-un mesaj televizat aseară. “Noi vom face, bineînţeles, tot ce putem, dar nu vom putea face totul. De fapt, noi putem face orice, dar conştiinţa noastră nu ne îngăduie. (…) Mă adresez întregii lumi, să-l oprim pe Clinton, să-l ajutăm să nu facă acest pas tragic… acest pas tragic,” a încheiat, melodramatic, preşedintele rus.

Imediat, Rusia a decis rechemarea reprezentantului său militar pe lângă NATO, generalul Viktor Zavarzin, întreruperea cooperării militare în cadrul Parteneriatului pentru Pace, suspendarea discuţiilor privind înfiinţarea unei misiuni militare NATO la Moscova, iar Ghenadii Selezniov, preşedintele Dumei de Stat, aflat în vizită în Peru, a declarat că Rusia va furniza de îndată armament puternic şi ajutor tehnic Iugoslaviei.

Am ajuns la “Media Center“, un centru privat de presă, dotat cu computere, fax-uri şi telefoane, pe care le puteai folosi contra unei taxe de 10 dolari pe zi. Ne-am sunat prietenii şi cunoştinţele din Belgrad, am răsfoit ziarele şi am privit ecranele televizoarelor.  Sârbii au anunţat că, în noaptea ce trecuse, au fost lovite 40 de obiective. Printre acestea, 5 aeroporturi, 5 cazarme ale Armatei, mai multe centre de comunicaţii, comandamente, depozite şi unităţi militare. Au fost auzite explozii în mai multe zone ale Belgradului. Totuşi, se spunea că pagubele ar fi minime şi nu există victime printre civili sau militari. Deşi avioanele inamice au atacat de la 10.000 de metri altitudine, oficialii militari sârbi continuau să susţină că ar fi doborât două avioane şi şase rachete Tomahawk.

Planul de operaţiuni al NATO, denumit “Determined Force”, presupunea 5 faze, scrie AFP. Faza 0 (începută încă din toamna lui 1998) prevedea regruparea a circa 400 de avioane, în special la bazele militare italiene şi pe portavioanele staţionate în Marea Adriatică, antrenamente, zboruri de recunoaştere şi culegere de informaţii. Faza 1, ordonată de secretarul general NATO, Javier Solana, prevedea primele operaţiuni de bombardament asupra aparării anti-aeriene sârbe. În Faza 2, care ar putea urma după o “deteriorare semnificativă” a aparării anti-aeriene, Solana va putea ordona bombardarea unei game mai vaste de ţinte ale forţelor armate sârbe, situate până la paralela 44, care traversează Serbia la sud de Belgrad. Faza 3 are în vedere bombardamente la nord de paralela 44, inclusiv asupra Belgradului. Faza 4, faza finală, presupune revenirea avioanelor şi navelor Alianţei la baze şi încheierea operaţiunii.

Dintr-o dată, benzina a dispărut de la pompe şi s-a anunţat că se va raţionaliza, prioritate având maşinile cu regim special. Cursurile şcolilor au fost întrerupte până pe 2 aprilie. Muncitorii feroviari sârbi au suspendat greva pe care intenţionau să o declanşeze pentru că nu îşi primiseră salariile. De la cunoştinţele din Banatul sârbesc, am aflat că militarii umblă din casă în casă, mobilizând toţi bărbaţii mai vârstnici de 18 ani. Locuitorii din Vîrşeţ, orăşel situat la 15 kilometri de graniţa cu România, scăpaseră, deşi se credea că vor fi bombardaţi. Totuşi, ca măsură de precauţie, curentul electric a rămas întrerupt toată noaptea. Un puternic bruiaj a făcut aproape imposibilă funcţionarea în zonă a telefoanelor celulare. Din surse neoficiale, am aflat că sârbii nu şi-ar fi ridicat aviaţia de la sol.

Secretarul general al ONU Kofi Annan, citat de AFP, a arătat că recurgerea la forţă este “legitimă” şi a cerut implicarea Consiliului de Securitate în conflict. Şeful diplomaţiei chineze, Tang Jiaxuan a calificat raidurile aeriene împotriva Iugoslaviei drept “inacceptabile” şi a adăugat că ţara sa se opune operaţiunilor NATO, fiind efectuate fără acordul Consiliului de Securitate. Akis Tsohatzopoulos, ministrul grec al Apărării  a fost mai moderat, declarând că “este urgent acum, după acest prim val al atacurilor, ca NATO să dea o nouă şansă părţilor implicate. Soluţia nu poate fi decât politică, nu militară”.

S-a anunţat că Fabrica de avioane “UTVA” din Pancevo a fost bombardată şi mai multe case din apropiere au fost avariate. Ne-am hotărât să mergem să o filmăm, mai ales că era în drumul de întoarcere spre casă. În Belgrad, nu filmasem mare lucru, deoarece  sârbii erau foarte ostili faţă de ziarişti. Şi în plus, nimeni nu ne putea indica un loc unde a căzut vreo bombă.

Am intrat în Pancevo şi, întrebând unde e fabrica “UTVA“, am fost, la rândul nostru, întrebaţi: “Care? Aia veche sau aia noua?” “Aia bombardată,” am răspuns noi. “Aha! Pai, tâmpiţii au bombardat-o pe aia veche, care, şi aşa, nu mai funcţiona de ani de zile.” Şi ne-au arătat drumul. Am ajuns în dreptul ei. Fabrica era, de fapt, un şir de hale. Două sau trei fuseseră lovite de rachetele NATO. Una încă mai fumega.

Halele erau la 50 de metri de şosea, înconjurate de un gard de sârmă. În stânga şoselei, se aflau casele din Pancevo. Majoritatea aveau geamurile sparte şi acoperişurile răvăşite de suflul exploziilor. Din loc în loc, oamenii se chinuiau să întindă folii de nylon între cercevele. Aveam de ales. Eram cu Mile Cărpenişan, dar aveam un singur cameraman şi o camera video. Nu mai conta că lucram la televiziuni concurente. Totuşi, ca măsura de precauţie, l-am trimis pe el la 100 de metri de maşină, în timp ce eu am făcut un stand-up în dreptul halei care încă fumega. În caz că ne aresta Poliţia, să fie cineva care să anunţe ambasada, să ne scoată din belea. Nici n-am terminat bine stand-up-ul, că oamenii care îşi reparau ferestrele au început să strige la noi, în timp ce Graţian filma câteva cadre cu halele şi casele avariate. 

Am terminat, am căutat alt loc şi, pe caseta acestuia, Graţian l-a filmat pe Mile, cu un stand-up şi câteva imagini de ilustraţie. În acest timp, eu eram la 100 de metri de ei, în direcţia de mers. Măsura de precauţie a fost inspirată. Încă mai filmau, când prin faţa mea a trecut, în trombă, o maşină a Poliţiei. Unul dintre localnici îi anunţase. Din fericire, apucaseră să termine, până când maşina Poliţiei a ajuns în dreptul lor şi nu i-au observat în primul moment. Au sărit în maşină, m-au luat şi pe mine şi am accelerat. În oglinda retrovizoare, am văzut Poliţia pe urmele noastre. Spre norocul nostru, exact în acel moment au sunat sirenele alarmei aeriene şi poliţiştii au trebuit să renunţe. Aveau îndatoriri precise la alarmă. Am răsuflat uşuraţi, însă nici când am ajuns în vama romanească, pulsul nu ne revenise la normal.

“Preşedintele Milosevic poate, în orice moment, chiar şi acum, să dea un semn, o declaraţie, prin care ţara sa este gata să reia discuţiile pe baza acordurilor care i-au fost prezentate,” a declarat, astăzi, ministrul francez de Externe, Hubert Vedrine, citat de AFP. “Atacurile vor fi stopate instantaneu la acest semnal al Belgradului.”

În 1999, imaginile pe care le filmam în teritoriu puteau fi transmise la București, pentru ProTV sau Antena 1, doar prin lanțul de relee al Televiziunii Române. Ăsta era motivul pentru care am fost nevoiți să revenim la Timișoara. După ce am transmis imaginile şi textul ştirii, m-a sunat din nou Horia Enăşel. Trebuia să mă întorc la Belgrad şi să rămân acolo, până când venea următoarea echipă de la Pro TV. Sau poate chiar mai mult. Mi-am îndesat în geantă alte două tricouri şi două perechi de şosete şi l-am sunat pe Mile. Venea şi el. Graţian ne-a dus cu maşina până la Belgrad şi s-a întors acasă. Cu el, mai venise un prieten care dorea să caşte gura prin capitala iugoslavă. Spre ghinionul lor, când s-au întors, vameşii sârbi nu au mai fost la fel de prietenoşi. I-au dezbrăcat la piele, i-au controlat peste tot. Ba chiar le-au demontat, parţial, maşina. Ştiau că nu vor găsi nimic, dar le făcea plăcere să şicaneze nişte jurnalişti români.

Între timp, auzisem că, în România, apăruseră voluntari care doreau să lupte alături de sârbi. Se vorbea de o grupare autointitulată “Baba Novac“, iar Uniunea Sârbilor din România, deşi nu era implicată şi nu îi sprijinea, nu putea să nu fie de acord cu ei. În vama românească, văzusem deja mai multe maşini sârbeşti, cu oameni care veneau să se refugieze la noi, de teama bombardamentelor. Ca să nu fie mobilizaţi, mulţi tineri din Banatul sârbesc au preferat să se ascundă prin păduri. La Vîrşeţ se zvonea că, printre obiectivele NATO, s-ar afla releul de televiziune de pe deal, fabrica de medicamente “Hemofarm“, micul aeroport sportiv şi şcoala de pilotaj. Oamenii vorbeau şi de o bază militară de rachete care s-ar afla pe deal, în spatele releului. Oricum, un lucru era sigur: ne aştepta încă o noapte de teroare. De aceasta dată însă, puteam comunica mult mai uşor cu Bucureştiul. Aveam roaming pe telefonul mobil, aşa că puteam fi găsit oricând.

În România au fost luate mai multe măsuri de siguranţă, aeroporturile din Timişoara şi Arad fiind, temporar, închise, anunța agenţia Mediafax. Centrul Operaţional al NATO avertizase ca zborurile aeronavelor să se desfăşoare la o distanţă de cel puţin 40 de mile de frontiera cu Iugoslavia. Autorităţile locale din judeţele de la graniţă s-au pregătit să ofere cazare eventualilor refugiaţi.

Partidele coaliţiei majoritare din România, ai căror reprezentanţi s-au declarat îngrijoraţi de raidurile aeriene declanșate împotriva vecinilor noştri, şi-au anunţat speranţa că bombardamentele îl vor determina pe Slobodan Milosevic să revină la masa negocierilor. În acelaşi timp, partidele de opoziţie au apreciat atacul NATO ca un precedent periculos, din cauza lipsei unei autorizări explicite a ONU şi au condamnat declanşarea lui.

La Belgrad, ne-am dus din nou la Ambasada României şi l-am rugat pe Traian Borşan să ne recomande un hotel. “Toplice,” ne-a spus imediat. “Directorul este român din Vojvodina, îl cheamă Nelu şi n-o să vă ia mulţi bani pe cazare.” Nici nu ne închipuiam atunci ce sfat bun ne-a dat!

“Toplice” era un hotel de două stele, la cinci minute de mers pe jos de inima Belgradului, curat şi prietenos. Când am ajuns acolo, l-am cunoscut pe Nelu Madjinca. Directorul. În barul din hol, i-am recunoscut pe colegii noştri, Dragoş Boţa şi Marius Nemeș, care lucrau corespondenți în Timişoara, pentru “Adevărul“. La sfatul lor, am obţinut de la Nelu o cameră, pentru 200 de dinari pe noapte, de persoană. Adică 20 de mărci germane (DM).

Auzisem, încă din vama românească, de la cineva care urmărise Jurnalul TVR, că Boţa şi cu Nemeş au fost agresaţi în hotel. În realitate, avuseseră nefericita inspiraţie, când au ajuns la recepţie, să vorbească în engleză şi nişte sârbi beţi s-au luat de ei. Au fost nevoiţi să fugă şi au ajuns, speriaţi, la ambasadă. După ce a telefonat la hotel, să afle ce s-a întâmplat, Borşan i-a liniştit: Nelu îi dăduse afară pe beţivi şi nu mai era nici o problemă.

Vicepremierul Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical din Serbia, a cerut sârbilor din întreaga lume “să lovească, prin orice mijloace, interesele americane”. “Fiecare soldat american, britanic, francez, german, italian, spaniol, olandez, oriunde s-ar afla, este un duşman al poporului sârb şi trebuie nimicit,” a afirmase el. La Moscova, o parte a personalului Ambasadei americane a fost evacuată, după ce câteva sute de manifestanţi au spart geamurile clădirii şi au ars câteva drapele americane. La Novosibirsk, câţiva necunoscuţi au incendiat uşa consulatului german şi au scris pe un geam “Pentru Serbia”. Ambasada SUA din Skopje (capitala Macedoniei) şi maşinile diplomaţilor au fost incendiate cu cocktailuri Molotov de câteva mii de manifestanţi – majoritatea tineri – care nu au fost împiedicaţi de forţele de intervenţie. Ca o primă reacţie a Belgradului, Guvernul iugoslav a rupt relaţiile diplomatice cu SUA, Marea Britanie, Germania şi Franţa şi a decis reexaminarea relaţiilor cu celelalte ţări care participă la agresiune.

Nici eu, nici Mile, n-am avut, niciodată, vreo problemă în hotel “Toplice”. Amândoi ştiam sârbeşte, eu – binişor, el – perfect, însă oricum, după o săptămână, eram ca acasă, iar lumea se purta cu noi extraordinar.

“Rusia ar fi putut lua măsuri extreme şi a decis să nu o facă: asta demonstrează superioritatea sa morală asupra Americii,” a declarat Boris Elţîn, citat de agenţia Itar-Tass. Igor Ivanov, ministrul rus de Externe, a fost mai tranşant: “Dacă agresiunea nu va lua sfârşit, ne rezervăm dreptul de a reexamina modul în care să ajutăm un stat suveran să se apere.” De asemenea, Rusia a prezentat Consiliului de Securitate al ONU un proiect de rezoluţie în care cerea oprirea imediată a bombardamentelor şi reluarea negocierilor.

Willy Wimmer, vicepreşedintele Adunării Parlamentare a OSCE, a apreciat drept o mare eroare atacurile aeriene ale NATO împotriva Iugoslaviei, fără mandatul Naţiunilor Unite, “dar interesele SUA şi Marii Britanii sunt diametral opuse acestei poziţii”. El a declarat că “observatorii OSCE au spus, în mod clar, că partea iugoslavă a respectat acordul încheiat în octombrie 1998, în timp ce UCK l-a încălcat în mod sistematic”.

Share