surdulica

target: petrecerea militarilor sârbi veniți în permisie din Kosovo

by

22 iunie 1999

Prima noastră grijă în această dimineață era să obținem acreditări de la Centrul militar de presă pentru Fane Anghel, nea Nelu și Sandi Mandic, ca să putem filma în Belgrad. Din păcate, eu nu puteam merge cu ei, așa că s-a dus doar Mile Cărpenișan. I-am așteptat pe terasa de lângă Media Center, unde am răsfoit ziarele, cu o cafea în față. Începusem să mă cam plictisesc de ziarele sârbești, care erau atât de previzibile și, cu rare excepții, publicau știri pe care le aflasem deja, încă de ieri. În numărul de astăzi din “Blic“, de exemplu, singurele noutăți erau despre ruși. Prima – despre gazul rusesc. În acest moment, sârbii produceau doar 75.000 de metri cubi de gaz metan pe oră, față de necesarul de 180.000 de metri cubi pe oră. Și, deodată, compania rusească “Gazprom” și-a amintit că nu poate livra gaze sârbilor, atât timp cât ungurii mențin embargoul împotriva Iugoslaviei. De parcă nu le-ar fi livrat non-stop în timpul războiului, fără permisiunea nimănui, prin aceeași conductă care traversa, într-adevăr, teritoriul ungar. Cea de-a doua știre era despre arhitecții ruși veniți la Belgrad, care au apreciat că atât clădirea Statului Major General, cât și cea a Ministerului de Interne, va trebui demolate și reconstruite. Evitând să pomenească de unde va veni finanțarea, Konstantin Zatulin, consilierul primarului Moscovei, a declarat că toate orașele Rusiei se vor implica în procesul de reconstrucție a Iugoslaviei. “Vecernje Novosti” era și mai plicticos: insista pe două pagini asupra întoarcerii sârbilor la casele lor din Kosovo și, pe alte două, asupra stadiului strângerii recoltei de grâu.

Noroc că Mile și cu ceilalți s-au întors repede de la Centrul militar de presă. Fără nici un rezultat, deocamdată. Au depus cererile și li s-a spus să vină mâine pentru acreditari. Am observat pe fața lui Mile o ușoară îngrijorare: nu îi plăcuse că ofițerul care le preluase cererile i-a întrebat de ce au intrat în țară ca simpli turiști și nu au urmat procedura instituită pentru jurnaliști. Le-a inventat el scuza că nu știau că ziariștii au alt regim decât ceilalți cetățeni români și – aparent – sârbul a fost mulțumit de răspuns. Oricum, trebuia să așteptăm rezultatul până mâine.

Taberele de refugiați albanezi de la Kukes erau aproape goale azi-dimineață, a constatat AFP. Doar câteva persoane mai sunt găzduite în cele 3 tabere care, în momentele de vârf ale exodului de refugiați din Kosovo, au adăpostit mai multe zeci de mii de oameni. Directorii acestor tabere au decis, totuși, să păstreze mai multe zeci de corturi instalate, pentru a primi eventuali refugiați aflați în tranzit spre frontieră.

În Kosovo, deși în scădere, incidentele continuau. Toți cei 40 de locuitori care mai rămăseseră în satul Slivovo, din estul provinciei, s-au refugiat astăzi la mănăstirea Gracanica, din cauza atacurilor gherilelor UCK. Ieri după-amiază, în urma unui atac prelungit al albanezilor asupra oamenilor din sat, 4 sârbi au fost uciși. Cei care au venit la mănăstire au spus că Biserica a rămas singura forță din provincie care se mai luptă, uneori sprijinită de KFOR, pentru apărarea sârbilor din Kosovo.

La ora 11:30, Bozidar Jovanovic, casier la “Elektro-Kosmet“, a fost împușcat în plină stradă, lângă școala “Djevet Doda” din centrul Priștinei, la nici 150 de metri de o intersecție în care era amplasat un tanc al KFOR. Doi civili s-au apropiat de el și, de la mică distanță, au tras 4 focuri de armă. Gloanțele l-au rănit pe sârb în piept, picior și mână, iar agresorii au dispărut înainte ca militarii KFOR să intervină.

Centrul de presă din Priștina a dat publicității un bilanț, conform căruia, în ultimele 12 zile, cel puțin 140 de sârbi au fost răpiți în Kosovo. Cei mai mulți erau din regiunea orașelor Orahovac, Pec și Urosevac. Printre cei răpiți era și Nenad Pavlovic, un băiat de numai 15 ani. Cei care au făcut bilanțul au declarat, înainte de a preda listele cu numele acestora la comandamentul KFOR, că numărul celor răpiți ar putea fi mult mai mare, însă doar pentru ei existau martori oculari care au putut povesti ce s-a întâmplat.

Trupele KFOR au reușit astăzi să elibereze 50 de sârbi, care fuseseră luați de pe stradă sau din coloanele de refugiați și încarcerați de UCK în celulele închisorii din Prizren. Și ei au fost duși la mănăstirea Gracanica, care a devenit un ultim loc de refugiu pentru sârbi. “I-am vizitat pe acești oameni, dintre care unii încă mai poartă urme ale unor răni – ochi învinețiți, contuzii – ceea ce indică faptul că au fost bătuți,” a povestit purtătorul de cuvânt al UNHCR, Chris Janowski. “Ei au fost deținuți de UCK în închisoarea din Prizren, după plecarea armatei sârbe. Trebuie să vorbim cu ei pentru a vedea ce vor să facă. Sunt oameni care se simt total amenințați în Kosovo, din cauza experiențelor pe care le-au trăit, și ar putea fi evacuați din provincie și reinstalați în altă parte.”

Din nou, comandanții KFOR s-au plâns că nu au destui militari pentru a stavili haosul și anarhia din provincie. Numai în ultimele 3 zile, peste 300 de apartamente din Priștina au fost ocupate de luptătorii UCK, iar numărul automobilelor pe care aceștia le-au “confiscat” nu se mai cunoaște. În jurul prânzului, cadavrele a 6 sârbi, răpiți recent de membrii UCK, au fost descoperite pe un câmp din apropiere de Obilic. Unul dintre ei era Nenad Pavlovic, adolescentul a carui răpire tocmai fusese anunțată ceva mai devreme. Fusese împușcat în cap, alături de tatăl său și 4 vecini.

Azi-noapte, la Pec, o patrulă a italienilor din KFOR a fost atacată de un grup de luptători UCK. După cum a anunțat un purtător de cuvânt al contingentului italian, militarii îi surprinseseră pe albanezi în timp ce se pregăteau să lanseze o rachetă asupra unui depozit de cereale din apropierea taberei. După un schimb de focuri, luptătorii UCK au fugit, incidentul terminându-se fără morți sau răniți. De altfel, acordul de demilitarizare semnat de Hashim Thaqi nu era recunoscut de toți comandanții UCK. Astăzi, Rustem Mustafa, așa-numitul “comandant Remi“, a declarat că acordul nu prevede ca UCK să-și predea armele. “Acestea vor fi depuse în ordine, în locuri aflate sub controlul UCK, pe care KFOR va avea dreptul să le inspecteze,” a spus Rustem, care era șeful gherilelor UCK ce acționau în sudul provinciei. “Cei care cred că UCK va fi desființată se grăbesc. Prioritară este transformarea noastră într-o armată regulată, ceea ce e altceva.”

Rușii erau cei mai nemulțumiți de statutul gherilelor albaneze. “UCK trebuie să fie dezarmată în totalitate și apoi dizolvată,” declara azi emisarul rus Viktor Cernomîrdin. “Jongleriile cu vorbele “dezarmare” și “demilitarizare” nu sunt extrem de inteligente. Rezoluția ONU privind reglementarea situației din Kosovo prevede demilitarizarea UCK, nu dezarmarea acesteia.”

“Trebuie să rămânem în Kosovo, din punct de vedere militar și din punct de vedere al comunității internaționale, pentru operațiunile cu caracter civil, atât timp cât va fi necesar, adică atât timp cât vom avea nevoie pentru reconstrucția fizică în Kosovo, dar și pentru reconstrucția morală,” a declarat Javier Solana la postul de radio France-Info. “N-aș vrea să dau un număr specific de ani, dar cred că vorbim probabil de mai mult de 3 ani.”

Astăzi, Bill Clinton a sosit în Macedonia. Amintindu-mi de prezicerile babei care a înviat din morți la Smederevo, l-am sunat pe Horia Enășel și i-am spus să fie cu ochii în patru, pentru că s-ar putea ca sârbii să încerce un atentat asupra președintelui american. Horia a râs, dar i-am amintit că baba a greșit doar cu câteva zile data încheierii păcii și eram convins că zvonul fusese lansat de serviciile secrete iugoslave, așa că n-ar fi fost de mirare împlinirea, cu câteva zile mai târziu, și a celeilalte preziceri, care spunea că Bill Clinton va fi asasinat.

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Președintele american a vizitat tabăra de la Stenkovac, unde a fost întâmpinat ca un erou de refugiații albanezi. El i-a rugat să aibă răbdare și să nu se întoarcă în Kosovo, până când geniștii KFOR nu vor demina toate drumurile. “V-am promis că vă veți întoarce în condiții de securitate în Kosovo și că îi vom ajuta pe locuitori să-și reconstruiască viețile și comunitățile, vom ajuta Kosovo și toate țările din regiune să-și clădească un viitor mai bun, bazat pe respectarea drepturilor omului,” a spus Clinton și a promis că NATO va interveni, așa cum a făcut-o împotriva Iugoslaviei, în oricare parte a lumii unde vreun popor va fi prigonit. “Nu vom permite unor indivizi să treacă la atac numai din cauza diferențelor etnice, de religie sau de rasă. Vom împiedica acest lucru.” În stilul președinților americani, Clinton a vizitat spre seară și taberele militarilor din SUA.

În acest timp, la Belgrad continuau protestele împotriva situației din Kosovo. Partidul Noua Democrație (ND) a solicitat KFOR să aplice cu hotărâre rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU. Desigur, drama sârbilor din Kosovo era folosită la Belgrad împotriva regimului lui Slobodan Milosevic. “Nu este moral ca nenorocirea poporului sârb din Kosovo să ajungă obiect de târguială politică,” se spunea în comunicatul ND. “Nu înțelegem atitudinea vicepremierului Milan Bozic care, până ieri, spunea “Nu!” forțelor internaționale de menținere a păcii în Kosovo, iar astăzi îi mulțumește generalului Michael Jackson, de parcă acesta ar fi mântuitorul sârbilor.”

Mult mai tranșant era, ca de obicei, Momcilo Trajkovic, șeful filialei din Kosovo a SPO, care spunea că situația din provincie este catastrofală: “În majoritatea zonelor, nu a rămas nici urmă din suveranitatea Serbiei și Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo. Granița cu Albania este complet deschisă și, pe acolo, intră criminalii albanezi care jefuiesc și incendiază casele sârbilor. La Prizren, Djakovica, Orahovac, Decani, Drenica, nu mai există nici sârbi, nici urme ale autorității statului sârb. În Kosovo nu mai circulă dinarul, ci marca germană și leka albaneza. Poporul sârb nu știe nimic despre această mare tragedie, despre care trebuie să vorbim și pentru care trebuie să-i tragem la răspundere pe cei vinovați.” Trajkovic a acuzat regimul de la Belgrad de manipularea sârbilor din Kosovo, care au ajuns la cheremul teroriștilor albanezi. “Liderii partidelor tratează problema refugiaților sârbi din Kosovo ca în campania electorală, încercând să adune procente pentru a câștiga alegerile,” spunea Trajkovic. “La îndemnurile lor, sârbii se întorc, deși fără mari speranțe, în Kosovo și, când văd ce e acolo, vor să plece din nou. Nu îi mai îndemnați să se întoarcă, pentru că doar își amărăsc sufletul degeaba și creaza tensiuni printre cei care încă nu au plecat.”

Statele Unite se pronunță împotriva independenței provinciei Kosovo, susținând acordarea unei autonomii substanțiale acestei regiuni, a declarat azi la București secretarul de stat american Madeleine Albright, citată de Mediafax. Șefa diplomației americane a precizat că Washingtonul dorește dezvoltarea unui proces politic în Kosovo și a promis că în provincie se va instaura o administrație civilă, sub supravegherea ONU, urmând să fie organizate alegeri democratice.

Am sunat în țară și am aflat mai multe despre vizita lui Madeleine Albright la București. O vizită de 3 ore, în care ne-a mângâiat pe creștet și ne-a dat certificat de bună purtare. “Atitudinea autorităților de la București în timpul crizei din Iugoslavia este un semn că România va fi un membru de valoare al NATO,” ne-a lăudat ea, remarcând că am făcut progrese, atât pe plan economic, cât și politic. Secretarul de stat american a recunoscut că România a suferit pagube serioase din cauza conflictului cu Iugoslavia, însă nu a pomenit nimic despre cum și dacă le vom recupera vreodată. Singura încurajare mai concretă a fost anunțul că Washingtonul sprijină candidatura României pentru preluarea, în 2001, a președinției OSCE. Profitând de înalta vizită, chiar și așa scurtă cum a fost, ministrul de Externe Andrei Pleșu a explicat, cu modestie, că atitudinea noastră față de conflictul din Iugoslavia a servit intereselor naționale și a cerut ca România să fie prima țară care să înceapă procesul de aderare la NATO, în cadrul următoarei etape de extindere a organizației.

Mult mai folositoare pentru România ar fi fost reluarea relațiilor cu sârbii. Astăzi, Partidul Național Român a cerut ridicarea embargoului impus Iugoslaviei, precum și revenirea asupra Hotărârii de Guvern privind interzicerea accesului președintelui Slobodan Milosevic pe teritoriul României. “PNR consideră ca normalizarea relațiilor cu Iugoslavia este unul din interesele strategice ale României și se încadrează în procesul integrării și cooperării regionale, indispensabil dezvoltării economice a țării,” se arată într-un comunicat emis de conducerea partidului. Cererea a trecut aproape neobservată. Guvernul român aștepta în continuare recomandări de la UE, pentru a iniția procedura de ridicare a embargoului.

Ar fi fost bine dacă ne-am fi mișcat mai repede. Sârbii aveau mari probleme și ar fi trecut cu vederea atitudinea României din timpul războiului. Era nevoie de atâtea și puteam profita pentru a contribui la reconstrucție. Svetozar Simic, director în Ministerul Comunicațiilor, a anunțat un bilanț al bombardamentelor asupra stațiilor de radio și televiziune, releelor și sediilor poștelor, care au fost ținta a 420 de atacuri aeriene, în timp ce repetoarele RTS au fost lovite de 36 de ori. În timpul celor 3 luni de război, programele televiziunilor au dispărut de pe ecrane de cel puțin 400 de ori, în timp ce NATO încerca să le acopere cu programele special concepute pentru sârbi și difuzate din avioane care zburau la mare altitudine sau de pe teritoriul țărilor vecine Iugoslaviei (România, Ungaria, Bosnia-Herțegovina și Albania).

Simic a ținut să remarce că, din momentul în care sediile și releele RTS au devenit ținta raidurilor aeriene, majoritatea stațiilor locale de radio și televiziune a preluat programele postului național. Excepție au făcut doar câteva localități, în care organele locale au refuzat să coopereze. Norocul Iugoslaviei că este țara cu cele mai multe posturi de radio și televiziune din Europa, altfel sârbii ar fi aflat cu greu ce se întâmpla în zilele de război. Acum, Ministerul Comunicațiilor avea ca prioritate repararea sau înlocuirea releelor distruse de bombe, deoarece o treime din locuitori nu putea recepționa programele RTS. Și, ceea ce considerau foarte important: în sudul provinciei Kosovo, televiziunea națională nu se vedea deloc.

Un alt domeniu în care puteam interveni la reconstrucție era cel al transporturilor feroviare. În timpul războiului, căile ferate au fost bombardate de 180 de ori, cel puțin 125 de obiective ale companiei de transport feroviar fiind lovite de bombe. Au fost distruse 18 poduri de cale ferată, 9 viaducte, 3 tunele și 38 de stații și au fost avariate grav liniile electrice și sistemele de semnalizare. Conform unui alt bilanț, în regiunea Zlatibor, în jurul orașului Uzice, au căzut peste 1.200 de proiectile. Adică, cel puțin 750 de grame de explozibil pe cap de locuitor. Pagubele provocate de bombe depășesc 2-300 de milioane de mărci germane (la care se adăugau alte 120 de milioane, din cauza distrugerilor la infrastructura urbană), fiind distruse 40 de case, 5 poduri, instalațiile Jugopetrol de la Pozega, posta din Uzice, ferma de la Peșter și centrul de recreere de pe muntele Zlatibor.

Și, deocamdată, programul de reconstrucție se limita la ceremonii. La Kraljevo, în fața rudelor și prietenilor acestora, a reprezentanților Armatei iugoslave și ai autorităților locale, preoții au oficiat o slujbă de pomenire în memoria celor 40 (cum spuneau cifrele oficiale) de militari și polițiști sârbi din oraș uciși în Kosovo. Aceasta încă era o acțiune decentă. Azi-dimineață, premierul sarb Mirko Marjanovic s-a dus la Surdulica, pentru inaugurarea lucrărilor de reconstrucție a sanatoriului bombardat în 30 mai. El a dezvelit o placă pe care erau înscrise data de astăzi și cuvintele “Începutul reconstrucției țării după agresiunea criminală a NATO”. Înainte de a pleca spre Vladicin Han și Vranje, pentru ceremonii similare, Marjanovic a spus: “Mergem mai departe. Vom reconstrui tot ce a fost distrus. Politica de pace a Iugoslaviei și a președintelui său, marele om politic Slobodan Milosevic, a învins.”

“Problema lui Milosevic va fi rezolvată, pe termen scurt, de decizia populatiei sârbe și, pe termen mediu, de decizia Tribunalului Penal International,” a declarat ministrul francez al Apărării Alain Richard la postul de radio Europe 1, dar a refuzat să ia poziție în privința îndepărtării de la putere a președintelui iugoslav. Richard este convins că “regula jocului”, care constă în răsturnarea cu forța armelor a liderilor care nu plac”, nu este bună în relațiile internaționale.

În timp ce oamenii lui Milosevic își vedeau de treabă, Opoziția continua să acționeze haotic. Vuk Draskovic cerea din nou formarea unui guvern de tranziție, care să elaboreze legile necesare organizării de alegeri democratice la toate nivelurile: “Atât timp cât SPO, cel mai mare partid de opoziție, are reprezentanți în fiecare sat, în poporul sârb se poate sădi sămânța schimbării. Îi avertizez pe Slobodan Milosevic și pe cei din guvern că Serbia se va democratiza, fie că doresc, fie că nu doresc asta. Iar dacă oricum, acest lucru se va petrece, e mai bine să se întâmple acum.”

În această vreme, Dragan Veselinov, președintele Coaliției “Vojvodina“, de Opoziție, a cerut Comisiei Europene să anuleze vizele necesare pentru ca locuitorii Vojvodinei să poată călători în Occident. “Tot locuitori ai Vojvodinei îi consider și pe cei din Zemun, Novi Beograd și Pancevo,” a precizat, stupid, Veselinov. Iar argumentul suprem pentru a-și justifica solicitarea era că Slobodan Milosevic nu a câștigat niciodată alegerile în Vojvodina, deci locuitorii provinciei sunt mai cu moț decât ceilalți sârbi: “Eliberarea Vojvodinei de povara vizelor ar accelera comerțul, pătrunderea noilor tehnologii și a capitalului străin.”

La fel de important se credea și Nebojsa Covic, președintele Alternativei Democratice (DA), un alt partid “de buzunar”, care a anunțat astăzi că a ieșit din Uniunea pentru Schimbare. “În ultimele 3 luni, interesele partidului nostru nu au fost îndeplinite în cadrul acestei alianțe,” și-a justificat Covic gestul. “Suntem în continuare încrezători în scopul nostru comun de schimbare a sistemului economic și politic, care se poate face doar prin schimbarea actualului guvern. Rămânem, oricum, deschiși la dialog și gata, în măsura posibilităților, să contribuim la unirea și întărirea forțelor de Opoziție.” Ciudată opțiune pentru unire!

Nici radicalii nu stăteau deoparte în aceste zile. Astăzi, cereau reformarea urgentă a sistemului politic din țară și pedepse aspre împotriva celor care dețin monopolul unor activități economice. Văzându-se înlăturați de la tortul puterii, liderii SRS s-au gândit să solicite liberalizarea sistemului economic, revitalizarea sistemului comercial și legi care să protejeze investițiile străine. Nu era greu de înțeles de ce. Printre măsurile considerate de radicali cele mai importante erau cele de privatizare a complexelor agro-industriale. Vojislav Seselj, președintele SRS, a explicat că reprezentanții din guvern ai partidului său au rămas pe funcții, deși inițial demisionaseră, deoarece Parlamentul încă nu a numit alți miniștri, și nu din cauza decretului președintelui sârb Milan Milutinovic. “În acest moment, dezbatem în conducerea partidului dacă ne retragem sau nu din politică,” a declarat, patetic, Seselj.  “SPS și JUL insistă să rămânem în guvern. Deși ne sunt rivale, nu au altă alternativă. De SPO fug toți, ca de dracu’.”

Alte partide își continuau protestele împotriva măsurilor represive ale regimului. Slobodan Vuksanovic, vicepreședintele Partidului Democrat (DS), a cerut eliberarea imediata a lui Svetozar Fisic, liderul refugiaților din Kosovo care protestaseră zilele trecute în Belgrad. “Fisic a fost printre ultimii sârbi care au părăsit Prizren-ul, după ce a luptat atâta timp, ca militar, pentru apărarea provinciei,” a declarat Vuksanovic. “Cât timp sute de mii de sârbi din Krajna, Bosnia și Kosovo au ajuns refugiați din cauza politicii dezastruoase a lui Milosevic, este un cinism fără margini să condamni pe cineva pentru că le apără drepturile.”

La Cacak, în ciuda interdicțiilor impuse de Poliție, s-au adunat deja peste 10.000 de semnături pe o petiție care cerea stoparea represiunii împotriva primarului Velimir Ilic și redeschiderea postului local de televiziune. Pentru că polițiștii nu îi mai lăsau să se adune în piețe, oamenii strângeau semnături la sediile partidului Noua Democrație, în cafenele, restaurante și magazine, fiind hotărâți să nu se dea bătuți.

În alt colț al țării, la Niș, șeful Poliției l-a avertizat pe primarul Branislav Jovanovic să nu-i mai denigreze pe polițiști. Acesta declarase ziarului local că nimeni nu crede în cifrele comunicate de oficialități despre morții din războiul care tocmai se terminase. “Niciodată, Ministerul de Interne nu a ascuns numărul victimelor din rândul polițiștilor,” a replicat colonelul Zdravko Skakavac. “Toți cei 9 polițiști din Niș care au pierit în Kosovo sunt eroi curajoși, care și-au jertfit, pentru apărarea patriei, tot ce au avut mai scump: viața lor.”

În vârtejul acestor confruntări politice, am aflat că peste 1 milion de pensionari sârbi suferă de foame și supraviețuiesc din cerșit sau vânzându-și lucrurile. Mai mult de jumătate dintre ei au pensii de 4-500 de dinari pe lună, iar 10 % chiar mai mici. Milan Djuric, liderul Sindicatului independent al pensionarilor, a anunțat că va organiza, pe 1 iulie, un miting de protest în centrul Belgradului, deoarece guvernul a respins inițiativa lui, de a distribui pensionarilor cupoane, cu care aceștia să-și acopere cheltuielile locative.

“Atacurile aeriene ale NATO împotriva Iugoslaviei au provocat un grav dezastru umanitar. Ar fi normal ca țările NATO să înceapă reconstrucția întregii regiuni a Balcanilor, inclusiv a Iugoslaviei,” a afirmat la Beijing purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez al Afacerilor Externe, Zhang Qiyue. “China se opune excluderii Iugoslaviei din proiectele de reconstrucție și – în plus – legăturii stabilite între reconstrucție și persoana care se află la putere la Belgrad.”

Când am plecat spre hotel, să mă pregătesc pentru Știrile ProTV de la ora 19:30, am văzut o grămadă de polițiști adunați în jurul terasei unui bar, la câțiva pași de clădirea Operei, în plin centrul orașului. Un automobil BMW era proptit într-un stâlp, iar mesele și scaunele zăceau răsturnate, lângă o baltă de sânge. Oamenii povesteau că șoferul BMW-ului s-a apropiat, încet, de bar, a scos un pistol și a început să tragă asupra unor tineri de la o masă, rănindu-l grav pe unul dintre ei. A urmat un schimb de focuri și șoferul a intrat cu mașina în stâlp. Culmea! Profitând de panica generală, a reușit să dispară. Era una din obișnuitele răfuieli mafiote, care nu se terminau niciodată în Belgrad.

Cu câteva seri în urmă, într-un bar de lângă hotelul nostru, după ora închiderii, intrase un alt necunoscut care, fără să scoată o vorbă, s-a dus la barman și i-a tras 3 gloanțe în cap. Nimeni nu a reușit să-i zărească fața și asasinul s-a făcut nevăzut. Clienții obișnuiți ai localului ne-au povestit că barmanul intrase într-o rețea de traficanți de droguri și – probabil – și-a înșelat partenerii. Polițiștii s-au învârtit o vreme în zonă, dar nu au reușit să afle mare lucru. Noi eram bucuroși că nu călcasem niciodată în acel bar, pentru că ni s-a părut că era prea multă lume dubioasă înăuntru. Altfel, ne-am fi trezit interogați de Poliție și asta ne-ar mai fi lipsit.

Când am ajuns la hotel, am rămas puțin în bar, cu Mile și ceilalți colegi. Zâmbind pe sub mustață, Mile mi-a spus: “Vezi că te caută o gagică!” Până să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit față în față cu Lia Lucia Epure, o ziaristă din Timișoara care acum lucra pentru TVR. “Vai! Ce mă bucur că te văd! Te-am urmărit cu sufletul la gură tot războiul și m-am rugat să nu ți se întâmple ceva!” mi-a spus Lia, în timp ce mă îmbrățișa și mă pupa pe ambii obraji. Am rămas fără replică, deoarece, mai ales în ultima vreme, Lia fusese foarte supărată pe mine, din cauza procurorului Constanța Cârstea, pe care ea o transformase într-un erou al luptei anti-corupție din România, iar eu am susținut, de la început, că întreaga poveste era un bluf. Lia era însoțită de Petru Cârdu, un chipeș poet de limba română din Serbia, și venise să facă niște reportaje pentru TVR Timișoara. I-am sfătuit să-și obțină acreditare de război, ca să nu aibă probleme. După ce au plecat, Mile mi-a spus, ironic: “Nu știam că vă înțelegeți atât de bine!” Am izbucnit amândoi în râs.

Zece avioane britanice Harrier s-au întors astăzi la baza lor de la Wittering, în estul Angliei, venind de la Gioia del Colle, din Italia, după 4 luni în serviciul Operațiunii Forța Aliată, relatează AFP. Piloții avioanelor Harrier, aparate cu decolare verticală, au fost întâmpinați cu căldură de familiile lor, după o scurtă survolare a bazei. Aceste avioane au fost trimise deasupra provinciei Kosovo în 19 februarie, înaintea începerii atacurilor aeriene împotriva Iugoslaviei, și au luat parte la 850 de misiuni, pe timp de zi și de noapte. În același timp, alte 3 avioane de alimentare VC 10 s-au întors la baza de la Brize Norton, la vest de Londra.

În cameră, jucându-mă cu telecomanda, am prins Sky News, unde am văzut un reportaj vădit tendențios din Kosovo, despre înmormântarea unui tânăr albanez care ar fi fost împușcat de un lunetist sârb. Reporterul britanic spunea ca albanezul ar fi avut dovezi despre locurile unde s-ar afla mai multe gropi comune, acesta fiind motivul asasinatului. La înmormântare, sicriul a fost purtat de 6 albanezi în uniforme UCK, care au tras mai multe rafale cu pistoalele mitralieră pe care le purtau la vedere, deși se semnase acordul de demilitarizare. Reporterul de la Sky declama patetic că ura dintre sârbi și albanezi trebuie să înceteze și spunea că imamul care oficia slujba de înmormântare cerea rudelor să nu caute să răzbune moartea tânărului. Doar că sunetul reportajului nu-l lăsa pe telespectator să înțeleagă cuvintele.

A reapărut controversa despre mercenarii ruși implicați în luptele din Kosovo. “Știm că rușii au participat,” a declarat astăzi Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, la o conferință de presă. “Credem că voluntari ruși, mercenari, au participat de partea forțelor paramilitare și a celorlalte forțe sârbe. Pentagonul nu dispune de probe confirmate privind numărul de ruși implicați sau zonele în care au intervenit aceștia.” Cotidianul new-yorkez “Newsday“, ai cărui corespondenți trimiși în Kosovo au scris o grămadă de articole despre atrocitățile din provincie, majoritatea dovedite, ulterior, pure invenții, anunțase că în jur de 60 de voluntari ruși au participat la uciderea a sute de albanezi din Kosovo și la distrugerea unor sate, în jurul orașului Prizren. “Newsday” afirma că mercenarii ruși, care nu erau militari activi și acționau reuniți într-o unitate din forțele speciale ale Ministerului sârb al Afacerilor Externe, au participat la purificarea etnică în cel puțin 7 sate din jurul localității Orahovac: Velika Krusa, Pirane, Samodraza, Korisa, Bela Crkva, Pusto Selo și Drenovac. Ziariștii pretindeau că ar avea informațiile de la albanezi și de la cineva care lucra pentru serviciile de securitate sârbești. Lucru greu de crezut, din două motive: în Kosovo, unde se aflau cei doi ziariști de la “Newsday”, nu prea găseai securiști sârbi și – chiar dacă i-ar fi găsit – aceștia nici n-ar fi stat de vorbă cu un ziarist american, cu atât mai puțin să le dezvăluie vreun secret.

“Rusia a jucat un rol cheie în oprirea ostilităților din Balcani,” a afirmat secretarul general al ONU Kofi Annan. “Acțiunile Moscovei au permis votarea rezoluției Consiliului de Securitate referitoare la Kosovo. Lumea le este recunoscătoare lui Boris Elțîn, lui Viktor Cernomîrdin și lui Igor Ivanov pentru rolul pe care l-au jucat în procesul de reglementare a conflictului.”

Înainte de a coborî din cameră, am aflat că sârbii încercau marea cu degetul, testând vigilența forțelor de menținere a păcii. KFOR a transmis Belgradului un protest, deoarece azi-noapte, 5 tancuri sârbești au intrat în zona de securitate dintre Kosovo și Serbia. Imediat ce au primit protestul, sârbii și-au retras tancurile, însă NATO a avertizat Armata iugoslavă să nu mai facă manevre în zona de securitate, cu o lățime de 5 kilometri, care fusese stabilită prin acordul de la Kumanovo.

Am plecat în oraș, să mâncăm pe Skadarlija. Și nu ne-a părut rău. Nea Nelu și cu Fane Anghel erau uimiți că în Serbia se mai găsea mâncare, deoarece auziseră că murim de foame și mă sunaseră, înainte de a veni, să mă întrebe dacă n-ar trebui să aducă cu ei niște conserve. Când ne-am întors și am trecut pe lângă “Plavi jahac“, barul muntenegrenilor de lângă hotelul nostru, înăuntru era chef. “Hai și noi!” le-am spus celorlalți, însă Mile, care știa că sârbii pot deveni foarte violenți la beție, era de părere să renunțăm. Totuși, am intrat să văd ce se întâmplă. Când m-au văzut, muntenegrenii mi-au arătat singura masă goală, invitându-ne să rămânem. I-am chemat și pe ceilalți și, după câteva minute, ne-am dat seama că petrecerea era în cinstea unor tineri aflați în permisie, proaspăt întorși din Kosovo, unde au stat tot războiul. Ne-am bucurat că am rămas. A fost fantastic. Unul dintre ei avea o chitară și nu l-au lăsat să plece, până când n-au epuizat toate hiturile marilor formații rock sârbești. Am stat în bar până foarte târziu și am cântat împreună cu ei. Nu ne puteam abține. Degajau atâta forță și bucurie de viață încât te copleșeau. Înainte de a pleca, au cântat pentru noi un vechi cântec de luptă sârbesc. A fost o seară de neuitat.

Share

target: Mile bagă clandestin în Iugoslavia echipa ProTV

by

21 iunie 1999

Astăzi era ziua cea mare. Deși nu aveam transmisie pentru emisiunea de dimineață, m-am trezit devreme și am coborât să beau o cafea și să răsfoiesc ziarele. Trebuia să fac ceva să-mi treacă timpul cât mai repede. Vorbisem la telefon cu Mile Cărpenișan, care mi-a spus că vor încerca să treacă granița în jurul prânzului. Ziarele m-au plictisit. Publicau știri de ieri, pe care le știam deja. “Blic” înșira ultimele incidente provocate de UCK: o bombă detonată lângă statuia lui Vuk Karadzic din fața Facultății de filosofie din Priștina, 3 sârbi uciși și unul rănit la Bijelo Polje, casele sârbilor incendiate la Grace, Nedakovac, Nevoljane și Vrnica, 20 de sârbi baricadați într-o sală de sport la Urosevac și asaltați de gherilele UCK, 100 de apartamente părăsite de sârbi și ocupate de albanezi în Priștina și așa mai departe. Ziarele dedicau o pagină refugiaților sârbi care plecau din Kosovo și una celor care se întorceau în provincie. Noroc cu un interviu cu Bora Djordjevic, legendarul star rock, cunoscut pentru ura împotriva lui Milosevic și ironia necruțătoare cu care își bătea joc de președintele iugoslav. Interviul era plin de tristețe, de această dată, muzicianului părându-i rău că s-au adeverit versurile unui celebru cântec de-al său, care vorbea despre un Belgrad în flăcări.

Și “Vecernje Novosti” povestea pe larg despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo și dedica două pagini echipei naționale de baschet, care lua startul în turneul final al Campionatului European, care începea astăzi la Paris. Sârbii au avut întotdeauna baschetbaliști fantastici și toată lumea se așteaptă ca Iugoslavia să ajungă măcar în finală. Cu titlul “Amazoana cu mâinile pătate de sânge“, ziarul prelua un articol dintr-o revistă italiană despre căpitanul Jeannie Flynn, o americancă – pilot pe avioanele de vânătoare F-15 E care au bombardat Iugoslavia. Cu litere groase era tipărit răspunsul femeii la întrebarea dacă are remușcări că bombele lansate de ea i-au ucis, poate, pe unii din cei 2.000 de civili sârbi omorâți în timpul războiului: “În general, ce se întâmplă sub aripile avionului meu nu mă interesează. Mă străduiesc să-mi nimeresc ținta repartizată, însă nu e treaba mea ce reprezintă acea țintă.”

Desigur că din “Politika” nu aveau cum să lipsească articolele despre întoarcerea sârbilor în Kosovo și un interviu despre planurile de reconstrucție a țării, explicate, de această dată, de Dragan Tomic, vicepremier al Guvernului sârb. Pe o pagină întreagă erau înșirate detalii despre profiturile fabuloase obținute de concernele de armament în urma războiului care tocmai se terminase. Pe primul loc erau, bineînțeles, fabricile americane. Pe o altă pagină era publicat episodul 14 dintr-un studiu despre pierderile provocate de sârbi aviației inamice. Detaliile și descrierea exactă a împrejurărilor în care fuseseră doborâte avioanele lăsau cu greu loc de îndoială că nu ar fi fost adevărate.

Mi-a sărit în ochi corespondența transmisă de la București de Milan Petrovic, pe care aveam să-l cunosc când m-am întors acasă și m-a felicitat, împreună cu corespondenta agenției Tanjug, pentru felul în care am relatat de la Belgrad desfășurarea războiului. Cu un reproș: nu le-a mai plăcut atitudinea mea după încheierea păcii, când am insistat foarte mult asupra schimbării de atitudine a sârbilor, care deveniseră ostili președintelui Slobodan Milosevic.

Articolul de azi al lui Petrovic se numea “Bucureștiul și-a pierdut busola” și povestea despre cât de rău trăim după 10 ani de “tranziție“, subliniind că 70 % din populație crede că suntem pe un drum greșit. Ziaristul sârb caracteriza guvernul român drept un adevărat campion al slugărniciei față de NATO și adăuga că acesta a nesocotit voința românilor, care – în proporție de 80 % – s-au declarat împotriva bombardamentelor sălbatice declanșate asupra Iugoslaviei. Articolul se încheia cu un exemplu al fățărniciei regimului de la București care, după ce a ținut partea Alianței Nord-Atlantice, acum insista asupra “prieteniei de veacuri dintre popoarele sârb și român”.

TPI pentru fosta Iugoslavie se află în pragul “paraliziei”, a afirmat președintele uneia dintre cele trei camere de acuzare ale instituției, francezul Claude Jorda, într-un interviu publicat în cotidianul “Liberation“. “Dacă Slobodan Milosevic ne-ar fi predat mâine și ar fi încredințat camerei pe care o prezidez, eu aș fi constrâns să îl las să aștepte 3 ani în închisoare, înainte ca procesul lui să poată începe,” a explicat Jorda. TPI a cerut ajutorul Interpol-ului în vederea desfășurării anchetelor asupra masacrelor, distrugerilor de bunuri și încălcării drepturilor omului în Kosovo. Din echipele Interpol urmează să facă parte specialiști în identificarea victimelor catastrofelor, specialiști în balistică, explozibili, arme și muniții, precum și specialiști în construcții, pentru evaluarea pagubelor. Interpol-ul a subliniat că anchetatorii dispun de puțin timp, întoarcerea refugiaților riscând să compromită strângerea elementelor care ar putea constitui dovezi.

Am plecat spre Media Center, observând că autobuzele circulau din nou. Programul era, totuși, redus: 6:00-10:30, 13:00-17:00 și 18:00-22:00. În afara detaliilor acordului de demilitarizare a UCK, continuau să curgă știri despre refugiații sârbi care se întorc în Kosovo. La Kragujevac, Miodrag Pavlovic, adjunctul ministrului de Finanțe, a împărțit benzină celor 150 de oameni pe care îi conducea înapoi acasă. Un autobuz cu o parte din cei 880 de refugiați ajunși la Mladenovac se întorcea în Kosovo condus de Slobodan Pavlovic, ministru adjunct în guvernul sârb. Zoran Knezevic, ministru federal de Justiție, împreună cu Zivota Covic și Aleksa Jokic, miniștri în guvernul sârb, îi conduceau pe sârbii care se întorceau, cu 15 autobuze, la Pec. Coloana a fost încadrată, la intrarea în provincie, de jeep-urile italienilor din KFOR, care i-au asigurat pe oameni că nu au de ce să se mai teamă.

De la Niș, 500 din cei 2.000 de refugiați se pregăteau să se întoarcă acasă. De la Jagodina, 116 oameni s-au înghesuit în două autobuze care plecau spre Kosovo. Din Kraljevo plecau un autobuz, 10 automobile și câteva tractoare. Alti 200 de refugiați au plecat din Leskovac și s-au oprit la Kosovopolje, așteptând ca militarii KFOR să-i asigure că se pot întoarce în siguranță în satele de unde fugiseră. Oamenii se întorceau mai mult de nevoie, pentru că în Serbia nu prea aveau unde să se adăpostească. Orașul Kragujevac, de exemplu, era plin de refugiați din Kosovo. Erau peste 10.000 și Vesna Pajevic, vicepreședinte al Consiliului local, făcea apeluri zadarnice să li se trimită hrană, medicamente și articole sanitare și atrăgea atenția că – și fără ei – situația socială era foarte grea în zonă, din cauza fabricilor distruse de bombardamente, care au lăsat fără slujbe mii de localnici.

La 12:00, m-am dus în fața clădirii Guvernului federal, unde începeau să se adune refugiații sârbi din Kosovo, pentru a protesta că nimănui nu-i pasă de ei. Oamenii doreau să fie primiți de președintele Serbiei, pentru a-i prezenta solicitările lor: să li se recunoască statutul oficial de refugiați, cu toate drepturile locale, să nu se mai ascundă adevărul despre exodul sârbilor din Kosovo, iar guvernul federal să ceară întrunirea de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, care să condamne atitudinea trupelor KFOR, pentru că au permis “bandelor organizate ale teroriștilor UCK” să intre în Kosovo și să-i prigonească pe sârbi.

Însă a trebuit să stau deoparte, pentru că în fața clădirii era plin de polițiști (mulți în civil), care au spus că protestul nu este autorizat și au interzis oamenilor să se adune în grupuri compacte. Aceștia au început să vocifereze și s-au retras către bulevardul Terazije, încercând să-l blocheze din nou, la fel ca ieri. În fruntea lor era, din nou, Svetozar Fisic, care repeta revendicările la o portavoce. După vreo oră, Fisic a fost luat pe sus dintre demonstranți și băgat într-o dubă a Poliției. Un ofițer superior le-a cerut demonstranților să plece, după care un cordon de 20 de polițiști a început, fără violență, să-i împrăștie. Când i-au văzut, femeile din grupul demonstranților au început să plângă, în timp ce bărbații huiduiau și strigau: “Dovediți-ne că sunteți mai buni decât UCK!”, “Întâi ne-au alungat albanezii din Kosovo, iar acum ne goniți și voi din Belgrad!”

Stăteam puțin retras și mă uitam încremenit cum belgrădenii plecau privirile și grăbeau pasul, înjurându-l printre dinți pe Milosevic. Le simțeam rușinea că nu au curajul să se alăture demonstranților și să-i apere. Era o adevărată dramă, însă toți știam că încă nu era momentul pentru o revoltă de proporții. Războiul sleise energia oamenilor și aveau nevoie de timp să-și recapete puterile, pentru a putea cere socoteală celor vinovați de această tragedie. Într-un sfert de oră, nimic nu mai amintea de manifestația refugiaților și belgrădenii puteau să umble din nou pe Terazije, fără să se simtă umiliți de propria neputință. Câteva ore mai târziu, Svetozar Fisic a fost condamnat în regim de urgență, la 30 de zile de închisoare. 10 pentru încălcarea regimului privind rezidența în vreme de război și 20 pentru încălcarea regimului adunărilor publice.

“Iugoslavia nu răspunde în prezent condițiilor necesare participării la măsurile comerciale autonome, la programul PHARE sau la un acord de asociere și de stabilizare,” au precizat miniștrii Afacerilor Externe ai UE, informează AFP. Ei au subliniat că este nevoie de realizarea unor progrese în ceea ce privește respectarea libertăților democratice și a drepturilor minorităților naționale, inclusiv în Kosovo.

Când mă întorceam de la demonstrație, m-a sunat Mile. Trecuseră cu bine. Vameșii români i-au ajutat și i-au urcat pe Fane Anghel, Sandi Mandici și nea Nelu în mașinile unor bișnițari de benzină, care i-au trecut fără probleme. Mile s-a pus la volanul jeep-ului nostru, a înlocuit sigla ProTV din parbriz cu cea a Antenei 1 și s-a dus cu tupeu în vama sârbească, prezentând acreditarea de război. Vorbea sârbește și, după o scurtă verificare a acreditării, polițiștii și vameșii sârbi l-au lăsat să treacă, spunându-i că are noroc că nu e de la ProTV. Nu observaseră că jeep-ul avea numărul de înmatriculare B-21-PRO.

Dincolo de vamă, îl aștepta Nelu, care i-a luat pe toți în mașina lui, lăsându-l pe Mile să conducă jeep-ul până la Belgrad. Trebuiau să mai treacă de câteva filtre ale Poliției, iar Nelu avea legitimație de partid de la JUL și îl lăsau în pace. Mi-au spus că mă sună din nou când ajung la Belgrad. M-am grăbit să mai aflu noutăți, pentru a-mi face timp să stau și cu ei la o bere, când vor sosi. Mă așteptau știri despre începerea reconstrucției țării. La Vrbas, maiorul Pavle Koporan anunța începerea lucrărilor de curățare a canalului Veliko Backo de resturile podului distrus de rachete, care urma să fie reconstruit.

La Cuprija, ministrul federal de Externe Zivadin Jovanovic, în fruntea unei delegații de militari și reprezentanți ai guvernului, a deschis oficial lucrările de reconstrucție. Centrul orașului fusese bombardat în 8 aprilie și 29 mai, când două blocuri și 25 de case au fost rase de pe fața pământului. Jovanovic le-a promis oamenilor că, până la 1 noiembrie, acestea vor fi ridicate la loc. Delegația oficială, așteptată de câteva sute de membri SPS care agitau drapele naționale și portrete ale lui Slobodan Milosevic, a fost invitată de generalul Dragoljub Ojdanic, șeful Statului Major General al Armatei iugoslave, să traverseze la Mijatovac râul Velika Morava pe un pod de pontoane realizat de militari. Mâine, circul acestor inaugurări urma să se repete la Surdulica, Vladicin Han și Vranje, unde festivitățile vor fi deschise de premierul sârb Mirko Marjanovic.

Surpriza a venit astăzi de la Ministerul Informațiilor, care a anunțat că Guvernul federal a solicitat întrunirea Parlamentului, pentru a decide ridicarea stării de război. “Încetarea agresiunii împotriva Iugoslaviei și desfășurarea forțelor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite, care asigură securitatea cetățenilor în Kosovo, sunt suficiente motive pentru ridicarea stării de război,” se spunea în comunicatul oficial. “În aceeași ședință, Guvernul federal va propune mai multe proiecte de lege vizând reconstrucția țării.”

Vestea a fost primită cu bucurie de liderii Opoziției. Vojislav Kostunica, președintele Partidului Democrat din Serbia, a fost singurul care a avertizat că bucuria e prematură. “Ridicarea stării de război ar trebui să ducă la democratizarea vieții politice,” a explicat Kostunica, “dar nu trebuie să uitam că, nici înainte de război, viața social-politică nu a fost strălucită. Țara nu va primi nici un fel de ajutor umanitar, dacă actualul regim nu va fi schimbat.” El a atras atenția că nu se poate vorbi de reconstrucția țării, când 10 milioane de oameni suferă. “Occidentul a impus sancțiunile, izolarea și demonizarea sârbilor, distrugerea economiei și a infrastructurii țării, însă a uitat de cei 650.000 de refugiați pe care îi aveam deja. În continuare, planul țărilor occidentale este clar: se urmărește distrugerea Republicii Federale Iugoslavia!”

Rusia a chemat la o reconstrucție rapidă a regiunii Balcanilor, complet distrusă în urma războiului din Kosovo, potrivit unui document emis de Ministerul de Externe de la Moscova, citat de AFP. În acest text se reiterează condamnarea de către oficialitățile de la Moscova a campaniei bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, conflict calificat ca “unul dintre cele mai tragice din istoria Europei acestui secol”. Salutând sfârșitul conflictului, comunicatul Ministerului insistă, de asemenea, asupra “aplicării substanțiale și detaliate” a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU privind provincia Kosovo. “Pagubele provocate economiei și infrastructurii Iugoslaviei depășesc distrugerile provocate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,” se arată în textul comunicatului.

Între timp, amuzantul joc de-a pisica și șoarecele, dintre regimul de la Belgrad și partidele de Opoziție, continua să-mi descrețească fruntea. Imaginația debordantă și ușurința cu care oamenii lui Slobodan Milosevic jonglau prin hățișul legilor, în timp ce Opoziția se poticnea la fiecare pas, mă amuzau la culme. Ultima găselniță se referea la miniștrii SPO care demisionaseră în 28 aprilie din Guvernul federal, după ce liderul lor, Vuk Draskovic, fusese demis din funcția de vicepremier. Momir Bulatovic a lăsat să se înțeleagă că, la vremea respectivă, le-ar fi respins demisiile, așa că statutul lor era incert. Deși, de două luni, nu își mai îndeplineau atribuțiile, Milan Komnenic și Slobodan Nenadovic erau, din punct de vedere legal, încă deținători ai portofoliilor Informațiilor și Comerțului, iar Milan Bozic era ministru fără portofoliu. Era evidentă intenția lui Bulatovic de a sugera că SPO împarte cu SPS toată responsabilitatea deciziilor luate în timpul întregului război. Vestea i-a descumpănit pe cei de la SPO, iar sârbii au făcut bășcălie de cei 3 “miniștri”, spunând că ar fi în stare să se ducă să-și încaseze salariile pe ultimele două luni.

În această vreme, SPS continua atacurile împotriva SPO, care era cel mai important dintre partidele de Opoziție. La Niș, filiala locală a SPS a acuzat primăria (condusă de SPO) de măsuri “imorale, criminale și lipsite de patriotism”. Veroljub Jovanovic, purtătorul de cuvânt al SPS, a declarat că “fostul funcționar comunist și actual primar al Niș-ului, Branislav Jovanovic, ne-a acuzat că suntem dușmani ai poporului, însă, în timp ce activiștii și membrii partidului nostru luptau pentru Kosovo, el organiza petreceri pentru măscăriciul de Vuk Draskovic”. El a mai spus că, de când coaliția de opoziție “Zajedno” a câștigat alegerile locale în Niș, cotidianul “Narodne Novine” și televiziunea NTV au devenit organele de propagandă ale SPO. Această declarație era, de fapt, un contraatac, după ce ieri, primarul Niș-ului a spus despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo că aceștia preferă să înfrunte teroriștii UCK, decât să aibă de-a face cu Poliția lui Slobodan Milosevic.

Atacurile împotriva administrațiilor locale aflate în mâinile Opozitiei l-au făcut pe Vojislav Mihajlovic, primarul Belgradului, să amenințe că va cere Parlamentului Serbiei să organizeze alegeri anticipate în capitala iugoslavă. El a respins toate acuzațiile de corupție și incompetență aduse de SPS și SRS și a spus că nu se teme de noi alegeri, chiar dacă acestea ar fi organizate mâine.

În realitate, ar fi trebuit să se teamă, deoarece rezultatele unui sondaj realizat în perioada 9-14 iunie, de Institutul pentru Studii Politice din Belgrad, nu erau deloc promițătoare. Profesorul Srbobran Brankovic a anunțat că, în continuare, cel mai popular partid din Serbia rămâne SPS, cu 21,9 din opțiuni (cu 9 procente mai puțin decât în luna mai), urmat de SPO, cu 14,7%, SRS, cu 10,5% (față de 15% în luna mai), Partidul Democrat din Serbia (DSS), cu 5,3%, Partidul Democrat (DS), cu 3,2%, Partidul Social Democrat (SD) cu 2,5% și Alianța Civică din Serbia (GSS), cu 2%.

La întrebarea “În cine aveți cea mai mare încredere?”, 15,6% din cei chestionați l-au indicat pe Slobodan Milosevic (față de 30% în luna mai), 10% pe Vuk Draskovic, 8% pe Vojislav Seselj, iar 5% pe Milo Djukanovic. La întrebarea “În cine aveți cea mai mică încredere?”, pe primul loc era nominalizat tot Slobodan Milosevic, cu 21%, urmat de Milo Djukanovic, cu 11%, Zoran Djindjic, cu 8%, Vuk Draskovic și Vojislav Seselj, cu câte 7%. La întrebarea “Credeți că Slobodan Milosevic este vinovat pentru actuala situație din țară?”, 70% au raspuns afirmativ și doar 21% l-au considerat nevinovat. Același procent, 70% din cei chestionați, se declaraseră împotriva prezenței trupelor străine în Kosovo, cele două cifre spunând multe despre motivul pentru care Milosevic pierduse susținerea sârbilor.

“Le cer tuturor locuitorilor provinciei Kosovo, indiferent de originea lor etnică, să dea o șansă păcii și să se întoarcă acasă. KFOR va garanta securitatea tuturor cetățenilor din Kosovo,” a declarat Javier Solana, în deschiderea celui de-al 16-lea colocviu internațional al NATO, desfășurat la Budapesta, “Poporul sârb va profita din plin de avantajele integrării în comunitatea euro-atlantică. Dar pentru aceasta, trebuie să fie instaurate democrația și toleranța. Aceasta nu se va întâmpla în cazul în care Milosevic va rămâne la putere. El este un om al trecutului și nu are loc în Europa de mâine.” Și miniștrii de Externe din țările UE și-au exprimat îngrijorarea față de exodul populației sârbe din Kosovo, îndemnându-i pe etnicii sârbi din provincie să revină la locuințele lor, relatează AFP. “Întoarcerea refugiaților și a persoanelor deportate, garantarea securității pentru toți, precum și judecarea autorilor atrocităților sunt cele mai importante priorități ale comunității internaționale,” se arată în documentul adoptat de miniștrii de Externe din țările UE.

“Sunt indignat când văd albanezi din Kosovo, precum și elemente izolate din UCK, comportându-se într-un fel prea puțin diferit de adversarii lor,” declara astăzi generalul Michael Jackson, într-un interviu acordat postului BBC. “Nu spun că ei comit masacre, eu vorbesc despre incendieri de case și jafuri. Ar face mai bine să nu mai facă astfel de lucruri. Vor strica totul și ar fi păcat.” Șeful KFOR aprecia că aproximativ o treime din sârbi au fugit din Kosovo. Găsea inevitabilă această situație, dar lăsându-se amăgit de convoaiele conduse de miniștrii lui Milosevic, care reveneau în provincie, le considera drept semne încurajatoare.

Încurajatoare pentru sârbi ar fi trebuit să fie atitudinea forțelor KFOR. Însă, pe lângă deruta și nesiguranța oarecum normale, din moment ce se aflau pe un teren necunoscut, militarii din forțele internaționale găseau că este momentul potrivit să-și plătească polițele unor vechi rivalități. Citeam astăzi un articol publicat de cotidianul britanic “The Independent“, scris de un jurnalist englez care asistase ieri la incendierea satului Grecka, situat la nici 15 kilometri de Priștina. Profitând că sâmbătă, sârbii părăsiseră satul, un grup de luptători UCK a dat năvală, devastând și incendiind, pe rând, toate casele. Totul s-a petrecut sub ochii nepăsători ai militarilor francezi și britanici din KFOR. Francezii pretindeau că satul nu se află în sectorul lor, iar britanicii dădeau, la rândul lor, din umeri.

În schimb, astăzi după-amiază, fără a băga de seama – chipurile! – că sunt filmați și fotografiați pas cu pas, James Rubin s-a plimbat prin centrul Priștinei împreună cu liderii UCK Hashim Thaqi, Jakup Krasniqi, Agim Ceku și Rame Buja. Albanezii îi întâmpinau cu aplauze și Rubin îi saluta, acceptând cu modestie recunoștința lor. S-au oprit cu toții pe terasă la “Korso“, cea mai populară cafenea din centru, unde au discutat amical aproape o oră. Lângă masa lor se așezase și Bujar Bukoshi, care, acum câteva luni, era “prim ministru al guvernului kosovar din exil”, însă acesta nu i-a băgat în seamă. La câteva sute de kilometri distanță, în centrul Belgradului, oficialii sârbi îi conduceau pe cei 20 de arhitecți ruși, care veniseră să examineze cum s-ar putea reconstrui clădirile distruse de bombardamente.

Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, spunea astăzi că un număr limitat de militari sârbi vor fi autorizați să revină în Kosovo, când generalul Michael Jackson va considera că este oportun acest lucru. “Acești militari vor putea reveni în săptămânile următoare pentru 3 motive: pentru a asigura securitatea lăcașurilor religioase și culturale sârbe, a mănăstirilor ortodoxe, pentru acțiuni de deminare, precum și pentru o prezență pur simbolică la frontiere,” explica Shea. Câmpurile de mine erau un adevărat coșmar pentru populația și militarii din Kosovo. Ambasadorul american Donald Steinberg, reprezentantul oficial pentru deminări cu caracter umanitar, declara astăzi că, în provincie, ar exista în jur de 800 de zone minate, în special în regiunile de la frontiera cu Albania și Macedonia. El aprecia că vor fi necesari aproape 5 ani pentru ca populația din Kosovo să scape de amenințarea minelor. Deocamdată, geniștii din KFOR s-au concentrat asupra principalelor șosele și poduri, de care aveau, în primul rând, ei nevoie.

Astăzi, la 13:25, în satul Negrovce, de la 30 de kilometri nord de Priștina, doi britanici din KFOR și doi civili au fost spulberati de explozia unor bombe cu fragmentație. Militarii erau dintre celebrii “Gurkhas“, nepalezii din elita Armatei britanice, și fuseseră chemați să dezamorseze o grămadă de bombe neexplodate, adunate de săteni în școală. Soldații nu au vrut să riște viața localnicilor și au încercat să le deplaseze pe un teren viran. Bombele fiind deja mișcate, a fost suficient un gest pripit sau un pas greșit și totul s-a sfârșit cu o explozie îngrozitoare.

Îl înțelegeam foarte bine pe Cătălin Radu Tănase, cu care vorbisem astăzi. Era încă în Priștina și, când a fost să filmeze pentru un reportaj despre oamenii dintr-un sat, în care trebuia să ajungă pe un drum printr-o pădure, l-a lăsat pe albanezul care îl conducea să o ia înainte, iar el și cu Gabi Crețean, cameramanul, au mers cu fereală, la vreo 10 metri distanță și călcând doar pe urmele lăsate de acesta. Ba mai mult, la un moment dat, albanezul l-a cărat pe Cătălin în spinare. Îl avertizasem și eu – deși nu mai era nevoie – să aibă grijă pe unde umblă și, mai ales, să nu cumva să culeagă de pe câmp, ca suvenir, vreun simpatic cilindru galben sau portocaliu. Pentru că n-ar mai fi avut o a doua ocazie. Așa arătau bombele cu fragmentatie.

O bombă cu fosfor, folosită probabil în operațiunea NATO, a fost găsită pe o plajă din Apuglia, sudul Italiei, au declarat surse militare, citate de AFP. Dispozitivul, de tip Mk-25, de fabricație americană recentă, a fost găsit pe plaja din Rodi Garganico, în apropiere de Foggia, de forțele de ordine care patrulează pe litoral. Militarii au recuperat bomba, pe care au distrus-o mai târziu.

Generalul Michael Jackson a anunțat că documentul semnat în cursul nopții cu UCK, referitor la demilitarizarea acestei organizații, “nu este un acord, ci un angajament unilateral din partea UCK, în conformitate cu recomandările Consiliului de Securitate”. În conferința de presă susținută azi-dimineață la Priștina, Jackson și-a exprimat speranța că “toate comandamentele locale ale UCK vor respecta angajamentul comandamentului lor central”, subliniind astfel divergențele din interiorul gherilei kosovare.

Erau destule disensiuni în Kosovo, nu numai între liderii UCK, dar mai ales între ei și membrii Ligii Democratice din Kosovo (LDK) condusa de Ibrahim Rugova. Donika Gervalla, unul din purtătorii de cuvânt ai LDK, a salutat acordul de demilitarizare a UCK. “Cu cât sunt mai puține arme în țară, cu atât este mai bine,” a declarat Gervalla, care speră să nu se ajungă la o luptă pentru putere între liderul guvernului în exil al albanezilor din Kosovo, Bujar Bukoshi, nerecunoscut de comunitatea internațională, și liderul politic al UCK Hashim Thaqi. “Amândoi știu că avem nevoie de orice altceva decât de o ceartă. Vom colabora pentru instaurarea păcii și democrației în Kosovo. Un protectorat ONU, până la primele alegeri libere, este lucrul cel mai bun care ni se poate întâmpla.”

Disensiuni, ba chiar solicitari nepotrivite pentru acest moment, existau și în Serbia. Astăzi, la Subotica, Laszlo Jozsa, vicepreședintele Uniunii Maghiarilor din Vojvodina, a anunțat că va cere autonomia Vojvodinei. “A venit din nou vremea când putem vorbi cu capul pe umeri despre probleme pe care nu am dorit să le zgândărim în timpul războiului, pentru că vedem, mai departe, viitorul nostru tot în cadrul Serbiei și Iugoslaviei,” pretindea Jozsa, “dar este timpul să ne gândim la o organizare teritorială adecvată.” În realitate, nu era deloc momentul pentru așa ceva, ba chiar solicitări de acest fel erau arme excelente în mâna lui Slobodan Milosevic, care continua să avertizeze asupra amenințărilor celor care doresc dispariția Iugoslaviei de pe hartă, el fiind – desigur – unicul salvator al țării.

Despre drama tinerilor din Armata iugoslavă, care au trăit războiul din Kosovo, am mai aflat un exemplu. Astăzi, Tribunalul militar din Niș a condamnat 5 tineri din Aleksandrovac la câte 3 ani de închisoare. Aceștia se aflau la Knin, în Kosovo, și în 18 mai au dezertat, fugind din postul pe care trebuiau să-l păzească, cu arme cu tot. Au fost arestați de Poliția militară, o săptămână mai târziu. La proces, au povestit că erau îngroziți de bombardamentele NATO și se temeau că, având un post izolat, nu vor mai fi anunțați când unitățile Armatei iugoslave se vor retrage și vor rămâne singuri în munți, pradă trupelor NATO sau gherilelor UCK.

Consiliul permanent al NATO a ratificat astăzi acordul semnat vineri, în urma negocierilor dintre Rusia și Statele Unite privind participarea celor aproximativ 3.600 de militari ruși la KFOR, a anunțat un oficial al Alianței, citat de AFP. “Forțele ruse sunt în mod clar controlate de autoritățile civile,” a declarat secretarul american al Apărării William Cohen. “Negocierile ruso-americane au arătat că autoritățile civile ruse dețin în mod clar controlul, lucrând mână în mână cu militarii, pentru a încerca să rezolve unele probleme delicate.”

Când m-a sunat Mile și mi-a spus că au ajuns cu bine la Belgrad, m-am grăbit să vin la hotel “Toplice“. În fața intrării am recunoscut jeep-ul nostru, un Nissan vechi, care trecuse prin multe evenimente la viața lui. Fane Anghel și nea Nelu ședeau în bar, la o cafea cu Mile, Nelu și Sandi. Ne-am îmbrățișat și am rămas cu ei, să ne povestim aventurile. Avuseseră ceva emoții pe drum, pentru că pe șoseaua Pancevo-Belgrad era instalat un baraj permanent al Poliției și Armatei. Trecuseră cu bine de el, cu ajutorul legitimației de partid a lui Nelu și al acreditării de război a lui Mile. Acum, aveam cu toții camere video, însă trebuia să vedem cum puteam să le utilizăm. Dacă am fi ieșit cu ele pe stradă, după doi pași ne-ar fi ridicat prima patrulă de Poliție. Singura posibilitate era să reușim să-i acredităm pe cameramani. Sandi avea legitimatie de Antena 1, Fane venise cu legitimație de presă de la MediafaxTV, așa că ne-am hotărât ca, mâine, Mile să meargă cu ei la Centrul militar de presă.

I-am lăsat să povestească și m-am dus în cameră, să-mi transmit corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30. Mi-au spus că mă așteaptă în noul apartament al lui Mile și că vor pregăti o cină-surpriză. Eu am rămas singur în cameră: Mile se mutase împreună cu Sandi, iar Fane stătea în cameră cu nea Nelu. După transmisie, l-am sunat pe Sergiu Toader, să-i spun că echipa noastră a ajuns cu bine la Belgrad. S-a bucurat și mi-a atras încă o dată atenția să avem grijă să nu dăm de vreo belea. L-am liniștit. Oricum, nu puteam filma nimic, până nu obțineam o acreditare.

Înainte de a coborî la cină, am mai zăbovit să privesc jurnalele de știri de la sârbi. Studio B a înșirat rapid știrile de astăzi și a încheiat cu un pic de propagandă electorală în favoarea SPO. Spuneau că speră că, odată cu ridicarea stării de război, Parlamentul va anula și decretul președintelui Milan Milutinovic, care îi mai ținea pe radicali în guvern. După care au prezentat o declarație a primarului Belgradului, Vojislav Mihajlovic, care acuza regimul lui Milosevic că se teme de alegeri libere și se declara dispus să organizeze alegeri anticipate pentru fotoliul de primar, dacă va mai fi acuzat de corupție și incompetență. Teatru ieftin! Jurnalul RTS nu l-am văzut până la capăt, că era prea enervant. După discursul generalului Dragoljub Ojdanic de la inaugurarea podului de pontoane de la Mijatovac, au început reportajele despre reconstrucția țării, dezarmarea UCK, întoarcerea în Kosovo a refugiaților sârbi etc.

Cina a fost, într-adevăr, grozavă. Am mâncat în apartamentul lui Mile și Sandi. Nelu a adus acolo platouri imense cu brânză, mezeluri, fripturi, roșii, castraveți și ardei gras. Desigur, n-am putut mânca tot. Am ieșit, după aceea, cu toții, pe terasa barului “Plavi jahac“, al muntenegrenilor, și am stat la taclale până pe la 23:00, când trebuia să mai transmit o corespondență, pentru jurnalul de noapte al ProTV. Eram, cu toții, obosiți, așa că, după aceea, ne-am dus la culcare.

Trei sute de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei se vor întoarce la bazele lor din SUA și Europa, începând de marți, a anunțat secretarul american al Apărării William Cohen, citat de AFP. Calendarul exact al întoarcerii la bază va fi fixat de comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul american Wesley Clark. Operațiunea se va efectua în două faze, bombardierele B-1 și B-52, precum și avioanele de vânătoare F-117 fiind primele care se vor întoarce la baze, a afirmat șeful Statului Major interarme, generalul Henry Shelton.

Share

target: 37 de morți și 100 de răniți în 40 de ore, “pagube colaterale” ale NATO

by

31 mai 1999

Oricum, n-am dormit foarte mult, pentru că, la 8:47, s-a dat din nou alarma. Inițial, n-am crezut că e ceva serios, dar am auzit vuiet de avioane. Mile Cărpenișan s-a îmbrăcat mai repede decât mine, deși i-am spus că afară soarele e prea puternic ca să vedem ceva. Am avut dreptate. Nu reușeam să distingem nimic pe cer, însă la 9:17, o bubuitură a răsunat dinspre dealul Avala. Un firicel de fum a început să se ridice de acolo. Nu ne-am dat seama de unde vin celelalte 4 bubuituri care s-au auzit imediat după aceea. Am înțeles că proiectilele loviseră drumul dintre Ripanj și Ivanovic. Lângă Obrenovac, o femeie a fost rănită, când o bombă i-a distrus casa din satul Drazevac, două proiectile au avariat instalațiile electrice de la Boljevac, iar alte 4 au explodat lângă emițătorul de pe muntele Zvecka. Ceva mai devreme, fără să explodeze, o rachetă a distrus o casă în satul Rajkovac, de lângă Mladenovac. Alarma a încetat la 9:39 și am coborât în cameră. Pe hol, l-am întâlnit pe Eugen Mihăescu, care ne-a reproșat că nu l-am chemat pe acoperiș, însă i-am explicat că – oricum – era imposibil să vezi ceva în lumina puternică a soarelui.

Ne-am adunat în barul hotelului și, la o cafea, ne-am sfătuit cum să ne împărțim “sarcinile”, ca să aflăm cât mai multe și să nu ne călcăm în picioare. Mile s-a dus la Centrul militar de presă, unde avea acces fără probleme, fiind acreditat. A reușit să-l acrediteze și pe vărul său, însă cu greutate, pentru că acesta lucra ca freelancer și făcea fotografii pe care urma să le vândă unor ziare și reviste din Germania. Noroc că avea și pașaport românesc și că, de puțină vreme, la Centrul militar de presă venise și Slobodan Kreckovic, fostul viceconsul iugoslav la Timișoara, pe care îl cunoșteam cu toții și care l-a ajutat mult. Problema cea mai mare a fost să explice cum a ajuns la Belgrad, pentru că Mile îl băgase în țară fără să anunțe că Dobrivoi este jurnalist, iar sârbii cereau o serie de formalități greoaie pentru ziariști, înainte de a le permite intrarea în Iugoslavia.

Eu am rămas la Media Center, unde eram de-al casei. Am aflat că, la Surdulica, unde NATO bombardase azi-noapte sanatoriul, s-ar putea să fie mai mult de 20 de morți, pentru că autoritățile se temeau că există încă oameni îngropați sub dărâmături. În afara bătrânilor internați acolo, în câteva pavilioane ale sanatoriului fuseseră adăpostiți mai mulți refugiați din Croația, Bosnia și Kosovo. Surdulica părea un loc blestemat, pentru că, în 27 aprilie, unul din proiectilele lansate de piloții NATO asupra unei cazărmi ratase ținta, provocând cel puțin 20 de victime printre civili.

Evident, NATO a dezmințit informațiile potrivit cărora ar fi bombardat, în noaptea de duminică spre luni, un sanatoriu din Surdulica, cauzând moartea a cel puțin 20 de persoane, relateaza AFP. Potrivit colonelului Konrad Freytag, purtătorul de cuvânt al generalului Wesley Clark, avioanele Alianței Nord-Atlantice au atacat o cazarmă și un depozit de muniție, aflate în apropiere de Surdulica. “Aceste două ținte erau obiective militare legitime și ambele fuseseră deja vizate,” a anunțat colonelul Freytag. “Toate proiectilele și-au atins ținta. NATO nu poate confirma afirmatiile facute de sarbi privind victimele sau pagubele colaterale de la Surdulica.”

Bilanțul atacurilor din ultimele 40 de ore a fost tragic: 37 de morți și peste 100 de răniți. Toți civili. Și la Belgrad a fost anunțat un program de întrerupere a distribuirii curentului electric, pe cartiere. Deocamdată, centrul orașului încă era privilegiat și nu era inclus în acest program, însă cine știe ce ne mai aștepta. Ca să vedeți ce preocupari aveam noi în vreme de război: trebuia să ținem minte să ne cumpărăm pastile pentru aparatul împotriva țânțarilor, care își făcuseră apariția tot mai insistent. Primăria capitalei iugoslave a anunțat că, din cauza raidurilor aeriene, nu poate ridica avioanele utilitare, ca să împrăștie insecticide și solicita locuitorilor înțelegere pentru situația creată.

Deși orașul nu a fost atacat, n-am fost scutiți de bubuituri nici astăzi. La 11:30, într-un cartier de la periferie, a fost detonat un proiectil neexplodat. La 14:59, încă un avion a spart bariera sonică în apropiere, zguduind văzduhul. Am auzit o altă detonație puternica, la 15:50, despre care Comandamentul Apărării civile a anunțat că a avut aceeași cauză, însă de această dată, cu toții am simțit că a fost explozia unui proiectil, care lovise, probabil, un obiectiv militar. Mi-am mai notat că, la 12:55, asupra dealului Arapov și a satului Donje Sinkovce, de lângă Leskovac, au fost lansate 5 proiectile, în timp ce alte 2 explodau la 20 de kilometri distanță, în apropierea satului Medje.

La 15:30, în timpul bombardamentului asupra orașului Novi Pazar, s-au înregistrat din nou “pagube colaterale“. Unul din cele 14 proiectile de mare putere lansate de avioanele NATO a căzut lângă autogară și a lovit în plin un bloc cu 4 etaje. Primul bilanț al victimelor indica 11 morți și 23 de răniți, iar imaginile pe care le-am văzut filmate acolo erau îngrozitoare. Opt dintre morți erau – pur și simplu – rupți în bucăți. Între orele 17:01 și 18:25, a fost alarmă și la Belgrad, însă atacurile s-au concentrat asupra localităților din jur. Patru proiectile au explodat la Obrenovac, două au încercat să nimerească emițătorul radio de la Zvecka, două au căzut lângă satul Veliko Mostanice și alte trei au explodat la Ostruznica.

Ministrul francez al Afacerilor Externe Hubert Vedrine a declarat că războiul din Kosovo se apropie de momentul decisiv și că următoarele zile vor fi foarte importante, informează AFP. Întrebat la Bruxelles, cu ocazia reuniunii Consiliului Miniștrilor de Externe din țările UE, despre ultimele luări de poziție ale autorităților de la Belgrad, Vedrine a declarat că “trebuie acționat cu prudență și cu exigență, dar, în același timp, trebuie să nu se treacă pe lângă ceea ce ar putea fi începutul unei veritabile schimbări“.

belgrad, 31 mai 1999

Astăzi, Slobodan Milosevic a dat încă o dovadă a măiestriei sale politice. I-a convocat la o discuție pe toți liderii partidelor politice importante, pe care i-a convins să ceară Consiliului de Securitate al ONU adoptarea de urgență a unei rezoluții bazate pe principiile G-8, pentru încheierea agresiunii împotriva Iugoslaviei. Ca de fiecare dată, președintele iugoslav a evitat să fie cel care face astfel de solicitări, pentru a-și păstra imaginea de om care nu cedează în fața dușmanului. De această dată, nici nu cred că i-a fost prea greu să-i lămurească pe ceilalți politicieni să ceară oprirea războiului, aceștia dorind sincer să scape de această situație de criză, în care erau absolut incapabili să se descurce.

Cu ajutorul profesorului Lucian Pavel, am reușit să aflu mai multe amănunte despre bombardamentul de ieri după-amiază de la Novi Sad. Profitând de vremea superbă, un grup de tineri se dusese să facă plajă și baie în Dunăre, pe locul unde, până anul trecut, fusese amenajat un ștrand. Anul acesta, ștrandul nu mai fusese deschis, pentru că se afla prea aproape de clădirea Televiziunii, în permanență bombardată, și a scheletului podului Sloboda, prăbușit în valurile Dunării de rachetele NATO. “Pe la ora 14:00, când făceam baie, a sunat alarma,” povestea Snezana, o tânără de 29 de ani. “I-am văzut pe oameni cum se ascundeau și adăposteau într-un tunel bacul cu care se traversează acum Dunărea. Noi am mai rămas să fumăm o țigare. Deodată, am observat o rachetă care se îndrepta spre clădirea televiziunii. M-am aruncat pe nisip și mi-am acoperit urechile cu palmele. Băieții care erau cu noi au sărit și ne-au acoperit cu trupurile lor. După o detunătură cumplită, am văzut ciuperca exploziei și bucăți de beton au sărit în toate direcțiile. Am fugit să ne adăpostim și mi-am uitat prosopul pe plajă. Îmi pare rău că n-am îndrăznit să mă întorc să-l iau, pentru că mi-ar fi amintit toată viața prin ce am trecut.”

Iugoslavia dispune de circa 60 de kilograme de uraniu puternic îmbogățit, care riscă să cadă în mâinile unor grupuri scăpate de sub control, afirmă în ediția sa din luna iunie, revista “Jane’s Intelligence Review“. Aceste rezerve de uraniu – dintre care 10 kilograme sunt radioactive – se află la Institutul de Științe nucleare de la Vinca, în apropiere de Belgrad, unde este stocat, de asemenea, și combustibilul folosit, pe baza căruia, după retratare, s-ar putea obține 5 kilograme de plutoniu. “Jane’s” afirmă că serviciile americane de informații sunt îngrijorate în privința unei posibile utilizări a acestui uraniu, care, integrat unor explozibili convenționali, ar putea furniza Belgradului arme radiologice. Astfel de arme nu cauzează explozii puternice, însă pot dispersa materialul radioactiv în doze concentrate.

“Prezența uraniului puternic îmbogățit într-o regiune instabilă este și cauza unor îngrijorări de altă natură,” notează revista, care prezintă alte două ipoteze. Prima ar fi furtul acestor substanțe în scopul revinderii lor prin intermediarii ruși, care “au o oarecare experiență în materie”. Țările destinatare ar putea fi Irakul, căruia, în trecut, Iugoslavia i-a furnizat echipamente militare, sau Libia. O altă posibilitate ar fi ca Milosevic să se prevaleze de aceste substanțe ca de un mijloc de a exercita presiuni în timpul unor viitoare negocieri. “Jane’s” publica o hartă a Serbiei pe care sunt marcate cele două reactoare nucleare ale sale, situate în nord-estul Belgradului, precum și 8 unități de cercetare nucleară, dintre care 5 se afla la vest de Belgrad, una la Zemun, una la Novi Sad și una la Kragujevac. Harta identifică, de asemenea, 3 uzine de arme chimice, una la Baric, una la Lucani și una la Krusevac, la 30 de kilometri de granița cu Kosovo.

În timp ce mă aflam la Media Center, Eugen Mihăescu m-a rugat să-i transmit pentru “Cotidianul” încă un mic eseu scris la Belgrad. Se numea “Totul e paradoxal” și îl scrisese pe câteva bucățele de hârtie:

“Incredibil, NATO ne-a tăiat înghețata, nouă, jurnaliștilor români. Nu-i curent… Nu se poate transmite această senzație de pace, de viață normală care-și continuă ritmul. Zile liniștite, după nopți de război. Nopți fără dragoste, dar nedormite. Aseară, luam masa cu doi prieteni. Parcă eram la mare, după o zi de plajă. Eram în vacanță. Mici, bere, lăutarii cântau “Dunărea albastră“, o echipă a RTL-ului filma lăutarii. Deodată, urletul sirenelor a tăiat ritmul. Nimeni nu se mișca, totul continua. Ceva mai târziu, pe acoperișul hotelului, asistam la o noapte ce părea de Revelion. În care focurile de artificii brăzdau cerul, iar lumea la geamuri participa la distracție. Era prima zi a anului 2000. Nu-i adevărat, chiar acum trece un avion foarte jos. E liniște. Păsările zboară la sol înnebunite. Un copil țipă vesel, jucând șotron. Ei bine, de necrezut, nici o bubuitură și iată că a sosit pe tavă înghețata topită de căldură, înghețata cu multe căpșuni. Nici un român nu și-ar crede ochilor să vadă cum se petrec lucrurile aici. Căci e mai orb decât orbul cel ce nu vrea să vadă, zice un proverb chinez. Cineva îmi povestea cum, în timpul bombardării Ministerului Apărării al Republicii Federative Iugoslavia, atașatul nostru militar și unul dintre secretarii Ambasadei României se băteau pentru locul de sub birou, să se adăpostească, bineînțeles. Să fie oare adevărat? De necrezut. E drept că rachetele cădeau vizavi. Totul e paradoxal. În ultimele 24 de ore, în Iugoslavia au fost omorâți de agresiunea criminală a NATO 37 de oameni nevinovați și peste 100 au fost răniți. Și ei, nevinovați. Eugen Mihăescu, Belgrad, 31 mai 1999.”

Înainte de a ne întoarce la hotel, ne-am oprit să bem o cafea pe terasa din Trg Republike. Ieri, Eugen Mihăescu ceruse o înghețată și, văzând minunăția pe care i-a adus-o chelnerul, n-am rezistat ispitei și ne-am comandat și noi. Era delicioasă și îmi amintea de cea pe care o mâncasem în Franța, la o gelaterie vestită din Lyon. Înghețata se amesteca cu frișca proaspată și, în timp ce ne înfigeam lingurițele în cupa de sticlă, descopeream felii mari de căpșuni. Astăzi, n-am mai putut să ne satisfacem acest capriciu. Cu o față tristă, chelnerul ne-a arătat cu capul spre frigiderele goale. Nu era curent și abia atunci am realizat că nicaieri nu cânta muzica.

Am cerut niște ness-uri și ne-am hotărât să ne transmitem corespondențele chiar de pe terasă. Din când în când, privirile noastre urmăreau silueta unei fete frumoase și zâmbeam. Mile și-a transmis relatarea lui, iar eu așteptam să-mi vină rândul. Nu era Beavis de serviciu, iar tipul care-l înlocuia la sunet m-a sunat și mi-a spus doar atât: “Rămâi pe linie.” Și am auzit jurnalul. A urmat o lungă așteptare. 10 minute, 20, 30 și nu mai venea rândul știrilor despre războiul din Iugoslavia. Ceilalți mă întrebau ce se întâmplă și dădeam din umeri. Am încercat să mă fac auzit, dar nimeni nu mă băga în seamă. Mă lăsaseră pe linie și parcă uitaseră de mine. Telefonul se încălzise și vedeam cum mi se termină bateria. Și tot nu-mi venea rândul. Erau niște știri despre problemele de la admitere, a fost invitat în studio ministrul Andrei Marga, apoi alte știri. Eram turbat de furie.

În general, când era Beavis de serviciu, dacă nu avea timp să mai vorbească cu mine, măcar verifica, din când în când, dacă legătura nu s-a întrerupt. Sau mă anunța ora aproximativă la care urma să intru în direct și revenea cu 5 minute înainte. De această dată, nimic. Mi-a venit rândul abia după 50 de minute de când așteptam la telefon. M-am stăpânit și mi-am transmis corespondența, după care l-am sunat pe Horia Enășel și am făcut un scandal monstruos, explicându-i că, în condițiile în care eu nu știu cum să-mi mai economisesc bateriile telefonului mobil și le încarc când apuc, stau aiurea în legătură cu Bucureștiul. L-am amenințat că, data viitoare, voi închide – pur și simplu – telefonul. Și n-au decât să intre în panică până mă prind din nou. Horia mi-a promis că-l va pedepsi pe vinovat și va avea grijă să nu se mai întâmple așa ceva.

Parcă aflând de necazurile mele, sârbii au pornit din nou distribuirea curentului electric. M-am liniștit cu greu și mă durea capul. Nu mai știam dacă de nervi sau din cauza telefonului mobil. Pe drum spre hotel, am trecut pe lângă clubul de jazz al unui vestit muzician de avangardă din Iugoslavia, Oliver Mandic. Era plin de tineri, și înăuntru, și pe mica terasă din față. Lângă intrare, pe o tablă de lemn, scria cu cretă că băuturile au “preț de război“: toate costă 10 dinari, iar militarii au primul rând din partea casei. Ne-am oprit lângă Centrul Cultural Francez, Eugen Mihăescu făcând pentru noi o adevărată cronică de artă a zidurilor devastate și acoperite cu grafitti. Spre încântarea noastră, și-a continuat demonstrația și în fața centrelor culturale american, britanic și german, explicându-ne valoarea artistică și simbolică a acestor grafitti, considerate, mai ales în SUA, o formă a artei moderne.

“UCK este în continuă transformare, atât din punct de vedere politic, cât și militar,” a declarat Hashim Thaqi, conducătorul politic al organizației, într-un interviu acordat ziarului britanic “The Guardian“, la scurt timp după întâlnirea cu ministrul de Externe Robin Cook. “Forțele noastre se organizează și se profesionalizează: suntem o armată, cu o structură și o ierarhie, nu doar o serie de grupări înarmate. În schimb, ceea ce zice Rugova nu are nici o importanță. El nu mai are nici un control politic sau militar asupra a ceea ce urmează să se petreacă.” Întrebat de unde provin armele cu care este dotată UCK, Thaqi a răspuns: “de la prieteni democrați din Vest”, însă nu a vrut să precizeze dacă acest ajutor este furnizat cu vreo aprobare din partea guvernelor. “Poate istoria o va spune,” a comentat el.

Ajunși la hotel, n-am avut prea mult răgaz să ne tragem sufletul. La 20:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Hotărâsem să mâncăm la restaurantul hotelului, însă domnul Mihăescu nu a fost la fel de încântat ca și noi de cină, așa că i-am promis că, de acum înainte, de câte ori NATO ne va da voie, vom mânca seara în oraș. În Kosovo, deja căzuseră primele dintre cele peste 100 de bombe ce aveau să fie lansate de piloții NATO în cele 24 de raiduri în care au atacat provincia. Cel mai grav afectată a fost regiunea orașului Prizren, în care, de dimineață și până la ora 22:00, au explodat 82 de proiectile, dintre care 20 în raionul Gorozub, de lângă frontiera cu Albania.

La 17:30, zece rachete loviseră satul Rades, de lângă Dragas. Între 18:45 și 18:55, alte 8 explodau în satul Pirane. La 19:30, a fost atacată zona Priștinei, fiind bombardate aeroportul Slatina, orașul Lipljan și releul de televiziune de pe dealul Brankov, de lângă Zubin Potok. Priștina avea să mai fie bombardată după miezul nopții, când bombele au căzut între depozitele “Jugopetrol” și cimitirul din cartierul Gazimestan. Între 20:00 și 22:00, alte 6 proiectile au lovit satul Vlasnja. Patru atacuri puternice au fost înregistrate asupra localității Bujanovac, unde au explodat 30 de bombe, și nu a fost ocolit nici emițătorul de televiziune de pe muntele Pljackovica, de lângă Vranje.

Amnesty International a făcut publice o serie de mărturii ale femeilor victime ale unor violuri colective, timp de 3 zile, într-un sat din apropiere de Suva Reka, informează AFP. Mai multe femei, ținute în captivitate de la 21 la 23 aprilie de forțele sârbe, au fost violate, potrivit organizației, care, din motive de securitate, nu a dat publicității nici numele martorilor, nici cel al satului. “La 21 aprilie, bărbații tineri din sat au fugit din calea forțelor sârbe, lăsând în urmă circa 300 de femei, copii și 11 persoane în vârstă,” potrivit unui comunicat al Amnesty International, făcut public la Kukes. “Bărbații cu vârste între 50 și 90 de ani au fost separați de restul sătenilor și nu au mai fost văzuți în viață. Femeile cu copiii au rămas închise în trei case. Trei femei au declarat că au fost violate, iar mărturiile lor și ale altora lasă în mod clar să se înțeleagă că au fost și alte victime. Este foarte dificil să îi chestionăm pe refugiați. Sunt traumatizați, adesea confuzi și uneori le este frică să vorbească, deoarece o parte a familiei lor a rămas în Kosovo. Există numeroase crime și violuri, dar noi nu putem afirma că au existat execuții masive generale și până acum, nu avem nici o dovadă de genocid,” a explicat un purtător de cuvânt al organizației.

La 21:30, când abia terminasem de mâncat și ne-am oprit în bar, să bem o cafea, am auzit 4 bubuituri, după care becurile au clipit, parcă nedumerite, de câteva ori și am rămas în întuneric. Din nou, 4 rachete de croazieră – pentru că nu se auzise nici un avion – au lovit stațiile de transformare de la Bezanijska Kosa și Lestane, din cartierul Novi Beograd. De pe acoperiș, vedeam două coloane albicioase de fum și oamenii au început să-și aprindă lumânările prin case. La radio s-a anunțat că echipele de intervenție au început imediat să remedieze avariile, însă, în mai puțin de o oră, presiunea apei la robinete a ajuns la zero. Deși, după 3 ore, curentul a revenit într-un sfert din Belgrad, nici până dimineață, rezerva de apă a orașului nu a depășit 12,5 % din capacitatea normala și nu putea fi distribuită populației.

Al doilea raid aerian, de la miezul nopții, ne-a surprins pe acoperiș, comentând războiul. Cred că păream desprinși dintr-un film suprarealist: patru oameni stând pe scaune destul de confortabile, pe casa liftului unui hotel dintr-un oraș, în plin bombardament, înconjurați de sticle goale de Coca-Cola, bere și whisky. Unul cu casca unui radio minuscul în ureche, altul cu un aparat foto de gât. Și toți cu ochii ațintiți pe cer, către cele patru puncte cardinale. Avioanele veneau dinspre nord (din nou din spațiul aerian ungar sau românesc) și au atacat mai întâi orașul Pancevo. Opt proiectile au lovit obiective din nordul localității, din zona fabricii de avioane, unde vedeam un mare incendiu, iar unul a explodat în satul Omoljica. Antiaeriana Belgradului a intrat imediat în acțiune și a acoperit orizontul cu o pânză de foc. Piloții NATO nu au reușit să lanseze decât 3 rachete spre capitala iugoslavă, două lovind cazarma Zuce, iar una explodând pe dealul Avala. După care, riposta fiind prea puternică, au fost nevoite să se retragă.

S-au dus spre vest, atacând în 3 raiduri orașul Smederevo, pe care nu-l vedeam din cauza dealurilor, însă observam cerul înroșit de flăcări și tirurile antiaerienei. Fuseseră bombardate depozitele “Jugopetrol” din zona industrială și stația de transformare a energiei electrice de la combinatul “Sartid“. În același timp, alte avioane bombardau, pentru prima oară de la începutul războiului, orașul Kikinda, situat la câțiva kilometri de granița cu România. Aici, 3 proiectile au lovit o cazarmă din zona de sud-est, iar unul a distrus calea ferată către Timișoara, în zona satului Banatsko Veliko Selo. La ora 2:00, am văzut bombardamentele asupra Novi Sad-ului, proiectilele explodând în satele Cenej și Pezicevi, de la periferie. Locuitorii din Novi Sad se chinuiau fără apă și curent electric de duminică.

Uniunea Europeană estimează că, în cazul în care situația din Iugoslavia nu se agravează, consecințele economice pentru România sunt relativ limitate, a declarat directorul general pentru Afaceri Economice și Financiare din cadrul Comisiei Europene, Giovanni Ravasio. “Reformele economice din România nu sunt afectate de situația din Kosovo,” a spus el. Oficialul comunitar a apreciat că România ar da un semnal negativ instituțiilor internaționale în cazul în care ar explica o încetinire a reformelor prin situația din Iugoslavia. “UE ar putea acorda României, în contextul crizei din Kosovo, fonduri suplimentare, dar statele membre se vor întreba dacă România are capacitatea de a le absorbi în programe eficiente,” a adăugat și directorul general pentru Relațiile cu Europa Centrală și de Est din cadrul Comisiei Europene, Francois Lamoreux. “Noi credem că da.”

Ne-am gândit că atacurile s-au potolit și am coborât să dormim. Însă la 4:00, m-au trezit bubuiturile unor explozii. Mile a mormăit că el nu mai urcă pe acoperiș și m-am dus doar eu, amenințându-l că – data viitoare – va fi rândul lui. Când am ajuns sus, am mai văzut cum trage antiaeriana dinspre nord-vest și atacul a fost din nou respins. Coborând în cameră, nu mi-am putut reține un zâmbet: în sfârșit, cineva sforăia din nou în patul vecin. La 6:03, când m-au trezit alte bubuituri, n-am mai urcat nici eu. Se luminase de ziuă și știam că atacul nu va ține prea mult. Într-adevăr, la 6:25, a sunat încetarea alarmei aeriene. Înainte de a adormi liniștit, am mai verificat o dată robinetele. Degeaba. Erau tot seci.

Share

target: Mile Cărpenișan se întoarce la Belgrad!

by

30 mai 1999

Astăzi, m-am trezit din cauza sirenelor alarmei aeriene, la 8:46. Cred că era prima oară când se dădea alarma așa devreme. Nu eram prea îngrijorat, pentru că nu credeam să înceapă vreun atac, însă la 9:20, am sărit din pat, pentru că afară se auzeau avioanele. Nici n-am ajuns bine pe acoperiș, că au început să se audă bubuituri. Nu vedeam nimic, iar din cauza soarelui puternic și a cerului senin, îmi lăcrimau ochii. Exploziile păreau să vină din partea de sud a orașului. Când am început să mă mai obișnuiesc cu lumina, am observat o imensă dâră de fum albicios ridicându-se dinspre cartierul Vidikovac. O rachetă lovise un centru comercial în care, din fericire, la acea oră nu se afla încă nimeni. Alte proiectile au lovit fabrica “21 mai” din cartierul Rakovica, precum și comunele suburbane Makis, Bubanji Potok, Lipovica și Miljakovac. Alte 3 au explodat lângă Obrenovac. La un moment dat, am auzit zdrăngănitul scării metalice cu ajutorul căreia ne urcam pe casa liftului, dar m-am liniștit imediat: era Eugen Mihăescu. Am privit împreună fumul exploziilor și, la 10:02, după ce s-a dat semnalul încetării alarmei aeriene, am coborât. Am hotărât să ne întâlnim peste o jumătate de oră, în holul hotelului.

Eugen Mihăescu m-a întrebat dacă nu vreau să trecem pe la biserică. Era duminică dimineața. L-am condus la biserica Patriarhiei, care era pe strada noastră. Înăuntru era o atmosferă stranie. Uitasem că astăzi erau Rusaliile și, conform obiceiului, pardoseala era acoperită cu fân proaspăt cosit. În timpul slujbei, oamenii se aplecau și culegeau fire de iarbă de pe jos, împletindu-le în coronițe. I-am imitat și păstrez și astăzi coronița pe care am împletit-o atunci. Nu am stat până la finalul slujbei și am aprins câteva lumânări pentru morții noștri și pentru cei dragi aflați în viață. Când am ieșit din biserică, am auzit detunătura unui avion care a spart bariera sonică foarte aproape. La 12:28, alarma era anunțată din nou. Nu a ținut decât până la 13:37 și, de această dată, atacurile ne-au ocolit.

În schimb, au fost bombardate orașe apropiate. Lângă Obrenovac, a fost lovit emițătorul radio și stația de emisie pe satelit de la Stubline, iar un proiectil a explodat la Smederevo. Alte 4 au țintit un sat de lângă Kragujevac și a fost din nou bombardată flota de război iugoslavă din golful Kotor, lângă malul muntenegrean al Adriaticii. A urmat apoi provincia Kosovo, unde au fost luate la rând Priștina și Gnjilane (câte 7 proiectile), Stimlje, Zubin Potok și zona frontierei cu Albania, unde a căzut o ploaie de bombe.

Un bărbat neidentificat, care se exprima în limba maghiară, a sunat în această dimineață la aeroportul Ferihegy din Ungaria, pentru a anunța că va trage cu un lansator de rachete asupra unui avion de alimentare al NATO care urma să decoleze, au anunțat surse ale Poliției, citate de AFP. Departamentul de securitate al aeroportului a înregistrat apelul și polițiștii au început cercetările, pentru a descoperi identitatea autorului acestuia, a precizat purtătorul de cuvânt al Poliției, Garamvolgyi Laszlo. Măsurile de securitate la aeroport au fost sporite.

După ce am băut o cafea pe terasa din Trg Republike, ne-am despărțit. I-am arătat lui Eugen Mihăescu pe unde să ajungă la hotelul “Metropol“, unde voia să asiste la o conferință de presă a ministrului Informațiilor. Eu m-am oprit la Dom Omladine, unde era un Internet cafe și puteam să aflu ce s-a mai întâmplat și să-mi transmit corespondențele pentru agenția Mediafax. Eram ușor stresat, pentru că, deși rezerva de apă ajunsese la 47 % din capacitatea normală, EPS, compania de distribuție a energiei, anunțase întreruperea curentului electric în câteva cartiere din Belgrad și la Obrenovac și Sremcica. Îmi era teamă să nu-l întrerupă și în centru, așa că mi-am transmis rapid textele. Colegii din București mi-au spus că, în jurnalul de prânz, a fost difuzat reportajul pe care l-am înregistrat ieri, despre străzile Belgradului.

Am avut liniște până seara, deși între 17:11 și 18:10, a fost din nou alarmă la Belgrad. În alte părți, au continuat să cadă bombe. Am intrat în dialog prin “mIRC” cu sârbii și, cu ajutorul lor, am reconstituit tabloul sinistru al acestei după-amieze. La 15:20, a fost bombardat releul de pe Crni Vrh, de lângă Jagodina. La 17:15, mai multe persoane au fost grav rănite la Sremska Kamenica, de bombele care au distrus două case. În același timp, 5 proiectile loveau tunelul de lângă rămășițele podului Sloboda, iar alte două – ruinele televiziunii din Novi Sad. La 17:20, o explozie a avariat două case la Srbobran. La 17:30, într-un atac de 15 minute, au fost bombardate depozitele companiei “Naftagaz” din Sombor. Un proiectil a explodat lângă o casă, făcând un crater imens, din care țâșnea apa, pentru că fusese atinsă o conductă. La 17:45, a fost lovită, pentru a patra oară, stația meteo de la Palic, de lângă Subotica. Trei persoane au fost rănite când un proiectil a căzut într-un lac din apropiere. Între 17:47 și 18:11, au fost bombardate satele de lângă Prizren, iar la 19:10, a fost lovită clădirea hotelului “Molika“ din Brezovica, pe care se afla un releu de televiziune. Nu au fost ocolite Priștina, Gnjilane, Djakovica și Urosevac. Între 19:00 și 20:00, piloții NATO au lansat 33 de bombe asupra orașului Vranje, unde au fost distruse 10 case, avariate alte 120, un om a fost ucis, iar alți 31 răniți.

Am lăsat la urmă două incidente grave. Primul a avut loc puțin după ora 13:00, când NATO a bombardat o așa-zisă “țintă legitimă“: podul peste râul Velika Morava din centrul localității Varvarin, de lângă Krusevac. La acea oră, în apropiere se aflau peste 1.000 de persoane, deoarece era zi tradițională de târg. După prima explozie, oamenii au alergat spre pod, să vadă ce se întâmplă sau să-i ajute pe eventualii răniți. Cinci minute mai târziu, avioanele s-au întors și au lansat încă două rachete asupra “țintei legitime”. Bilanțul atacului: 9 morți, 40 de răniți și 6 persoane dispărute. Podul a fost complet distrus și mai multe automobile au căzut în apele râului. Schijele au avariat mai multe clădiri, în special hotelul “Plaza”, unde se afla sediul Primăriei, precum și biserica Sfânta Maria. Nu se știau prea multe amănunte, deoarece comunicațiile telefonice și curentul au fost întrerupte.

NATO a recunoscut că a bombardat un pod la Varvarin, considerând însă, că obiectivul a fost o “țintă legitimă” și subliniind că nu a avut intenția de a provoca victime în rândul civililor, informează AFP. Podul era “o importantă linie de comunicație”, afirmă într-un comunicat Alianța Nord-Atlantică. “NATO nu este în măsură să confirme informațiile surselor sârbe în legătură cu existența victimelor, dar nu a avut niciodată intenția de a viza ținte civile.”

Cel de-al doilea incident s-a petrecut în sudul provinciei Kosovo, pe șoseaua dintre Prizren și Brezovica, în dreptul localității Krg Bunar. O coloană de automobile, în care se aflau mai mulți jurnaliști străini, a fost atacată de avioanele NATO, care au lansat două proiectile asupra ei. Exploziile l-au ucis pe Nebojsa Radojevic, șoferul unuia dintre automobile, și i-au rănit pe filosoful francez Daniel Fischer, pe corespondenta ziarului londonez “The Times“, Eve-Anne Prentis, și pe doi membri ai echipei Televiziunii portugheze, Carlos Julio și Carlos Spinota. Ziariștii italieni de la “Corriere de la Serra” și agenția ANSA au scăpat doar cu o sperietură groaznică.

Purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea a declarat că nu deține informații referitoare la un incident petrecut duminică, în cursul căruia mașinile unor ziariști străini ar fi fost bombardate în Kosovo, relatează AFP. Shea a cerut o verificare a acestor informații. “Nu putem garanta securitatea jurnaliștilor sau a vehiculelor particulare aflate în Kosovo,” a adăugat purtătorul de cuvânt.

Când s-a întors Eugen Mihăescu, tocmai terminasem de transmis tot ce aflasem. M-a rugat să-l ajut să transmită la București, pentru “Cotidianul“, un mic eseu pe care îl scrisese pe un petic de hârtie, așezat pe o bancă de lângă un parc. Convenise cu Ion Cristoiu să-i transmită relatări de la Belgrad. Am aflat adresa de mail și i l-am transcris chiar eu, invidiindu-l că putea să schițeze, în câteva cuvinte, atmosfera de aici. Mi-ar fi plăcut să am pentru cine să scriu și eu astfel de articole, însă trebuia să mă mulțumesc cu agenția de presă, televiziunea și radioul. Care și așa, erau, uneori, prea multe. Am păstrat tot ce a scris Eugen Mihăescu la Belgrad și cred că a reușit să surprindă foarte bine atmosfera, atitudinile și gândurile noastre și ale celor de aici.

Primul se numea “Fără titlu“, însă cei de la “Cotidianul” nu au înțeles și chiar l-au lăsat fără titlu 🙂

“Nu știu cum au trecut cele 28 de ore de când sunt în capitala Iugoslaviei. Imagini disparate se lipesc de retină, într-un ritm amețitor, și colajul e dadaist. Admir verticalitatea unui popor unic, într-o Europă oblică, strâmbă, curbată de vasalitate… Căldură mare, sală fără aer condiționat, jurnaliștii lumii plictisiți și transpirați, într-un sfârșit de conferință de presă… O Ingrid oarecare, într-o engleză cu accent german, cere la celular ultimele “indicații prețioase” șefilor ei de undeva. Vrea să știe ce a văzut și ce a auzit aici… Luându-i satelitul, încercând să-i taie Internet-ul, răzând cu rachete rețelele de comunicație, se pune călușul în gura Iugoslaviei. Iată, CNN-ul minte ca la balamuc: “Astă-noapte, Belgradul a fost ocolit de bombardamente”. La 23:24, pe acoperiș, urmăream cu un prieten baletul sateliților militari, stelele anunțătoare de moarte, și snopurile de proiectile ale antiaerienei. Luna plină, lumina suprarealistă, tocmai bună de vânat îngeri, copii nevinovați. Nu vedem avioanele, nu trec prin fața lunii. Nici azi, la 8:46, duminică dimineața, Belgradul nu a fost ocolit. Eram la Patriarhie, lume multă, scene dintr-un film de Tarkovski. Catedrala era plină de fân proaspăt cosit, presărat pe jos. Lumea împletea coronițe din flori de câmp. E a cincizeci și una zi de la Paște, atunci când spiritul Mântuitorului s-a arătat, și cea de-a șaizeci și șasea zi de bombardamente. Ies din locașul sfânt, o bufnitură asurzitoare mă aduce pe pământ dintr-o altă dimensiune. Pe stradă, nimeni nu tresare. A fost, oare, răgetul unui șoarece zburător, al unui liliac? Eugen Mihăescu, Belgrad, 30 mai 1999.”

După ce i-am transmis articolul și ne gândeam unde să mergem, mi-a sunat telefonul. “Sta radis, bre?” m-a întrebat o voce cunoscută. Adică, ce mai fac? Am sărit în sus de bucurie. Era Mile Cărpenișan, care s-a întors la Belgrad. În sfârșit, nu numai că nu mai eram singur, dar se întorsese și camaradul meu de război. Am plecat spre hotel, să ne întâlnim cu toții.

Doua avioane C-130 Hercules au aterizat astăzi pe aeroportul din Craiova, cu o încărcătură de echipamente necesare pentru coordonarea zborurilor aeronavelor NATO în spațiul aerian pus la dispoziție de statul român, se arată într-un comunicat al MApN, remis agenției Mediafax. Odată cu echipamentele, la Craiova a fost adusă și o echipă de lucru formată din experți NATO. Cele două aeronave ale Alianței Nord-Atlantice s-au întors, în aceeași zi, la baza din Germania.

Pe drum, Eugen Mihăescu mi-a povestit plictiseala de la conferința de presă, iritat de aerul atotștiutor al jurnaliștilor străini. L-am liniștit, râzând, explicându-i că – în afară de ruși și greci – rareori o să-i vadă noaptea, dacă NATO va mai bombarda ceva în Belgrad. Stau cuminți, în camerele luxosului hotel “Hyatt” și nu-și bat capul să vadă ce s-a întâmplat. De aceea, corespondentul CNN transmisese astăzi că, aseară, Belgradul nu a fost bombardat. Probabil că, la ora aia, el dormea, iar hotelul e bine izolat fonic.

Aleksandar Vucic, ministrul sârb al Informațiilor, anunțase la conferința de presă de la care venise domnul Mihăescu că bombardamentele NATO au distrus 17 din cele 19 emițătoare ale televiziunii naționale RTS. Pagubele cauzate mass-mediei sârbe de raidurile aeriene depășesc 1 miliard de dolari, cea mai afectată fiind RTS, care, în afară de emițătoare, a rămas și fără sediile sale din Belgrad, Novi Sad și Priștina.

Pe drumul spre hotel, o luasem din nou pe Knez Mihailova. Tipul de la care Eugen Mihăescu cumpărase ieri vederile cu podurile din Novi Sad ne-a recunoscut și striga după noi: “Hei, românilor!” Ne-a oferit câte o bere si ne trăgea de limbă despre România, despre români și despre război, încercând să ne convingă să mai cumpărăm câte ceva de pe taraba lui. I-am explicat ce dorea să afle și am plecat fără să luăm nimic. Nu s-a supărat și, în zilele următoare, de câte ori am trecut pe lângă el, ne-a făcut, bucuros, cu mâna.

Aproximativ 2.000 de persoane au asistat în această seară, în centrul capitalei macedonene, la un concert organizat sub forma unui protest față de atacurile NATO împotriva Iugoslaviei, informează AFP. Publicul, alcătuit din numeroși locuitori din Skopje, precum și din membri ai minorității sârbe, s-a adunat la chemarea unei asociații denumită “Consiliul cetățenilor“. “Dorim ca NATO să oprească bombardamentele împotriva fraților noștri sârbi, cărora le aducem astfel sprijinul nostru,” a explicat unul dintre organizatorii concertului, la care au luat parte mai multe grupuri de divertisment macedonene și unul grecesc, venit să ceară “pace în Balcani“. În public, numeroase persoane, tineri sau bătrâni, purtau peste haine simbolul “Target“, pe care era scris “Noi suntem toți ținte”, ca simbol al opoziției față de atacurile NATO.

Cand am ajuns la hotel, Mile stătea la povești cu Nelu Madjinca și cu încă un tânăr. Ne-am strâns în brațe și ne-am pupat pe obraji de trei ori, cum fac sârbii. Întârziase atât pentru că nu-și rezolvase la timp problemele. Acum, se întorsese împreună cu Dobrivoi, vărul său. “E sârb, dar trăiește în Germania de mulți ani și e afectat de clișeele occidentale,” mi-a șoptit Mile, după ce mi l-a prezentat. “Taică-meu era să-l bată, când l-a auzit cum susținea că NATO are dreptate. A vrut să-l dea afară din casă.” I l-am prezentat și eu pe Eugen Mihăescu și i-am strigat lui Dule să-mi aducă o cafea. “Ți-am spus că se întoarce,” i-am șoptit când a venit cu cafelele. Dule a dat din umeri și s-a retras după bar, la locul lui, încercând să-și păstreze masca impenetrabilă pe care o afișa de obicei. Dar ochii îi trădau bucuria că vede echipa de români completă din nou.

novi sad - podul zezeljev

Înainte de toate, Mile mi-a dat banii pe care mi-i adusese de la București, așa că am putut să-i plătesc lui Nelu cazarea restantă și să-i înapoiez banii pe care mi-i împrumutase ca să am din ce trăi în ultima săptămână, când iar rămăsesem cu buzunarele goale. După ce mi-am transmis corespondența pentru Știrile ProTV, am hotărât să mergem să mâncăm pe Skadarlija. Am trecut pe lângă restaurantul unde mâncase și Iliescu, în ciuda semnelor disperate pe care ni le făcea șeful de sală. Ne înșelase din nou la nota de plată și aseară. Ne-am oprit pe terasa restaurantului “Tri sesira“ și ne-am minunat, pentru a nu știu câta oară, cât de mari și bune erau porțiile. Lui Dobrivoi nu-i venea să creadă că există atâta abundență pe timp de război.

La un moment dat, când lăutarii veniseră să cânte lângă masa noastră, vărul lui Mile s-a dus să discute cu o reporteriță din Germania, care filma atmosfera de pe Skaradlija, pentru un reportaj despre Belgradul noaptea. În timp ce povesteam despre frumusețea sârboaicelor, la 21:28, s-a anunțat alarma aeriană. Nimeni nu s-a ridicat de la mese, iar muzicanții au început să cânte mai cu foc, încercând, parcă, să acopere sirenele alarmei, spre uimirea lui Dobrivoi, care nu înțelegea de ce nu ne adăpostim. “Într-adevăr, nu cred că am mai văzut undeva fete atât de frumoase,” a continuat Eugen Mihăescu, lăsându-l pe Dobrivoi nelămurit. “Și ale noastre sunt frumoase, dar astea parcă și-au păstrat candoarea și inocența și nu arată ca niște boarfe. Sunt extraordinare.”

Le-am povestit celorlalți că, astăzi, m-a sunat Adrian Sârbu și mi-a spus că i-a întrebat pe ceilalți corespondenți ProTV, care au fost trimiși în acest război în Macedonia sau Albania, dacă și-au ținut un jurnal cu peripețiile prin care au trecut. Nu-și ținuseră. “Tu ai un jurnal sau ai stat, și tu, ca prostu’ pe acolo?” m-a întrebat și pe mine. Normal că îmi ținusem un fel de jurnal, altfel ar fi fost imposibil să-mi amintesc totul despre nebunia din jurul meu. “Bravo,” mi-a spus Sârbu. “Când te întorci acasă, te apuci să scrii o carte. Ți-o public eu, la Editura Fundației Pro.” Nu era primul care îmi dăduse această idee. Și Ion Cristoiu îmi sugerase să scriu o carte, împreună cu Mile și cu George Roncea, pe care se oferise el s-o publice. “Dacă o scrii, îți fac eu desenele și coperta,” s-a oferit Eugen Mihăescu. Era mai mult decât visasem vreodată.

Procurorul adjunct al TPI Graham Blewitt a declarat, într-un interviu acordat săptămânalului german “Der Spiegel“, că va fi nevoie să se meargă după Milosevic în Iugoslavia, pentru a putea fi arestat. “Dacă Milosevic și ceilalți 4 lideri iugoslavi, inculpati de TPI pentru crime de război și crime împotriva umanității, vor merge în străinătate, ei vor trebui arestați. Dacă ei rămân în Iugoslavia, cazul va fi un pic mai complicat. Cineva trebuie să meargă să-i aresteze,” a declarat acesta. “Dar, poate, între timp, la Belgrad va veni un guvern ales democratic, care să aibă voința de a aresta astfel de oameni, care aduc serioase prejudicii Iugoslaviei. Eventuala arestare a lui Milosevic depinde mai mult de voința politică a celor care sunt în legătură cu acesta. Viitorul ne va arăta dacă oamenii din țara sa vor fi vreodată capabili să obțină predarea lui la Tribunalul de la Haga.”

Deși ne-ar fi plăcut să mai rămânem pe terasă, am cerut nota de plată, să plecăm spre hotel. Ca nou-venit, Dobrivoi ne-a rugat să acceptam să facă el cinste și a rămas cu gura căscată când a văzut nota de plată. O cină copioasă pentru 4 persoane a costat în jur de 50 de mărci germane. Clătinând, nedumerit, din cap, a plătit și nu ne-a mai întrebat nimic. Când am ajuns la hotel, toată lumea știa că s-a întors Mile și ne saluta bucuroasă. Am urcat pe acoperiș, unde a venit și studentul muntenegrean care locuia la ultimul etaj și care, cât am fost singur, venea de câte ori auzea bubuituri și contempla alături de mine bombardamentele. A fost pe acasă și, în ciuda propagandei făcută de politicieni, oamenii din Muntenegru erau cu sufletul alături de sârbi și nu doreau să se desprindă din Federația Iugoslavă, așa cum se zvonea. La Belgrad, noaptea era liniștită și, după atâtea emoții, eram cu toții obosiți, așa că am coborât să ne culcăm pe la ora 1:00. Știam că, dacă vor veni, vuietul avioanelor ne va trezi.

Și ne-a trezit, la 3:45. Am sărit în picioare, și eu, și Mile, am tras niște haine pe noi și am urcat în fugă scările pe acoperiș. Eugen Mihăescu a ajuns la câteva minute după noi. Îl sunasem să-l trezesc, dar auzise deja avioanele. Venind dinspre Ungaria și România, acestea atacaseră întâi Novi Sad-ul, ale cărui lumini nu se mai vedeau, ci doar îl ghiceam după explozii și tirurile antiaerienei. Mai multe proiectile avariaseră centrala electrică din cartierul Rimski Sancevi, lăsând întreaga zonă fără curent și, puțin mai târziu, fără apă.

Dupa care au început exploziile la noi. Avioanele atacau în picaj, coborând la joasă altitudine deasupra orașului, după ce scăpau de riposta antiaerienei. Câteva bubuituri ne-au făcut să ne întoarcem privirile către cartierul Zvezdara, de unde se ridicau vălătuci mari de fum. Au fost lovite cazarma de pe strada Volgina și școala “Marija Bursac” de pe strada Milan Rakic, zonele Karaburma, Mirijevo și Visnjicka banja. Și, din nou, zona Strazevica din cartierul Rakovica. Apoi ne-am întors spre nord-vest, unde a fost lovit aeroportul Batajnica. După care, din nou spre sud, pentru că fusese bombardată comuna Makis. O altă explozie a avariat rafinăria de ulei de pe șoseaua spre Pancevo.

Dobrivoi, vărul lui Mile, nu dorise să vină pe acoperiș, însă ar fi avut ce vedea. Una din exploziile din Zvezdara a fost foarte mare, iar cerul era plin de avioane care zburau foarte jos, într-un vuiet infernal. Abia mai auzeam postul de radio Novosti, deși îmi înfipsesem bine casca în ureche. Se anunțase că antiaeriana ar fi lovit două avioane inamice, însă nu văzusem nici o explozie cu adevărat importantă pe cer. Poate că doar le-au atins și s-au retras. Oricum, tirurile antiaerienei se încrucișau pe cer, însă avioanele NATO cădeau, efectiv, de la mare înălțime, cu motoarele turate la maximum și zgomotul părea desprins din filmele despre raidurile aeriene din al Doilea Război Mondial.

Avioanele și-au continuat zborul și au bombardat încă o dată orașul Sabac și instalațiile termocentralei “Nikola Tesla A“ de lângă Obrenovac. Ne-am dat seama de asta chiar înainte de anunțul de la radio, pentru că întreaga zonă de la sud de Belgrad și o jumătate din capitala iugoslavă au rămas fără curent. La întoarcere, un pilot a mai lansat un proiectil asupra satului Ripanj, care a distrus o casă, omorând un om și rănind mai mulți. După ce s-a lăsat liniștea peste oraș, l-am întrebat pe Mile dacă i-a plăcut felul în care NATO “i-a salutat” întoarcerea și ne-am dus la culcare. Am mai prins câteva ore de somn, chiar dacă, la 6:30, sirenele de încetare a alarmei aeriene ne-au trezit. Am chicotit, bucuroși că eram iar împreună “pe baricade” și am adormit la loc.

Ministrul bulgar al Afacerilor Externe a primit “cu îngrijorare” informații potrivit cărora NATO și-ar fi îndreptat atacurile, în noaptea de sâmbătă spre duminică, împotriva unor regiuni ale Iugoslaviei în care locuiesc comunități de bulgari, a anunțat agenția BTA. NATO atacase obiective din localitățile Pirot și Dimitrovgrad, unde locuiește o importantă comunitate bulgară. Autoritățile de la Sofia nu dispun de date cu privire la eventualele victime în randul populației civile. Agentia BTA a anunțat că în jur de 15 bulgari care locuiesc în Serbia au fost mobilizați pentru a asigura apărarea armată a anumitor puncte importante din localitatea Bosilegrad.

Trebuia să fim odihniți, pentru că aveam o grămadă de lucruri de aflat pentru corespondențele noastre de mâine. La ora 22:00, cinci persoane fuseseră ucise de bombardamentele asupra satelor Drvara și Milic, alte trei fiind omorâte în satul Breza de lângă Dragas. La miezul nopții, NATO a lansat două proiectile asupra pavilioanelor unui sanatoriu pentru bătrâni din localitatea Surdulica, iar primele informații vorbeau despre 20 de morți și mai mulți răniți. La 0:02, șase proiectile au căzut în satele din jurul Leskovac-ului, care au rămas fără curent. La 0:08, a fost încă o dată bombardat podul peste Morava de la Vladicin Han.

Două raiduri aeriene au fost lansate asupra Niș-ului, la 0:30 și 0:40. Cel puțin 4 rachete au lovit instalațiile centralei electrice “Niș 2”, unde a izbucnit un puternic incendiu și întreaga regiune a rămas fără curent. În același timp, două explozii au fost semnalate la Aleksinac. Între 3:00 și 3:40, a fost bombardată zona Priștinei. Bombele au căzut în cartierele Grmija, Butovacki breg și Obilic, iar un proiectil de tip GBU-12 a explodat în cimitirul principal al orașului, provocând un crater de 5 metri adâncime și 20 de metri diametru. Peste 100 de morminte și vechea capelă au fost distruse.

Share

target: sârbii refuză să-mi prelungească acreditarea de război

by

6 mai 1999

Astăzi, în Iugoslavia este mare sărbătoare: Djurdjevdan (Sf.Gheorghe). Sârbii s-au dus la biserică și, pe străzi, lumea poartă buchete de flori în mâini. În Trg Republike, câteva zeci de mii de oameni s-au adunat la tradiționalul concert de protest, unde au cântat “Ederlezi“, o melodie populară care a devenit celebră în toată lumea, după ce a fost folosită de Goran Bregovic într-unul din filmele lui Emir Kusturica, “Vremea tiganilor“. Nici măcar alarma aeriană (de la 12:50 până la 13:30) nu a tulburat atmosfera de sărbătoare.

În timpul alarmei, nu au fost atacuri asupra Belgradului. La 11:30, o fabrică de la Lipljan a fost bombardată, după care 2 proiectile au explodat în satul Nocaj, lângă Sremska Mitrovica. Mai multe explozii au fost semnalate pe muntele Zlatibor și în nord-vestul orașului Uzice.

În cotidianul independent “Blic“, pediatrul și psihologul Oliver Vidojevic a dat câteva sfaturi părinților, pentru a-i feri pe copii de traumele provocate de război. El îi sfătuia să nu intre niciodată în panică în fața celor mici, care simt imediat starea lor, iar în timpul alarmelor aeriene, să-i ducă spre adăposturi inventând tot felul de motive. Mamele erau sfătuite să doarmă, întotdeauna, alături de cei mici. În familiile cu copii mărișori, care puteau și singuri să înțeleagă ce se întâmplă, părinții erau sfătuiți să nu-i lase pe aceștia să se uite la jurnalele de știri, dar să le răspundă tuturor întrebărilor pe care le pun despre război, fără a-i speria. În general, copiii trebuiau stimulați să se joace în continuare și, având în vedere că școala era întreruptă, să încerce să învețe, totuși, la materiile preferate.

“Președintele iugoslav Slobodan Milosevic nu a reușit să scoată identitatea voastră din istorie. El nu va reuși nici să vă scoată din țara voastră. Vă veți întoarce acasă,” a promis Bill Clinton refugiaților albanezi din tabăra de la Ingelheim (Germania), adăugând: “Lucrăm intens la asta.” Hillary Clinton s-a deplasat ieri la Fort Dix, pentru a le ura bun venit primilor refugiați din Kosovo sosiți în Statele Unite, declarând că aceștia se bucură de toată simpatia americanilor, relatează AFP. “Dorim să aflați că poporul american este extrem de supărat și dezamagit din cauza a ceea ce vi s-a întâmplat în aceste ultime săptămâni. Vrem să vă arătăm că sufletele și casele noastre vă sunt deschise,” le-a spus Hillary Clinton. Refugiații și-au petrecut prima noapte de la sosirea pe teritoriul american în barăcile militare special reamenajate, unde au fost aduse jucării pentru copii și televizoare. Un alt grup de 400 de refugiați urma să sosească vineri, tot la Fort Dix.

Ambasadorul Iugoslaviei la ONU Vladislav Jovanovic s-a întâlnit astăzi la New York cu Sergio Vieira de Mello, coordonatorul ONU pentru probleme umanitare, căruia i-a comunicat acordul guvernului de la Belgrad pentru o misiune de evaluare umanitară a Națiunilor Unite pe teritoriul iugoslav. Jovanovic a confirmat că guvernul iugoslav va oferi toate facilitățile reprezentanților celor 12 agenții specializate ale ONU, care ar urma, timp de 10 zile, să efectueze o serie de acțiuni de evaluare în Kosovo, dar și în restul țării.

M-am dus iarăși la Centrul militar de presă, pentru a-mi ridica acreditarea cea nouă. Zâmbind încurcat, tipul care trebuia să mi-o dea mi-a spus că-i pare rău, dar cererea mea de acreditare nu a fost aprobată. L-am întrebat motivul, dar nu știa. Pentru că începusem să ne împrietenim, s-a dus, totuși, să afle. A venit cu o femeie de la Ministerul Informațiilor, care a stat de vorbă cu mine. Am încercat să-i explic că nu am relatat nimic neadevărat și mi-a spus că “ei” știu tot ce am transmis în corespondențele mele. “Nu avem nimic cu tine, personal,” mi-a explicat ea. “Nu are rost să comentăm dacă e bine sau rău ce ai transmis tu. Doar că postul de televiziune la care lucrezi este american și nu merită să aibă un corespondent aici.”

Mile Cărpenișan a sărit imediat în ajutorul meu și i-a explicat femeii că eu sunt, de fapt, un adevărat prieten al sârbilor și nu are sens o astfel de măsură. Ea a dat din umeri și a spus că-i pare rău. Atunci am întrebat-o dacă este posibil să mă acreditez pentru agenția de presă Mediafax. Răspunsul a fost simplu: “Desigur. Cu condiția să nu mai transmiți nimic pentru ProTV. Nu are rost să încerci să ne păcălești, pentru că vom afla imediat și va fi rău.” “În această situație, mâine ar trebui să mă întorc acasă,” am spus eu. “Da. Îmi pare rău,” mi-a răspuns ea și a plecat.

Ciudat, dar nu eram nici surprins, nici speriat de noua situație în care mă aflam. De fapt, începusem să bănuiesc că așa se va întâmpla, încă din momentul în care începuseră să-mi spună că nu-mi găsesc acreditarea, în timp ce ale celorlalți erau gata. Am plecat, împreună cu Mile și cu George Roncea, să bem o cafea și să ne sfătuim ce-i de făcut. Ei erau foarte îngrijorați de soarta mea, dar mie parcă mi se luase o piatră de pe inimă și mă simțeam chiar foarte bine. Le-am explicat că nici prin cap nu-mi trece să plec acasă. Îmi voi împacheta bagajele și, dacă vor veni să mă aresteze, i-am rugat să anunțe Ambasada României, să încerce să mă scoată din belea. La 14:25, au sunat sirenele alarmei aeriene și am izbucnit în râs. Noi ne băteam capul cum să ieșim din noua încurcătură, iar ăștia veneau să ne bombardeze. Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic și alarma s-a ridicat la 15:53.

Avioanele au atacat, în schimb, Novi Sad-ul. La 14:20, două proiectile au explodat între școala “Svetozar Markovic Toza“ și două clădiri civile, provocând un crater imens și rănind 4 persoane. Școala a devenit inutilizabilă, iar în cele două clădiri nu se mai poate locui. O altă bombă a explodat lângă parcarea din zona Detelinara, distrugând 10 automobile. Ceva mai târziu, alte câteva bombe au căzut în pădurile de pe muntele Fruska Gora, unde, nu știu de ce, pentru că nimeni nu ne-a confirmat această ipoteză, dar tot timpul am fost convins că se află ascunse trupele și tehnica militară ale Armatei iugoslave. Nu găseam nici un alt motiv pentru frecvența cu care era bombardată zona.

Secretarul american al Apărării William Cohen a ordonat desfășurarea a 176 de aparate de zbor suplimentare pentru a participa la operațiunile militare ale NATO în Iugoslavia, a anunțat joi Pentagonul, citat de AFP. Comandantul suprem al forțelor NATO in Europa, Wesley Clark, ceruse unele întăriri, iar aceste noi avioane vor duce la 800 numărul de aparate americane angajate în operațiunea “Forța Aliată“.

Am sunat la București și mi-am anunțat colegii despre noua situație în care mă aflam. Brusc, au devenit toți îngrijorați și m-au sfătuit să mă întorc. Le-am spus să stea liniștiți, că n-are ce să mi se întâmple, însă îi anunțasem pentru a-i preveni că ar putea să apară posibilitatea să mă întorc acasă. Vrând-nevrând. Am sunat și la Ambasada României din Belgrad și i-am povestit lui Traian Borșan, prevenindu-l – mai în glumă, mai în serios – că s-ar putea ivi ocazia să mă caute prin închisorile sârbești. Mi-a promis că va vorbi cu generalul sârb care ținea legătura cu corpul diplomatic, pentru a încerca să mă ajute.

Puțin mai târziu, m-a sunat Sergiu Toader, directorul Știrilor ProTV. I-am explicat și lui să stea liniștit, că n-am ce să pățesc și m-a oprit: “Stai puțin, ca să te bag în teleconferință și cu Adrian Sârbu.” “Ascultă, nea Sorine,” mi-a spus Sârbu. “Te întorci imediat acasă, pentru că n-am nevoie de eroi la Belgrad. Îi dai dracului, cu războiul lor, pentru că nu vreau să pățești ceva, doar ca să avem noi corespondențe de la Belgrad!” Am reușit, cu mare greutate, să-l conving să mă lase să stau în continuare, explicându-i că, la cel mai mic semn că aș fi în pericol, îmi voi lua bagajele și mă voi întoarce. În cel mai rău caz, m-aș putea alege cu o bătaie bună și cu câteva zile de închisoare. S-a oferit să vorbească cu ambasadorul Iugoslaviei la București, dar i-am explicat că acesta nu are nici o putere, toate deciziile luându-se de către generalii de la Belgrad. Fără a fi complet convins că e bine ce fac, Adrian Sârbu a acceptat și mi-a spus: “Bine! Dar ai grijă de tine și, te rog încă o dată, fără eroisme inutile. Nu uita că, pentru mine, tu ești mai important decât acest război.”

Stăteam pe terasa unei cafenele din Trg Republike. Era o frumoasă zi de primăvară, cu cer senin. În jurul meu, oamenii se plimbau liniștiți, de parcă nimic rău nu se întâmpla. Un copil se juca pe marginea unei fântâni arteziene, sub privirile amuzate ale celor de pe terasă. Am căzut pe gânduri, așteptând ca soarele ce mă încălzea plăcut să dispară după acoperișurile clădirilor din jur. Încercam să-mi dau seama dacă aveam dreptate și cât era nebunie sau încăpățânare prostească în hotărârea mea. Îmi era puțin teamă, dar știam, în același timp, că nu pot pleca acum. După ce atâția oameni, acasă, credeau în mine. Devenisem ușor paranoic, cred, dar era o înverșunare pozitivă. Pusesem prea mult suflet în acest război blestemat și mi se părea nedrept că sârbii voiau să mă trimită acasă. “Nu plec niciunde, n-aveți decât să mă arestați,” m-am trezit rostind cu voce tare, în timp ce mă ridicam de la masă, trezind privirile curioase ale celor din jur. Am zâmbit, ușor stânjenit și am plecat agale spre hotel.

Miniștrii de Externe ai celor 7 cele mai industrializate țări ale lumii și Rusia (G-8) au participat astăzi la Bonn la lucrările reuniunii asupra statutului provinciei Kosovo și au pus bazele unui plan de pace susținut de o rezoluție a ONU, a anunțat Ministerul german de Externe, citat de AFP. Ședința a fost precedată de o întrevedere a secretarului de stat american Madeleine Albright cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov. Planul de pace nu menționează participarea NATO la forța internațională, dar nici nu prevede un acord prealabil cu autoritățile de la Belgrad, cum a susținut, în permanență, Rusia. Miniștrii ar urma să-i împuternicească pe directorii politici să stabilească etapele pentru punerea în aplicare a unui plan de pace și în cel mai scurt timp, ambasadorii la ONU ai țărilor membre G-8 vor vota o rezoluție a Consiliului de Securitate, care să legitimeze prezența internațională în regiune.

Entuziasmul care a cuprins pe toată lumea după întâlnirea de la Bonn a G-8 nu a fost împărtășit aici, la Belgrad. De altfel, de câte ori vreun lider politic rus pleca din capitala iugoslavă și trâmbița că are un plan de pace, sârbii îl aduceau cu picioarele pe pământ, declarând, inflexibili, că nici o negociere nu poate fi făcută peste capetele lor. Și în cel mai recent interviu, acordat acum o săptămână agenției de presă UPI, președintele Slobodan Milosevic repetase că Iugoslavia a fost si este, oricând, de acord cu prezența unei forțe de supraveghere a păcii în Kosovo, cu condiția ca aceasta să fie sub controlul ONU și fără ca membrii ei să fie înarmați. “Nu vom accepta nimic care să semene cu o forță de ocupație,” insista Milosevic, reamintind cele 6 puncte pe care un acord de pace va trebui să le conțină. Întrebat dacă Iugoslavia este pregătită să facă față altor bombardamente, în cazul în care tratativele diplomatice eșuează, Milosevic a spus: “Fiecare zi este deja prea mult. Dacă, însă, NATO insistă să ocupe Iugoslavia, nu avem încotro. Noi, sârbii, suntem uniți când e vorba de suveranitatea și integritatea noastră națională. Pentru noi, aceasta este o problemă de viață și de moarte.”

Cunoscându-i pe sârbi, știam că Milosevic avea dreptate. Cuvintele lui exprimau foarte bine ceea ce credeau oamenii obișnuiți. La Belgrad plutea o atmosferă suprarealistă. Lumea vorbea că războiul se va sfârși în curând, nu înainte, însă, ca NATO să distrugă tot ce și-a planificat încă de la începutul conflictului. Crezând (oare?) că bombardamentele, combinate cu propaganda împotriva președintelui iugoslav, îi vor face pe sârbi să se revolte împotriva politicii acestuia, liderii occidentali s-au înșelat. El a reușit să răstoarne în favoarea sa toată această propagandă și, pe zi ce trecea, începea să fie considerat de sârbi un al doilea Tito. Cât privește Opoziția, absolut toți oamenii cu care am stat de vorbă m-au întrebat: “Care Opoziție?”

Bilal Sherifi a anunțat la Tirana că UCK respinge acordul G-8, considerând mai multe puncte ale acestuia total inacceptabile. “UCK este pentru independența provinciei Kosovo și pentru condamnarea lui Milosevic, nu pentru o autonomie care să recunoască suveranitatea și integritatea teritorială a Iugoslaviei. Orice altă soluție, în afara independenței, va agrava instabilitatea regiunii și tragedia din Kosovo,” a mai spus acesta, citat de AFP, subliniind că reprezintă poziția oficială a UCK. “Dacă NATO nu este în măsură să intervină, atunci trebuie ca UCK  să fie înarmată și lăsată să se bată. Credem că G-8, prin acest acord, nu va reuși să întrerupă războiul din Kosovo. Ba din contră, el va prelungi durata vieții regimului barbar al președintelui Milosevic, care amenință pacea din întreaga regiune.”

Înainte de corespondența mea pentru Știrile ProTV de la 19:30, am avut o scurtă discuție cu colegii de la București, care ar fi dorit să spunem ce mi s-a întâmplat. M-am enervat puțin, pentru că, după ce inițial se speriaseră și m-au chemat acasă, acum voiau să profite de spectaculosul noii mele situații. I-am potolit și au înțeles imediat că era o idee tâmpită, care chiar m-ar fi pus în pericol. “Beavis“, sunetistul nostru, a făcut bășcălie de mine, după care m-a sfătuit: “Bă, nu fii tâmpit și vino acasă, până nu ți se întâmplă ceva! Ai făcut destul acolo, n-are rost să riști.” L-am liniștit și pe el și mi-am văzut de treabă.

Alarma a sunat la 21:05 și am așteptat cu nerăbdare să apară, ca în fiecare seară, “scriitorul” nostru, Dragan. I-am povestit ce mi s-a întâmplat și i-am cerut sfatul. S-a uitat lung la mine și mi-a spus: “Rămâi liniștit, dar nu te mai duce pe la Centrul militar de presă. N-are ce să ți se întâmple.” Și mi-a dat numărul lui de telefon, sfătuindu-mă să-l sun imediat, dacă mi se întâmplă ceva.

Ne-am relaxat cu toții și am început să glumim. George Roncea, care era un înrăit colecționar de arme albe, i-a arătat lui Dragan cuțitul său. Semăna cu un cuțit de vânătoare, dar era făurit în nu știu ce ateliere celebre și îl costase o grămadă de bani. Au început să discute despre cuțite și pumnale și ne-au exasperat, când pe mine, când pe Mile, care eram nevoiți să traducem ce spun, ca să se poată înțelege. În cele din urmă, Dragan a scos un cuțit de care, când l-a văzut, George a rămas teribil de impresionat și nu s-a lăsat până nu l-a convins să facă schimb cu al lui. Spre amuzamentul nostru, i-a mai dat și vreo 50 de mărci germane, ca să-l convingă să accepte schimbul.

În timp ce noi încă ne distram de “afacere”, Dragan și-a scos ceasul de la mână și l-a întrebat pe George dacă știe ce este. Semăna sau chiar era, nu-mi mai amintesc, un ceas rusesc “Poljot“, cum se găseau pe vremuri și în magazinele noastre. Dar George ne-a explicat că e nu știu ce marcă. Într-un acces de generozitate, Dragan i l-a dăruit. Impresionat, George i l-a dat pe al lui, care era – evident – mai valoros. Dar se simțeau frați de cruce.

A fost bine, pentru că, la un moment dat, Dragan a scos din buzunar un glonte și ne-a întrebat dacă știm ce este. Ne-am holbat la el, pentru că nu mai văzusem așa ceva. Vârful era scobit, ca un crater de vulcan, iar în mijloc avea un ac dintr-un metal extrem de dur. “Este special pentru vestele anti-glonț,” ne-a explicat “scriitorul” nostru. “Dar ăsta știți ce este?” și a mai scos un glonte din buzunar. Acesta avea, în loc de vârf, o capsulă de culoare albastră, dintr-un plastic special, cu un lichid ciudat în interior. “E un glonte otrăvit,” ne-a risipit, tot el, nedumerirea. Apoi l-a luat și l-a băgat înapoi, într-o cartușieră în care mai avea 5 gloanțe. “Și ce faci cu ele?” l-am întrebat eu. “Ai cu ce să le folosești sau le arunci cu mâna în dușmani?”

A început să râdă și ne-a chemat pe hol, într-un colț mai întunecat. A scos din servieta-diplomat de care nu se despărțea niciodată un ditamai pistolul, cu butoiaș, și mi l-a întins. Nu înainte de a verifica să nu aibă glonte pe țeavă. Am rămas cu gura căscată. Eu ca eu, dar George și mai ales Mile, care era înnebunit după arme de foc, nu mai voiau să-l lase din mâini. Dragan i-a lăsat să-i admire revolverul, apoi ne-a urat noapte bună, apoi a urcat la el în cameră. Pentru că Nelu îi repartizase și lui o cameră în hotel. Desigur, gratuit.

Ne-am bucurat  că Dragan s-a luat cu vorba și nu ne-a mai bătut obrazul pentru hotărârea de azi guvernului român, care a decis “interzicerea vânzării, furnizării sau exportului, directe sau indirecte, a petrolului și produselor petroliere, provenind sau nu din România, către orice persoană sau organizație din Iugoslavia”. Excepție făceau cazurile în care erau prezentate dovezi convingătoare că aceste activități servesc unor scopuri umanitare. Dragan n-a uitat și ne-a reproșat această hotărâre mai târziu, când a avut grijă să sublinieze că, abia după luarea ei, autoritățile române au solicitat Uniunii Europene instrucțiunile de aplicare a embargoului petrolier asupra Iugoslaviei.

Ministrul bulgar de Interne Bogomil Bonev a declarat cotidianului “Trud” că la granița bulgaro-iugoslavă a fost “întărit controlul”, pentru a fi împiedicate operațiunile de export clandestin în Iugoslavia. Conform informațiilor difuzate de cotidienele bulgare, traficul la frontiera bulgaro-iugoslavă este, practic, blocat. Embargoul ONU împotriva Iugoslaviei din perioada 1992-1996 a antrenat un trafic clandestin condus atât de grupurile mafiote bulgare, cât și de șomerii din regiunile de graniță, care revindeau la prețuri de contrabandă conținutul rezervoarelor vehiculelor.

Postul național Îe televiziune a continuat să mediatizeze vizita lui Ibrahim Rugova în Italia, sugerând că se află acolo în calitate de mediator al unui acord de pace. “În timpul șederii în Kosovo, am avut întrevederi cu autoritățile de la Belgrad, am discutat despre un proces de găsire a unei soluții politice și de creare a unui climat de încredere,” a declarat astăzi Rugova într-o conferință de presă organizată la Roma. “Eu sunt alesul kosovarilor, eu reprezint acest popor, dar în fiecare societate pluralistă există divergențe. Eu sunt un om al păcii, al rezistenței non-violente și cer sprijinul vostru, al presei. Am muncit 10 ani ca să putem trăi cu toții împreună în Kosovo, albanezi și sârbi. Nu există un conflict între cele două etnii – albaneză și sârbă – în Kosovo, noi am avut un conflict cu forțele sârbe.”

Reacțiile la declarațiile lui Rugova nu au întârziat să apară. Așa-numitul guvern provizoriu din Kosovo, condus de Hashim Thaqi, în care partidul lui Rugova a fost invitat să ocupe 4 posturi, dar nu a făcut-o niciodată, i-a cerut acestuia explicații publice despre atitudinea și împrejurările luării sale ca ostatic la Priștina și Belgrad. Thaqi pretindea ca Rugova să renege acordul semnat cu Milosevic și să își afișeze clar sprijinul pentru lupta dusă de UCK pentru obținerea independenței provinciei Kosovo.

UCK și-a sporit efectivele de la începutul atacurilor NATO și are în prezent între 8.000 și 10.000 de combatanți, a anunțat joi Pentagonul, citat de AFP. “Ei primesc recruți, după toate aparențele provenind din rândul refugiaților, mai ales din Albania,” a adăugat Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Departamentului Apărării. “Ei continuă să lupte în Kosovo și continuă, de asemenea, să înregistreze pierderi. Sunt depășiți ca număr și ca dotare de forțele sârbe. Ne-au declarat că vor continua să cumpere arme de pe piața internațională.”

În această noapte, avioanele NATO au atacat din nou localitățile din nordul și estul Iugoslaviei, venind dinspre România și Bulgaria. La 23:40, vameșii și ceferiștii din Stamora-Moravita au tras o spaimă pe cinste. Două bubuituri îngrozitoare i-au făcut să se arunce la pământ, ferindu-se cu greu de cioburile geamurilor sparte din gară. NATO lansase două proiectile asupra unui pod amărât de cale ferată și a liniilor de înaltă tensiune aferente, de pe magistrala feroviară Timișoara-Belgrad. Cunoșteam bine podul, peste care am trecut de câte ori am mers cu trenul la Belgrad. Avea vreo 10 metri și trecea peste un canal. Se afla lângă satul Vatin, la 14 kilometri de Vîrșeț și la numai 1 kilometru de gara din Stamora Moravița. A fost distrus complet de racheta care l-a lovit. Nu au fost victime. Doar satul Vatin a rămas fără curent.

După lovirea podului, principala legătură feroviară dintre România și Iugoslavia a fost întreruptă. A fost, evident, dovada cea mai clară (și aveau să mai vină și altele) că Alianța Nord-Atlantică nu avea încredere în autorități, în ciuda declarațiilor oficialilor români că – de această dată – embargoul impus Iugoslaviei va fi respectat cu strictețe. Și-au luat imediat măsuri de precauție, după ce actuala putere a dezvăluit metodele de încălcare a embargoului precedent. După ce a distrus combinatul chimic de la Pancevo (legat prin celebra conductă subterană de combinatul “Solventul” din Timișoara), NATO a distrus și podetul peste care ar fi putut trece garniturile de tren încărcate cu carburanți.

Acum, că tot a trecut atâta vreme și poveștile mele nu vor mai produce același efect, trebuie să spun că, după sfârșitul ăzboiului, când m-am întors în țară, am aflat că precauțiile aliaților nu au fost fără temei. De suficiente ori, autoritățile vamale de la Stamora-Moravița au primit ordine telefonice să nu controleze anumite microbuze. Acestea erau încărcate cu carburanți și erau destinate militarilor iugoslavi. Microbuzele treceau prin cele două vămi și erau preluate de ofițeri sârbi, descărcate în unitățile militare și trimise înapoi. Desigur, cantitățile erau simbolice față de nevoile Armatei iugoslave, dar erau suficiente pentru ca ofițerii sârbi să se mai miște puțin pe șosele. Și să nu uite că românii erau, totuși, cu sufletul alături de ei.

Dupa ce au distrus podul de la Vatin, avioanele NATO au continuat să bombardeze zona. Pentru a doua oară în ultimele 12 ore, a fost lovită zona satului Nocaj, de lângă Sremska Mitrovica, unde se ascundeau, probabil, militarii sârbi. La 23:25, câteva proiectile au explodat în Sabac, un orășel la câțiva kilometri sud de Belgrad și, la un sfert de oră după miezul nopții, 4 rachete au fost trase asupra Pozarevac-ului, orașul natal al lui Slobodan Milosevic. Ironia sorții face ca toate aceste localități, bombardate de avioane venind dinspre România, să fie locuite de etnici români. Totuși, zona muntoasă din nordul Iugoslaviei nu a fost bombardata atât de crunt pe cat ma asteptam. Ceea ce înseamnă că sistemul de culegere de informații al NATO era lamentabil. Pentru că exact aici au fost ascunse, de-a lungul întregului razboi, cele mai importante unitati militare srbești, pregătite să înfrunte o eventuală invazie terestră dinspre România și Ungaria.

Avioanele venite dinspre Bulgaria au atacat, în doua rânduri, orașul Niș. Primul raid a avut loc între 2:45 și 3:10, iar al doilea – între 4:10 și 4:25. Au fost bombardate zona industrială din nord-vestul orașului și aeroportul, unde a izbucnit un puternic incendiu. Sârbii au anunțat că ar fi doborât două din avioanele inamice, dar n-au mai revenit cu amănunte, cum făceau de obicei.

În Kosovo, avioanele NATO au “zburdat” din nou. Începând cu miezul nopții, au lansat 3 atacuri asupra Priștinei. Patru rachete au lovit, la ora 4:00, un sat de lângă Surdulica, iar la 1:00, a fost bombardat Podujevo. Mai devreme, raidurile NATO vizaseră Muntenegrul. Două rachete au explodat în zona de vărsare a râului Kotor în mare, în golfurile peninsulei Lustica, unde se află o mare parte a flotei și Marinei militare iugoslave. În același timp, antiaeriana a reușit să respingă un atac asupra capitalei Podgorica.

În urma unei îndelungate dezbateri, Camera Reprezentanților a SUA, controlată de republicani, a aprobat cu 311 voturi “pentru”, față de 105 “împotrivă”, acordarea unui buget de urgență de 12,9 miliarde de dolari, destinat în special să acopere costurile de război și să consolideze aparatul militar, relatează AFP. Președintele Bill Clinton, care nu solicitase decât 6 miliarde de dolari pentru războiul cu Iugoslavia, poate refuza deblocarea unei părți a sumei votată de Cameră. În același timp, Camera s-a pronunțat împotriva retragerii forțelor americane din Balcani, în urma unei dezbateri furtunoase ce a ilustrat multiple diviziuni existente în sânul ambelor partide, în privința continuării conflictului.

Democrații i-au acuzat pe republicani că vor să joace pe două planuri, refuzând să susțină politica militară a președintelui democrat, însă căutând, pe de altă parte, să dubleze cheltuielile militare. Costul bombardamentelor, estimat de Casa Albă, se ridică la 718 milioane de dolari pe lună, în timp ce raportul Biroului pentru buget al Congresului estimează aceste cheltuieli la circa 1 miliard de dolari lunar.

Share

target: noapte de bombardamente pe acoperiș cu Ion Cristoiu

by

28 aprilie 1999

Am avut de lucru până peste cap, împărțindu-mă între bombe și politică. Atacurile NATO au început încă de dimineață. La 9:43, a fost bombardat orasul Paracin. La 10:30, au fost atacate din nou instalațiile Jugopetrol de lângă Pozega. La 10:40, au fost auzite explozii puternice la Vranjacka Banja și Trstenik. Nu mai vorbim că, între 10:00 și 12:17, Priștina a stat sub bombe. Au fost lovite cartierul Grmija, satele Batuse și Gornije Dobrivo și, din cauza avariilor, au apărut mari probleme la alimentarea cu energie electrică. După ora 13:00, timp de 30 de minute, avioanele NATO au atacat capitala Muntenegrului, Podgorica, bombardând aeroportul militar, iar antiaeriana din porturile Bar și Sutomore a deschis foc de baraj în calea aeronavelor inamice. Între 13:25 și 16:00, atât la Belgrad, cât și la Novi Sad, a fost alarmă aeriană. La noi a fost liniște, dar la Novi Sad au fost bombardate rafinăria și coastele muntelui Fruska Gora, unde a fost atins releul de televiziune. Chiar în momentul atacului, în centrul orașului avea loc tradiționalul concert “NATO ucide Europa”, însă oamenii nu s-au speriat.

Camera Reprezentanților a Statelor Unite a respins astăzi, în cvasi-unanimitate, propunerea de a declara război Iugoslaviei, informează AFP. Un democrat și un republican au votat pentru război, în timp ce 427 de membri au votat împotrivă. Congresul american nu a declarat război decât de 5 ori în istoria țării, ultima oară acum 58 de ani, în al Doilea Război Mondial.

Așa cum ne așteptam cu toții, Vuk Draskovic a fost demis din funcția de vicepremier, pentru că “a afectat reputația Guvernului federal”. Reprezentanții Executivului au declarat că liderul SPO a vorbit în nume propriu și că nu vor fi niciodată de acord cu prezența unor trupe de menținere a păcii în Kosovo, decât dacă acestea vor fi formate din civili neînarmați, provenind din alte țări decât cele membre NATO. Reacția autorităților de la Belgrad a infirmat declarațiile lui Draskovic, care repetase într-un interviu pentru BBC că Slobodan Milosevic este de aceeași părere cu el și că face eforturi pentru soluționarea rapidă a crizei.

Știrea demiterii lui Draskovic a fost imediat preluată de toate agențiile de presă și posturile de televiziune, iar reacțiile liderilor și analiștilor occidentali au fost la fel de rapide: declarațiile președintelui SPO din ultima vreme și demiterea sa demonstrează grave disensiuni în sânul puterii de la Belgrad. Nu au trecut nici două ore și toate aceste speculații au fost infirmate chiar de Vuk Draskovic.

Demiterea vicepremierului iugoslav Vuk Draskovic constituie “primul semn vizibil al unei fracturi” la vârful puterii de la Belgrad, a afirmat un oficial NATO, citat de AFP sub acoperirea anonimatului. “Această demitere reprezintă prețul care se plătește la Belgrad pentru spunerea adevărului,” a adăugat sursa citată. “Regimul nu tolerează dizidența.”

“Cei care cred că eu sunt omul care să colaboreze cu agresorii țării mele se înșeală amarnic,” a declarat Draskovic într-o conferință de presă organizată la sediul SPO. “Cine îmi atacă țara mă atacă pe mine. Eu și partidul meu am servit întotdeauna interesele naționale și o vom face în continuare. Suntem alături de poporul sârb în lupta împotriva agresorilor. Toți sârbii sunt gata să moară pentru Kosovo.”

Vuk Draskovic a pretins că nu știe de ce a fost demis, deoarece premierul Momir Bulatovic i-a spus doar că nu mai este compatibil cu funcția de vice-prim-ministru. El a recunoscut că a greșit exprimându-și opiniile personale ca opinii ale Guvernului federal. “Încă de la începutul agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei, am crezut tot timpul că vorbesc în numele Guvernului federal, că exprim părerile acestuia,” a pretins liderul SPO, accentuând că acuzațiile sale la adresa profitorilor de război nu se refereau, în nici un caz, la președintele Slobodan Milosevic.

După care a ținut să risipească orice speculație: “Nu doresc ca demiterea mea să fie interpretată ca o ruptură în sânul Puterii. Voi susține în continuare Guvernul federal.” Și pentru ca poziția sa să fie cât mai clară, în final, Draskovic a lăsat scriitorul din el să vorbească: “În fiecare noapte, visez că am aripi și mă ridic deasupra avioanelor inamice care îmi bombardează țara, pe care le nimicesc dintr-o lovitură!”

După demiterea liderului lor, și ceilalți trei ministri ai SPO au demisionat din Guvernul federal. Milan Komnenic (ministrul Informațiilor), Slobodan Nenadovic (ministrul Comerțului interior) și Milan Bozic (ministru fără portofoliu) intraseră în Executiv odată cu Draskovic, în 18 ianuarie 1999. Înainte de a-și da demisia, Komnenic a dezvăluit că autoritățile de la Belgrad au emis o circulară, conform căreia nici o televiziune nu mai avea voie să difuzeze declarațiile lui Vuk Draskovic.

Parlamentul bulgar a amânat cu o săptămână votul în legătură cu deschiderea spațiului aerian pentru aviația Alianței Nord-Atlantice, informează AFP. Consultările cu NATO continuă, pe tema modalităților tehnice de survolare a Bulgariei, Sofia încercând să obțină maximum de garanții de securitate pentru aviația civilă.

Deși l-au demis pe Draskovic, autoritățile de la Belgrad au început să lanseze semnale că ar fi dispuse la realizarea unui compromis. Într-un comunicat difuzat astăzi, Partidul Socialist din Serbia (SPS, condus de Milosevic) s-a declarat favorabil desfășurării unei misiuni a Națiunilor Unite în Kosovo. “O asemenea misiune nu poate fi concepută decât în acord cu Iugoslavia, alcătuirea și mandatul ei trebuie să fie aprobate de guvernul nostru, cu o implicare adecvată a Rusiei,” se preciza în comunicat. De asemenea, într-un interviu acordat cotidianului “The New York Times“, ministrul sârb Goran Matic a declarat că interesul național al Iugoslaviei este stoparea bombardamentelor. “Nu vom abandona Kosovo și nu vom autoriza trupe armate străine în provincie,” a ținut, totuși, să precizeze Matic. “Nimeni nu poate semna un acord care să ducă la secesiunea teritoriului.”

Practic, dacă este vorba de o fisură în sânul puterii de la Belgrad, aici poate fi găsită explicația ei: Milosevic a ținut să se asigure că nici Draskovic, nici vreun alt lider sârb nu își va putea aroga vreun merit în obținerea păcii. Iar Draskovic începuse să-și ia nasul la purtare.

Secretarul general al Națiunilor Unite Kofi Annan și ministrul german al Afacerilor Externe Joschka Fischer au recunoscut la Berlin că președintele iugoslav Slobodan Milosevic rămâne deocamdată un interlocutor obligatoriu pentru a se ajunge la o reglementare a conflictului, relatează AFP. “Pentru moment, comunitatea internațională va trebui să discute cu cei care sunt la putere la Belgrad, dacă există ceva de discutat,” a subliniat Fischer. “Lucrăm la o soluție politică și nu putem, în acest context, să-i alegem pe cei cu care să vorbim.”

Rămânând pe tărâm politic, trebuie să amintesc că Ibrahim Rugova a revenit în prim-plan. Milan Milutinovic, președintele Serbiei, s-a dus azi la Priștina și s-a întâlnit cu el, semnând încă un comunicat comun, în care se vorbea de aceleași intenții lăudabile de a finaliza politic criza din Kosovo. Întâlnirea nu a fost întâmplătoare, deoarece liderii occidentali tocmai îl invitaseră pe Rugova la o reuniune internațională la Paris. Milutinovic a fost însoțit la Priștina de vicepremierul iugoslav Nikola Sainovic și de vicepremierul sârb Ratko Markovic și a stat de vorbă cu Rugova timp de o oră, la sediul guvernatorului sârb al provinciei. “Vom încerca să formăm organe și instituții ale provinciei Kosovo, care să fie aceleași pentru toate comunitățile naționale și pentru toți cetățenii,” a precizat Rugova.

Președintele Boris Elțîn a declarat că, deocamdată, este exclusă intreprinderea de măsuri concrete în direcția aderării Iugoslaviei la Uniunea Rusia-Belarus, informează AFP. “Voi aborda cu președintele Lukașenko și problema Iugoslaviei, dar, pentru moment, nu vom face pași concreți în privința eventualei sale aderări la uniunea noastră,” a explicat Elțîn. “Trebuie să păstrăm aceasta ca pe o opțiune de rezervă.” Majoritatea rușilor (55 %) se opune unei uniuni între Rusia, Belarus și Iugoslavia, 68 % temându-se că țara lor să nu fie atrasă în conflictul iugoslav, se arată într-un sondaj al Institutului pentru Opinia Publică. 80 % dintre ruși sunt de părere că, dacă Rusia ar acorda ajutor militar Iugoslaviei împotriva NATO, atunci s-ar declanșa un al treilea război mondial.

I-am recomandat lui Ion Cristoiu să meargă la Centrul militar de presă, să se acrediteze, chiar dacă era invitatul oficial al Ministerului iugoslav de Externe. Ceea ce era adevărat, deoarece ministrul Zivadin Jovanovic acceptase să-i acorde un interviu în exclusivitate și chiar trimisese o mașină și un consilier care l-au așteptat în vamă. Cristoiu m-a ascultat și s-a dus, la fel ca orice ziarist, și s-a acreditat. Bineînțeles că formalitățile au durat foarte puțin, însă a fost foarte încântat că a primit legitimația pe care scria “acreditare de război”.

Am urmărit cu atenție modul în care oficialii NATO au reacționat la bombardarea orașului Surdulica, în care au murit 16 oameni nevinovați. Mai ales că sârbii au accentuat fiecare nuanță a acestor declarații, care aveau să devină un clișeu. În prima fază, un oficial NATO a dezmințit, sub acoperirea anonimatului, acuzațiile sârbilor. Două ore mai târziu, un comunicat dat publicității la Bruxelles afirma că “un avion al NATO a efectuat cu succes un atac împotriva unei cazarme din Surdulica și nu se poate exclude complet posibilitatea că ar fi lovit civili sau proprietăți civile”. Astăzi, Jamie Shea a confirmat că “în timpul acestui atac, o armă de precizie nu a fost îndreptată asupra țintei indicate și a produs un impact la 200-300 de metri distanță de clădirile cazarmei, într-o mică zonă rezidențială”. Ceva mai târziu, George Robertson, ministrul britanic al Apărării, a exprimat regretele guvernului britanic pentru eventualele victime provocate de bombardarea unei zone rezidențiale din Surdulica. În fine, spre seară, Pentagonul a anunțat că o bombă de o tonă, lansată de un avion de vânătoare F-15, a deviat de la traiectorie și a lovit cartierul rezidențial din Surdulica. “Bomba, ghidată prin laser, trebuia să lovească o cazarmă, dar a deviat de la traiectorie, aparent din cauza fumului care interfera cu raza laser,” a justificat purtătorul de cuvânt al Pentagonului.

“De-a lungul conflictului, liderii politici s-au temut că vor pierde sprijinul opiniei publice din țările lor,” scria Vincent Jauvert într-o analiză publicată în cotidianul parizian “Le Nouvel Observateur“. “După câteva săptămâni, NATO și-a definit strategia de comunicare, care fusese foarte fragilă la început. “În primele zile, nu eram în stare să punem la dispoziția presei informații militare exacte. Am fost nevoiți să le inventăm. A fost teribil,” a recunoscut un oficial al NATO. Apoi, mașinăria a început să funcționeze. Fiecare din țările Alianței primea un raport confidențial de la Bruxelles, cu principalele puncte ale propagandei elaborată de NATO. “Aveam o tactică simplă de a trata erorile bombardamentelor,” a explicat un general NATO. “Aproape întotdeauna cunoșteam cauzele și consecințele exacte ale acestor greșeli. Dar, pentru a liniști opinia publică, întâi negam, apoi spuneam că am demarat o anchetă, plecând de la mai multe ipoteze. Dezvăluiam adevărul abia după câteva zile, când nu mai interesa pe nimeni. Trebuie să știi cum să manipulezi opinia publică.”

Ion Cristoiu a lipsit toată ziua, pentru că s-a dus să-l intervieveze pe ministrul de Externe iugoslav Zivadin Jovanovic. Ne-a povestit că a fost impresionat de personalitatea acestuia și de realismul și eleganța cu care privea, în special, atitudinea României față de conflictul iugoslav. Interviul avea să fie publicat în “Cotidianul” de luni, 3 mai 1999. “Noi rămânem vecini pe veșnicie,” a accentuat Jovanovic. “America și NATO nu au venit în zonă ca să ajute pe cineva. Au venit pentru a-și realiza interesele lor egoiste și, desigur, aceste interese nu sunt identice cu cele ale popoarelor și țărilor din această zonă. Multora o să le fie rușine mai târziu pentru ceea ce fac acum.” Șeful diplomației iugoslave i-a explicat jurnalistului român că țara noastră a încălcat tratatul cu Iugoslavia și a atras atenția: “Nimeni nu trebuie să accepte filosofia agresorului, care dărâmă și, după aceea, dorește să reconstruiască ceea ce a dărâmat. Nimeni din afară nu o să hotărască cine o să contribuie la reconstrucția Iugoslaviei. O să ținem cont de cine o să aibă dreptul moral de a contribui.”

Sârbii care refuză să participe la război și doresc să ajungă într-o zonă sigură aleg ca soluție România, considerând că este unica țară din zona balcanică în care resentimentele față de ei nu se manifestă cu acuitate, informează agenția Mediafax. Ei știu că, atunci când se vor întoarce acasă, cei care au asimilat regimul lui Milosevic cu poporul sârb îi vor considera trădători. Însă refugiații sârbi se consideră patrioți, pentru că – spun ei – acest război nu este al poporului, ci al lui Slobodan Milosevic. Despre iugoslavi, timișorenii spun că “viața lor este ca o loterie“. Dacă rămân în țara lor, oamenii pot pierde totul în timpul raidurilor NATO sau chiar pot muri. Dacă pleacă, ei riscă să-și piardă toate bunurile agonisite, dar măcar scapă cu viață. Până în prezent, oficial sunt înregistrați 180 de refugiați, dar mulți sârbi preferă să nu figureze în evidențele Poliției, pentru a nu suporta eventualele repercusiuni în momentul întoarcerii în țară.

În această seară, NATO ne-a dat, în sfârșit, satisfacție. Alarma aeriană a sunat la 20:23 și a urmat cea mai grea noapte din ultimele două săptămâni. Am avut, în sfârșit, ocazia să-i arătăm lui Ion Cristoiu ce înseamnă o noapte de bombardamente. Noroc că am avut răgazul de a-mi face transmisia pentru Știrile ProTV de la 23:30. Lucian Mîndruță, fascinat, ca întodeauna, de politică, a ținut neapărat să discutăm în direct despre demiterea lui Draskovic. Mi-a fost foarte greu să-i explic atitudinea de astăzi a liderului SPO și am simțit că l-am dezamăgit. Se aștepta la portretul unui Draskovic care să scoată lumea în stradă pentru a-l detrona pe Slobodan Milosevic.

Belgradul a fost ținta a trei raiduri aeriene. Primul a început la jumătate de oră după miezul nopții. Eram cu toții pe acoperiș și am privit cum “se aprinde cerul” de la tirurile antiaerienei. Sârbii au ripostat extrem de puternic atacurilor. La un moment dat, țeseau pânze de foc, simultan, în jurul unei jumătăți de oraș. Eram foarte tensionați și, în timp ce-mi notam observații în carnețel, trebuia să răspund și întrebărilor oaspetelui nostru. Era o adevărată nebunie.

Dinspre nord, am văzut cum spre podul peste Dunăre dintre Belgrad și Pancevo se îndreptau două rachete. Am înlemnit, așteptând explozia, și i-am explicat lui Ion Cristoiu, care era nedumerit, că am început să iubim din tot sufletul acest pod, pentru că simboliza legătura noastră cu țara și îi ținusem pumnii în atâtea nopți. Spre ușurarea noastră, ambele rachete au fost pulverizate deasupra Dunării de antiaeriană. Spectacolul ne-a lasat pe toți cu gura căscată. Rachetele se îndreptau, parcă filmate cu încetinitorul, spre pod. Tunurile mici ale antiaerienei trăgeau în toate direcțiile. Așteptam încordați momentul în care flacăra din coada rachetelor s-ar fi stins, ceea ce însemna că, în câteva secunde, își vor lovi ținta. Și, deodată, din tufișurile de pe malul Dunării s-au ridicat, la fel de încet, două rachete SAM. În momentul impactului, cerul s-a acoperit cu o ploaie de scântei, ca artificiile din noaptea Anului Nou.

“Ce-i aia? Ce-i aia?” ne-a întrebat Cristoiu. Am înghețat. O steluță portocalie parcă înghețase pe cer, însă creștea, ușor, tot mai mult. “Am belit-o!” a strigat Mile. “Țineți-vă de ceva, că asta vine spre noi!” Era o rachetă care se îndrepta către zona hotelului. Imediat, ne-am agățat de gurile de aerisire și de țeava antenei comune. Priveam cu ochii holbați, fără să respirăm, cum blestemata de steluță creștea tot mai mult. Când simțeam că ne plesnesc tâmplele de încordare, o racheta SAM s-a desprins de la sol și, parcă încurajată de îndemnurile noastre scrâșnite printre dinți 🙂 a nimicit racheta ucigașă. Uralele noastre de bucurie s-au împletit cu cele ale sârbilor care stăteau pe celelalte acoperișuri și aplaudau.

“Extraordinar!” a exclamat Ion Cristoiu. Câteva clipe mai târziu, era singurul dintre noi care mai stătea în picioare. O serie de 5 sau 6 bubuituri foarte apropiate ne-a făcut să ne ghemuim instantaneu. Două dâre de fum se ridicau spre cer dinspre cazarma din Topcider. L-am sfătuit pe Ion Cristoiu să nu stea prea mult pe gânduri când aude “Bum!”, pentru că schijele nu știu că suntem jurnaliști români.

Ca și când nebunia de aici nu era de ajuns, la un moment dat, pe George Roncea l-au sunat din România, de la Radio XXI și i-au cerut să povestească, în direct, ce se întâmpla la Belgrad. Cred că a fost una din cele mai bune corespondențe pe care le-am auzit vreodată. Nici nu putea fi altfel. Tensiunea momentelor prin care am trecut își pusese amprenta peste cuvintele lui și, oricum, nimeni nu ar fi reușit să relateze ceea ce vedea în ritmul în care se întâmpla totul. A ieșit ceva extraordinar. O transmisie pe alocuri incoerentă, presărată cu înjurături (ale lui și ale noastre) și întreruptă de bubuiturile bombelor. A doua zi, cei de la Radio XXI l-au sunat din nou pe George, să-i spună ca unii dintre bucureștenii care l-au ascultat au telefonat la redacție și au întrebat ce se întamplă. Pur și simplu, nu le venea să creadă că este adevărat ceea ce auzeau.

Al doilea raid asupra Belgradului a început la ora 3:00 și a durat 15 minute. Am auzit 6 explozii. Venind dinspre nord, avioanele NATO au reușit să treacă de antiaeriană și au lovit antena de televiziune din suburbia Krujaka și podul peste râul Sava de la Ostruznica, la 20 de kilometri sud de Belgrad. Podul a fost rupt în două și s-a prăbușit în apele râului. Ultimul atac a avut loc la ora 4:35, când avioanele au lovit o singură dată capitala iugoslavă.

UNHCR s-a declarat îngrijorat din cauza mărturiilor refugiaților, care vorbesc de un posibil masacru de proporții comis în Kosovo de forțele sârbe, relatează AFP. Între 100 și 200 de persoane ar fi fost ucise de sârbi în regiunea Djakovica, potrivit mărturiilor culese de la 2.476 de refugiați. Ei povesteau că forțele sârbe – polițiști, soldați și paramilitari – ar fi intervenit marți dimineața, în jurul orei 6:00, în satele din regiunea Djakovica. “Ne-au spus să plecăm imediat, pentru că altfel vom arde în propriile noastre case,” a povestit o refugiată. S-a format astfel o coloană de circa 60 de tractoare, care a fost blocată imediat. Forțele sârbe i-au obligat pe toți bărbații și adolescenții în vârstă de peste 15 ani să coboare. Toți refugiații au declarat că au văzut grămezi de cadavre în mai multe sate, în special la Meja și Oriza.

Notițele mele de atunci explică de ce noaptea aceasta a fost atât de grea în toată țara. La 20:40, un proiectil a fost tras tot asupra localității Surdulica. La 23:00, câteva zeci de case au fost distruse de bombardamente la Prizren, doi copii și doi adulți fiind uciși. La 23:05, incendii puternice au izbucnit la Novi Pazar, după ce se auziseră 3 explozii. La 0:14, a început raidul asupra capitalei Muntenegrului, Podgorica. Aici au căzut peste 40 de proiectile, din care jumătate erau bombe cu fragmentație. Atacul a vizat, în special, aeroportul Golubovci, însă au fost distruse mai multe case și automobile, o femeie de 61 de ani a fost ucisă și alte 3 persoane rănite. La 1:00, NATO a bombardat din nou rafinăria de la Novi Sad și releul de pe Fruska Gora.

La 1:05, au fost din nou lovite instalațiile companiei Jugopetrol de la Pozega. La 1:27, o explozie puternică s-a auzit în centrul orașului Pozarevac (orașul natal al lui Milosevic), pentru prima oară bombardat în acest război. Aici, a fost lovită cazarma “Veljka Dugosevic”, situată lângă gară, chiar când din stație pleca un tren de călători. La 1:50, viaductul de pe autostrada Leskovac-Vranje a fost distrus, prăbușindu-se peste calea ferată ce unește Niș-ul cu orașul Salonic. Viaductul fusese ratat de piloții NATO care loviseră, în 12 aprilie, trenul de călători pe podul din clisura Grdelica. La 3:00, instalațiile Jugopetrol de lângă Smederevo au fost incendiate de bombe. În total, aviația NATO a distrus în această noapte 8 poduri și a avariat grav încă unul. În afară de cele amintite deja, la Ostruznica a fost distrus și podul rutier peste Sava; în sud, podul de pe șoseaua Kraljevo-Raska; la Prokuplje – două poduri; la Kursumlija – alte două, iar podul de la Beska a fost nimerit de încă un proiectil. La 6:17, când s-a ridicat alarma, am răsuflat ușurați. Chiar dacă îl impresionasem definitiv pe Ion Cristoiu, nu ne-am mai dori o altă noapte ca asta.

Share

target: cu Ion Cristoiu prin Belgrad

by

27 aprilie 1999

Am intrat în atmosfera de război încă de dimineață, după ce am aflat că, în ultimele ore, asupra Priștinei au fost lansate peste 50 de proiectile. La ora 8:00, a fost întrerupt traficul rutier între capitala provinciei Kosovo și orașul Kosovska Mitrovica, după ce podul peste râul Lab a fost spulberat de o serie de patru explozii.

Avioane ale NATO au utilizat baze militare din Ungaria în timpul operațiunilor asupra Iugoslaviei, a anunțat astăzi purtătorul de cuvânt al Ministerului ungar al Apărării, Erdelyi Lajos, citat de AFP. La rândul său, premierul Viktor Orban a confirmat că avioanele Alianței au utilizat spațiul aerian ungar în cadrul misiunilor lor în Iugoslavia.

Aveam probleme cu banii, pentru că mi se terminaseră și le-am spus colegilor de la București să-l sune pe Ion Cristoiu și să-mi mai trimită prin el. Deja, de câteva zile, mâncam pe banii lui Mile Cărpenișan, iar Nelu Madjinca mă ținea la hotel pe datorie. Ceva mai târziu, m-a sunat Cristoiu și mi-a spus să stau liniștit, că a primit banii pentru mine și mi-i aduce.

Mă gândeam la acuta nevoie de comunicare a sârbilor, dovedită și de felul în care urmăresc, cu sufletul la gură, eforturile RTS de a-și relua emisia. Slobodan Milosevic nu a mai apărut la televizor să spună poporului care este situația și care sunt perspectivele. Și cred că cel mai mare pericol pentru regimul de la Belgrad este adâncirea prăpastiei apărută între clasa politică și oamenii obișnuiți. Aceasta ar trebui să fie adevărata semnificație a celor spuse de Vuk Draskovic în ultimul interviu, cu mențiunea că și el face parte din această clasă politică.

În timp ce îmi notam aceste considerații, m-a sunat Mile și mi-a spus să vin repede la sediul SPO, pentru că Draskovic organizează o conferință de presă. Am alergat până pe strada Knez Mihailova, lângă clădirile devastate ale centrelor culturale german și britanic, și am urcat la etajul I, unde era sediul SPO. Mi se părea că toți ziariștii din Belgrad se adunaseră acolo. Cu mare greutate, am reușit să mă strecor până în pragul ușii, însă n-am putut înainta mai departe. Câteva clipe mai târziu, mi-am dat seama că pe spatele meu se sprijineau deja doi cameramani și un fotograf, iar eu îmi țineam coatele pe umerii unei japoneze micuțe, care își nota de zor vorbele lui Draskovic.

Liderul SPO s-a arătat uimit că interviul său de la Studio B a stârnit atâtea valuri, deoarece “99 % din afirmațiile mele au fost, de-a lungul vremii, declarate oficial de Guvernul federal, iar o parte dintre ele au fost spuse chiar de președintele Slobodan Milosevic, în interviul acordat recent la CBS“, de aceea nu exista nici un motiv să ia în calcul o eventuală demisie din guvern. Draskovic a adăugat că procentul rămas îi aparține și se referă la componența unor eventuale trupe de menținere a păcii în Kosovo. “Poporul sârb nu trebuie să vadă în ONU un inamic. Suntem membrii ONU și suntem obligați să acceptam rezoluțiile Consiliului de Securitate. Este adevărat că nu aș dori să văd în Kosovo soldați din țările NATO, nici înarmați, nici neînarmați, dar asta e o opinie personală.”

Încă de la începutul conferinței de presă, am înțeles ce va urma. După cum prevăzusem, Vuk Draskovic dădea înapoi, așa că am început să fiu mai atent la fețele jurnaliștilor străini adunați să-l asculte. Și, pe măsură ce vicepremierul iugoslav vorbea, aceștia erau tot mai stupefiați. La un moment dat, japoneza în spatele căreia stăteam s-a întors către mine și m-a întrebat, uluită, dacă am înțeles același lucru.

Congresul american a propus dublarea cheltuielilor de urgență solicitate de Administrația Clinton pentru a face față crizei din Kosovo, relatează AFP. Guvernul ceruse Congresului să aprobe cheltuieli suplimentare în valoare de aproximativ 6 miliarde de dolari, în special pentru costurile războiului împotriva Iugoslaviei și ajutorarea refugiaților din Kosovo. Comisia de relații pentru Camera Reprezentanților a prezentat, însă, propriul proiect de lege, care prevede ca 11,9 miliarde de dolari (din care 11,2 miliarde pentru cheltuieli de apărare) să fie acordate cheltuielilor pentru situația creată în urma conflictului din Kosovo.

“Nu putem învinge NATO,” a afirmat Draskovic. “Nu avem dreptul de a avea astfel de ambiții, trebuie să realizăm că lumea de azi este adesea condusa de ei, prin legea forței și nu prin forța legii.” El a pretins că a stat de vorbă, atât cu Viktor Cernomîrdin, cât și cu Slobodan Milosevic și că emisarul rus a promis că va aduce în fața Consiliului de Securitate al ONU decizia președintelui iugoslav de a accepta trupe străine în Kosovo. Întrebat când a vorbit ultima oară cu Milosevic, Draskovic a început să se bâlbâie și a dat mai multe răspunsuri, ceea ce m-a convins definitiv că totul e un bâlci.

Vădit încurcat, liderul SPO a încercat să schimbe subiectul și a început să tune și să fulgere împotriva cenzurii militare. După difuzarea interviului său, reprezentanții Armatei au venit la Studio B, intenționând să rămână acolo, pentru a viziona toate materialele care urmează să intre pe post. Studio B este o televiziune privată și aparține Primăriei Belgradului, care era controlată în 1999 de SPO. Draskovic a venit în toiul nopții la televiziune și, uzând de calitatea sa de vicepremier al Guvernului federal, a reușit să-i dea afară pe militari. “Ce să caute Armata la Studio B?” a exclamat Vuk Draskovic. “Afară cu cenzura din redacții! Țara nu este a unui singur partid, Armata nu aparține unui singur partid. Acesta nu este nici războiul Partidului Socialist (SPS, condus de Milosevic), nici războiul Partidului Stângii Iugoslave (JUL, condus de nevasta lui Milosevic), este războiul întregului popor.” Draskovic a adăugat că, în cel mai bun caz, îi poate invita pe oamenii de la cenzură la o cafenea din centrul orașului.

Fără să vreau, mi-a revenit în minte reacția lui Draskovic din primele zile de război, după expulzarea jurnaliștilor străini, când i-a invitat înapoi. A doua zi, ministrul Informațiilor a precizat că decizia de expulzare rămâne în vigoare și că afirmațiile lui Draskovic sunt vorbe în vânt.

Statele Unite au apreciat comentariile critice al vicepremierului iugoslav, dar nu sunt convinse că ele indică apariția unor divergențe în sânul conducerii Guvernului iugoslav, a afirmat James Rubin, purtător de cuvânt al Departamentului de stat. “În măsura în care comentariile lui Draskovic reflectă o recunoaștere a realității, care până acum a lipsit, totul este bine,” a declarat oficialul american. “Dar măsura în care el reprezintă conducerea de la Belgrad este o chestiune încă rămasă în suspensie și mă feresc să mă exprim în legătură cu acest subiect.”

Singurul lucru interesant și nou pe care l-a spus vicepremierul iugoslav a fost legat de profitorii de război. El a pomenit, fără a fi prea explicit, în ciuda insistențelor jurnaliștilor, că, în timp ce sârbii înfruntă nenorocirile războiului, există anumite persoane apropiate puterii de la Belgrad, care își umplu buzunarele de pe urma crizei în care se zbate țara. Draskovic a atras atenția că adevărații profitori de pe urma războiului nu sunt bișnițarii care vând câțiva litri de benzină, țigări sau alimente pe piața neagră, despre care scriu ziarele, ci “acele mâini invizibile care extrag sume imense din anumite conturi, pentru interese obscure”.

În prima fază, conferința de presă nu a trezit foarte multe reacții la Belgrad. Dusan Mihajlovic, președintele Partidului Noua Democrație, a confirmat că Draskovic nu a spus nimic nou: “Este adevărat că nu putem lupta împotriva întregii lumi fără să întrebăm poporul dacă este de acord,” a confirmat el. La rândul său, Nebojsa Covic, președintele partidului Alternativa Democratică, a afirmat că multe din părerile lui Draskovic sunt niște naivități și reacția lui arată că nu a fost în stare să le impună în ședințele Guvernului federal. Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical din Serbia, eternul rival al lui Draskovic, a replicat că nici un om serios din Serbia și Iugoslavia nu va accepta vreodată prezența unor trupe străine în Kosovo, pentru că aceasta ar însemna ocuparea țării. De asemenea, într-un comunicat oficial al Armatei iugoslave s-a precizat că nu a existat nici o clipă intenția de a ocupa Studio B.

Fără să-i pese de afirmațiile lui Vuk Draskovic, președintele Slobodan Milosevic a decorat și înaintat în grad astăzi, de Ziua Iugoslaviei, mai multi ofițeri, printre care și pilotii răniți sau morți în bătăliile aeriene. Generalul Spasoje Smiljanic, comandantul Aviatiei și Apărării antiaeriene, a trimis cu această ocazie un mesaj de felicitare președintelui iugoslav, în care anunța că unitățile sale nu au suferit pierderi importante, însă au obținut rezultate foarte bune. Condamnând atacurile NATO asupra unor obiective civile, generalul Smiljanic a raportat că, în afara “avionului invizibil” F-117 A, doborât pentru prima dată într-un război, în cele 34 de zile ale conflictului, artileria antiaeriană sârbă a distrus 34 de avioane inamice. Desigur, conform unei “tradiții” de care noi, românii, am scăpat, liderii sârbi i-au transmis telegrame de felicitare lui Slobodan Milosevic, președintele Serbiei menționând că “țara este alături de tine”. Singurul șef de stat străin care l-a felicitat pe Milosevic de Ziua Iugoslaviei a fost Boris Elțîn.

Sergio Vieira de Mello, responsabilul pentru probleme umanitare al ONU, a atras atenția că embargoul petrolier impus de NATO împotriva Iugoslaviei va afecta în primul rând populatia civilă și nu forțele armate sârbe, relatează AFP. SUA vor decide în zilele următoare interzicerea tuturor exporturilor de bunuri spre Iugoslavia, inclusiv a produselor petroliere, accentuând sancțiunile care se află deja în curs de aplicare, a anunțat Departamentul de stat. NATO trebuie “să poată utiliza amenințarea cu forța” pentru respectarea embargoului petrolier impus Iugoslaviei, inspectând petrolierele din Marea Adriatică, a afirmat comandantul suprem al forțelor NATO din Europa, generalul Wesley Clark. Pe de altă parte, compania rusă Gazprom va continua să aprovizioneze Iugoslavia, căreia îi furnizează 3 milioane de metri cubi de gaze naturale pe zi, a anunțat conducerea companiei, citată de AFP. Gazul este livrat prin conducta care traversează Ucraina și Ungaria.

Între timp, NATO a mai distrus un pod la Kursumlija și a bombardat, în jurul orei 17:00, împrejurimile Priștinei. La prânz, un atac aerian asupra localității Surdulica a distrus peste 300 de case, un spital și sistemul de canalizare, a ucis cel puțin 16 civili, alți 11 fiind grav răniți. Preveniți de iminența unui atac, oamenii se refugiaseră prin adăposturi sau în pivnițe, iar legăturile telefonice au fost întrerupte. Patru proiectile însă, au lovit un obiectiv special și două obiective civile din centrul orașului, însă alte câteva au ratat țintele, provocând distrugerile anunțate de sârbi. Au mai fost atacate regiunea Sipcanik de lângă Podgorica și podul peste râul Brvenica, de pe autostrada Kraljevo-Raska.

Seara, după transmisia pentru Știrile ProTV de la 19:30, am coborât în barul hotelului și, la puțină vreme, a sosit Ion Cristoiu. Era însoțit de Lucian Ristea, care lucra și el la “Cotidianul“. Imediat ce a ajuns, Cristoiu mi-a dat plicul cu banii de la ProTV, iar noi l-am chemat pe Nelu (pe care îl avertizasem deja că urma să sosească unul din cei mai importanți jurnaliști români) și acesta l-a condus în apartamentul pe care i-l pregătise.

La jurnalul de știri de la Studio B, conducerea postului a protestat împotriva încercării Armatei iugoslave de a prelua controlul televiziunii și a redat pe larg fragmente din conferința de presă a lui Vuk Draskovic. Slobodan Tomovic, consilier al ministrului Sănătății, a făcut azi o declarație care ne-a cam pus pe gânduri. “Creșterea nivelului de radioactivitate din Kosovo demonstrează că agresorul a început să utilizeze proiectile cu uraniu neîmbogățit,” a afirmat el. Asta mai lipsea! S-a anunțat decizia Guvernului federal de a scumpi tarifele interne pe calea ferată, serviciile de poștă, telegraf și telefon, precum și o serie de medicamente. Sârbii au fost înștiințați că rația de benzină pe luna mai va fi de numai 20 de litri, având prioritate angajații Telekom Serbia, Beopetrol și autoritățile locale.

Autoritățile din județul Timiș susțin că sunt pregătite să înfrunte un nou val de contrabandă cu produse petroliere la frontiera româno-iugoslavă, după ce, în timpul războiului din Bosnia, traficanții au reușit să treacă peste graniță cantități importante de combustibil, în ciuda embargoului impus statului vecin și a întăririi activității grănicerești, informează corespondentul Mediafax. Constantin Ostaficiuc, subprefectul de Timiș, a dat asigurări că, în privința celebrei conducte de la Solventul, prin care în perioada primului embargo s-au scurs sute de tone de carburant către Pancevo, problema e rezolvată, aceasta fiind întreruptă în mai multe locuri.

“Vine embargoul, începe contrabanda!” titra pe prima pagină cotidianul “Evenimentul zilei“. Tudor Flueraș, corespondentul din Timișoara al ziarului, scria că peste 200 de mașini trec zilnic în Iugoslavia, prin punctul de frontieră de la Stamora-Moravița. “Traficanții spun că în Iugoslavia se caută mai mult motorina decât benzina,” relata acesta. “Cei care au Dacii și-au modificat sistemul de alimentare. Inventivitate românească. Rezervorul Daciei este umplut ochi cu motorină, iar motorul este alimentat dintr-o sticlă cu benzină, plasată strategic sub capota din față. Prin dopul găurit al sticlei iese un furtun de cauciuc care ajunge la carburator, transformând Dacia într-o adevărată bombă pe roți. În vamă miroase a benzină ca într-o rafinărie.”

Pentru că tot nu sunase alarma aeriană, ne-am hotărât să-i propunem lui Ion Cristoiu să facem o plimbare prin centrul orașului. Era o seară foarte frumoasă și nu era răcoare deloc. L-am condus pe strada Knez Mihailova, i-am arătat centrele culturale devastate și i-am povestit tot ce văzusem la Belgrad până atunci. Aveam sentimentul că suntem stăpânii orașului și ne bucuram ca niște copii când oaspetele nostru se minuna cât de liniștiți se plimbă oamenii pe străzi și cât de curată este capitala iugoslavă. Observându-i reacțiile, am înțeles și mai acut cât de important era pentru români tot ceea ce făceam noi aici și cât de mare era responsabilitatea pe care o aveam.

Am poposit pe terasa unei cafenele de lângă biserica Patriarhiei, unde am stat de vorbă aproape două ore. Îi povesteam cum este când încep bombardamentele și îi dădeam sfaturi ce să facă și ce nu, în timpul unui atac aerian. Ne simțeam foarte importanți și, totodată, începeam să ne neliniștim, pentru că nu mai suna odată alarma aeriană. Era “cireașa de pe tort” și abia așteptam să-i vedem reacția. Deși pare absurd, dar nu mai aveam răbdare și ne rugam să vină avioanele. Așa că am râs cu jumătate de gură când Cristoiu ne-a spus, în glumă: “Mă, voi ne amețiți pe noi cu povești despre bombardamente și, când colo, stați aici și chefuiți pe banii lui Sârbu și ai lui Voiculescu!” Mă uitam la Mile, el la mine și turbam de ciudă. Ca să ne revanșăm, i-am arătat sateliții NATO. Într-adevăr, înspre Novi Sad se vedeau pe cer trei “stele” mai strălucitoare decât celelalte, care s-au despărțit și s-au deplasat, în 10 minute, pe niște distanțe considerabile pe bolta cerească.

Într-un final, ne-am întors bosumflați la hotel și Ion Cristoiu s-a dus în cameră, să mai scrie ceva. Am rămas în barul hotelului, bombănind supărați că, tocmai în noaptea asta, atacurile NATO au ocolit Belgradul. Când să mergem și noi la culcare, la 1:10, s-au auzit, în sfârșit, sirenele alarmei aeriene. L-am sunat în cameră și am convenit că, dacă observăm ceva pe acoperiș, să-l chemăm imediat.

Noaptea a fost destul de liniștită la Belgrad, deși, la 5 minute de la anunțarea alarmei, antiaeriana iugoslavă a respins cu greu un atac. Am auzit o explozie dinspre zona aeroportului Batajnica și alte 7 proiectile au lovit cazarma unei unități de elită din cartierul Topcider. Se pare că norii de pe cerul Iugoslaviei au împiedicat avioanele NATO să-și îndeplinească misiunile, deoarece au mai fost semnalate atacuri doar la Pozega și Cacak. La Belgrad, alarma a încetat la 6:31.

Scriitorul rus Aleksandr Soljenițîn a afirmat că nu trebuie avută “iluzia că scopul NATO este de a-i apăra pe etnicii albanezi din Kosovo,” informeaza Itar-Tass. “Dacă ceea ce îi îngrijorează cu adevărat este protecția oprimaților, atunci ar fi putut, în ultimii 40-50 de ani, să îi protejeze pe kurzi… Nu au făcut-o, pentru că Turcia este aliata lor,” a afirmat laureatul Premiului Nobel pentru Literatură. “NATO ne-a făcut să pășim într-o nouă epocă, la fel cum s-a întâmplat și când Hitler a părăsit Societatea Națiunilor, în 1935. În noua eră care a început, cel mai puternic dictează.”

Share