am filmat in zona templelor de la angkor cum se prepara siropul din florile palmierului de zahar, sugar palm sap. dulce si parfumat, dupa ce se evapora apa, din el se obtine zahar. am hoinarit putin printre colibele din jur si am descoperit cum se porneste un camion in cambodgia 🙂
cambodgia e mult mai spectaculoasa decat in imaginile mele, pentru ca nu vedeti viata de noapte. in phnom penh, o alta lume incepe sa pulseze dupa ora 18:00, cand apune soarele. khmerii ies sa manance sau sa aiba grija de distractiile nocturne ale turistilor straini.
intr-o seara, fiul chinezoaicei care administra restaurantul “on the corner“ ne-a dus la un party. inainte de plecare,
mancarea este fabuloasa in cambodgia. in primul rand, tot ceea ce cunosti din ceea ce mananci are gustul original. carnea de pui imi amintea de gustul din copilarie, cand bunica insfaca oratania din curte, ii punea talpa pe aripi si-i lua gatul dintr-o miscare scurta de cutit. bananele sunt cat degetul si concureaza la aroma cu cele din africa. iar savoarea unui mojito nu v-o pot descrie. mai departe, incepe aventura.
mancarurile asiatice sunt picante si pot fi devastatoare pentru cei slabi de stomac. eu am fost usor “deranjat” de doua-trei ori, insa am vazut occidentali care, zile la rand, erau nelinistiti daca nu stiau o toaleta pe aproape. oricum, e bine sa o luati treptat. e plin de restaurante peste tot, foarte multe dintre ele cu patroni straini, care i-au invatat pe localnici sa faca pana si hamburgeri. gasesti – de la pizzerii pana la tarabele de pe strada – toata varietatea de meniuri. in primele secvente din videoclipul de mai jos, am filmat restaurantul “on the corner“. patronul este un francez care prefera sa-si petreaca anii de pensie in phnom penh. e tatal tovarasului meu de calatorii exotice, marko. aici, mancam bo bo soup, adica orez cu o supa de creveti, specialitate filipineza, fascinanta: fiecare inghititura are parca alta aroma. a eclipsat crabii cu legume care ne asteptau pe masa.
de la min.1:00, sunt imagini din restaurantul “bopha titanic“, de pe malul mekongului. un local mai luxos, unde am descoperit cafeaua khmera, cu o aroma aparte si un mod de preparare special. aici, am mancat amok cu carne de bivol de balta preparata in suc de nuca de cocos. pret de lux: 7 USD portia. in meniu se preciza ca este cea mai sanatoasa carne din lume, care reduce nivelul de colesterol. ti se topeste in gura. cu alta ocazie, am filmat si cativa bivoli balacindu-se intr-un lac (min.9:23). am mancat amok de peste in zona templelor de la angkor, in “khmer village restaurant“, unde mi-a placut mult curtea interioara (min.3:11).
despre cum am survolat cu elicopterul zona templelor va povestesc in alta postare. la min.5:05, vedeti imagini din restaurantul lacustru din apropiere. in cateva clipe, doua fete au umplut rogojina pe care stateam cu mici boluri cu sosuri ciudate,
povestea a inceput in 1997, intr-o seara de februarie, in legendarul club de jazz “pod 16” din timisoara, in acea perioada, unul din cele mai misto locuri din oras. clubul era administrat de prietenul meu, muzicianul liviu butoi, si atragea o gramada de lume buna la concerte de jazz sau – pur si simplu – la o bere cu prietenii.
de cateva luni, noul viceconsul al germaniei la timisoara, patrick froehlich, devenise un obisnuit al locului si ne-am imprietenit rapid. era mare fan queen si, intr-o seara, a inceput sa-mi povesteasca despre o expozitie itineranta de fotografii din viata lui freddie mercury, care fusese prezentata in premiera la royal albert hall din londra, apoi la paris si urma sa ajunga la koln. patrick era prieten cu jim beach, managerul formatiei queen, si spunea ca l-ar putea ruga sa aduca expozitia si la timisoara.
“hai s-o facem !” i-am spus eu. “vorbesti serios ?” s-a mirat el. “desigur. aici, aranjam impreuna totul. nu trebuie decat sa vina.”
a doua zi l-a sunat pe jim, care a fost imediat de acord, mai ales ca, in luna mai, intre koln si montreux (urmatoarea destinatie) cele 94 de fotografii nu erau expuse niciunde. o zi mai tarziu, venea vestea cea mare: brian may a fost atat de entuziasmat de idee, incat a promis ca vine la inaugurare la timisoara.
la cati prieteni aveam amandoi, a fost floare la ureche sa organizam totul. fotografiile au fost expuse timp de o saptamana la muzeul banatuluidin centrul timisoarei. brian may a venit, asa cum a promis, spre entuziasmul miilor de fani care s-au ingramadit sa-l vada. seara, l-am dus in secret la clubul de jazz “pod 16” si, cand a plecat la culcare, am fost nevoiti sa-l scoatem prin spate, pe furis. sute de tineri aflasera unde suntem si voiau sa-i ceara un autograf. pe vremea aceea, eram reporterul protv pe zona de vest a tarii si am reusit sa recuperez stirile difuzate despre acest eveniment.
inca n-am gasit imaginile brute, dar sunt pe urmele lor si, in curand, voi pune pe youtube o extended version. il veti vedea mai mult pe
cambodgia te fascineaza la fiecare pas. pietele lor sunt fabuloase. cel mai mult mi-a placut piata rusa din phnom penh(russian market adica phsar toul tom pong). atmosfera este foarte roots. tarabe vechi din lemn, scanduri de lemn pe jos si o babilonie de produse printre care esti fericit cand recunosti ceva. marea bariera pe care trebuie s-o depasesti este limba. khmerii nu stiu nici o limba straina. vorbeam cu ei romaneste, fiindca era inutil sa intreb acelasi lucru in engleza, tot n-ar fi inteles nimic. desi preturile sunt ridicole, totul este negociabil. depinde cat de mult zambesti si cat de bine dai din maini. iata cum arata zona de carne, peste si fructe de mare din piata rusa:
dificultatile de comunicare devin tot mai evidente cand ajungi in zonele de fructe sau legume, cand vezi pentru prima oara in viata cam jumatate din produsele de pe tarabe. eram intr-o seara pe terasa restaurantului “on the corner” din phnom penh, al carui proprietar era daniel cholleton, tatal lui marko, tovarasul meu francez de voiaje exotice. impreuna cu niste francezi de varsta a treia. la desert, ni s-a desfacut un dovleac verde care a raspandit o duhoare insuportabila.
Încă de dimineață, am plecat cu Mile Cărpenișan la muncă. Deja aveam senzația că suntem acasă și începusem să avem tabieturi și să lucrăm în regim regulat. După ce ne trezeam, coboram să mâncăm ceva în restaurantul hotelului, mai ales de când directorul Nelu Madjinca își amintise să ne spună că micul dejun este inclus în prețul camerei. Nu știa nici el cum de a uitat atâtea săptămâni să ne atragă atenția. După micul dejun, de cele mai multe ori preferam să mergem la Media Center, unde cafeaua era foarte bună și o puteam savura în liniște, răsfoind ziarele. Mile pleca apoi la Centrul militar de presă, să mai afle câte ceva și de acolo, însă păstram tot timpul legătura și ne anunțam dacă se întâmpla ceva deosebit.
Astăzi, majoritatea ziarelor se lăuda cu “odlikovanje” pe care le-au primit, pentru merite deosebite în sprijinirea luptei pentru apărarea patriei. Simțeam deja cum reînvie concurența, pentru că articolele erau scrise de parcă fiecare publicație ar fi fost singura care a primit decorație. Nu era o simplă medalie, pentru că Guvernul Serbiei a anunțat că toate mijloacele de informare în masă care au sprijinit eforturile Armatei iugoslave în acest război vor fi scutite de impozite pe o perioadă de 6 luni. În rest, știrile semănau foarte mult. Cu excepția, desigur, a cotidianului pro-guvernamental “Politika“, unde citeam azi pagini întregi de omagii dedicate Armatei iugoslave și enorm de multă propagandă pentru cei de la Putere, combinată cu critici dure la adresa Opoziției.
Sârbii erau foarte îngrijorați pentru bisericile și mănăstirile din Kosovo, care erau incendiate de separatiștii albanezi.
Înainte de a mă cufunda în valurile știrilor despre situația din Kosovo, am trecut și astăzi în revistă ultimele noutăți din Serbia. Cursele companiei aeriene JAT către Muntenegru nu au putut fi încă reluate, pentru că NATO trebuia să declare deschis spațiul aerian iugoslav. Directorul aeroportului din Belgrad, Ljubomir Acimovic, declara că acest lucru se va petrece în curând, mai ales că, deja, companiile Aeroflot din Rusia și Swiss Air din Elveția solicitaseră să-și reia cursele către capitala iugoslavă.
Ziarele sârbești se întreceau în tot felul de inițiative. “Blic” a declanșat, începând de astăzi, o campanie în care îi îndemna pe sârbi să îi transmită împuterniciri pentru a-i reprezenta într-un viitor proces internațional, în care să ceară despăgubiri Alianței Nord-Atlantice pentru pagubele suferite la obiectivele civile. “Vecernje Novosti” solicita sprijinul populației pentru a declara clădirea fostului Comitet Central al Partidului Comunist din Iugoslavia (CK) monument în amintirea agresiunii NATO. Ideea ziarului era de a nu renova niciodată clădirea, lovită de mai multe rachete de-a lungul războiului, pentru a aminti generațiilor despre sălbăticia inamicilor. Inițiativa avea slabe șanse să atragă atenția autorităților iugoslave, care instalaseră deja o nouă antenă pe acoperișul CK, pentru retransmisia programelor televiziunilor locale.
Compania de distribuție a curentului electric în Belgrad (EDS) a anunțat că, în maximum o săptămână, sistemul energetic al capitalei iugoslave va fi stabilizat. Deocamdată, zone mărginașe, precum cartierele Zemun și Novi Beograd, continuau să fie lipsite de curent 3 ore pe zi. Consumul zilnic al Belgradului se ridică în prezent la 10 milioane de kilowațioră (kWh).
Scandalul provocat de intrarea rușilor în Kosovo a continuat și astăzi. Zorii zilei i-au găsit pe militarii ruși amplasați pe aeroportul Slatina. Un vehicul blindat, lângă care stăteau doi parașutiști în uniformă de camuflaj, a blocat șoseaua dinspre Priștina, interzicând chiar și accesul ziariștilor. Pe drum erau instalate două posturi de control, unul al rușilor și unul al Poliției sârbe, plasat la 3 kilometri de cel rus. Ceva mai târziu, 6 blindate rusești au venit dinspre Priștina, intrând în aeroport. În acest timp, la granița dintre Macedonia și Iugoslavia, continuau discuțiile între experții americani și ruși despre rolul și locul forțelor rusești din KFOR, rușii dorindu-și un sector operațional în nord-vestul provinciei.
Încet-încet, se ridica tot mai mult vălul ce acoperise operațiunea fulgerătoare a rușilor. Se pare că aceasta a fost declanșată la ordinul generalului Anatoli Kvașnin, șeful Statului Major al Armatei Ruse, fără avizul ministrului Apărării Igor Sergheev. Chiar dacă nu a inițiat-o el, președintele Boris Elțîn și-a însușit operațiunea, girând-o cu avansarea în grad a generalului Zavarzin. Neștiind cine îl conduce, Ambasada Rusiei la Belgrad încercase fără succes să ia legătura cu convoiul, pentru a-i transmite ordinul de a nu trece, sub nici o formă, frontiera cu Kosovo. Se pare că cercurile militare dure, care au plănuit operațiunea, erau convinse că – dacă nu ar fi intrat prin surprindere în Priștina – rușii n-ar mai fi ajuns niciodată acolo, deoarece reprezentanții NATO tergiversau intenționat negocierile legate de desfășurarea trupelor KFOR. Preluarea aeroportului Slatina a fost decisă împreună cu militarii sârbi, nu numai pentru importanta strategică a subteranelor sale, dar și pentru a permite sosirea rapidă a întăririlor din Rusia. Colonelul Nikolai Ignatov, comandantul contingentului rus SFOR din Bosnia-Herțegovina, care număra 1.350 de militari, a anunțat că intenționează să mai trimită în Kosovo din efectivele pe care le conduce. Astăzi, lângă Bijelina, o coloană de 100 de vehicule rusești din SFOR erau pregătite de plecare.
Șase avioane de transport IL-76, dintre care trei erau astăzi gata să decoleze de pe bazele aeriene din orașele Ivanovo, Riazan și Pskov, erau așteptate să ajungă la Priștina.
Dialogul cu Cristi Tabără, în timpul transmisiei mele pentru emisiunea de dimineață, a fost, poate pentru prima oară, unul destins. I-am povestit, pe scurt, euforia din noaptea care trecuse. Față de cele relatate în transmisia de la miezul nopții, am adăugat că, după anunțarea veștii că războiul s-a terminat, de bucurie, rafalele de arme automate au răsunat în Priștina vreme de 15 minute. Au sunat sirenele și s-a tras cu antiaeriana în toate orașele Iugoslaviei. Primăria Belgradului a aprins globurile ce iluminau centrul, care nu mai fuseseră folosite de când a fost avariat sistemul energetic național. Mai mulți ziariști străini (chiar și români), dintre cei care au scos nasurile din camerele de hotel doar pentru a merge la conferințele de presă, s-au speriat văzând trasoarele antiaerienei și au transmis în relatările lor din această dimineață că Belgradul a fost din nou bombardat. Încă nu aflaseră ca e pace.
Cristi Tabără a râs și mi-a mulțumit pentru toate relatările mele din timpul acestui război, adăugând: “Dă-mi voie să fiu primul care te invită în emisiunea lui, când te vei întoarce acasă! Te așteptăm și îți promit că vom realiza împreună o emisiune întreagă, în care vom putea vorbi pe îndelete și vei putea povesti și acele lucruri care, așa cum m-ai lăsat să înțeleg, nu puteai să le spui cât timp te aflai acolo.” Am acceptat, desigur.
Nu m-am mai culcat după transmisie, deoarece mai aveam încă una pentru Știrile ProTV de la prânz. Am coborât bine dispus în bar, i-am cerut lui Dule o cafea tare și, când mi-a adus-o, l-am întrebat dacă nu doarme niciodată. A zâmbit, ușor flatat, și a mormăit că are șapte vieți și nu are nevoie de somn. Toate ziarele de astăzi publicau fotografii de la bucuria de pe străzile capitalei iugoslave. Dar – ceea ce m-a cam surprins – și textele integrale ale documentelor semnate la Kumanovo, inclusiv cele două anexe. La fel ca majoritatea sârbilor, am aflat din paginile sportive rezultatul meciului de aseară, cu Malta, în care Iugoslavia câștigase cu 4-1.
Ne-am trezit la ora când s-au reluat discuțiile dintre Milosevic și cei doi emisari internaționali. Și asta nu pentru că ne-am fi fixat ceasurile, ci pentru că, la 8:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Debut promițător de dialog, chiar dacă alarma s-a ridicat după 45 de minute. Avioanele nu au venit și acest joc de-a alarma aeriană, care avea să se repete în mod ciudat astăzi, exact în momentele cheie ale zilei, m-a făcut să cred că făcea parte dintr-un război psihologic. Însă n-am reușit să aflu dacă era mânuit de NATO sau de oamenii lui Milosevic. La ora 10:00, discuțiile au fost întrerupte, pentru a se aștepta rezultatul din Parlamentul Serbiei, care fusese convocat în ședință extraordinară, prima de la începutul acestui război.
Această manevră foarte interesantă a lui Slobodan Milosevic era încă o dovadă a flerului său politic. Teoretic, datorită puterilor speciale pe care i le conferise starea de război, președintele iugoslav putea decide singur oprirea ostilităților, însă nu a dorit să-și asume responsabilitatea unei decizii care ulterior ar fi putut să-i fie imputată de sârbi. Așa, Milosevic se va putea ascunde în spatele așa-zisei voințe a poporului, prin glasul reprezentanților săi. De parcă cineva i-a întrebat pe sârbi la început dacă sunt de acord cu războiul. Ca să nu mai vorbim că, deși era vorba de o hotărâre care implica Iugoslavia, pentru a decide aprobarea propunerilor de pace nu a fost convocat Parlamentul federal, din care făceau parte și reprezentanții Muntenegrului, ci doar cel al Serbiei.
La 10:22, ca un subtil avertisment pentru parlamentarii sârbi care își începuseră ședința, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene.
Ne-am trezit destul de devreme și ne-am spălat tot cu apă din sticle. Sistemul energetic național era în continuare destabilizat. Se anunțaseră întreruperi de curent, atât în Belgrad, cât și în toată regiunea Vojvodinei, iar conducerea EPS făcea apeluri către cetățeni să economisească la maximum curentul electric. De aproape 48 de ore, apa la robinete lipsea cu desăvârșire, însă se spunea că, până la sfârșitul zilei, va veni. Astăzi se împlineau 70 de zile de la începutul războiului.
În timp ce stăteam cu Nelu și cu ceilalți, să ne bem cafeaua de dimineață, m-a sunat de la București Sorin Diaconescu, șeful Secției Corespondenți din ProTV. Era un tip foarte simpatic și serios, cu care m-am înțeles întotdeauna foarte bine și aveam mare încredere unul în celălalt. Mă sunase să-mi citească un articol din “Curentul” în care mă lăudau și ne-am amuzat foarte tare că, în același timp, îi critica pe cei de la ProTV, reproșându-le că, deși puteau să creeze vedete de televiziune peste noapte, cu sau fără merite, nu au fost în stare să exploateze poziția mea unică de corespondent de război la Belgrad. Articolul era scris sub pseudonim, însă cred că autorul era Domnica Macri, fosta noastră colegă, care lucra acum pentru “Curentul”.
M-am bucurat de elogiile pe care mi le-a adus, însă mă îngrijora că le reproșa colegilor mei că, în afară de o poză (și aia deformată în momentul în care a fost scanată și pusă pe ecran) și o voce, telespectatorii care mă urmăreau nu știu nimic despre mine. Îngrijorarea venea din faptul că niciodată nu mi-a plăcut publicitatea, considerând că e mult mai important să-mi fac treaba bine și telespectatorii sau cititorii mei să fie cât mai bine informați, decât să-i intoxic cu aparițiile mele pe ecran. Am preferat întotdeauna să pot merge pe stradă și să pot intra într-un loc public, fără a fi bătut la cap de tot felul de oameni, care să dorească să-mi “dezvăluie” câte o știre “senzațională”.
Temerile mi s-au confirmat curând, pentru că reacția colegilor din redacția ProTV a fost imediată și Sergiu Toader m-a sunat de foarte multe ori, rugându-mă să mă gândesc la vreo variantă în care să pot intra în direct prin satelit, cu ajutorul echipelor de televiziune străine care aveau dotarea necesară.
