servicii secrete

target: petrecerea militarilor sârbi veniți în permisie din Kosovo

by

22 iunie 1999

Prima noastră grijă în această dimineață era să obținem acreditări de la Centrul militar de presă pentru Fane Anghel, nea Nelu și Sandi Mandic, ca să putem filma în Belgrad. Din păcate, eu nu puteam merge cu ei, așa că s-a dus doar Mile Cărpenișan. I-am așteptat pe terasa de lângă Media Center, unde am răsfoit ziarele, cu o cafea în față. Începusem să mă cam plictisesc de ziarele sârbești, care erau atât de previzibile și, cu rare excepții, publicau știri pe care le aflasem deja, încă de ieri. În numărul de astăzi din “Blic“, de exemplu, singurele noutăți erau despre ruși. Prima – despre gazul rusesc. În acest moment, sârbii produceau doar 75.000 de metri cubi de gaz metan pe oră, față de necesarul de 180.000 de metri cubi pe oră. Și, deodată, compania rusească “Gazprom” și-a amintit că nu poate livra gaze sârbilor, atât timp cât ungurii mențin embargoul împotriva Iugoslaviei. De parcă nu le-ar fi livrat non-stop în timpul războiului, fără permisiunea nimănui, prin aceeași conductă care traversa, într-adevăr, teritoriul ungar. Cea de-a doua știre era despre arhitecții ruși veniți la Belgrad, care au apreciat că atât clădirea Statului Major General, cât și cea a Ministerului de Interne, va trebui demolate și reconstruite. Evitând să pomenească de unde va veni finanțarea, Konstantin Zatulin, consilierul primarului Moscovei, a declarat că toate orașele Rusiei se vor implica în procesul de reconstrucție a Iugoslaviei. “Vecernje Novosti” era și mai plicticos: insista pe două pagini asupra întoarcerii sârbilor la casele lor din Kosovo și, pe alte două, asupra stadiului strângerii recoltei de grâu.

Noroc că Mile și cu ceilalți s-au întors repede de la Centrul militar de presă. Fără nici un rezultat, deocamdată. Au depus cererile și li s-a spus să vină mâine pentru acreditari. Am observat pe fața lui Mile o ușoară îngrijorare: nu îi plăcuse că ofițerul care le preluase cererile i-a întrebat de ce au intrat în țară ca simpli turiști și nu au urmat procedura instituită pentru jurnaliști. Le-a inventat el scuza că nu știau că ziariștii au alt regim decât ceilalți cetățeni români și – aparent – sârbul a fost mulțumit de răspuns. Oricum, trebuia să așteptăm rezultatul până mâine.

Taberele de refugiați albanezi de la Kukes erau aproape goale azi-dimineață, a constatat AFP. Doar câteva persoane mai sunt găzduite în cele 3 tabere care, în momentele de vârf ale exodului de refugiați din Kosovo, au adăpostit mai multe zeci de mii de oameni. Directorii acestor tabere au decis, totuși, să păstreze mai multe zeci de corturi instalate, pentru a primi eventuali refugiați aflați în tranzit spre frontieră.

În Kosovo, deși în scădere, incidentele continuau. Toți cei 40 de locuitori care mai rămăseseră în satul Slivovo, din estul provinciei, s-au refugiat astăzi la mănăstirea Gracanica, din cauza atacurilor gherilelor UCK. Ieri după-amiază, în urma unui atac prelungit al albanezilor asupra oamenilor din sat, 4 sârbi au fost uciși. Cei care au venit la mănăstire au spus că Biserica a rămas singura forță din provincie care se mai luptă, uneori sprijinită de KFOR, pentru apărarea sârbilor din Kosovo.

La ora 11:30, Bozidar Jovanovic, casier la “Elektro-Kosmet“, a fost împușcat în plină stradă, lângă școala “Djevet Doda” din centrul Priștinei, la nici 150 de metri de o intersecție în care era amplasat un tanc al KFOR. Doi civili s-au apropiat de el și, de la mică distanță, au tras 4 focuri de armă. Gloanțele l-au rănit pe sârb în piept, picior și mână, iar agresorii au dispărut înainte ca militarii KFOR să intervină.

Centrul de presă din Priștina a dat publicității un bilanț, conform căruia, în ultimele 12 zile, cel puțin 140 de sârbi au fost răpiți în Kosovo. Cei mai mulți erau din regiunea orașelor Orahovac, Pec și Urosevac. Printre cei răpiți era și Nenad Pavlovic, un băiat de numai 15 ani. Cei care au făcut bilanțul au declarat, înainte de a preda listele cu numele acestora la comandamentul KFOR, că numărul celor răpiți ar putea fi mult mai mare, însă doar pentru ei existau martori oculari care au putut povesti ce s-a întâmplat.

Trupele KFOR au reușit astăzi să elibereze 50 de sârbi, care fuseseră luați de pe stradă sau din coloanele de refugiați și încarcerați de UCK în celulele închisorii din Prizren. Și ei au fost duși la mănăstirea Gracanica, care a devenit un ultim loc de refugiu pentru sârbi. “I-am vizitat pe acești oameni, dintre care unii încă mai poartă urme ale unor răni – ochi învinețiți, contuzii – ceea ce indică faptul că au fost bătuți,” a povestit purtătorul de cuvânt al UNHCR, Chris Janowski. “Ei au fost deținuți de UCK în închisoarea din Prizren, după plecarea armatei sârbe. Trebuie să vorbim cu ei pentru a vedea ce vor să facă. Sunt oameni care se simt total amenințați în Kosovo, din cauza experiențelor pe care le-au trăit, și ar putea fi evacuați din provincie și reinstalați în altă parte.”

Din nou, comandanții KFOR s-au plâns că nu au destui militari pentru a stavili haosul și anarhia din provincie. Numai în ultimele 3 zile, peste 300 de apartamente din Priștina au fost ocupate de luptătorii UCK, iar numărul automobilelor pe care aceștia le-au “confiscat” nu se mai cunoaște. În jurul prânzului, cadavrele a 6 sârbi, răpiți recent de membrii UCK, au fost descoperite pe un câmp din apropiere de Obilic. Unul dintre ei era Nenad Pavlovic, adolescentul a carui răpire tocmai fusese anunțată ceva mai devreme. Fusese împușcat în cap, alături de tatăl său și 4 vecini.

Azi-noapte, la Pec, o patrulă a italienilor din KFOR a fost atacată de un grup de luptători UCK. După cum a anunțat un purtător de cuvânt al contingentului italian, militarii îi surprinseseră pe albanezi în timp ce se pregăteau să lanseze o rachetă asupra unui depozit de cereale din apropierea taberei. După un schimb de focuri, luptătorii UCK au fugit, incidentul terminându-se fără morți sau răniți. De altfel, acordul de demilitarizare semnat de Hashim Thaqi nu era recunoscut de toți comandanții UCK. Astăzi, Rustem Mustafa, așa-numitul “comandant Remi“, a declarat că acordul nu prevede ca UCK să-și predea armele. “Acestea vor fi depuse în ordine, în locuri aflate sub controlul UCK, pe care KFOR va avea dreptul să le inspecteze,” a spus Rustem, care era șeful gherilelor UCK ce acționau în sudul provinciei. “Cei care cred că UCK va fi desființată se grăbesc. Prioritară este transformarea noastră într-o armată regulată, ceea ce e altceva.”

Rușii erau cei mai nemulțumiți de statutul gherilelor albaneze. “UCK trebuie să fie dezarmată în totalitate și apoi dizolvată,” declara azi emisarul rus Viktor Cernomîrdin. “Jongleriile cu vorbele “dezarmare” și “demilitarizare” nu sunt extrem de inteligente. Rezoluția ONU privind reglementarea situației din Kosovo prevede demilitarizarea UCK, nu dezarmarea acesteia.”

“Trebuie să rămânem în Kosovo, din punct de vedere militar și din punct de vedere al comunității internaționale, pentru operațiunile cu caracter civil, atât timp cât va fi necesar, adică atât timp cât vom avea nevoie pentru reconstrucția fizică în Kosovo, dar și pentru reconstrucția morală,” a declarat Javier Solana la postul de radio France-Info. “N-aș vrea să dau un număr specific de ani, dar cred că vorbim probabil de mai mult de 3 ani.”

Astăzi, Bill Clinton a sosit în Macedonia. Amintindu-mi de prezicerile babei care a înviat din morți la Smederevo, l-am sunat pe Horia Enășel și i-am spus să fie cu ochii în patru, pentru că s-ar putea ca sârbii să încerce un atentat asupra președintelui american. Horia a râs, dar i-am amintit că baba a greșit doar cu câteva zile data încheierii păcii și eram convins că zvonul fusese lansat de serviciile secrete iugoslave, așa că n-ar fi fost de mirare împlinirea, cu câteva zile mai târziu, și a celeilalte preziceri, care spunea că Bill Clinton va fi asasinat.

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Președintele american a vizitat tabăra de la Stenkovac, unde a fost întâmpinat ca un erou de refugiații albanezi. El i-a rugat să aibă răbdare și să nu se întoarcă în Kosovo, până când geniștii KFOR nu vor demina toate drumurile. “V-am promis că vă veți întoarce în condiții de securitate în Kosovo și că îi vom ajuta pe locuitori să-și reconstruiască viețile și comunitățile, vom ajuta Kosovo și toate țările din regiune să-și clădească un viitor mai bun, bazat pe respectarea drepturilor omului,” a spus Clinton și a promis că NATO va interveni, așa cum a făcut-o împotriva Iugoslaviei, în oricare parte a lumii unde vreun popor va fi prigonit. “Nu vom permite unor indivizi să treacă la atac numai din cauza diferențelor etnice, de religie sau de rasă. Vom împiedica acest lucru.” În stilul președinților americani, Clinton a vizitat spre seară și taberele militarilor din SUA.

În acest timp, la Belgrad continuau protestele împotriva situației din Kosovo. Partidul Noua Democrație (ND) a solicitat KFOR să aplice cu hotărâre rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU. Desigur, drama sârbilor din Kosovo era folosită la Belgrad împotriva regimului lui Slobodan Milosevic. “Nu este moral ca nenorocirea poporului sârb din Kosovo să ajungă obiect de târguială politică,” se spunea în comunicatul ND. “Nu înțelegem atitudinea vicepremierului Milan Bozic care, până ieri, spunea “Nu!” forțelor internaționale de menținere a păcii în Kosovo, iar astăzi îi mulțumește generalului Michael Jackson, de parcă acesta ar fi mântuitorul sârbilor.”

Mult mai tranșant era, ca de obicei, Momcilo Trajkovic, șeful filialei din Kosovo a SPO, care spunea că situația din provincie este catastrofală: “În majoritatea zonelor, nu a rămas nici urmă din suveranitatea Serbiei și Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo. Granița cu Albania este complet deschisă și, pe acolo, intră criminalii albanezi care jefuiesc și incendiază casele sârbilor. La Prizren, Djakovica, Orahovac, Decani, Drenica, nu mai există nici sârbi, nici urme ale autorității statului sârb. În Kosovo nu mai circulă dinarul, ci marca germană și leka albaneza. Poporul sârb nu știe nimic despre această mare tragedie, despre care trebuie să vorbim și pentru care trebuie să-i tragem la răspundere pe cei vinovați.” Trajkovic a acuzat regimul de la Belgrad de manipularea sârbilor din Kosovo, care au ajuns la cheremul teroriștilor albanezi. “Liderii partidelor tratează problema refugiaților sârbi din Kosovo ca în campania electorală, încercând să adune procente pentru a câștiga alegerile,” spunea Trajkovic. “La îndemnurile lor, sârbii se întorc, deși fără mari speranțe, în Kosovo și, când văd ce e acolo, vor să plece din nou. Nu îi mai îndemnați să se întoarcă, pentru că doar își amărăsc sufletul degeaba și creaza tensiuni printre cei care încă nu au plecat.”

Statele Unite se pronunță împotriva independenței provinciei Kosovo, susținând acordarea unei autonomii substanțiale acestei regiuni, a declarat azi la București secretarul de stat american Madeleine Albright, citată de Mediafax. Șefa diplomației americane a precizat că Washingtonul dorește dezvoltarea unui proces politic în Kosovo și a promis că în provincie se va instaura o administrație civilă, sub supravegherea ONU, urmând să fie organizate alegeri democratice.

Am sunat în țară și am aflat mai multe despre vizita lui Madeleine Albright la București. O vizită de 3 ore, în care ne-a mângâiat pe creștet și ne-a dat certificat de bună purtare. “Atitudinea autorităților de la București în timpul crizei din Iugoslavia este un semn că România va fi un membru de valoare al NATO,” ne-a lăudat ea, remarcând că am făcut progrese, atât pe plan economic, cât și politic. Secretarul de stat american a recunoscut că România a suferit pagube serioase din cauza conflictului cu Iugoslavia, însă nu a pomenit nimic despre cum și dacă le vom recupera vreodată. Singura încurajare mai concretă a fost anunțul că Washingtonul sprijină candidatura României pentru preluarea, în 2001, a președinției OSCE. Profitând de înalta vizită, chiar și așa scurtă cum a fost, ministrul de Externe Andrei Pleșu a explicat, cu modestie, că atitudinea noastră față de conflictul din Iugoslavia a servit intereselor naționale și a cerut ca România să fie prima țară care să înceapă procesul de aderare la NATO, în cadrul următoarei etape de extindere a organizației.

Mult mai folositoare pentru România ar fi fost reluarea relațiilor cu sârbii. Astăzi, Partidul Național Român a cerut ridicarea embargoului impus Iugoslaviei, precum și revenirea asupra Hotărârii de Guvern privind interzicerea accesului președintelui Slobodan Milosevic pe teritoriul României. “PNR consideră ca normalizarea relațiilor cu Iugoslavia este unul din interesele strategice ale României și se încadrează în procesul integrării și cooperării regionale, indispensabil dezvoltării economice a țării,” se arată într-un comunicat emis de conducerea partidului. Cererea a trecut aproape neobservată. Guvernul român aștepta în continuare recomandări de la UE, pentru a iniția procedura de ridicare a embargoului.

Ar fi fost bine dacă ne-am fi mișcat mai repede. Sârbii aveau mari probleme și ar fi trecut cu vederea atitudinea României din timpul războiului. Era nevoie de atâtea și puteam profita pentru a contribui la reconstrucție. Svetozar Simic, director în Ministerul Comunicațiilor, a anunțat un bilanț al bombardamentelor asupra stațiilor de radio și televiziune, releelor și sediilor poștelor, care au fost ținta a 420 de atacuri aeriene, în timp ce repetoarele RTS au fost lovite de 36 de ori. În timpul celor 3 luni de război, programele televiziunilor au dispărut de pe ecrane de cel puțin 400 de ori, în timp ce NATO încerca să le acopere cu programele special concepute pentru sârbi și difuzate din avioane care zburau la mare altitudine sau de pe teritoriul țărilor vecine Iugoslaviei (România, Ungaria, Bosnia-Herțegovina și Albania).

Simic a ținut să remarce că, din momentul în care sediile și releele RTS au devenit ținta raidurilor aeriene, majoritatea stațiilor locale de radio și televiziune a preluat programele postului național. Excepție au făcut doar câteva localități, în care organele locale au refuzat să coopereze. Norocul Iugoslaviei că este țara cu cele mai multe posturi de radio și televiziune din Europa, altfel sârbii ar fi aflat cu greu ce se întâmpla în zilele de război. Acum, Ministerul Comunicațiilor avea ca prioritate repararea sau înlocuirea releelor distruse de bombe, deoarece o treime din locuitori nu putea recepționa programele RTS. Și, ceea ce considerau foarte important: în sudul provinciei Kosovo, televiziunea națională nu se vedea deloc.

Un alt domeniu în care puteam interveni la reconstrucție era cel al transporturilor feroviare. În timpul războiului, căile ferate au fost bombardate de 180 de ori, cel puțin 125 de obiective ale companiei de transport feroviar fiind lovite de bombe. Au fost distruse 18 poduri de cale ferată, 9 viaducte, 3 tunele și 38 de stații și au fost avariate grav liniile electrice și sistemele de semnalizare. Conform unui alt bilanț, în regiunea Zlatibor, în jurul orașului Uzice, au căzut peste 1.200 de proiectile. Adică, cel puțin 750 de grame de explozibil pe cap de locuitor. Pagubele provocate de bombe depășesc 2-300 de milioane de mărci germane (la care se adăugau alte 120 de milioane, din cauza distrugerilor la infrastructura urbană), fiind distruse 40 de case, 5 poduri, instalațiile Jugopetrol de la Pozega, posta din Uzice, ferma de la Peșter și centrul de recreere de pe muntele Zlatibor.

Și, deocamdată, programul de reconstrucție se limita la ceremonii. La Kraljevo, în fața rudelor și prietenilor acestora, a reprezentanților Armatei iugoslave și ai autorităților locale, preoții au oficiat o slujbă de pomenire în memoria celor 40 (cum spuneau cifrele oficiale) de militari și polițiști sârbi din oraș uciși în Kosovo. Aceasta încă era o acțiune decentă. Azi-dimineață, premierul sarb Mirko Marjanovic s-a dus la Surdulica, pentru inaugurarea lucrărilor de reconstrucție a sanatoriului bombardat în 30 mai. El a dezvelit o placă pe care erau înscrise data de astăzi și cuvintele “Începutul reconstrucției țării după agresiunea criminală a NATO”. Înainte de a pleca spre Vladicin Han și Vranje, pentru ceremonii similare, Marjanovic a spus: “Mergem mai departe. Vom reconstrui tot ce a fost distrus. Politica de pace a Iugoslaviei și a președintelui său, marele om politic Slobodan Milosevic, a învins.”

“Problema lui Milosevic va fi rezolvată, pe termen scurt, de decizia populatiei sârbe și, pe termen mediu, de decizia Tribunalului Penal International,” a declarat ministrul francez al Apărării Alain Richard la postul de radio Europe 1, dar a refuzat să ia poziție în privința îndepărtării de la putere a președintelui iugoslav. Richard este convins că “regula jocului”, care constă în răsturnarea cu forța armelor a liderilor care nu plac”, nu este bună în relațiile internaționale.

În timp ce oamenii lui Milosevic își vedeau de treabă, Opoziția continua să acționeze haotic. Vuk Draskovic cerea din nou formarea unui guvern de tranziție, care să elaboreze legile necesare organizării de alegeri democratice la toate nivelurile: “Atât timp cât SPO, cel mai mare partid de opoziție, are reprezentanți în fiecare sat, în poporul sârb se poate sădi sămânța schimbării. Îi avertizez pe Slobodan Milosevic și pe cei din guvern că Serbia se va democratiza, fie că doresc, fie că nu doresc asta. Iar dacă oricum, acest lucru se va petrece, e mai bine să se întâmple acum.”

În această vreme, Dragan Veselinov, președintele Coaliției “Vojvodina“, de Opoziție, a cerut Comisiei Europene să anuleze vizele necesare pentru ca locuitorii Vojvodinei să poată călători în Occident. “Tot locuitori ai Vojvodinei îi consider și pe cei din Zemun, Novi Beograd și Pancevo,” a precizat, stupid, Veselinov. Iar argumentul suprem pentru a-și justifica solicitarea era că Slobodan Milosevic nu a câștigat niciodată alegerile în Vojvodina, deci locuitorii provinciei sunt mai cu moț decât ceilalți sârbi: “Eliberarea Vojvodinei de povara vizelor ar accelera comerțul, pătrunderea noilor tehnologii și a capitalului străin.”

La fel de important se credea și Nebojsa Covic, președintele Alternativei Democratice (DA), un alt partid “de buzunar”, care a anunțat astăzi că a ieșit din Uniunea pentru Schimbare. “În ultimele 3 luni, interesele partidului nostru nu au fost îndeplinite în cadrul acestei alianțe,” și-a justificat Covic gestul. “Suntem în continuare încrezători în scopul nostru comun de schimbare a sistemului economic și politic, care se poate face doar prin schimbarea actualului guvern. Rămânem, oricum, deschiși la dialog și gata, în măsura posibilităților, să contribuim la unirea și întărirea forțelor de Opoziție.” Ciudată opțiune pentru unire!

Nici radicalii nu stăteau deoparte în aceste zile. Astăzi, cereau reformarea urgentă a sistemului politic din țară și pedepse aspre împotriva celor care dețin monopolul unor activități economice. Văzându-se înlăturați de la tortul puterii, liderii SRS s-au gândit să solicite liberalizarea sistemului economic, revitalizarea sistemului comercial și legi care să protejeze investițiile străine. Nu era greu de înțeles de ce. Printre măsurile considerate de radicali cele mai importante erau cele de privatizare a complexelor agro-industriale. Vojislav Seselj, președintele SRS, a explicat că reprezentanții din guvern ai partidului său au rămas pe funcții, deși inițial demisionaseră, deoarece Parlamentul încă nu a numit alți miniștri, și nu din cauza decretului președintelui sârb Milan Milutinovic. “În acest moment, dezbatem în conducerea partidului dacă ne retragem sau nu din politică,” a declarat, patetic, Seselj.  “SPS și JUL insistă să rămânem în guvern. Deși ne sunt rivale, nu au altă alternativă. De SPO fug toți, ca de dracu’.”

Alte partide își continuau protestele împotriva măsurilor represive ale regimului. Slobodan Vuksanovic, vicepreședintele Partidului Democrat (DS), a cerut eliberarea imediata a lui Svetozar Fisic, liderul refugiaților din Kosovo care protestaseră zilele trecute în Belgrad. “Fisic a fost printre ultimii sârbi care au părăsit Prizren-ul, după ce a luptat atâta timp, ca militar, pentru apărarea provinciei,” a declarat Vuksanovic. “Cât timp sute de mii de sârbi din Krajna, Bosnia și Kosovo au ajuns refugiați din cauza politicii dezastruoase a lui Milosevic, este un cinism fără margini să condamni pe cineva pentru că le apără drepturile.”

La Cacak, în ciuda interdicțiilor impuse de Poliție, s-au adunat deja peste 10.000 de semnături pe o petiție care cerea stoparea represiunii împotriva primarului Velimir Ilic și redeschiderea postului local de televiziune. Pentru că polițiștii nu îi mai lăsau să se adune în piețe, oamenii strângeau semnături la sediile partidului Noua Democrație, în cafenele, restaurante și magazine, fiind hotărâți să nu se dea bătuți.

În alt colț al țării, la Niș, șeful Poliției l-a avertizat pe primarul Branislav Jovanovic să nu-i mai denigreze pe polițiști. Acesta declarase ziarului local că nimeni nu crede în cifrele comunicate de oficialități despre morții din războiul care tocmai se terminase. “Niciodată, Ministerul de Interne nu a ascuns numărul victimelor din rândul polițiștilor,” a replicat colonelul Zdravko Skakavac. “Toți cei 9 polițiști din Niș care au pierit în Kosovo sunt eroi curajoși, care și-au jertfit, pentru apărarea patriei, tot ce au avut mai scump: viața lor.”

În vârtejul acestor confruntări politice, am aflat că peste 1 milion de pensionari sârbi suferă de foame și supraviețuiesc din cerșit sau vânzându-și lucrurile. Mai mult de jumătate dintre ei au pensii de 4-500 de dinari pe lună, iar 10 % chiar mai mici. Milan Djuric, liderul Sindicatului independent al pensionarilor, a anunțat că va organiza, pe 1 iulie, un miting de protest în centrul Belgradului, deoarece guvernul a respins inițiativa lui, de a distribui pensionarilor cupoane, cu care aceștia să-și acopere cheltuielile locative.

“Atacurile aeriene ale NATO împotriva Iugoslaviei au provocat un grav dezastru umanitar. Ar fi normal ca țările NATO să înceapă reconstrucția întregii regiuni a Balcanilor, inclusiv a Iugoslaviei,” a afirmat la Beijing purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez al Afacerilor Externe, Zhang Qiyue. “China se opune excluderii Iugoslaviei din proiectele de reconstrucție și – în plus – legăturii stabilite între reconstrucție și persoana care se află la putere la Belgrad.”

Când am plecat spre hotel, să mă pregătesc pentru Știrile ProTV de la ora 19:30, am văzut o grămadă de polițiști adunați în jurul terasei unui bar, la câțiva pași de clădirea Operei, în plin centrul orașului. Un automobil BMW era proptit într-un stâlp, iar mesele și scaunele zăceau răsturnate, lângă o baltă de sânge. Oamenii povesteau că șoferul BMW-ului s-a apropiat, încet, de bar, a scos un pistol și a început să tragă asupra unor tineri de la o masă, rănindu-l grav pe unul dintre ei. A urmat un schimb de focuri și șoferul a intrat cu mașina în stâlp. Culmea! Profitând de panica generală, a reușit să dispară. Era una din obișnuitele răfuieli mafiote, care nu se terminau niciodată în Belgrad.

Cu câteva seri în urmă, într-un bar de lângă hotelul nostru, după ora închiderii, intrase un alt necunoscut care, fără să scoată o vorbă, s-a dus la barman și i-a tras 3 gloanțe în cap. Nimeni nu a reușit să-i zărească fața și asasinul s-a făcut nevăzut. Clienții obișnuiți ai localului ne-au povestit că barmanul intrase într-o rețea de traficanți de droguri și – probabil – și-a înșelat partenerii. Polițiștii s-au învârtit o vreme în zonă, dar nu au reușit să afle mare lucru. Noi eram bucuroși că nu călcasem niciodată în acel bar, pentru că ni s-a părut că era prea multă lume dubioasă înăuntru. Altfel, ne-am fi trezit interogați de Poliție și asta ne-ar mai fi lipsit.

Când am ajuns la hotel, am rămas puțin în bar, cu Mile și ceilalți colegi. Zâmbind pe sub mustață, Mile mi-a spus: “Vezi că te caută o gagică!” Până să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit față în față cu Lia Lucia Epure, o ziaristă din Timișoara care acum lucra pentru TVR. “Vai! Ce mă bucur că te văd! Te-am urmărit cu sufletul la gură tot războiul și m-am rugat să nu ți se întâmple ceva!” mi-a spus Lia, în timp ce mă îmbrățișa și mă pupa pe ambii obraji. Am rămas fără replică, deoarece, mai ales în ultima vreme, Lia fusese foarte supărată pe mine, din cauza procurorului Constanța Cârstea, pe care ea o transformase într-un erou al luptei anti-corupție din România, iar eu am susținut, de la început, că întreaga poveste era un bluf. Lia era însoțită de Petru Cârdu, un chipeș poet de limba română din Serbia, și venise să facă niște reportaje pentru TVR Timișoara. I-am sfătuit să-și obțină acreditare de război, ca să nu aibă probleme. După ce au plecat, Mile mi-a spus, ironic: “Nu știam că vă înțelegeți atât de bine!” Am izbucnit amândoi în râs.

Zece avioane britanice Harrier s-au întors astăzi la baza lor de la Wittering, în estul Angliei, venind de la Gioia del Colle, din Italia, după 4 luni în serviciul Operațiunii Forța Aliată, relatează AFP. Piloții avioanelor Harrier, aparate cu decolare verticală, au fost întâmpinați cu căldură de familiile lor, după o scurtă survolare a bazei. Aceste avioane au fost trimise deasupra provinciei Kosovo în 19 februarie, înaintea începerii atacurilor aeriene împotriva Iugoslaviei, și au luat parte la 850 de misiuni, pe timp de zi și de noapte. În același timp, alte 3 avioane de alimentare VC 10 s-au întors la baza de la Brize Norton, la vest de Londra.

În cameră, jucându-mă cu telecomanda, am prins Sky News, unde am văzut un reportaj vădit tendențios din Kosovo, despre înmormântarea unui tânăr albanez care ar fi fost împușcat de un lunetist sârb. Reporterul britanic spunea ca albanezul ar fi avut dovezi despre locurile unde s-ar afla mai multe gropi comune, acesta fiind motivul asasinatului. La înmormântare, sicriul a fost purtat de 6 albanezi în uniforme UCK, care au tras mai multe rafale cu pistoalele mitralieră pe care le purtau la vedere, deși se semnase acordul de demilitarizare. Reporterul de la Sky declama patetic că ura dintre sârbi și albanezi trebuie să înceteze și spunea că imamul care oficia slujba de înmormântare cerea rudelor să nu caute să răzbune moartea tânărului. Doar că sunetul reportajului nu-l lăsa pe telespectator să înțeleagă cuvintele.

A reapărut controversa despre mercenarii ruși implicați în luptele din Kosovo. “Știm că rușii au participat,” a declarat astăzi Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, la o conferință de presă. “Credem că voluntari ruși, mercenari, au participat de partea forțelor paramilitare și a celorlalte forțe sârbe. Pentagonul nu dispune de probe confirmate privind numărul de ruși implicați sau zonele în care au intervenit aceștia.” Cotidianul new-yorkez “Newsday“, ai cărui corespondenți trimiși în Kosovo au scris o grămadă de articole despre atrocitățile din provincie, majoritatea dovedite, ulterior, pure invenții, anunțase că în jur de 60 de voluntari ruși au participat la uciderea a sute de albanezi din Kosovo și la distrugerea unor sate, în jurul orașului Prizren. “Newsday” afirma că mercenarii ruși, care nu erau militari activi și acționau reuniți într-o unitate din forțele speciale ale Ministerului sârb al Afacerilor Externe, au participat la purificarea etnică în cel puțin 7 sate din jurul localității Orahovac: Velika Krusa, Pirane, Samodraza, Korisa, Bela Crkva, Pusto Selo și Drenovac. Ziariștii pretindeau că ar avea informațiile de la albanezi și de la cineva care lucra pentru serviciile de securitate sârbești. Lucru greu de crezut, din două motive: în Kosovo, unde se aflau cei doi ziariști de la “Newsday”, nu prea găseai securiști sârbi și – chiar dacă i-ar fi găsit – aceștia nici n-ar fi stat de vorbă cu un ziarist american, cu atât mai puțin să le dezvăluie vreun secret.

“Rusia a jucat un rol cheie în oprirea ostilităților din Balcani,” a afirmat secretarul general al ONU Kofi Annan. “Acțiunile Moscovei au permis votarea rezoluției Consiliului de Securitate referitoare la Kosovo. Lumea le este recunoscătoare lui Boris Elțîn, lui Viktor Cernomîrdin și lui Igor Ivanov pentru rolul pe care l-au jucat în procesul de reglementare a conflictului.”

Înainte de a coborî din cameră, am aflat că sârbii încercau marea cu degetul, testând vigilența forțelor de menținere a păcii. KFOR a transmis Belgradului un protest, deoarece azi-noapte, 5 tancuri sârbești au intrat în zona de securitate dintre Kosovo și Serbia. Imediat ce au primit protestul, sârbii și-au retras tancurile, însă NATO a avertizat Armata iugoslavă să nu mai facă manevre în zona de securitate, cu o lățime de 5 kilometri, care fusese stabilită prin acordul de la Kumanovo.

Am plecat în oraș, să mâncăm pe Skadarlija. Și nu ne-a părut rău. Nea Nelu și cu Fane Anghel erau uimiți că în Serbia se mai găsea mâncare, deoarece auziseră că murim de foame și mă sunaseră, înainte de a veni, să mă întrebe dacă n-ar trebui să aducă cu ei niște conserve. Când ne-am întors și am trecut pe lângă “Plavi jahac“, barul muntenegrenilor de lângă hotelul nostru, înăuntru era chef. “Hai și noi!” le-am spus celorlalți, însă Mile, care știa că sârbii pot deveni foarte violenți la beție, era de părere să renunțăm. Totuși, am intrat să văd ce se întâmplă. Când m-au văzut, muntenegrenii mi-au arătat singura masă goală, invitându-ne să rămânem. I-am chemat și pe ceilalți și, după câteva minute, ne-am dat seama că petrecerea era în cinstea unor tineri aflați în permisie, proaspăt întorși din Kosovo, unde au stat tot războiul. Ne-am bucurat că am rămas. A fost fantastic. Unul dintre ei avea o chitară și nu l-au lăsat să plece, până când n-au epuizat toate hiturile marilor formații rock sârbești. Am stat în bar până foarte târziu și am cântat împreună cu ei. Nu ne puteam abține. Degajau atâta forță și bucurie de viață încât te copleșeau. Înainte de a pleca, au cântat pentru noi un vechi cântec de luptă sârbesc. A fost o seară de neuitat.

target: compromisul de la Helsinki și acceptarea Rusiei în KFOR

by

18 iunie 1999

“În week-end-ul ăsta nu vor circula autobuzele! O să fie tot mai greu.” Acestea sunt cuvintele cu care ne-a întâmpinat Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, la cafeaua de dimineață. Tocmai mâncasem o omletă. Problema nu apăruse din cauza Primăriei, care avea bani să cumpere carburanți, ci a guvernului, care nu mai avea de unde să o aprovizioneze. Cantitatea livrată abia dacă putea să acopere necesarul pentru funcționarea sistemului de alimentare cu apă și mașinile Salubrității. Adevărul era că încă mai exista motorină pentru agricultură și poate că s-ar fi găsit și pentrul transportul in comun, însă regimul de la Belgrad descoperise un nou instrument cu care șicana Opoziția. Primăria era condusă de partidul lui Vuk Draskovic și pentru problemele din transport, lumea îl injura pe primarul Mihajlovic. În plus, era un subtil avertisment către populație. În acest fel, liderii SPS demonstrau susținătorilor Opoziției că nu ajunge să câștige mici felii din tortul Puterii, atât timp cât frâiele erau în mâinile altcuiva. Reacția conducerii Primăriei era slabă, deocamdată, mulțumindu-se să facă apel la Guvern să le permită achiziționarea de carburanți de pe piața liberă, nu doar din sistemul de stat.

Oricum, m-am mirat suficient că au reușit să repare rapid sistemul de aprovizionare cu apă. Astăzi, rezerva Belgradului a atins 85 % din capacitatea normală, ceea ce anula orice problema. Primăria a anunțat că va începe deratizarea și dezinsecția, iar în câteva zile vom scăpa de țânțari, pentru că vor putea fi pulverizate substanțe chimice din avion. Când mă gândeam că la noi, ne luptăm în fiecare vară cu țânțarii, fără ca vreunui primar să-i pese, mă umfla râsul amintindu-mi că, spre finalul războiului, edilii orașelor iugoslave își cereau scuze locuitorilor că nu puteau ridica avioane, să facă dezinsecția la timp.

Pentru a da încă un semnal sârbilor că reconstrucția a început, s-a anunțat și organizarea unei licitații pentru refacerea clădirii Guvernului, greu avariată de bombe, după proiectul lui Nikolai Krasnov, arhitectul care a ridicat-o. Autoritățile își demonstrau și grija pentru provincia Kosovo, pentru a arăta că încă mai aparține Serbiei. Ministrul Industriei, avertiza azi că Priștina va rămâne fără curent și apă, dacă trupele KFOR nu vor asigura securitatea lucrătorilor companiei de electricitate EPS. Erau necesare lucrări de reparații la instalațiile de la Belacevac și Dobro Selo, la termocentralele Kosovo A și Kosovo B și la liniile de înaltă tensiune, însă toate se aflau în zonele în care UCK își făcea de cap. Se spunea că Serbia are capacitatea de a livra energie electrică tuturor consumatorilor din Kosovo, însă instalațiile trebuie reparate. Încă un mic instrument de presiune.

Inițiativa sindicaliștilor de la FIAT nu a trecut neobservată și ziarele și-au făcut datoria, continuând să sugereze că uzinele italiene ar putea deveni partener pentru fabrica de automobile “Zastava” din Kragujevac. Începeam să cred că, în intermedierea afacerii, politicienii de la Putere au fost mână în mână cu cei din Opoziție, pentru că ideea cu FIAT prea era indusă din toate părțile. Lucrurile nu stăteau la fel în turism. Principala zona turistică era superbul litoral al Adriaticii, aflat în Muntenegru. Aici erau prognozate pierderi de 100 de milioane de mărci în acest an, deoarece nu se putea conta nici măcar pe 20 % din turiștii de anul trecut. Velibor Zolak, directorul agenției de turism a Muntenegrului, îi prevenea pe sârbi că, atât timp cât hotelurile muntenegrene plătesc curentul în valută, îi va considera pe sârbi turiști străini, percepându-le tarife ca atare. În Iugoslavia era menținut dublul regim turistic, cu tarife diferențiate pentru sârbi, față de străini.

Washingtonul a cerut în mod oficial, cetățenilor sârbi din Kosovo să nu părăsească provincia și să aibă încredere în KFOR, informează AFP. Apelul a fost lansat de purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, James Foley, care a afirmat că “NATO și KFOR sunt hotărâte să creeze în Kosovo un climat de securitate, care să fie la fel de benefic pentru fiecare dintre comunitățile care trăiesc acolo”.

Patriarhul Pavle obținuse ieri de la generalul Michael Jackson promisiuni ferme că militarii KFOR vor proteja așezările și bisericile sârbilor, vizate în mod special de separatiștii albanezi, care vedeau în ele un simbol al culturii celor pe care îi urau pentru greșelile conducătorilor lor. Secretarul general al NATO Javier Solana promitea că, în maximum 4 luni, UCK nu va mai deține nici o armă. Hashim Thaqi, liderul UCK, îi ruga pe sârbi să revină la casele lor, pentru că nu au de ce să se teamă. Apeluri zadarnice, pentru că exodul continua. 15.000 de oameni plecaseră din regiunea Dragas, anunța un ziar, adăugând că sediul Poliției sârbe din localitate a devenit cartier general al UCK. Refugiații povesteau că terasele din piața centrală a orașului erau pline de luptători UCK, cu armele la vedere, iar incidentele continuau.

Pe de o parte, se anunța că germanii din KFOR le-au pus în vedere separatiștilor albanezi să nu mai poarte arme, anunțându-l pe Ekrem Rexha, cel ce își spunea “comandantul Drini“, că vor dezarma orice luptător UCK care va umbla înarmat pe străzile Prizren-ului. Pe de alta, un băiat de 16 ani a fost ucis în timpul unui atac lansat de UCK împotriva unui convoi de refugiați sârbi care se întorcea în Kosovo venind din Muntenegru. Erau vreo 50 de sârbi din Pec, care nu au vrut să țină cont de avertismentele polițiștilor muntenegreni și au căzut într-o ambuscadă organizată de UCK lângă satul Savine Vode, la 5 kilometri de granița cu Muntenegru. Sârbii aveau și ei arme și au tras împotriva atacatorilor, omorând doi dintre ei.

Germanii din KFOR și-au luat treaba în serios și au intrat peste luptătorii UCK care ocupaseră sediile Poliției și Primăriei din Prizren. Cu această ocazie, au eliberat 15 persoane “arestate” de albanezi și au confiscat o rachetă, 50 de pistoale mitraliera Kalașnikov, cartușe, pistoale și muniție. În clădire, germanii au găsit cadavrul unui bărbat de 70 de ani, legat cu lanțuri de un scaun și omorât în bătaie. Încă de marți, de când au venit, luptătorii UCK au început să percheziționeze case și să îi “aresteze” pe sârbi sau pe țigani, acuzați că ar fi colaborat cu sârbii. Incidentul i-a iritat pe disciplinații militari germani, care le-au pus încă o dată în vedere albanezilor că nimeni nu mai are voie să umble înarmat prin oraș.

La Priștina, trupele KFOR au adunat până acum 200 de automate și 172 de pistoale. La Srbica, însă, luptătorii UCK au năvălit cu mașinile pe străzi și au început să tragă rafale de mitralieră, pentru a-i teroriza pe localnici. Militarii francezi din Kosovska Mitrovica au trimis rapid câteva blindate și tancuri, cerându-le albanezilor să-și predea armele. Informația o aflasem prin Internet, de pe “mIRC“. Sârbul care o anunțase spunea că, în jurul prânzului, militarii KFOR și luptătorii UCK stăteau față în față și negociau aprins dezarmarea.

Pe de o parte, Guvernul iugoslav a deschis azi la Priștina un birou al Comitetului pentru Cooperare cu KFOR, condus de Stanimir Vukicevic, reprezentant al Ministerului de Externe. Comitetul fusese creat pe 11 iunie, de Guvernul iugoslav, la conducerea acestuia fiind numit Nebojsa Vujovic, adjunctul ministrului federal de Externe. Pe de alta, un sârb a fost împușcat lângă sediul Poliției din Priștina și dus în stare gravă la spital de militarii KFOR. Mai târziu, un grănicer iugoslav a fost rănit de tiruri de armă provenind dinspre teritoriul Albaniei, la postul de frontieră muntenegrean de la Bozaj.

La Zegra, pușcașii marini americani au dezarmat 200 de albanezi, iar la Gnjilane – alți 116. După ce au fost sechestrați 3 zile, frații Boban și Slavisa Krstic din Priștina, răpiți de albanezi, au reușit să scape și se ascundeau la niște prieteni. La Kojlovica, un albanez, însoțit de cei 3 fii ai săi, a intrat în curtea lui Dragan Jovanovic, pe care l-a omorât, gloanțele rănind-o grav și pe mama sârbului, care încercase să-și apere fiul cu propriul trup. La Vucitrn, sârbii rezistau în fața asediului declanșat de albanezi încă de aseară, iar trupele KFOR întârziau intervenția, deși fuseseră anunțate. În satul Janjevo, albanezii cuceriseră sediul Poliției și nu se știa nimic despre familia lui Josip Ivanovic, care locuia alături. Nici despre Djakelj Djukaj, șeful organizației din Pec a partidului Stânga Iugoslavă (JUL), nu se mai știa nimic după ce fusese răpit de UCK.

După prânz, nu mi-au mai venit din Kosovo decât vești proaste. Azi-noapte, pe la ora 3:00, în fața cartierului KFOR din capitala Macedoniei, Skopje, explodase o bombă ce fusese amplasată sub o furgonetă din parcare. Atentatul nu a fost revendicat de nimeni, însă nici nu a provocat victime sau pagube materiale. Luptătorii UCK au blocat intrarea în spitalul din Priștina și nu au mai lăsat pe nimeni să intre sau să iasă din cladire. În jurul spitalului, s-au adunat câteva zeci de medici albanezi, care cereau cu vehemență să fie lăsați să acorde asistență medicală bolnavilor. Trupele KFOR chemate la fața locului nu înțelegeau ce se întâmplă și nu știau cum să acționeze. Membrii UCK veniseră să-i oprească pe puținii medici sârbi care mai rămăseseră la Priștina să mai aibă acces în spital, spunând că au destui medici albanezi. Aceștia, la rândul lor, nu doreau să se despartă de colegii lor sârbi, alături de care îngrijiseră atâți răniți și bolnavi în timpul bombardamentelor.

Militarii francezi din KFOR au intervenit pentru a-i scoate din mănăstirea Devic pe luptătorii separatiști care o ocupaseră de câteva zile. Când i-au văzut venind, albanezii au început să scandeze “NATO! NATO!” și s-au retras. În mănăstire mai rămăseseră 9 călugărițe și un călugăr. Maica Anastasija, stareța mănăstirii, a povestit că duminică dimineață, 30 de albanezi înarmați, purtând uniformele UCK, au năvălit și s-au instalat aici, terorizându-le și vandalizând lăcașul. Deși existau zvonuri că una dintre călugărițe – cea mai tânără – ar fi fost violată, stareța a negat, spunând că doar au fost amenințate și terorizate.

“Au spus că vor șterge toate semnele prezenței noastre,” a povestit călugărul aflat la Devic. “Nimeni nu a fost bătut, doar au tras cu mitralierele pe deasupra capetelor noastre.” Albanezii au spart geamurile care protejau icoanele, iar pe una din ele au gravat semnul UCK. Picturile murale – foarte vechi și conservate cu grijă, mănăstirea datând din secolul al XV-lea – au fost zgâriate și acoperite cu grafitti, iar piatra funerară a Sfântului Ioanichie, aflată într-una dintre capele, a fost sfărâmată. Au fost distruse lustrele, cădelnițele, diademele și crucile de argint, iar banii măicuțelor, două mașini și patru tractoare au fost furate. Azi-dimineață, protejați de forțele speciale norvegiene, arhiepiscopul de Pec și mai mulți preoți sârbi au venit să vadă ce s-a întâmplat și au plecat îndurerați, fără să facă nici o declarație.

Haosul din regiune își punea amprenta și pe situația din taberele de refugiați albanezi, care se goleau pe măsură ce oamenii se întorceau la casele lor. Profitând că atenția tuturor era îndreptată spre Kosovo, un grup de 20 de albanezi înarmați au încercat, în două rânduri, să jefuiască tabăra de la Kukes, în timpul atacului fiind rănit un paznic. “Sătenii au invadat tabăra prima oară în cursul nopții de miercuri spre joi, apoi, a doua oară, joi după-amiaza,” a declarat Anita Kwok, purtător de cuvânt al organizației umanitare “Medecins sans frontieres“. Ea a spus ca ambele tentative de atac au eșuat, iar Poliția îi urmărește pe făptași. “Am început să transferăm refugiații într-o altă tabăra, unde le putem asigura mai bine securitatea.” La Kukes au mai rămas 2.000 de refugiați albanezi, majoritatea intenționând să se întoarcă în Kosovo cât mai curând.

Orasul Urosevac este pustiu. Circa 20.000 de sârbi și-au părăsit locuințele, refugiindu-se în Serbia de teama UCK. “Ieri, odată cu sosirea americanilor, în Urosevac au intrat și luptătorii UCK, aceștia instalându-se imediat în sediile Primăriei și Poliției,” a povestit Miroslav Cemerikic, unul dintre refugiați. “Au mai rămas doar câțiva bătrâni, care nu au vrut în ruptul capului să-și părăsească gospodariile.” Cemerikic a spus că luptătorii UCK au atacat convoaiele de refugiați sârbi, răpind 50 de bărbați.

Soren Jessen-Petersen, adjunct al Înaltului comisar ONU pentru refugiați, a declarat că, în ultimele 3-4 zile, în Kosovo s-au întors peste 50.000 de refugiați albanezi, însă au plecat tot atâția sârbi. El speră că venirea patriarhului Pavle la Pec să oprească exodul sârbilor și că 90 % dintre albanezii din taberele de refugiați vor reveni la casele lor înainte de căderea iernii. “Nu există nici un motiv ca sârbii care nu au fost implicați în comiterea de fărădelegi să plece din Kosovo,” a încercat Petersen să explice. “Dimpotrivă, știm că mulți dintre ei i-au ajutat pe albanezi să se ascundă din fața forțelor paramilitare sârbe.” Știa el, dar acum, cine mai avea vreme să-i aleagă pe sârbii buni de cei răi? Cuprinși de euforia victoriei, luptătorii UCK simțeau nevoia să plătească anii de umilințe si de teroare la care fuseseră supuși.

Patriarhul Pavle a fost întâmpinat cu bucurie de sârbii rămași la Pec. Adresându-se militarilor din KFOR, Pavle le-a explicat: “Mitropolitul Amfilohije a spus că Patriarhia din Pec este Westminster-ul sârbilor, Notre Dame-ul sârbilor, Ierusalimul sârbilor. Dacă nu dezarmați UCK și îi lăsați să ne terorizeze, nici aici nu va mai rămâne vreun sârb.” La Pec mai erau câțiva călugări, doi preoți și cam 100 de localnici. La mănăstirea Decani mai erau 22 de călugări și 17 săteni, iar la mănăstirea Gracanica – episcopul Artemije și monahii de la Prizren.

Consiliul ambasadorilor al NATO a mandatat KFOR să acorde asistență anchetatorilor TPI aflați în provincie, a declarat procurorul Louise Arbour, citat de AFP. “Consiliul a acordat o susținere explicită activităților Tribunalului,” a explicat Arbour la sediul NATO din Bruxelles. Ea a precizat, totodată, că 10 anchetatori ai TPI se află deja în Kosovo și că noi echipe din Marea Britanie, Statele Unite, Canada și Franța urmează să sosească în zilele următoare.

Viața politică din Serbia îmi dădea senzația de improvizație și dezorganizare. Din când în când, câte un politician mai avea o zvâcnire de realism, cum s-a întâmplat astăzi cu Zoran Djindjic, președintele Partidului Democrat. Acesta a participat la Viena la o conferință numită “Cealaltă Iugoslavie“, unde a spus că atacurile aeriene ale Alianței Nord-Atlantice împotriva Iugoslaviei au complicat lupta politică. “Înainte de război, Milosevic era deja destabilizat. Dacă războiul nu ar fi avut loc, pariez că Milosevic ar fi fost înlăturat până în anul 2000. Acum va fi ceva mai complicat,” a explicat el. “Mă aștept ca, în această toamnă, să existe revendicări sociale și economice, revendicări legitime.” Djindjic a atras atenția că popularitatea lui Milosevic nu a crescut în urma războiului, ci este doar o aparență creată cu ajutorul mass-mediei din Serbia, atent supravegheată și manipulată de președintele iugoslav. “Trebuie să găsim mijloacele de a schimba peisajul mediatic din Serbia, pentru că – în caz contrar – viitoarele alegeri se vor desfășura la fel ca în anii trecuți, adică trucate și manipulate.”

Liderul SPO Vuk Draskovic și-a continuat turneul prin țară, sperând să-i convingă pe sârbi că merită să-i ia locul lui Slobodan Milosevic. Am văzut imagini de la vizita sa la Niș. Desigur, doar la Studio B. Draskovic a mers pe jos pe străzi către teatrul din centrul orașului, unde era așteptat de susținătorii săi. Oamenii se opreau pe stradă și l-au aplaudat frenetic când a îmbrățișat câțiva soldați sârbi, întâlniți “întâmplător” pe drum. În sala mare a teatrului din Niș, Vuk Draskovic a cerut încă o dată organizarea de alegeri libere și a adus acuzații dure la adresa liderilor radicali, vechii săi dușmani. “Nu poate exista reconstrucție fără o schimbare politică,” a afirmat el. “Trebuie să dăm un semnal Occidentului, să-i spunem: “Priviți! Aceasta belea pleacă de pe capul nostru!” și – în 5 ani – Serbia va deveni o Elveție a Balcanilor. Nu se poate reconstrui țara fără bani și nu vor veni bani, fără schimbări democratice. Dacă vom încerca să construim ce a dărâmat NATO doar cu lozinci, drapele și cântece patriotice, vom avea nevoie de 30 de ani!”

Ceilalți actori de pe scena politică au ieșit și ei, puțin, la rampă. În numele Partidului Democrat, vicepreședintele Slobodan Vuksanovic a cerut din nou tuturor formațiunilor din Opoziție să se unească. Liderul partidului Noua Democrație Svetozar Krstic considera că, până la organizarea de alegeri anticipate, țara ar trebui condusă de un guvern de tehnocrați. Coaliția Sumadija a anunțat la Kragujevac că a strâns deja câteva sute de semnături pe o petiție în care se cere demisia lui Slobodan Milosevic. Partidul Democrat din Serbia acuza Uniunea Europeană pentru menținerea nejustificată a sancțiunilor împotriva Iugoslaviei, care nu servesc decât regimului Milosevic, pentru că poate arăta cu degetul către un Occident nemilos, ce dorește nimicirea definitivă a sârbilor.

În acest timp, Slobodan Milosevic îl primea la palatul prezidențial pe celebrul muzician grec Mikis Theodorakis, mulțumindu-i pentru susținerea acordată Iugoslaviei în timpul războiului. Președintele iugoslav nu era prea îngrijorat de inițiativele oponenților săi. Știa cum să oprească mediatizarea acestora. La Cacak, de exemplu, Consiliul local se zbătea fără șanse ca Ministerul federal al Informațiilor să legalizeze dreptul postului local de radio Joker să utilizeze frecvența pe care a folosit-o în timpul războiului. Frecvența pe care acesta funcționase fusese preluată de RTS în 23 aprilie, o săptămână mai târziu, Consiliul local autorizând radioul să funcționeze pe alta. Atunci, Joker servea intereselor lui Milosevic. Acum, însă, nu mai era nevoie de el și ministerul amenința că-i va opri emisia.

“Am ajuns la un acord în termenii ceruți de NATO și Rusia,” a declarat William Cohen, care a semnat documentul în această seară, la Helsinki, împreună cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov, relatează AFP. “Forțele rusești vor rămâne sub controlul național rusesc și vor avea un reprezentant în cadrul comandamentului KFOR,” a precizat Ivanov. Mareșalul Igor Sergheev, ministrul rus al Apărării, a declarat, la rândul său: “Am găsit o soluție alternativă pentru sectorul nostru, care ne permite să participăm din plin la procesul de pace, păstrând controlul trupelor noastre. Suntem mulțumiți de această soluție.” Precizând termenii compromisului, William Cohen a explicat: “Trupele rusești se vor afla sub controlul tactic al KFOR și sub control operațional rusesc“. Potrivit Itar-Tass, rezultatul acestor negocieri a fost posibil datorită noilor dispoziții date miniștrilor săi de către Boris Elțîn.

Așteptam cu toții rezultatul negocierilor de la Helsinki, însă acesta a venit prea târziu pentru ca eu să pot aduna reacțiile sârbilor, ca să le povestesc la Știrile ProTV de la 19:30. Am transmis doar detalii despre ziua care a trecut, dar am rămas atent să aflu ce s-a întâmplat acolo. Ceva mai devreme, Javier Solana se declarase optimist în privința negocierilor, care plecau de la premisa că ambele părți doreau ca Rusia să facă parte din KFOR.

Pentru a-și putea asigura participarea la KFOR, Rusia a trebuit să cedeze în mai multe puncte majore și acordul încheiat părea mai favorabil Alianței Nord-Atlantice. Până la urmă, după ce negocierile au bătut pasul pe loc 3 zile, tocmai din această cauză, rușii au abandonat pretenția de a avea un sector operațional independent în Kosovo. Trupele rusești vor fi repartizate în 3 din cele 5 sectoare stabilite de NATO în Kosovo: american (estul provinciei), francez (nord) și german (sud). Așa cum bănuiau și sârbii, fără să creadă în promisiunile lui Milosevic și ale Moscovei, prezența rușilor în Kosovo nu va fi decât una simbolică. De la cei 10.000 de soldați pe care se lăudau că îi vor trimite în provincie, în acord nu se mai menționa decât de un contingent rusesc de 3.600 de oameni.

Cea de-a treia pretenție crucială a rușilor, privind comanda trupelor din Kosovo, a fost rezolvată printr-o singură propoziție: “Trupele rusești se vor afla sub controlul tactic al KFOR și sub control operațional rus.” Adică, rușii își vor comanda soldații, însă ordinele vor veni de la comandamentul general al KFOR, controlat de NATO, deși aici au fost cooptați și oficiali ruși. Târgul a fost făcut rapid, la ordinul lui Boris Elțîn, care avea nevoie de el, ca atu în discuțiile de duminică cu Bill Clinton, de la încheierea summit-ului G-8 de la Koln, pentru a mai cere sprijin financiar pentru economia în agonie a Rusiei.

“Militarii ruși nu sunt deloc satisfăcuți de acordurile încheiate la Helsinki,” avea să scrie cotidianul moscovit “Sevodnia” în numărul său de mâine. “Aceste acorduri prevăd crearea unui stat major unificat al KFOR, în care NATO să joace un rol de primă mână. S-a promis Rusiei că, în acest comandament unificat, vor fi incluși mai mulți ofiteri ruși. Încă nu putem să ne dăm seama care vor fi prerogativele concrete ale reprezentanților ruși în statul major al KFOR și nici cine va da ordine militarilor ruși.”

Nemulțumirea era justificată. Acordul revitaliza Consiliul comun NATO-Rusia, care dădea dreptul rușilor să supravegheze – fără veto – acțiunile NATO. Rusia suspendase activitatea consiliului, odată cu lansarea operațiunilor NATO împotriva Iugoslaviei, iar acum, pentru Kosovo, schimburile de informații vor rămâne la nivel de consultări. Rușii vor avea un general, asistat de 10 ofițeri, la Cartierul general al NATO de la Mons, și un general și câțiva ofițeri în Cartierul general al KFOR de la Priștina. Ca desfășurări de forțe, rușii vor păstra comandamentul aeroportului Slatina, susținuți logistic de 600 de militari. Vor avea 1.500 de militari în sectorul american, 750 în cel francez și alți 750 în cel german.

Ca de obicei, vocea oficialilor de la Belgrad era agenția de presă iugoslavă Tanjug, care a anunțat că acordul de la Helsinki era mulțumitor, deoarece confirma “caracterul internațional” al forței de menținere a păcii în Kosovo. Limbajul folosit în comentariul agenției era în ton cu eforturile oficialităților de la Belgrad de a convinge populația că nu a pierdut definitiv provincia Kosovo. KFOR era denumită “forța internațională de pace sub egida Națiunilor Unite“, iar generalul Michael Jackson nu era decât “comandantul forțelor occidentale din cadrul trupelor de pace ale ONU”. Oamenii de rând nu s-au lăsat păcăliți și au înțeles că rușii i-au lăsat de izbeliște din nou. Și-au dat seama că rușii nu mai aveau forța de a ține piept NATO și ar fi acceptat orice compromis care i-ar fi scos basma curată din această poveste. Deși prezența rușilor în Kosovo era fluturată ca o încurajare pentru sârbi ca să rămână în provincie, aceștia știau că, dacă ar fi să rămână, tot la militarii NATO trebuiau să apeleze pentru protecție.

Vicepreședintele PNR Virgil Măgureanu a declarat în cadrul unei conferințe de presă la Cluj că partidul său nu este de acord cu decizia actualei Puteri de a-l declara pe Slobodan Milosevic și pe apropiații acestuia persoane indezirabile în România, transmite corespondentul Mediafax. Măgureanu a afirmat că nimeni nu a solicitat opinia Executivului din România referitoare la Milosevic, motiv pentru care Puterea nu trebuia să se pronunțe asupra acestei probleme. “Atitudinea denotă obediență și lacheism,” aprecia Măgureanu, subliniind că partidul pe care îl conduce va păstra relațiile de bună vecinătate cu țările din apropierea României.

Seara, m-a sunat Sergiu Toader, directorul Știrilor ProTV, să afle dacă totul e în regulă cu mine și m-a anunțat că mi-a trimis niște bani prin Ambasada României. M-a rugat să-i confirm câteva detalii pe care le aflase despre viața Mirei Markovic, nevasta lui Milosevic. Ca de obicei, serviciile secrete înclinau să atribuie comportamentul soților Milosevic unor tare din copilărie și răspândeau tot felul de zvonuri, preluate de anumiți ziariști. Zvonuri care trebuiau verificate, pentru că, uneori, aveau un sâmbure de adevăr. L-a întrebat pe Nelu Madjinca și acesta mi-a povestit că, într-adevăr, viața Mirei Markovic a fost foarte marcată de moartea dramatică a mamei sale. Aceasta se îndrăgostise de un partizan, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și, când a rămas însărcinată, a coborât din munți la Pozarevac, să nască. După ce a adus-o pe lume, mama Mirei a fost torturată de nemți și apoi executată de partizanii sârbi, pentru trădare. Fata a fost crescută la o mănăstire. Nelu îmi spunea că mama Mirei Markovic ar fi fost de origine română. Cu certitudine, moartea mamei sale a marcat-o foarte tare pe viitoarea soție a președintelui iugoslav, ea revenind adesea asupra acestui subiect, într-un jurnal pe care l-a publicat la o editură din Belgrad.

Sergiu insista să găsească o soluție pentru a face transmisii live, cu imagini, de la Belgrad. I-am explicat încă o dată că nimeni nu risca să o facă pentru mine, care nu mai aveam acreditare de la Centrul militar de presă, atâta vreme cât mai este în vigoare starea de război. Sergiu începuse să mă îngrijoreze, de când apăruseră criticile la adresa ProTV, pe motiv că nu exploatează suficient imaginea mea, când atâta lume îmi aprecia transmisiile. Îl înțelegeam și îl aprobam, doar că mă deranja că era vorba de mine și mă îngrozea ideea de a deveni o “vedetă ProTV“. Mi-a spus că ar fi dorit să-mi trimită un cameraman la Belgrad, să mă filmeze peste tot pe unde mi-am petrecut nopțile și zilele în acest război, încercând să reedităm tot ce se întâmplase atunci. Singura problemă era că, pentru a veni cu camera video în Iugoslavia, echipa ProTV avea nevoie de viză de intrare în țară. O aberație inventată de autoritățile de la Belgrad pentru jurnaliști, deoarece nici un cetățean român nu avea nevoie de viză pentru a intra în Iugoslavia. În timp ce vorbeam, Mile Cărpenișan mi-a făcut cu ochiul și a ridicat două degete. M-am prins imediat ce voia să zică. I-am spus lui Sergiu să trimită echipa, pentru că voi aranja eu intrarea lor în țară, însă nu-i pot explica la telefon cum voi face. A râs și mi-a răspuns că o va trimite, dar m-a rugat să am grijă.

Înainte de a închide telefonul, i-am povestit și lui pățaniile unui subofițer britanic, Gordon Easton, care plecase aseară de la Salonic, cu gândul de a ajunge în Kosovo. Tipul era un specialist scoțian în fotografierea de gropi comune și, după ce s-a urcat la volanul Land Rover-ului din dotare, în loc să plece spre nord, către Kosovo, a luat-o spre sud, a condus 1.000 de kilometri fără să observe nimic neobișnuit și a ajuns astăzi într-o piață din Atena, unde s-a apucat să întrebe care e drumul spre Priștina. Un echipaj al Poliției l-a condus imediat la sediu și a chemat diplomații Ambasadei Marii Britanii, care i-au dat subofițerului toate îndrumările necesare. Acesta a mulțumit polițiștilor pentru ospitalitate și s-a urcat în mașină, demarând în hohotele de râs ale ziariștilor greci, care aflaseră de incident.

target: Ahtisaari și Cernomîrdin sosesc la Belgrad, pentru a negocia acordul de pace

by

2 iunie 1999

Ne-am trezit destul de devreme și ne-am spălat tot cu apă din sticle. Sistemul energetic național era în continuare destabilizat. Se anunțaseră întreruperi de curent, atât în Belgrad, cât și în toată regiunea Vojvodinei, iar conducerea EPS făcea apeluri către cetățeni să economisească la maximum curentul electric. De aproape 48 de ore, apa la robinete lipsea cu desăvârșire, însă se spunea că, până la sfârșitul zilei, va veni. Astăzi se împlineau 70 de zile de la începutul războiului.

În timp ce stăteam cu Nelu și cu ceilalți, să ne bem cafeaua de dimineață, m-a sunat de la București Sorin Diaconescu, șeful Secției Corespondenți din ProTV. Era un tip foarte simpatic și serios, cu care m-am înțeles întotdeauna foarte bine și aveam mare încredere unul în celălalt. Mă sunase să-mi citească un articol din “Curentul” în care mă lăudau și ne-am amuzat foarte tare că, în același timp, îi critica pe cei de la ProTV, reproșându-le că, deși puteau să creeze vedete de televiziune peste noapte, cu sau fără merite, nu au fost în stare să exploateze poziția mea unică de corespondent de război la Belgrad. Articolul era scris sub pseudonim, însă cred că autorul era Domnica Macri, fosta noastră colegă, care lucra acum pentru “Curentul”.

M-am bucurat de elogiile pe care mi le-a adus, însă mă îngrijora că le reproșa colegilor mei că, în afară de o poză (și aia deformată în momentul în care a fost scanată și pusă pe ecran) și o voce, telespectatorii care mă urmăreau nu știu nimic despre mine. Îngrijorarea venea din faptul că niciodată nu mi-a plăcut publicitatea, considerând că e mult mai important să-mi fac treaba bine și telespectatorii sau cititorii mei să fie cât mai bine informați, decât să-i intoxic cu aparițiile mele pe ecran. Am preferat întotdeauna să pot merge pe stradă și să pot intra într-un loc public, fără a fi bătut la cap de tot felul de oameni, care să dorească să-mi “dezvăluie” câte o știre “senzațională”.

Temerile mi s-au confirmat curând, pentru că reacția colegilor din redacția ProTV a fost imediată și Sergiu Toader m-a sunat de foarte multe ori, rugându-mă să mă gândesc la vreo variantă în care să pot intra în direct prin satelit, cu ajutorul echipelor de televiziune străine care aveau dotarea necesară. Am fost nevoit să-i atrag atenția încă o dată că stăteam la Belgrad incognito, fără acreditare de război, și că, în mod normal, trebuia de multă vreme să mă întorc acasă. Nici o echipă de televiziune nu ar fi fost dispusă să riște expulzarea din Iugoslavia pentru a lucra cu cineva neacreditat și, oricum, erau interzise orice transmisii în direct. Chiar și cele telefonice, care erau tolerate, până când începeau să deranjeze.

Bulgaria va semna în curând un acord cu Alianța Nord-Atlantică, prin care va pune infrastructura sa la dispoziția trupelor NATO care vor participa la o eventuală misiune de menținere a păcii în Kosovo, titrează cotidianul “Sega“. Mai multe publicații bulgare au anunțat în ultimele zile că 20.000 de soldați și o cantitate impresionantă de tehnică militară aparținând NATO va tranzita, în scurt timp, teritoriul Bulgariei. O echipă de 9 ofițeri ai Alianței a sosit duminică la Sofia, pentru a discuta amănuntele acestei operațiuni. Potrivit unui document neoficial dat recent publicității, autoritățile bulgare intenționează să pună gratuit la dispoziția trupelor NATO aeroporturile, porturile, șoselele și căile ferate din țară. O oficialitate din Ministerul bulgar al Apărării susține că acordul privind tranzitarea teritoriului bulgar de trupele NATO va putea intra în vigoare doar după ce se va ajunge la un acord de pace în Kosovo.

Am ajuns la Media Center devreme, însă degeaba. Complexul în care se afla nu avea curent. Folosind o glumă aproape banalizată printre clienții permanenți ai centrului, le-am spus că plec să aduc curentul și m-am dus în piața din apropiere, pentru că îmi era poftă de niște fructe. Căpșunile costau doar 8 dinari kilogramul, adică mai puțin de o marcă germană. Mi-am cumpărat un kilogram și le-am mâncat în timp ce mă plimbam, cascând gura la tarabele pe care găseai tot ce-ți dorea inima, de la blugi la casetofoane sau pastă de dinți. La 11:13, acompaniate de un cor de blesteme, au început să sune sirenele alarmei aeriene. O jumătate de oră mai târziu, s-a auzit vuietul avioanelor și țăranii din piață se uitau chiorâș către cer, încercând să le zărească. Am auzit niște bubuituri, dar nu reușeam să-mi dau seama din ce direcție.

M-am întors pe un drum ocolitor, pe malul râului Sava, pentru că voiam să văd insula Ada Ciganlija, unde era amenajat un ștrand iubit de belgrădeni. Deși era foarte aproape de depozitele “Jugopetrol” din cartierul Cukarica și de Makis – ambele, ținte predilecte ale bombardamentelor – deși eram în plină alarmă, deși se auzeau explozii, ștrandul era plin de lume. N-am zăbovit prea mult, pentru că am zărit pe plajă niște fete ale căror forme mi-au tăiat respirația și mi-am amintit brusc că aveam foarte mult de lucru.

La 12:15, alarma a încetat și a venit curentul la Media Center. Cred că exploziile pe care le-am auzit au marcat atingerea unor obiective militare, pentru că sârbii nu au dat nici un fel de amănunte despre ele. În schimb, s-a anunțat că, între 9:55 și 10:25, Priștina a fost ținta a cel puțin 13 proiectile, care au vizat cartierul Grmija, aeroportul Slatina și releul de televiziune de la Butovacki Breg. La 11:20, au fost bombardate orașele Valjevo, Vranje și Pirot, releul de televiziune de pe Crni Vrh și o fabrică de praf de pușcă de lângă Jagodina. La 11:30, a început un atac puternic asupra fermei de la Dobricevo, în jurul căreia au explodat 10 proiectile. La 12:00, au fost bombardate releul de televiziune din Ljubovija și aeroportul Ponikve, de lângă Uzice. La 12:10, a venit rândul releului de televiziune de la Kraljevo, lovit de 3 rachete, urmat de cel de la Borca, unde au fost avariate mai multe case. La 13:25, cinci proiectile au lovit și releul de la Besna Kobila, de lângă Vranje, după care, până la 14:25, atacurile s-au concentrat asupra orașelor Pristina, Prizren și Djakovica.

La Belgrad, la 12:45, s-a auzit o bubuitură, însă era doar un avion care spărgea bariera sonică în apropiere. La 16:00, în timp ce îmi notam să fiu atent mâine, când în satul său natal, Crljenac, de lângă Pozarevac, va avea loc înmormântarea generalului Velickovic, afară sunau din nou sirenele alarmei aeriene. Avioanele nu au ajuns până la noi, concentrându-se să bombardeze ținte de pe muntele Fruska Gora: releul de la Iriski Venac, hotelul “EPS Vojvodina”, releul TV de la Srbobran și satele Curuga, Nadalja și Buhovac. Alarma a încetat la 16:39, cu puțin înainte de aterizarea la Belgrad a lui Viktor Cernomîrdin și Martti Ahtisaari, care veneau să negocieze cu Slobodan Milosevic condițiile încetării războiului.

Oficialități de la Cartierul General al NATO din Bruxelles au anuntat, în urmă cu două săptămâni, că în eventualitatea măririi efectivelor contingentului care va participa la o misiune de menținere a păcii în Kosovo, Alianța va trebui să găsească alte porturi și șosele – în afara rutei Salonic-Macedonia – pentru a pătrunde în Iugoslavia. Conducerea Alianței Nord-Atlantice negociaza, de câteva zile, cu autoritățile macedonene, dublarea efectivelor aflate pe teritoriul acestei țări, în scopul implementării unui acord de pace în Iugoslavia.

Eugen Mihăescu a venit să-l ajut să transmită încă un eseu pentru “Cotidianul“. Se numea “Senzația asta de a fi o țintă e bizară… mai ales de cum se lasă noaptea” și îl reproduc aici, pentru că exprimă foarte bine sentimentele noastre din aceste zile.

“Sirenele orașului sunaseră prelung și sinistru acum 5 ore. Liniștea sfâșiată cădea peste noi amenințătoare. Ce noapte de coșmar, infernală! De când sunt aici, niciodată n-am suferit așa, n-o s-o uit multă vreme, probabil. Sunt traumatizat. Veneau în valuri succesive. Se fofilau, atacau fără milă. Raidurile lor nu se mai terminau… Nu-i vedeam, dar îi simțeam, de ce sunt în stare criminalii ăștia! Săream în sus din pat de fiecare dată; dacă aș ști unde sunt, dar sunt invizibili. Se pare că, dacă plouă, îi vezi mai ușor, dar acum aerul e uscat și parfumat de teii înfloriți, cu crengile rupte de la ultimele bombardamente. Ți se frânge inima când te uiți la bieții arbori. Sunetul ciudat, prelung, aproape de nedescris al escadrilelor femele (ni s-a spus că sunt cele mai periculoase) îl am în urechi din nopțile precedente, când urmăream proiectilele antiaerienei sârbești fugărind ceva nevăzut. Dar acum gem sub cearșafuri, cu capul sub pernă ca să-mi protejez urechile, limita mea de suportabilitate. În a patra noapte de război, aici, este depășită. Cât va mai dura, oare? De s-ar face ziuă mai repede, să înceteze odată. Număr clipele, minutele, orele și aud prin pernă ticăitul ceasului și inima cu extrasistole din cauza cănilor de cafea îngurgitate. Timpul trece și mai greu în nopți de singurătate, în nopți de insomnie, când nu vreau să iau un somnifer. Îmi trec prin fața ochilor frânturi de viață, imagini uitate, clipe fericite, sunt din ce în ce mai angoasat. Să fie o depresie provocată de război? Nu. Antidepresive n-o să iau. Sunt periculoase. Închid geamul, aprind lumina, deși nu am voie. Nu văd nimic. Cum îi urăsc și cum i-aș privi… Vai de mine, pe cearșaf sunt urme de sânge, sunt ciuruit. Și nu am dezinfectant. Dacă și mâine noapte continuă așa, mă înarmez cu fumigene. Fir-ar mama lor de țânțari nesuferiți, ce au putut să-mi facă în noaptea asta de nesomn! Voi fi mâine toată ziua buimac… Sunet lung de sirenă, sfârșitul alarmei, se crapă de ziuă.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 2 iunie 1999.

Am râs în hohote de inspirata parabolă scrisă de domnul Mihăescu, deși, dacă o citeai atent, în afară de un umor necruțător, împrumutat, parcă, de la sârbi, conținea destulă tristețe. L-am invitat să bem o cafea pe terasa din Trg Republike, să admirăm frumusețea sârboaicelor și, pe drum, l-am întrebat dacă nu dorește să-și cumpere o locuință la Belgrad. În general, prețul apartamentelor a scăzut, de la începutul războiului, cu 20-30 %, iar în cartierul Dedinje, o vilă lângă cele ale lui Milosevic sau Arkan se vindea la jumătate de preț. Pentru că nu știai dacă, la sfârșitul războiului, nu vei constata că ai dat banii pe o grămadă de moloz.

Am discutat mult cu Eugen Mihăescu despre ultimul zvon pe care îl auzisem. Era de-a dreptul spectaculos și îl aflasem de la mai mulți ofițeri cu care apucasem să vorbesc la o bere. Cică Slobodan Milosevic ar fi decis să demisioneze din funcție, pentru a pune capăt războiului, însă își va alege cu multă grijă momentul. Ar fi o lovitură politică extraordinară, care l-ar transforma într-un martir și eram convins că sârbii ar ieși în stradă și l-ar alege președinte pe viață. Din păcate, însă, a fost doar o manevră a președintelui iugoslav, orchestrată cu sprijinul serviciilor secrete, pentru a-și da seama cine a mai rămas cu adevărat de partea lui. După câteva zile, a urmat o nouă serie de epurări în rândul apropiaților lui Milosevic, care apucaseră aproape să se încaiere pentru scaunul său.

“Președintele finlandez Martti Ahtisaari merge la Belgrad în numele Uniunii Europene, pentru a se asigura că autoritățile iugoslave înțeleg ceea ce se așteaptă de la ele, că răspund la întrebări și își clarifică poziția,” a declarat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea. “El nu merge acolo pentru a negocia, ci pentru a fi sigur că Milosevic știe foarte bine că trebuie să accepte cele cinci condiții puse de comunitatea internațională, pentru ca NATO să întrerupă bombardamentele. Acestea sunt: încetarea violențelor în Kosovo, retragerea trupelor sârbe și iugoslave din provincie, prezența unei forțe internaționale și de securitate, întoarcerea refugiaților și punerea la punct a unui cadru politic pentru Kosovo.”

Deși la sosirea la Belgrad, Martti Ahtisaari a declarat că este o zi istorică pentru Iugoslavia, iar Viktor Cernomîrdin a spus că au venit cu propuneri concrete, puțină lume își punea speranțe în noua rundă de negocieri. Corespondenții de la Bonn ai mass-mediei iugoslave au caracterizat discuțiile celor doi cu Strobe Talbott drept aproape un fiasco, așa că nu era de mirare o astfel de atitudine. Înainte de a pleca la Belgrad, Cernomîrdin anunța că, astăzi, partea americană a venit cu o serie de propuneri noi, care sunt, în parte, inacceptabile pentru Rusia. El a afirmat că trupele de pace ruse și cele ale NATO, care ar urma să fie desfășurate în Kosovo conform unui plan comun, vor acționa separat, având și comandamente separate.

Replica Alianței Nord-Atlantice a venit imediat. “NATO intenționează să desfășoare în Kosovo o forță de pace unică, cu un comandament unic, reguli de angajare stricte și o abordare comună pentru provincie,” a precizat Jamie Shea. “Nu vom face nimic care ar putea spori riscurile unei împărțiri a provinciei Kosovo, fie ea virtuală sau reală.” Nici adjunctul secretarului de stat american Strobe Talbott nu a confirmat declarațiile emisarului rus. “O forță internațională în Kosovo va fi mai eficientă dacă va participa și Rusia, însă Statele Unite se pronunță împotriva unei structuri a forței de menținere a păcii care să conducă spre calea riscantă a împărțirii provinciei,” a afirmat Talbott, considerând că forțele de menținere a păcii în Kosovo trebuie să aibă un comandament unic, având în centru structura NATO.

“Emisarul rus Viktor Cernomîrdin și președintele finlandez Martti Ahtisaari sunt de acord, în suficientă măsură, asupra condițiilor pe care trebuie să le prezinte, în numele comunității internaționale, în cadrul misiunii lor la Belgrad,” a declarat James Rubin, purtător de cuvânt al Departamentului de stat al SUA. El a afirmat că Statele Unite consideră satisfăcătoare rezultatele discuțiilor pe care le-a avut cu cei doi emisari, pentru pregătirea misiunii lor. “Marea necunoscută este dacă acest front comun între Statele Unite, Uniunea Europeană și Rusia va primi răspunsurile necesare din partea lui Milosevic,” a adăugat Rubin.

Imediat după sosirea la Belgrad, Ahtisaari și Cernomîrdin s-au întâlnit cu Slobodan Milosevic și i-au expus punctele-cheie ale propunerilor de pace. Deși toți jurnaliștii fierbeau, nimeni nu a fost admis să asiste la discuțiile care s-au încheiat la 20:30, urmând să se reia mâine dimineață. Jurnaliștii ruși au reușit să smulgă de la Viktor Cernomîrdin declarația că speră în rezolvarea rapidă a situației. Surse din anturajul său au dezvăluit că nu s-a intrat în detaliile planului de pace, iar Slobodan Milosevic le-a pus celor doi puține întrebări. Emisarii comunității internaționale au hotărât să înnopteze la Belgrad, Cernomîrdin fiind cazat la hotelul “Intercontinental“, iar Ahtisaari la “Hyatt“. În timp ce avionul rusesc a rămas pe pista aeroportului Surcin, Ahrisaari nu a avut prea multă încredere în NATO și și-a trimis aeronava la Budapesta.

N-am reușit să mai aflăm decât că, după discuțiile cu cei doi, Slobodan Milosevic i-a convocat pe toți liderii partidelor parlamentare, cărora le-a expus propunerile de pace. Ce s-a vorbit acolo a rămas învăluit în mister. Dându-ne seama că nu vom afla mai multe în această seară, ne-am hotărât să mergem să mâncăm, deși stăteam ca pe jar. Ne-am oprit tot la “Tri sesira“, pe Skadarlija, și, ca să ne stea mâncarea în gât, la una din mesele de lângă noi, l-am recunoscut pe Nebojsa Vujovic, purtător de cuvânt și adjunct al ministrului federal de Externe. Însoțit de o tânără superbă, cu care a stat de vorbă toată seara. Deși am ciulit urechile, n-am reușit să auzim ce vorbeau, însă după expresia feței femeii, cred că Vujovic îi făcea curte. Oricum, majoritatea celor de pe terasa restaurantului a izbucnit în râs la 22:02, când au sunat sirenele alarmei aeriene, imaginându-ne mutrele lui Cernomîrdin și Ahtisaari când le-au auzit. Și, imediat, toți am început să glumim, la gândul coșmarurilor pe care le vor avea, dacă vom fi bombardați. Ei bine, n-am fost atacați de această dată.

Premierul albanez Pandeli Majko a cerut comunității internaționale “fermitate” în fața regimului de la Belgrad, informează AFP. “Condițiile NATO reprezintă singura cale pentru a se ajunge la o reglementare a crizei din Kosovo, dar ele nu sunt negociabile,” a declarat Majko. “Toate concesiile și compromisurile privitoare la aceste cerințe vor avea consecințe grave asupra regiunii. Comunitatea internațională nu trebuie să piardă timpul și să-și facă iluzii referitoare la Milosevic și la regimul său.”

Parcă pentru a se elibera de frustrarea că nu pot bombarda Belgradul, piloții NATO s-au dezlănțuit în Kosovo, unde au lansat peste 200 de proiectile în această noapte. Bombardamentele s-au concentrat asupra sudului provinciei și a zonei de frontieră din apropiere de Prizren. Atacurile cele mai puternice au avut loc în sectorul Planeje și în zona muntelui Pastrik, unde se dădeau din nou lupte grele între militarii sârbi și luptătorii UCK. NATO avea să anunțe că ar fi distrus, numai în această noapte, cel puțin 32 de piese de artilerie, 9 transportoare de trupe, 6 blindate, 8 poziții de mortiere, 4 vehicule militare și o pozitie de rachete antiaeriene SA-6. Informații dezmințite, desigur, de sârbi.

Chiar dacă au ocolit Belgradul, avioanele NATO au dat târcoale prin apropiere. Am apucat să-mi notez că, la 22:30, doi copii au fost răniți ușor, când un proiectil a lovit o casă din satul Lipa, de lângă Smederevo. Mai multe raiduri aeriene au fost lansate asupra orașului Niș. La Aleksandrovo, 3 proiectile au lovit releul postului local de radio. La 23:15, lângă Velika Plana, au fost bombardate podul peste râul Jesenica, de pe autostrada Niș-Belgrad, precum și un pod de cale ferată. La ora 2:00, bombele au explodat în jurul satelor de pe muntele Fruska Gora, iar sârbii au anunțat că antiaeriana a doborât 3 avioane-spion fără pilot. Unul a căzut la Backa Palanka, unul la Cenaj, iar al treilea la Kovin. Au mai fost bombardate cazarma din Obrenovac, un centru de comandă aeriană din Novi Sad, un releu radio la Novi Pazar, unul de televiziune la Banicka, emițătoarele radio de la Ruma și Srbobran, un pod rutier și o cale ferată la Pirot, instalațiile petroliere de la Maras și Sombor, precum și un depozit de muniții la Kursumlija.

Un tren al Alianței Nord-Atlantice era așteptat să intre în România, în această seară, prin punctul de trecere a frontierei de la Curtici, a precizat pentru Mediafax, Biroul de presă al Ministerului Apărării Naționale. Trenul transportă echipamentele necesare radarului mobil NATO care urmează să fie instalat la Craiova, pentru supravegherea spațiului aerian al României. Aparatura este însoțită de 15 militari ai Alianței.

Când ne-am întors, la hotel ne așteptau o grămadă de surprize. În primul rând, aveam apă. Și rece, și caldă. În al doilea rând, veniseră rușii. Nici n-am intrat bine pe ușă, că ne-au sărit în brațe doi vechi prieteni: Ghiorghi și Ana, cameramanul și fotografa cu care ne petrecusem destule nopți pe acoperiș, în prima parte a războiului. Împreună cu ei era Volodea, un ziarist care, după ce l-am cunoscut, ne-a povestit că, în timpul stagiului militar, luptase în Afghanistan. Era cam morocănos, deși toți trei erau amețiți. Se întorceau de la hotelul “Intercontinental”, unde băuseră cu cei din anturajul lui Cernomîrdin, dar fără să afle nimic de la ei.

Ne-am amintit cum îl rugam pe acoperiș pe Ghiorghi să ne cânte baladele rusești pe care le interpretase Ghenadii Selezniov pe scena din Trg Republike. Am râs cu toții și, după ce am ciocnit o vodkă cu ei, Gheorghi s-a ridicat în picioare și a început să cânte “Podmoskovnie vecera“. Vocea i-a fost repede acoperită de cea a lui Volodea, care s-a dovedit un cântăreț excelent. La început, Mile îl tot stârnea și, cum termina un cantec, îl ruga să-i mai cânte unul. După care nu-l mai puteam opri. Noroc că s-a îmbătat și a plecat să se culce, uitându-și borseta cu actele și o grămadă de bani pe masă. S-a întors după vreo oră, buimac, să și-o recupereze, dar cred că a dormit până atunci în fața ușii, pentru că avea și cheia camerei în borsetă.

În timp ce ne distram cu prietenii noștri, alți doi ruși s-au așezat la o masă. Ziariști și ei. Văzându-ne cântând, după ce Ghiorghi și Volodea au plecat, s-au apucat și ei să cânte. Goliseră împreună prima sticlă de vodkă și, la a doua, își umpleau paharele, se ridicau în picioare și cântau, bățoși, o strofă, după care dădeau paharele peste cap. Din păcate pentru ei, au avut proasta inspirație ca, după primul cântec, să interpreteze Imnul Uniunii Sovietice. Ca și când și-ar fi amintit de toată ura pe care o purtau rușilor, doi sârbi s-au ridicat de la o masă și i-au oprit, atrăgându-le atenția să nu mai scoată un sunet. În prima clipă, rușii au vrut să protesteze, însă s-au ridicat de la o altă masă doi muntenegreni cât un dulap, iar toți ceilalți ne uitam cu dușmănie la ei. Au amuțit, și-au golit sticla și au dispărut în camere.

Ceva mai târziu, a apărut și Dragan, “scriitorul” nostru. Nu putea să lipsească, din moment ce venise atâta lume. I-am povestit noutățile și, după ce ne-a chemat deoparte, ne-a arătat o vestă a trupelor speciale iugoslave. Și eu, și Mile, ne-am rugat de el cel puțin o oră să ne-o vândă, spunându-i că îi dăm oricât pe ea. Era superbă, plină de buzunare și tigheluri, dintr-un material rezistent, vopsit în culori de camuflaj. Ne fascinau mai ales cele 4 buzunare făcute special pentru încărcătoarele pistolului mitralieră. N-a vrut să ne-o vândă, dar ne-a promis că ne va da cadou câte una, la sfârșitul războiului. Din păcate, avea să-și uite promisiunea. Pentru că tot nu voia să ne spună nimic, i-am urat lui Dragan noapte bună și ne-am dus la culcare. La 6:30, ne-au trezit sirenele ce anunțau ridicarea alarmei aeriene, însă am decis să mai dormim două ore, până când urmau să se reia discuțiile dintre Milosevic, Cernomîrdin și Ahtisaari.

O rachetă neidentificată a căzut în nord-vestul Bulgariei, lângă satul Govejdo, din regiunea montană a graniței cu Serbia, transmite postul național de radio. Localnicii au auzit o explozie puternică, după care au descoperit, la aproximativ 1 kilometru vest de sat, un crater cu adâncimea de 2 metri și diametrul de 6 metri. La locul exploziei au fost găsite fragmente din rachetă, care au fost date spre expertiză Ministerului bulgar al Apărării. Nu s-au înregistrat victime sau pagube materiale.

target: din eroare, NATO bombardează buncărele Armatei albaneze

by

1 iunie 1999

Când ne-am trezit, m-am amuzat teribil de iritarea lui Mile, când a văzut că nu avem apă deloc. I-am explicat ritualul folosirii sticlelor cu apa de rezervă, avertizându-l că trebuie să facem economie și să avem grijă să le umplem tot timpul. Vărul lui, care locuia în camera vecină, a venit să ne ceară o sticlă cu apă, să se spele și el. Am coborât apoi, să bem o cafea, făcută de Nelu pe plita din bucătărie, și am plecat la treabă. Eu mă hotărâsem să trec pe la Ambasada României, să mai stau de vorbă cu Traian Borșan. Nici Mile, nici Eugen Mihăescu n-au vrut să mă însoțească. Domnul Mihăescu avea o profundă aversiune față de membrii corpului nostru diplomatic, proști și lipsiți de profesionalism, așa că m-am dus singur.

Traian Borșan s-a bucurat mult că l-am vizitat și m-a invitat să bem o bere pe o terasă. I-am povestit că s-a întors Mile, că a venit Eugen Mihăescu și a promis că, într-o seară, ne va face o vizită la hotel. La ambasadă nu se schimbase nimic, iar veștile din țară erau destul de puține. Nici diplomații acreditați la Belgrad nu știau prea multe despre intențiile președintelui Milosevic și perspectivele încheierii războiului. Borșan mi-a spus că, dacă situația continuă să se agraveze, personalul ambasadei noastre va fi retras, însă ne va avertiza din timp, ca să plecăm și noi acasă. Și, ca de obicei, m-a rugat să fim prudenți și să lăsăm eroismele deoparte, pentru că nu avea sens să pățim ceva în acest război.

NATO nu dispune de informații în legătură cu o eventuală eroare de bombardare comisă în raidul asupra localității Novi Pazar. Alianța a recunoscut că o bombă programată să lovească o țintă militară a deviat de la traiectoria sa luni seară, la Novi Pazar, informează AFP. “Cinci bombe și-au atins obiectivul, însă una a deviat și a căzut asupra unei zone rezidențiale,” a admis Jamie Shea. NATO a mai recunoscut că forțele sale aeriene, care aveau misiunea de a ataca trupele sârbe concentrate în Kosovo, în apropiere de muntele Pastrik de lângă granița cu Albania, au lansat bombe pe teritoriul albanez, fără a provoca victime. “Știm că un număr de bombe a căzut, din cauza unei neglijențe, de cealaltă parte a frontierei, dar din fericire, nu a fost nimeni rănit sau ucis,” a precizat Jamie Shea.

Asigurându-l că vom avea grijă, m-am despărțit de Traian Borșan și m-am dus la Media Center. Aici, știrile despre bombardamentele de astăzi din Kosovo se aglomeraseră. Încă din zori, pe o distanță de 15 kilometri, între Prizren și Djakovica, unitățile sârbe fuseseră atacate de 2-3.000 de luptători UCK, ajutați, conform afirmațiilor oficialilor militari, de albanezi și membri ai forțelor speciale ale NATO. Atacurile erau sprijinite de aviația Alianței, care a bombardat puternic regiunea. Forțele UCK au ocupat poziții pe muntele Pastrik, însă nu reușeau să mai înainteze și îi bombardau pe militarii sârbi cu mortierele și tunurile de calibrul 75 de mm. În același timp, se dădeau lupte și în sectorul Djakovica, iar NATO anunțase că UCK a obținut câteva succese în zona de nord, în sectorul Batusa. Ceva mai târziu, Armata și Poliția iugoslave au intervenit în jurul localității Srbica, din regiunea Drenica, alungându-i pe separatiștii albanezi. Sârbii spuneau că ar fi ucis câteva sute de teroriști UCK, adăugând că se dădeau lupte și în triunghiul format de localitățile Malisevo, Orahovac și Suva Reka. Pretindeau și că ar fi doborât un avion de tip A-10 și un avion-spion fără pilot. Aparatul A-10 a fost lovit deasupra provinciei Kosovo și s-a prăbușit în Macedonia, când pilotul încerca să aterizeze de urgență pe aeroportul Petrovac, care a fost imediat închis traficului aerian.

Eroarea de azi-noapte, când avioanele NATO bombardaseră o linie de buncăre din Albania, la 500 de metri de granița cu provincia Kosovo, s-a repetat. La prânz, când mai mulți ziariști au însoțit o echipă a militarilor și vameșilor albanezi, care s-a dus să constate pagubele provocate de bombe, raidurile s-au reluat. În ultima clipă, au reușit să se adăpostească într-un buncăr și au avut noroc, fiindcă 4 dintre ele au fost complet distruse. Când atacul s-a încheiat, întreaga zonă era plină de cratere cu diametrul de 3 metri și fragmente de obuze, pe care se putea citi “For use on MK-82“. Un soldat albanez a povestit jurnaliștilor că vameșii din punctul de frontieră Morina s-au ascuns în ultima clipă în buncăre, din cauza intensificării tirurilor artileriei sârbe, ale cărei obuze i-au făcut pe locuitorii satelor din zonă să se refugieze la Kukes.

NATO a recunoscut că a lansat proiectile asupra unui buncăr din Albania, nu departe de frontiera cu Iugoslavia și a declarat că această acțiune “nu a fost intenționată”, a afirmat la Bruxelles un purtător de cuvânt al Alianței. Acesta nu a putut preciza dacă a fost vorba de rachete sau de bombe. “Un buncăr albanez a fost distrus, dar nu s-au înregistrat victime. Bineînțeles, această acțiune nu a fost intenționată.”

Generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave,  a anunțat astăzi că pierderile suferite de militarii aflați în Kosovo sunt minime. Nu prea îmi venea să-l cred, pentru că ritmul în care era bombardată provincia și insistența cu care avioanele NATO se concentrau asupra regiunilor în care se presupunea că s-ar afla unitățile iugoslave erau de-a dreptul îngrozitoare. Generalul Pavkovic pretindea că mai puțin de 1 % din cei 180.000 de oameni pe care îi are în subordine ar fi fost răniți. “NATO a reușit să distrugă bunurile noastre economice, instalațiile armatei, cazarmele, poligoanele și depozitele,” a recunoscut el. “Ne-am desfășurat la timp unitățile pe teren și i-am ocrotit la maximum pe oamenii noștri, acesta fiind chiar obiectivul nostru strategic.”

Știam că, alături de militarii sârbi din Kosovo, se află și un număr mic de voluntari din fostele țări sovietice. Voluntarii veneau din Rusia, Belarus și Ukraina. Un coleg de la agenția iugoslavă de presă Beta mi-a povestit că a stat de vorbă cu unul dintre aceștia, pe nume David. Avea 26 de ani și îi povestise că a luptat 2 ani în Armata rusă, după care a emigrat în Israel, luptând împotriva arabilor și libanezilor. “Vor pierde acest război împotriva voastră,” îi spunea David reporterului de la Beta. “Sârbii vor câștiga războiul pentru că își apără țara și poporul. Nimeni nu a reușit vreodată să învingă vreun popor. Nici americanii în Vietnam, nici rușii în Afghanistan.” David era echipat în uniformă de camuflaj și, în afară de baionetă și câteva grenade, nu-și lăsa nici o clipă din mână Kalașnikovul, despre care spunea că e cea mai bună armă din lume.

Luptase deja împotriva separatiștilor UCK. “Eram la câțiva metri de ei,” povestea David. “Aveau uniforme noi și se purtau ca niște soldați profesioniști, nu ca niște săteni cărora le-ai împărțit niște arme. Dar nu sunt prea curajoși, mai ales dacă nu sunt mai mulți laolaltă. Printre ei erau și arabi. Știu cum arată, am luptat împotriva lor, în Armata israeliană, care e cea mai bună din lume în intervențiile împotriva gherilelor de acest tip.” Auzind povestea lui David, m-am gândit și la cei 76 de voluntari români, despre care știam că se afla în Kosovo, și le-am ținut pumnii.

În timp ce mă pregăteam să transmit ultimele știri pentru Mediafax, m-a sunat Mile și mi-a citit un comunicat al Forțelor armate iugoslave, care anunțau că aseară, “în timp ce efectua o misiune de inspecție în prima linie a frontului, generalul Ljubisa Velickovic, adjunctul Statului Major al Aviației și apărării antiaeriene iugoslave, a fost ucis, în urma unui bombardament NATO”. În vârstă de 53 de ani, generalul ocupase funcția de șef al Statului Major până în noiembrie 1993, când a fost înlocuit de Slobodan Milosevic cu generalul Spasoje Smiljanic. Împreună cu alți politicieni și militari, Velickovic a fost destituit pentru că s-a opus acordului privind provincia Kosovo, convenit între președintele iugoslav și emisarul american Richard Holbrooke.

Cu ajutorul cunoștințelor pe care ni le făcusem printre militarii sârbi din Belgrad, am aflat că, în realitate, generalul Velickovic și-a pierdut viața lângă Belgrad. Într-adevăr, în timpul unei inspecții. Venise să-i vadă în acțiune pe militarii de la o stație radar, camuflată foarte bine într-o pădure. Atacul aviației NATO începuse și sârbii își țineau radarele închise. Ca să nu fie depistate de inamic, puteau să le folosească doar intervale extrem de scurte, sub 1 minut. Generalul a vrut să identifice poziția unor avioane care bombardau Belgradul și a cerut servantului să pornească radarul. Velickovic era foarte iubit de militari, care știau că, în ciuda gradului și a funcției sale, nu a ezitat, după 24 martie, să se ridice de la sol și să intre în luptă cu avioanele NATO, la bordul unui MiG-29, așa că nimeni nu i-ar fi refuzat dorința. Fatală, de această dată. Piloții NATO lansaseră mai multe rachete anti-radar și una dintre ele a recepționat semnalul aparatului lângă care se afla generalul.

“Europa își pierde independența și devine un protectorat al Statelor Unite,” a afirmat generalul Leonid Ivașov, responsabil cu relațiile internaționale din Ministerul rus al Apărării, într-un discurs susținut în fața atașaților militari acreditați la Moscova. “Puține state din Europa sunt capabile să ducă o politică independentă în raport cu SUA,” a explicat Ivașov. “NATO a devenit structura armată a Departamentului de stat american. Toate țările membre NATO, în afară de Marea Britanie și Franța, care participă activ la bombardamente, au înțeles acest lucru și cer acum o soluție politică, însă nu sunt ascultate. Ca răspuns la dictatul impus de NATO, Rusia se pregătește să-și întărească potențialul militar și pe cel al aliaților săi.”

L-am ajutat și astăzi pe Eugen Mihăescu să-și transmită micul eseu pentru “Cotidianul“. Se numea “… de croazieră” și avea subtitlul “Bilet însăilat cu ață albă”. Noului meu prieten începea să-i placă acest joc cu cuvintele și o făcea cu o ușurință și un talent pe care le invidiam.

“Plouă torențial la Belgrad, bubuituri puternice de Sfântul Ilie, care își biciuiește caii de foc ai faitonului său. Lacrimile ploii șiroiesc pe geam, ca niște cuvinte care își caută sintaxa. Uite, cuvintele au parfumul lor! Sunt și colorate, sonoritatea lor e muzicală. I-auzi: “croazieră”! Ce frumos sună! Ce atmosferă aduce, odată cu briza dulce și un apus de soare – șerbet de trandafiri roz-bombon. Aaa! Rachetă de croazieră! E altceva! Șuieratul ei laș, venind de aiurea, amintește de desumflarea rapidă a unui cauciuc de camion, mare cât “O” din NATO. Bum baritonal, surd. Punct după racheta de croazieră. Și, deodată, aseară, pe la zece, de pe televizor Studioul B dispare. Tocmai când mă bucuram să cred că acest popor nobil, sârb, are și el intelectualii elitiști ai lui, ca orice popor care se respectă, ca orice pădure cu uscăturile ei. De ce să avem numai noi faliții noștri? Iată că îi au și ei pe ai lor. Unul, Zoran Djindjic, este în Germania, unde, departe de rachetele de croazieră, vorbește la telefon cu lideri zonali, marginali, provinciali, pentru că se plictisește singur. Altul, aici, Draskovic, a început să bată câmpii. Ce păcat! Ce mult corupe puterea și cum fantasmează el să o posede, siluind un popor pe la spate. Ca un făcut, cum vă spuneam, “croaziera” i-a întrerupt campania electorală de la Studio B. Nu mai era curent. Se bombardau centralele electrice. La lumina lumânărilor, în ochii unui popor licărea ceva ciudat. Să fie ura, speranța sau resemnarea? “Trecutul nostru este un coșmar, prezentul – insuportabil, noroc că nu avem viitor.” Se potrivește și la noi. Aud că, acasă, unii, Draskovic-ii noștri (cărora li se potrivește de minune vorba românului “Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit!”), pentru că micuțul șoricel Wesley Clark n-a venit, plimbă și ei, dacă nu pe boier, măcar o delegație de arendași. Bravos, națiune! cum zicea nenea Iancu.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 1 iunie 1999.

vuk draskovic

Inainte de a pleca de la Media Center, Eugen Mihăescu m-a întrebat despre soarta grupului de jurnaliști care fusese victima atacului aerian de duminică după-amiaza, pe șoseaua dintre Prizren și Brezovica. Îl cunoștea pe Daniel Fischer, filosoful francez care se afla printre ei. L-am liniștit. Erau în regulă și se aflau, pentru recuperare, la hotelul “Breza“ de pe muntele Brezovica, unde au povestit ce li s-a întâmplat. Daniel Fischer, care fusese rănit la ambele mâini și picioare în timpul bombardamentului, a declarat că atacul a fost “un act barbar și criminal, deoarece coloana de jurnaliști era perfect vizibilă din avion. Premierii Marii Britanii, al Italiei și al Franței trebuie să afle că niște cetățeni ai acestor țări puteau fi omorâți de avioanele lor”. Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, s-a dezvinovățit, pretextând că ținta atacului a fost un tunel de pe șoseaua pe care circulau cele două mașini și că militarii sârbi trebuiau să-i avertizeze pe jurnaliști că zona este periculoasă. “Desigur că nu putem garanta securitatea jurnaliștilor și civililor din Kosovo,” a explicat, senin, Jamie Shea.

“În momentul atacului, nu aveam unde să ne adăpostim,” povestea Eve-Ann Prentice, corespondenta ziarului londonez “The Times“, care a fost, și ea, ușor rănită în atac. “Când a căzut a doua bombă, am crezut că am murit. După 20 de minute, doi soldați sârbi m-au ridicat de jos și mi-au scuturat pământul din păr și de pe haine. Unul din ei m-a strâns la piept, ca un tată, și m-a liniștit. Ne-au dus într-un sat, unde sârbii și albanezii ne-au adus scaune să ședem și pahare cu suc rece. Apoi, ne-au dus la o bază militară, unde am fost tratați regește și consultați de un medic militar, care ne-a oblojit rănile.”

În Europa Occidentală există o rețea albaneză de tip mafiot, care alimentează conturile UCK cu fonduri obținute din activități de trafic de stupefiante sau prostituție, au declarat la Bruxelles, oficiali din cadrul Alianței Nord-Atlantice, sub protecția anonimatului. Aceștia adaugă că și autoritățile albaneze sprijină activitatea UCK, această organizație căutând să apropie interesele NATO de cele proprii. Oficialii NATO au recunoscut, pe de altă parte, că o parte din informațiile difuzate în presa internațională referitoare la masacrele din Kosovo au fost “distorsionate sau exagerate“. Sursele citate au mai precizat că relațiile dintre Rusia și NATO nu au fost întrerupte în totalitate, în ciuda reacției vehemente a autorităților de la Moscova, la începutul operațiunilor Alianței în Iugoslavia.

La 18:05, au sunat sirenele alarmei aeriene, dar Belgradul nu a fost atacat. Alarma a fost ridicată la ora 19:00, chiar în timp ce eu eram în direct la Știrile ProTV și povesteam ce s-a întâmplat astăzi în Iugoslavia. A fost singura dată când am avut norocul ca vorbele mele să fie însoțite de sirenele alarmei și m-am bucurat foarte mult, pentru că efectul a fost impresionant. Andreea Esca m-a întrebat ce se aude și am avut ocazia să-i amintesc, făcând ușor pe grozavul, cât de mult ne-am obișnuit cu sirenele, la fel ca restul locuitorilor Iugoslaviei. Nu i-am povestit și de sentimentul de panică pe care îl evitasem cu greu, când rămăsesem singur la Belgrad și priveam de pe acoperiș raidurile aeriene. Văzusem atâtea în acest război și mă temeam ca nu cumva un pilot tembel să lanseze asupra cartierului nostru vreo bombă cu fragmentație, pentru că aș fi fost țintă sigură. Când s-au întors ceilalți, nu mi-au mai trecut prin cap astfel de gânduri negre.

E lesne de înțeles din ce motive ne-am isterizat astăzi, văzând că Armata iugoslavă instalase un post de observație sau ceva similar lângă noi. Hotelul “Toplice“ era așezat pe una din laturile unui careu de clădiri și, pe latura perpendiculară, lângă colț, apăruseră de câteva zile niște mașini cu însemnele “VJ” (de la “Vojska Jugoslavije“, adică Armata Iugoslaviei), din care au fost descărcate niște lăzi voluminoase. Iar astăzi, când ne-am întors la hotel, am observat că intrarea în clădirea de lângă noi era păzită de doi soldați în uniformă. Ne-am dus glonț la Nelu și i-am spus că noi nu mai stăm o clipă aici, pentru că știam de ce a fost bombardat hotelul “Jugoslavija“: cineva informase comandamentul NATO că a observat mașini militare și ofițeri sârbi intrând în hotel. Nelu s-a făcut alb ca varul și a pus mâna pe telefon, sunând undeva. Cred că vorbea cu un ofițer important, însă aproape urla și îi spunea să ordone idioților să dispară imediat. L-am lăsat gesticulând, dar am fost uimiți de efectul convorbirii sale. Ceva mai târziu, când am ieșit în oraș să mâncăm, și soldații, și mașinile dispăruseră. Obiectivul nu fusese desființat, însă era păzit de niște tineri solizi, îmbrăcați în blugi și tricouri, peste care aveau niște veste care le acopereau pistoalele.

La 20:30, după ce a sunat din nou alarma, s-a luat curentul în zona noastră. Nu era vorba de încă o avarie, ci ne venise rândul la întreruperi. Nu ne mai mira nimic, de când și orarul autobuzelor care asigurau transportul în comun a fost limitat la 3 intervale: 6:00-8:30, 13:00-17:00 și 18:00-22:00. Oricum, știam că noi eram privilegiați, iar cel mai rău o duceau locuitorii cartierului Novi Beograd. Ca să nu mai vorbim de rezerva de apă a orașului, care mă deranja mai tare decât lipsa curentului, rezervă care urcase astăzi abia până la 15 % din capacitatea normală.

Ne-am dus din nou la “Tri sesira” să mâncăm. Ne-am întâlnit cu echipa de la RTL care filmase duminică seara viața de noapte și Dobrivoi i-a invitat la masa noastră. Lăutarii ne-au cântat muzică sârbească, încercând să acopere bubuiturile pe care le-am auzit până la 21:33. Când ne-am întors la hotel, ne-am oprit pe terasa barului unor muntenegreni, care se obișnuiseră cu noi și chiar ne învățaseră tabieturile. Ne plăcea pe mica terasă, așezată peste drum de parcul din fața Universității, așa că am băut o cafea acolo. La 22:46, am auzit o bubuitură puternică și, deși nici un client de pe terasă nu a tresărit, ne-am hotărât să plătim și să urcăm pe acoperișul hotelului nostru. Veneau…

Întâi au bombardat zona muntelui Fruska Gora. Se vedeau exploziile, am numărat vreo 5. Vizau din nou releul de televiziune de la Iriski Venac. Alte două proiectile au explodat lângă Ruma, unde au fost întrerupte emisiile pe unde ultrascurte ale posturilor de radio.  La 23:10, o explozie apropiată ne-a făcut să tresărim şi, imediat, a izbucnit un incendiu înspre Pancevo. Bomba explodase la 250 de metri de benzinăria “Lady”, din nord-vestul oraşului, situată lângă Mali Rit, un sat de ţigani. Un om a fost rănit de explozia care făcuse un crater imens. Au urmat câteva explozii dinspre Ostruznica şi aeroportul Batajnica. 

Între timp, am aflat ce se întâmplase la 21:30, când auzisem bubuituri în jurul Belgradului. Piloții avioanelor lansaseră 4 proiectile în cartierul Lipovica și unul asupra aeroportului Batajnica. După ce au bombardat câteva obiective militare din nord-vestul Belgradului, despre care sârbii nu au dat detalii, au trecut peste oraș si au bombardat Obrenovac-ul. Din ce anunța un post de radio, antiaeriana iugoslavă ar fi doborât un avion, pilotul care s-a catapultat fiind căutat în zona satului Drazevac. Atacurile au fost mai slabe și în Kosovo. La 1:30, cinci proiectile au explodat la Priștina, pe lângă cazarma “Kosovski junaci”, evacuată de mult. La 1:55, a fost bombardată încă o dată ferma de la Dobricevo, de lângă Cuprija, unde, seara, erau adăpostiți pentru câteva ore militarii sârbi. Ultimul raid pe care mi l-am notat a împrăștiat bombe asupra orașelor Kursumlija, Priștina și Podujevo.

“Inculparea lui Milosevic de TPI survine acum pentru că cele două luni de atacuri ale NATO nu au dat rezultatele așteptate, adică nu l-au forțat să părăsească scena,” a declarat președintele croat Franjo Tudjman, într-un interviu acordat cotidianului italian “La Stampa“. “Bombele consolidează, în felul lor, puterea cercurilor extremiste și a lui Milosevic. Motivele recentelor evenimente de pe teritoriul fostei Iugoslavii trebuie căutate în problemele nerezolvate ale moștenirii istorice, ca extinderea Imperiului Otoman, Imperiul Habsburgic, conflictele dintre Europa Occidentală și Rusia.” Președintele croat nu exclude o împărțire a provinciei Kosovo, însă în ceea ce privește o eventuală independență, Tudjman considera că trebuie să se țină cont și de albanezii expulzați, dar și de faptul că “provincia Kosovo este leagănul poporului sârb“.

Am coborât destul de furioși de pe acoperiș. În curtea clădirii vecine, unde observasem militarii sârbi, cât a fost întrerupt curentul, a huruit încontinuu motorul unui generator electric pe motorină, care alimenta aparatura pe care o instalaseră acolo. Jos în bar, i-am găsit pe Nelu și pe Dragan, “scriitorul”. Le-am povestit despre generator și Dragan ne-a asigurat că va avea grijă să nu mai existe nici un indiciu al militarilor instalați lângă noi. Dragan îl intrebase pe Nelu despre Eugen Mihăescu, însă acesta l-a liniștit, spunându-i că este “de-al nostru”. Ca să ne mai descrețească frunțile, “scriitorul” ne-a întrebat dacă am auzit povestea despre care vorbea tot orașul. Cică la Smederevo, ar fi murit o bătrână, ai cărei copii erau emigrați în Elveția. Au depus-o la capelă, au venit și copiii la înmormântare și, la un moment dat, în timpul slujbei, bătrâna s-a ridicat din coșciug, s-a uitat în jur și a spus: “Războiul se va termina în 6 iunie, iar în 21 iunie, Bill Clinton va fi asasinat în timpul unei vizite în Slovenia.” După care s-a lăsat pe spate și a închis, definitiv, ochii. 🙂

Povestea pare o fantasmagorie hilară, însă era pe buzele tuturor. Speculând tendința sârbilor de a crede în tot felul de istorii paranormale, cred că serviciile secrete iugoslave au lansat-o, pentru a pregăti terenul viitorului acord de pace. Nu a fost singura poveste de acest gen lansată în ultima vreme. Dar aceasta m-a amuzat atât de tare, încât nu am rezistat să nu o povestesc în direct la ProTV, într-una din intervențiile mele din serile următoare. Am hotărât să urmăresc cu atenție ce se va întâmpla în continuare, pentru că știam că negocierile de pace sunt pe cale să se încheie și – mai ales – știam că Bill Clinton urma să viziteze, în perioada următoare, unitățile americane din Macedonia și Albania. Și nu era exclus un atentat asupra președintelui american, chiar dacă baba de la Smederevo a prezis că asasinatul se va petrece în Slovenia.

În timpul discuției cu Dragan, Mile ne-a povestit că s-a întâlnit după-amiază, la Centrul militar de presă, cu Slobodan Kreckovic, fostul viceconsul iugoslav la Timișoara, care l-a rugat să-i transmită lui Raico Cornea, un timișorean care lucra pentru TVR, să nu încerce să mai intre în Iugoslavia în timpul războiului, pentru că riscă să aibe mari probleme. Sârbii erau indignați că Raico, după ce că își terminase facultatea la Belgrad, ca bursier al statului iugoslav, acum s-a dus în Albania și Macedonia, împreună cu Cristina Liberis, și a transmis pentru TVR reportaje în care țineau partea refugiaților albanezi. E adevărat că Raico fusese folosit acolo ca translator, dar în ochii sârbilor era considerat un trădător. Când Dragan ne-a sfătuit să luam avertismentul în serios, l-am sunat pe Raico și i-am transmis totul.

Românii implicați în micul trafic de frontieră cu Serbia au reușit să-i scoată de pe piața locală pe concurenții lor bulgari, susține cotidianul “24 Casa“. Spre deosebire de aceștia, cetățenii români pot pătrunde fără probleme în Serbia, unde vând benzina la prețuri mai mici decât concurența. Până de curând, traficanții bulgari vindeau în Serbia litrul de benzină cu 1,8-2 mărci germane, însă după apariția concurenței românești, au fost nevoiți să reducă prețul până la 1-1,3 mărci. Autoritățile bulgare au luat măsuri de evitare a contrabandei cu combustibil la granița cu Iugoslavia și au limitat accesul persoanelor implicate în micul trafic de frontieră. Cetățenii bulgari trebuie să aibă un motiv întemeiat pentru a li se permite să călătorească în Serbia și sunt supuși unui control vamal amănunțit.

Oricum, era tot mai evident că ne apropiem de sfârșitul războiului. Astăzi, Zivadin Jovanovic, ministrul federal de Externe, l-a informat pe omologul său german Joschka Fischer, a cărui țară deține în prezent președinția UE, că Iugoslavia acceptă principiile G-8 pentru reglementarea conflictului din Kosovo. În scrisoarea sa, Jovanovic a precizat că regimul de la Belgrad este de acord chiar cu prezența unei forțe internaționale de menținere a păcii în provincie, sub egida ONU și fără militari din țările NATO, însă condiția indispensabilă pentru orice negociere de pace este încetarea bombardamentelor. Știam că urmau noi discuții la Bonn, între Cernomîrdin, Martti Ahtisaari și reprezentanții NATO, așa că așteptam soluția finală.

Înainte de a adormi, m-am distrat cu Mile, amintindu-ne de circul pe care îl făcuse astăzi Arkan. Liderul paramilitar sârb a apărut în public tuns scurt, declarând sus și tare că se pregătește să plece la luptă în Kosovo, dacă NATO va declanșa invazia terestră. “Am să vând chiar eu sacii de plastic de care veți avea nevoie pentru a vă transporta soldații acasă,” se îmbățoșa el, urmărit cu sufletul la gură de jurnaliștii occidentali. “O să-mi meargă tare bine afacerile.” Noi continuam să ne crucim cum de îi dau atâta atenție ziariștii străini și nu-și dau seama că vremea lui a apus și din gloria de odinioară n-a mai rămas decât o legendă. Probabil pentru că sfida în gura mare Tribunalul Penal Internațional, anunțând că nu dă doi bani pe acuzațiile pe care i le aduce. “Nu suntem sălbatici, nu suntem naziști și nu ucidem oameni,” spunea el, după care adăuga, spre groaza asistenței: “Cine spune că sârbii au violat femeile albaneze din Kosovo minte cu nerușinare. Sârbii nu violează țigănci. Nu vedeți ce femei frumoase avem noi?” Am adormit zâmbind și am ignorat sirenele care anunțau, la 6:27, încetarea alarmei. Colegii mei nu doreau nici de această dată corespondență de la Belgrad în emisiunea de dimineață de la ProTV.

Economia bulgară a suferit pierderi în valoare de 70,9 milioane de dolari, în urma războiului din Iugoslavia, a anunțat agenția BTA. Numai de săptămâna trecută, pierderile au crescut cu 9,09 milioane de dolari, potrivit comunicatului unui grup de lucru interministerial. Pierderile directe declarate de societățile bulgare se ridică la 23,16 milioane de dolari, iar cele ale intreprinderilor agricole la 1,6 milioane. Numai pierderile din sectorul transporturilor ating cifra de 31,03 milioane de dolari.

target: cum a scăpat NATO de bombele expirate

by

25 mai 1999

Am început ziua mult mai destins, pentru că aveam curent și apă caldă la discreție. În plus, camerista mi-a bătut la ușă, chiar când mă pregăteam să cobor, spunându-mi să-i las rufele murdare la spălat. Era o binefacere de care nu mai avusesem parte de aproape o săptămână și nu prea mai aveam haine curate. Tariful pentru spălatul și uscatul rufelor era ridicol, în jur de 5-10 mărci germane, în funcție de cantitate. Era suficient să le las grămadă pe pătură și, dimineața, când venea să schimbe așternuturile (cam o dată la două zile), camerista le lua și le găseam seara, aranjate pe pat și mirosind frumos.

La cafea, când am răsfoit ziarele de astăzi, mi-a sărit în ochi un bilanț al Comandamentului Apărării civile, care anunța că, de la începutul războiului, perioada în care au sunat sirenele în Belgrad (anunțând alarma aeriană sau ridicarea ei) totaliza 3 ore și 38 de minute. Anunțul m-a amuzat, deși, aparent, nu era nimic de râs, însă așa de mult mă obișnuisem și eu cu sirenele, încât mi s-ar fi parut ciudat să nu sune într-o seară sau dimineață.

M-am dus la Media Center și am aflat de la ceilalți sârbi că au apărut din nou probleme la Cacak. Ieri, Poliția a reținut 5 persoane, pentru 24 de ore, sub acuzația că au organizat adunări populare neautorizate și ar fi înființat “Parlamentul cetățenilor“, fapte interzise de Legea marțială. Cei reținuți erau Mirjana Hercog, medic pediatru, Vera Barach, secretar al Primăriei, Nada Despotovic, profesoară, Milan Bozovic, profesor pensionar, și Vesna Bjelic, ziaristă, și au fost interogați timp de mai multe ore. Auzind vestea, în jur de 50 de locuitori ai orașului s-au adunat în jurul Judecătoriei unde se aflau cei 5, în semn de solidaritate cu aceștia. Mă gândeam că autoritățile nu vor risca escaladarea tensiunilor de la Cacak și, cu toate că i-ar fi putut arunca în închisoare, nu îi vor pedepsi prea dur. Într-adevăr, astăzi, la ora 11:00, toți au fost puși în libertate. La Belgrad, Vuk Obradovic, președintele partidului Democrația Socială, a protestat împotriva demiterii din funcție a primarului din Cacak și a prigoanei instituite împotriva liderilor locali ai Opoziției.

Comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul american Wesley Clark, și-a reafirmat opoziția față de o eventuală oprire a atacurilor aeriene ale NATO în Iugoslavia, într-un interviu publicat în cotidianul spaniol “El Pais“. “Din punct de vedere militar, o pauză nu ar aduce nici un succes,” a declarat el. “Dimpotrivă, ar prezenta două inconveniente: sârbii își vor continua operațiunea lor de purificare etnică în Kosovo și își vor reorganiza apărarea antiaeriană, sporind riscurile pentru piloții noștri, la o reluare a bombardamentelor.” În cursul ultimelor zile, Olanda, Grecia și Republica Cehă au cerut, după Italia, o suspendare a bombardamentelor.

Liderul Partidului Democrat Zoran Djindjic a profitat de tulburările de la Cacak și a dat un interviu cotidianului german “Tageszeitung“, în care confirma nemulțumirile unei părți a populației față de continuarea războiului. Deși n-a mai revenit în Serbia, Djindjic s-a hazardat să facă tot felul de afirmații, care nu prea aveau nici o legătură cu realitatea din țară. “Există un puternic curent în favoarea păcii în rândul populației iugoslave,” a asigurat el. “Cea mai mare parte a oamenilor ar fi fericiți dacă Milosevic sau oricine altcineva ar accepta planul de pace.” Djindjic a confirmat și dezertările din Armata iugoslavă, explicând că ar fi o formă de protest împotriva războiului. “Soldații sunt cazați prost, există probleme de hrană și de igienă. Și, după două luni de război, ei nu înțeleg prea bine ce se petrece, nici ce sens au toate acestea,” spunea Djindjic. A avut, însă, bunul simț să nu vorbească despre “succesul” operațiunilor NATO și să atragă atenția liderilor occidentali că “este dificil să te opui regimului, când bombele cad și lovesc obiective civile”. După care a început să bată câmpii, neștiind să evalueze dacă Slobodan Milosevic se pregătește pentru un război de lungă durată sau pentru negocierea păcii, considerând, însă, că o eventuală intervenție terestră a trupelor NATO ar fi o opțiune realistă.

Pentru a mai atenua puțin efectul acestui interviu, a cărui copie am primit-o de la un membru al conducerii Partidului Democrat, Zoran Djindjic a trimis prin fax și un comunicat, în care se declara în favoarea adoptării imediate a planului G-8 pentru Kosovo. El s-a lăudat că ar fi vorbit la telefon despre aceasta cu Carl Bildt, unul din emisarii speciali pentru Balcani ai Națiunilor Unite, cu care ar fi convenit să încerce accelerarea activităților diplomatice pentru adoptarea principiilor G-8, ca bază pentru elaborarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU. “Poziția iresponsabilă a regimului de la Belgrad față de planul G-8 prelungește agonia Iugoslaviei,” se arată în comunicat. “Civilii, care nu au nici o legătură cu politica lui Milosevic, sunt primele victime ale acestui război. Oricum, fără democratizarea Iugoslaviei și a Balcanilor, nici după încheierea războiului, nu va fi pace în această regiune.” Tragi-comic în aceste comunicate și discuții era faptul că nici Djindjic, care nu avea absolut nici o influență în cercurile Puterii de la Belgrad, nici Carl Bildt, care nu era actorul principal al disputelor diplomatice pentru încheierea războiului, nu contau în jocurile politice ale momentului.

De parcă ar fi fost înțeleși, un alt personaj care se zbătea ca peștele pe uscat, având, totuși, meritul că a rămas la Belgrad, suferind alături de ceilalți, s-a apucat tot astăzi să dea interviuri presei străine. Este vorba de Vuk Draskovic care, misterios ca un magician și fără a oferi argumente în sprijinul afirmațiilor sale, prevedea că războiul se va sfârși în maximum 8 zile. “După încheierea războiului, în Iugoslavia se vor organiza alegeri anticipate,” afirma Draskovic în interviul acordat cotidianului francez “Le Parisien“, pe care mi l-au arătat fetele de la Media Center. “Mi se pare evident că Slobodan Milosevic nu își va schimba politica. Prin urmare, este important ca un număr cât mai mare de militanți care l-au susținut să vină de partea mea.” În finalul interviului, care mi-a amintit că liderul SPO era un talentat scriitor, acesta estima, rememorând vremurile când era considerat unul dintre exponenții naționalismului sârb, că va fi dificil ca Iugoslavia să accepte condițiile impuse de NATO și, mai ales, retragerea Armatei iugoslave din Kosovo și prezența în provincie a unor trupe străine.

Rivalitatea dintre grupurile din interiorul UCK amenință să se transforma într-un fratricid, avertizează ziarul “Albania“, cotidian al Opoziției albaneze. Acesta afirma că, în ultimul timp, se manifestă o creștere a tensiunilor dintre facțiunea armată a conducătorului politic Hashim Thaqi și cea loială liderului moderat Ibrahim Rugova. Cele două grupări și-au organizat propriile lor guverne ale regiunii Kosovo și propriile armate. Într-un incident din data de 22 mai, militarii din UCK le-au cerut simpatizanților lui Rugova să-și depună armele și să li se supună. “Atlfel, vom apela la forță,” au amenințat aceștia. În Albania, guvernul îl sprijină pe Thaqi, în timp ce principalul partid de opoziție îl sprijină pe Rugova. “Fratricidul, această tragedie care s-a manifestat în Albania în proporții catastrofale în al Doilea Război Mondial, bate din nou la ușile noastre,” comentează ziarul albanez.

După ce m-au lăsat să mă amuz cu aceste interviuri, care mai de care mai fanteziste, fetele mi-au întins o știre a agenției France Presse, care venea ca o bomboană pe colivă. Aflat în vizită la Londra, la invitația lui Tony Blair și a lui Robin Cook, președintele Muntenegrului Milo Djukanovic dădea asigurări că de la Belgrad vin semnale clare care indică o posibilă acceptare a planului G-8. În opinia sa, semnalele ar fi venit nu numai de la liderii Opoziției, ci și din anturajul lui Milosevic, ba chiar din partea președintelui iugoslav. “De exemplu, anunțul lui Milosevic că ar vrea să-și retragă armata din Kosovo,” explica, sigur pe el, Djukanovic. “Chiar dacă nu a făcut-o, este important că a început să anunțe asemenea măsuri, ceea ce arată că Milosevic e tot mai conștient că nu poate duce un război împotriva întregii lumi.”

Toate aceste declarații hazardate nu erau decât simple speculații, iar cei ce le făceau încercau să-și aroge merite sau influențe pe care nu le aveau. Eram, în continuare, consternat de lipsa de viziune politică a liderilor Opoziției sârbe și îmi explicam tot mai ușor de ce Milosevic îi juca pe degete. Aceștia nu reușeau să înțeleagă ce se întâmplă în propria lor țară, nu își înțelegeau propriul popor și – ceea ce era cu atât mai trist – erau incapabili să acționeze eficient și credibil într-o situație de criză majoră. Măcar dacă ar fi citit cu atenție cotidianul “Politika“, și tot ar fi înțeles mai multe despre ce se petrecea la Belgrad.

Militanți ruși și ucraineni pentru drepturile omului, foști dizidenți sovietici, au criticat atacurile NATO împotriva Iugoslaviei, într-o scrisoare deschisă difuzată pe Internet și adresată “prietenilor și celor din țările occidentale care împărtășesc aceleași idei”, informează AFP. Mesajul este semnat de nume mari ale disidenței sovietice, precum Serghei Kovalev sau Liudmila Alekseeva. “Este trist să constatăm că există divergențe serioase legate de legalitatea, necesitatea și justificarea utilizării forței militare NATO în Iugoslavia,” se afirmă în scrisoare. Foștii disidenți se întrebau care va fi prețul unei eventuale victorii a NATO, subliniind similitudinea dintre această operațiune și războiul ruso-cecen care s-a soldat, între 1994 și 1996, cu zeci de mii de morți. Aleksandr Zinoviev a declarat că, prin războiul dus de NATO împotriva Serbiei, “țările occidentale manifestă un totalitarism mai teribil și mai periculos decât cel al lui Hitler sau Stalin. Impunerea sistemelor capitaliste în țările fostului bloc sovietic și în Uniunea Sovietică nu a condus la extinderea democrației occidentale, ci la o extindere a Occidentului.”

Am aflat că ieri, Riccardo Sessa, ambasadorul Italiei la Belgrad, a revenit în capitala iugoslavă, preluându-și atribuțiile oficiale. Sessa părăsise Belgradul înainte de 24 martie, odată cu personalul celorlalte ambasade ale țărilor care fac parte din NATO, cu excepția ambasadorului Greciei, care a rămas. Întoarcerea ambasadorului italian mi s-a părut cel puțin ciudată în contextul actual, deși Italia nu era considerată de sârbi printre principalii agresori. Totuși, aceștia nu uitau că, tocmai de pe bazele NATO din Italia, decolau zilnic majoritatea avioanelor care le bombardau țara. M-am hotărât să urmăresc cu atenție ce se va întâmpla în continuare și, spre sfârșitul războiului, aveam să înțeleg motivul ciudatei întoarceri.

Cugetările mi-au fost întrerupte la 12:15 de sirenele care anunțau din nou alarmă aeriană la Belgrad. Între 12:26 și 12:35, orașul Kragujevac a fost ținta a două raiduri aeriene, fiind lovită o uzină de la periferie. Între 12:50 și 13:40, zece bombe de mare putere au explodat la Novi Pazar. În același interval, 4 rachete au lovit satul Volujak, de lângă Knin, în Kosovo. O persoană a fost rănită în timpul atacului asupra satului Ribare, de lângă Jagodina, când au fost distruse câteva case și un automobil. Începând cu ora 13:00, avioanele NATO au lansat alte două raiduri asupra orașului Sabac, unde proiectilele au lovit încă o dată cazarma “Mika Mitrovic”, situată lângă un parc din centrul orașului. Au fost avariate școala “Laza Lazarevic” și alte clădiri civile din apropiere.

La 13:07, am auzit 3-4 bubuituri dinspre sudul Belgradului. La Zvecka, lângă Obrenovac, fusese lovită una din stațiile de emisie ale postului național de radio. La 14:30, orașul Bar, port din Muntenegru, a fost atacat de avioane care au lansat proiectile asupra flotei de război sârbești din Marea Adriatică și asupra satului Crni rat, care a fost învăluit de un nor de fum. La aceeași oră, în jurul Belgradului se auzeau din nou bubuituri. Erau bombardate satul Makis, unde era conducta principală de apă, și aeroportul Batajnica. Zece minute mai târziu, două explozii puternice au zguduit clădirea Media Center. Imediat, a sunat telefonul și Viktor s-a luat cu mâinile de cap. Era bunica sa, care făcea tărăboi că NATO a bombardat din nou cartierul Rakovica, în care locuiau, și suflul exploziilor i-au spart două geamuri de la balcon. La 15:30, o explozie puternică s-a auzit la Niș, fără să se spună dacă a provocat pagube.

Noi eram deja relaxați, pentru că la Belgrad sirenele sunaseră încetarea alarmei aeriene la 15:39. Relaxarea nu a ținut prea mult, pentru că, la 15:52, o detunătură puternică făcea geamurile întregii clădiri să zdrăngăne sinistru. Comandamentul Apărării civile a anunțat că fusese un avion care a spart bariera sonică la joasă înălțime. Cred că spuneau adevărul, deoarece, câteva minute mai târziu, o bombă de mare putere exploda la Novi Sad, avariind un transformator electric și lăsând fără curent și apă o bună parte din oraș.

Patru ruși care luptau alături de sârbi împotriva UCK au fost uciși în Kosovo în cursul ultimelor luni, a afirmat Binak Gashi, într-un interviu publicat de cotidianul “Vremia“. “Avem dovezi: documentele lor de identitate se află la statul nostru major,” a afirmat Gashi, care fusese intervievat la Kukes, în nordul Albaniei. “Este o realitate faptul că ofițerii ruși luptă alături de sârbi.” Binak Gashi a confirmat, pe de altă parte, că UCK colaborează cu Alianța Nord-Atlantică, “informându-i pe militarii NATO despre amplasarea trupelor sârbe”.

Abia acum începeau să curgă și alte informații despre distrugerile provocate de bombardamentul din această după-amiază. Și care începuse chiar mai devreme, în jurul orașului Kraljevo, unde 3 proiectile au lovit satul Jarcujak, iar alte 3 – depozitele “Jugopetrol” de la Bogutovac. În timpul atacului asupra orașului Sabac, câteva case au fost, efectiv, demolate de suflul exploziilor, iar schijele au ucis o femeie care tocmai își parca mașina în fața casei și au rănit grav 6 persoane. La 13:30, fusese avariat turnul de televiziune de lângă Presevo. La 14:00, un copil de 5 ani a fost rănit de o explozie la Vucitrn, iar o oră mai târziu, 4 explozii au fost auzite în satele din jurul localității Bujanovac.

La 17:10, au început să se audă bubuituri la Priștina. Începea iureșul în Kosovo. Aici, puținii jurnaliști care au mai rămas (sau mai bine zis, care au avut voie să rămână) s-au mutat în hotelul “Park“, pentru că hotelul “Grand“, unde locuiau până nu demult, a fost parțial distrus de bombe. Deși câteva din camerele de la ultimul etaj al hotelului “Park” aveau ca acoperiș cerul liber, jurnaliștii au rămas aici, atrași de oferta directorului. Acesta a avut inspirația să-i anunțe că telefoanele din hotel încă mai funcționau și pot să le folosească gratuit. Deși nota de plată pe luna aprilie s-a ridicat la 7.000 de mărci germane, directorul nu a renunțat la ideea sa și, probabil, își recupera paguba din banii încasați pe cazarea și mâncarea oferită.

N-am mai reușit să țin pasul cu ritmul bombardierelor NATO. Abia am apucat să-mi notez că, după 18:30, la Bujanovac au explodat 15 proiectile. Că alte 5 sate, de lângă Vranje și Prizren, au fost intens bombardate. Și că Djakovica a rămas fără apă, după ce o rachetă a nimerit conducta principală de alimentare. Mai târziu, s-a anunțat că, în numai două ore, au fost numărate cel puțin 30 de explozii în Kosovo.

NATO a acceptat cererea autorităților militare elene de a suspenda sosirea trupelor Alianței în portul Salonic, în timpul campaniei electorale și a desfășurării alegerilor pentru Parlamentul European, relatează AFP. Statul major al Armatei elene a cerut NATO să suspende sosirea trupelor în Salonic, în perioada 3-15 iunie, a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului Dimitris Reppas. “Cererea a fost acceptată,” a precizat el. Portul Salonic este punctul cheie în cadrul operațiunilor de întărire a contingentelor NATO din Macedonia, datorită calității instalațiilor de aici, precum și datorită apropierii de frontiera aflată la o distanță de 30 de kilometri.

În această seară, n-am transmis nimic pentru Știrile ProTV. A fost singura oară când nu au funcționat telefoanele mobile exact când aveam nevoie. Căzuse rețeaua și avaria a fost remediată abia după ce jurnalul nostru se încheiase. Mi-a părut rău, mai ales că, pe lângă bombardamentele din ultimele 24 de ore, mai voiam să anunț că mâine urma să înceapă la Belgrad procesul lui Steve Pratt și Peter Wallace, cei doi australieni de la organizația umanitară CARE International, care recunoscuseră că erau, de fapt, spioni ai NATO. Odată cu ei, era judecat în regim de urgență și un cetățean iugoslav, acuzat de complicitate. Îngrijorat că nu mi-a auzit corespondența, Mile Cărpenișan m-a sunat de la Timișoara, să mă întrebe ce s-a întâmplat.

La 22:48, destul de târziu pentru ultimele zile, sirenele anunțau alarmă aeriană la Belgrad. În Kosovo, nu era nevoie să mai sune alarma, pentru că bombardamentele nu conteniseră o clipă. La 20:00, trei proiectile loviseră un sat de lângă Lipljan, iar alte șapte explodaseră între satele Drenja și Jab, de lângă Istok. La 21:20, au fost bombardate satele Strpca, de pe muntele Sar, și Konjuh, de lângă Prizren. La 21:50, avioanele NATO au lansat, în 3 raiduri, 10 bombe asupra unei ferme de animale din satul Komoran, la 15 kilometri sud-vest de Priștina.

Între 23:15 și 23:45, bombardamentele s-au concentrat asupra Priștinei, unde au fost auzite 3 explozii puternice. Apoi s-au mutat în zona Prizren, 6 rachete lovind localitatea Lebane și 4 – satul Grmja. La 0:45, opt proiectile au lovit Veliko Grabovnica, un sat de lângă Leskovac, care a mai fost atacat de două ori, la 1:38 și 2:15. Mi-am notat 2 explozii puternice, care au afectat satul Markovic, de lângă Kursumlija. Pentru că, deja, trebuia să mă concentrez asupra a ceea ce se întampla în restul Serbiei.

Peste 50 % dintre refugiații din Kosovo sosiți în Albania și Macedonia au mai puțin de 18 ani, iar 40 % dintre aceștia au mai puțin de 14 ani, a afirmat purtătorul de cuvânt al NATO, Jamie Shea, care a vorbit despre o “generație pierdută“, relatează AFP. “Aproximativ 20.000 de refugiați au vârste sub 1 an, iar din luna martie, s-au născut 1.000 de copii în taberele de refugiați,” a precizat Shea. “Acești copii s-au născut fără incubatoare, fără electricitate, fără asistență medicală, fără apă, fără un acoperiș deasupra capului, fără nimic. Ei au, totuși, mai multe șanse decât copiii din Belgrad. NATO nu dorește să facă rău nici unui copil, dar nenorocirea este că albanezii din Kosovo nu au de ales între un incubator care să funcționeze cu electricitatea lui Slobodan Milosevic și un incubator fără electricitate. Ei nu au, pur și simplu, incubatoare, pentru că au fost izgoniți de acasă și trăiesc în taberele de refugiați.” În opinia lui Shea, regimul de la Belgrad dispune de câteva generatoare de siguranță pentru a face față întreruperilor de curent electric. “Le-ar putea utiliza pentru a alimenta spitalele, școlile sau armata,” a adăugat el.

Atacurile începuseră încă de la 22:10, când antiaeriana Niș-ului a respins primul raid asupra orașului. La 23:07, a fost bombardat aeroportul Ponikve de la Uzice și satele din regiunea muntelui Zlatibor. Singur pe acoperișul hotelului “Toplice“, așteptam atacul asupra Belgradului. La 0:20, am văzut intrând în acțiune antiaeriana Novi Sad-ului. Fără prea mare eficiență, pentru că 5 explozii succesive au luminat cerul dinspre nord. Radio Novosti a anunțat că proiectilele au lovit, pentru a treia oară, clădirea Televiziunii Novi Sad. Sau mai bine zis, ruinele acesteia. Exploziile au provocat un incendiu puternic și au avariat casele din apropiere.

Fără să vină spre noi, avioanele au continuat să atace regiunea Novi Sad-ului, până spre ora 1:00, lansând rachete asupra releului de televiziune de la Iriski Venac și a satelor de pe muntele Fruska Gora. La 1:10, barăcile părăsite ale unei ferme de lângă satul Ralje au fost făcute una cu pământul. La 1:15, când s-au întors către Niș, avioanele au mai lansat câteva proiectile asupra viaductului de la Veliko Plano, de pe autostrada spre Belgrad. De la 1:20, atacurile s-au concentrat asupra portului Prahovo, de pe malul Dunării. Nu mai puțin de 10 proiectile au lovit depozitele “Jugopetrol”, unde au fost rănite mai multe persoane. Apoi a fost bombardat orașul Negotin, de lângă granița cu România.

NATO va avea, începând de joi, o forță permanenă de deminare în Marea Mediterana, a anunțat Comandamentul de Sud al Alianței Nord-Atlantice (AFSOUTH), citat de AFP. Această forță, numita Mine Counter Measures Force Mediteranean (MCMFM), va fi dotată cu opt detectoare de mine și o navă de susținere, fiind puse la dispoziția NATO de Belgia, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Spania, Turcia și SUA.

Cred că avioanele s-au retras în spațiul aerian al Bulgariei, îndreptându-se spre bazele aeriene din Turcia, pentru că au continuat să aștearnă un covor de bombe tot mai spre estul țării. La 1:30, 15 proiectile de mare putere au lovit depozitele “Jugopetrol” și transformatorul de energie electrică al unei fabrici din orașul Bor, de pe Valea Timocului. Legăturile telefonice cu această regiune, locuită de foarte multi etnici români, au fost întrerupte, așa că n-am putut afla mai multe detalii. Între 2:30 și 2:50, a fost atacată zona orașului Pirot. Aici, 4 explozii puternice au răsunat în cartierul Tanasko Rajic, de la periferie, și una în satul Izvor din apropiere. De asemenea, cel puțin 2 rachete au lovit releul de televiziune de pe Crni Vrh, de la 10 kilometri de oraș.

La scurtă vreme după atacul asupra portului Prahovo, sârbii au anunțat că antieriana ar fi reușit să doboare un avion inamic, care s-ar fi prăbușit pe teritoriul românesc, în apropierea confluenței cu granița iugoslavă și bulgară. Se adăuga că oamenii din Prahovo au văzut cum malul românesc al Dunării era survolat de elicopterele de recuperare ale NATO, căutându-l pe pilotul care se catapultase. Cam la aceeași oră, s-a anunțat că, deasupra satului Bojevac de lângă Pozarevac, ar fi fost doborât încă un avion al NATO, de tip Harrier. Puțin mai târziu, sârbii au revenit, precizând că fusese vorba de un aparat de tip Tornado, cu doi piloți la bord, care au reușit, și ei, să se catapulteze. Înainte de a se prăbuși în regiunea satului Petrovac, piloții au decuplat rezervoarele avionului, care au fost găsite lângă Aleksandrovac. Ajutați de localnicii care cunoșteau mai bine regiunea, militarii sârbi au organizat mai multe potere, pentru a-i captura pe piloți înainte de a fi recuperați de elicoptere.

Liderul UCK Hashim Thaqi a anunțat că acceptă ideea unui protectorat internațional în Kosovo, ca un pas intermediar până la independența provinciei. El a declarat că durata presupusului protectorat nu are importanță, dar a subliniat că acesta trebuie să fie temporar și să reprezinte o fază tranzitorie spre independența provinciei. La sfârșitul săptămânii, Thaqi își manifestase dorința unei întrevederi urgente cu Rugova, la Tirana, pentru a pune capăt dezacordurilor dintre ei, însă, până în prezent, acesta nu a dat nici un răspuns.

Nu puteam să înțeleg de ce piloții NATO insistau să lovească – așa cum au făcut și în această seară cu ruinele Televiziunii Novi Sad – ținte deja atinse în atacurile anterioare. Nu numai eu, ci și alți colegi cu care am stat de vorbă mai târziu, am ajuns la concluzia că această îndârjire cu care semănau bombe peste tot nu servea decât pentru a consuma cât mai multă muniție, pentru a stimula producția de armament. Și, așa cum, nu o dată, sârbii au atras atenția, arătând resturile unor proiectile pe care scria că trebuiau utilizate până în 1998 sau chiar 1985, Aliații scăpau în acest fel de niște bombe expirate. A căror distrugere, ținând cont de standardele ecologice, la mare preț în Occident, ar fi costat o grămadă de bani.

Cel mai bun exemplu al acestei risipe era depozitul “Jugopetrol” din cartierul belgradean Cukarica. Baraca din tablă ondulată așezată pe schelet metalic, cu butoaiele goale din interior și cu rezervorul de carburanți îngropat în pământ nu costau mai mult de 100.000 de dolari, oricât aș exagera. Ei bine, depozitul fusese lovit de cel puțin 10 proiectile, dintre care numai primele două rachete Tomahawk costau 1 milion de dolari bucata.

SUA exercită presiuni asupra Ucrainei, cerându-i să oprească tranzitarea petrolului destinat Iugoslaviei prin porturile sale la Dunăre, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. “Aviația NATO a început să distrugă centrele petroliere de stocare și rafinăriile iugoslave, dar Belgradul încă se aprovizionează cu produse petroliere pe Dunăre,” a afirmat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon. “Credem că o parte a petrolului provine din Rusia și trece prin porturile ucrainene, de aceea dorim să vorbim cu reprezentanții ucraineni, în speranța că îi vom determina să oprească această tranzitare.”

După ce atacul asupra Novi Sad-ului a încetat, am coborât în cameră, căutând un post de televiziune de unde să mai aflu noutăți. Ceva mai devreme, vorbisem la telefon cu prietenul meu, Tudor Flueraș, corespondentul din Timișoara al “Evenimentului zilei“. El mi-a povestit că 48 de refugiați albanezi, cazați într-o tabără de pe Valea Minișului, din județul Caraș-Severin, s-au supărat pe condițiile oferite și, fără să anunțe pe nimeni, s-au urcat în tren și au plecat spre București, unde doreau să ceară să fie duși în altă țară. În urma lor au lăsat un adevărat dezastru. Au tras un chef de pomină, distrugând dormitoarele și grupurile sanitare și spărgând toate geamurile taberei. Cpt. Dan Bortiș de la IPJ Caraș-Severin a declarat că pagubele se ridică la câteva zeci de milioane.

Mi-a mai povestit de un raport al serviciilor secrete chineze, dezvăluit de cotidianul “The New York Times“, potrivit căruia bombardarea Ambasadei Chinei din Belgrad a fost un act deliberat. Chinezii afirmau că bombele – cunoscute sub inițialele JDAM, cel mai avansat tip de proiectile utilizat de armata americană – erau ghidate prin GPS, cu ajutorul unei rețele de sateliți. Una dintre ele a lovit exact camera de cifru, de unde erau transmise comunicațiile codate către Beijing, iar alta a explodat în biroul atașatului militar. Deși a insistat, i-am explicat că nu-i pot dezvălui acum, la telefon, motivul real al bombardării ambasadei chineze.

O hartă greșită a fost cauza bombardării de către forțele NATO a Ambasadei Chinei de la Belgrad, în noaptea de 7/8 mai, a precizat generalul Wesley Clark, într-un raport remis secretarulului general al Alianței, Javier Solana, citat de AFP. În acest raport, care se prezintă sub forma unei scrisori foarte detaliate, Comandamentul Suprem al Forțelor NATO din Europa insista să precizeze că eroarea a fost cauzată de actualizarea greșită a unei hărți mai vechi a capitalei iugoslave.

Căutând un post sârbesc de radio, am dat peste frecvența Radio România Actualități și am ascultat știrile din țară. Președintele Emil Constantinescu se întâlnise azi cu Richard Schifter, consilier special al secretarului de stat american, și i-a explicat că România dorește să se implice în reconstrucția Iugoslaviei, având capacități excedentare în producția de ciment, oțel și energie electrică. Potrivit purtătorului de cuvânt prezidențial Răsvan Popescu, șeful statului român a insistat că nu trebuie să se repete “experiența ratată” a Bosniei, a cărei reconstructie s-a făcut prin limitarea importurilor la țările Uniunii Europene. Schifter s-a arătat interesat de posibilitatea ca în planul de reconstrucție a sud-estului Europei, să se acorde o importanță deosebită refacerii drumurilor din România, ca alternativă la rutele iugoslave. Simple promisiuni, fără nici o acoperire!

Înainte de a mă culca, m-au sunat colegii de la emisiunea de dimineață de la ProTV și mi-au spus că pot dormi liniștit, pentru că nu doresc o corespondență telefonică de la mine, decât dacă se întâmplă ceva ieșit din comun. N-am mai insistat să-i lămuresc că n-au dreptate, gândindu-mă că, poate, eu eram cel care greșea, fiind total absorbit de evenimentele la care eram martor. M-am trezit, totuși, la 6:00, și am ascultat știrile la un post de radio, îngrijorat să nu se fi întâmplat ceva important prin alt oraș și eu să nu știu. Nu am remarcat nimic și m-am culcat la loc, în timp ce, la 6:23, sunau sirenele de încetare a alarmei aeriene.

Nicosia a interzis astăzi intrarea unui ministru sârb pe teritoriul cipriot, ca măsură în cadrul sancțiunilor adoptate de UE împotriva Iugoslaviei, a anunțat seful diplomației cipriote, Ioannis Kasoulides, citat de AFP. Ministrul sârb fără portofoliu Bogoljub Karic sosise pe aeroportul din Larnaka, venind de la Budapesta, însoțit de soția sa, a precizat Kasoulides. Oficialul, care vizitează frecvent Ciprul, conduce Karic Banka, o instituție financiară cu sediul la Limassol. Guvernul cipriot a decis, în aprilie, să respecte sancțiunile decise de UE împotriva Belgradului, în ciuda simpatiei opiniei publice din Cipru pentru iugoslavi. “Este un lucru bun că ministrul sârb și soția sa, care încercau să părăsească Iugoslavia, au descoperit că nu exista zone sigure în care să fie bineveniți,” a declarat Jamie Shea, care a reamintit că acesta era “unul dintre bancherii președintelui Milosevic și a jucat, cu siguranță, un rol în furnizarea de fonduri pentru a-l ajuta să acceadă la putere, la sfârșitul anilor ’80”.

target: NATO bombardează un spital din Belgrad

by

19 mai 1999

În această dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua în barul hotelului, i-am văzut cam agitați pe cei câțiva sârbi care erau de-ai casei. N-am reușit să aflu prea multe de la ei, însă, cu voce scăzută, mi-au sugerat să mă interesez ce se întâmplă la Krusevac. După tonul lor, părea ceva serios, așa că m-am dus la Media Center și m-am pus pe telefoane și pe Internet. Am aflat că, ieri și alaltăieri, în acel oraș au avut loc demonstrații neautorizate, în care s-a cerut întoarcerea acasă a militarilor desfășurați în Kosovo. Participanții erau părinții celor care luptă pe front și au cerut Armatei iugoslave să asigure întoarcerea acasă a copiilor lor. Reacția oficială, care a confirmat, astfel, manifestațiile, nu a întârziat. Comandamentul Garnizoanei din Krusevac a dat publicității un comunicat în care îi acuză pe organizatorii demonstrațiilor de colaboraționism cu dușmanii țării. Se spunea că aceștia au deturnat sentimentele firești ale părinților ostașilor care luptă în Kosovo, punând în pericol apărarea țării și subminând unitatea armatei. Acuzațiile erau grave, în contextul stării de război, care permitea măsuri dure împotriva demonstranților. “O retragere mai rapidă a trupelor noastre din Kosovo nu este posibilă, fără a pune în pericol viețile militarilor, din cauza bombardamentelor NATO,” se preciza în comunicat. “Trebuie să menținem, cu orice preț, unitatea Armatei.” Demonstrațiile au fost caracterizate drept violente, însă autoritățile au avut prudența ca, deocamdată, să nu comunice nici o măsură împotriva organizatorilor.

“Deși nu au înregistrat pierderi umane semnificative, am fost anunțați de către serviciile noastre de informații că trupelor sârbe le este din ce în ce mai greu să acționeze,” a declarat adjunctul comandantului celulei operaționale din cadrul Ministerului britanic al Apărării, generalul de aviatie John Day. “Forțele președintelui iugoslav sunt din ce în ce mai slăbite în Serbia și, mai ales, în Kosovo.” Aproximativ o treime din tancurile și artileria grea, precum și 69 % dintre avioanele armatei iugoslave din Kosovo au fost distruse în urma bombardamentelor NATO, a afirmat purtătorul de cuvânt militar al NATO Walter Jertz. “Informațiile furnizate de presă arată că Poliția din orașul sârb Krusevac a recurs în ultimele zile la măsuri coercitive pentru a controla manifestațiile femeilor și copiilor împotriva unei noi mobilizări și a deplasărilor familiilor lor din provincia Kosovo,” a precizat Jamie Shea. “În jur de 500 de soldați al Armatei iugoslave din Kosovo au luat cunoștință de aceste manifestări și au dezertat, pentru a li se alătura sau pentru a-și susține propriile familii.”

Contextul, într-adevăr, nu era cel mai fericit pentru represalii. Serbia începea să fie afectată de criza unor alimente de bază, cum ar fi zahărul și uleiul. De câteva zile, încurajate și de zvonuri, am văzut cozi tot mai mari în jurul magazinelor alimentare, unde oamenii așteptau ulei sau zahăr. În orașul Zajecar din estul țării, începând de ieri, uleiul și zahărul au fost raționalizate și pot fi cumpărate doar pe cartele. Rația lunară a fost stabilită la o jumătate de litru de ulei, respectiv o jumătate de kilogram de zahăr de persoană. De asemenea, locuitorii nu au dreptul să cumpere mai mult de 5 pâini de persoană. La aceasta se adaugă întreruperile de energie electrică, programate, vreme de mai multe ore zilnic, în majoritatea localităților.

Criza din Iugoslavia continua să fie o sursă de câștig pentru românii care își umpleau mașinile cu de toate, treceau granița și câștigau un ban. Aceste afaceri nu erau lipsite de riscuri. Astăzi, autoritățile din Pozarevac au anunțat că cetățeanul român Ion Pavel a fost condamnat la 2 luni de închisoare de Judecătoria din Veliko Gradiste, pentru contrabandă cu carburanți. El fusese prins de grănicerii sârbi, după ce trecuse clandestin Dunărea, cu o barcă cu motor în care avea 1.000 de litri de benzină. Atât benzina, cât și barca, au fost confiscate, iar lui Pavel i-a fost aplicată și o interdicție de a mai intra în Iugoslavia, pe o perioadă de 2 ani.

Pe la ora 11:00, Viktor Dimic, prietenul meu de la Media Center, mi-a spus că s-a adunat din nou lumea în fața sediului Partidului Democrat (DS). Am alergat pe bulevardul Proleterska brigada, însă, până am ajuns, sediul era deja înconjurat de forțe ale Poliției și demonstranții – împrăștiați. I-am întrebat pe colegii care au ajuns mai devreme și mi-au povestit că 2-300 de oameni se adunaseră în fata clădirii, strigând “Trădătorii!“, “Fasciștii!” și “Nu dăm Kosovo!”. Zidurile erau mânjite cu vopsea roșie și gălbenușuri de ou, iar câteva geamuri fuseseră sparte de pietre. Tot cu vopsea roșie, au scris “Coloana a cincea” și “Acesta este și sângele vostru”, iar pe o pancartă aruncată pe trotuar am putut citi “Fățarnicilor, sunteți la fel ca ei!”

Când demonstrația s-a potolit, din sediu a ieșit Slobodan Vuksanovic, vicepreședintele partidului, care ne-a spus că au organizat echipe de permanență care să apere clădirea, însă, în aceste condiții, nu mai pot desfășura ședințele partidului. “Vedeți? Acesta este rezultatul emisiunilor de la RTS,” a exclamat el, acuzând membrii partidului Stânga Iugoslavă (JUL), al soției lui Milosevic, că au organizat totul. “Majoritatea demonstranților au fost aduși aici cu autobuzul,” acuza Vuksanovic. “Erau aceleași persoane care au devastat, în primele zile de război, sediile ambasadelor și centrelor culturale ale țărilor din NATO și aceiași oameni care au organizat contra-demonstrația de acum 2 ani, din centrul Belgradului, împotriva susținătorilor Opoziției. Cu o jumătate de oră înainte ca manifestanții să ajungă în fața sediului DS, în apropiere au oprit mai multe automobile de ultimul tip, marca BMW și Mercedes, din care au coborât băieți solizi, tunși scurt, îmbrăcați în haine negre din piele, care au dat tonul.”

Îl priveam pe Slobodan Vuksanovic și îmi era milă de el. Era palid și vocea îi tremura. Știam bine ce riscă, în tensiunea care se acumulase la Belgrad după atâtea zile de bombardamente. Era suficientă o scânteie și nu mai rămânea piatră pe piatră din clădirea partidului. Deocamdată, cei care manevrau din umbră aceste demonstrații se jucau, însă dădeau de înțeles că pot, oricând, să facă în așa fel încât Poliția să ajungă, “din nefericire”, puțin prea târziu. În acest timp, în liniștitele capitale occidentale, Zoran Djindjic, președintele DS, dădea interviuri fulminante și îi trimitea lui Vuksanovic, prin fax, comunicate pe care acesta ni le citea la conferințele de presă.

Astăzi, Djindjic a declarat săptămânalului “Reporter“, care apare in Bosnia, că, dacă în Kosovo au fost comise crime de război, președintele Slobodan Milosevic trebuie chemat în fața Tribunalului de la Haga. “Trebuie ca Milosevic să se retragă din proprie inițiativă sau să îl facem să se retragă și să punem problema responsabilității sale, când războiul va lua sfârșit,” spunea el. “Fiecare zi de război ne face să ne întoarcem mai mulți ani pe calea dezvoltării.” Djindjic nu crede că președintele iugoslav este pregătit să facă un compromis în ceea ce privește cele trei probleme-cheie: retragerea forțelor sale din Kosovo, desfășurarea unei forțe internaționale și întoarcerea refugiaților. El a recunoscut, totuși, că Belgradul dă semne că vrea să negocieze și că atitudinea sa “nu mai este la fel de fermă astăzi, cum era la început”. Îi era ușor să vorbească, fiind la adăpost, însă cred că atitudinea sa din aceste zile, când sârbii nu aveau nici un chef să dezlege încurcatele ițe ale politicii, era total greșită. Îmi amintea de un alt personaj implicat în conflictul din Kosovo, a cărui imagine de pierzător începea să se contureze tot mai clar: Ibrahim Rugova.

Ibrahim Rugova s-a pronunțat pentru dezarmarea UCK, în cazul retragerii forțelor sârbe din provincie, relatează săptămânalul “Die Woche” din Hamburg. Apostol al non-violenței, Rugova a pledat, de asemenea, împotriva vânzării de arme către UCK. “Dacă se pune la punct o forță internațională pentru Kosovo, nu avem nevoie de trupe de etnici albanezi înarmați,” a declarat acesta. Liderul albanez s-a arătat pregătit, de voie – de nevoie, să înceapă negocieri cu Slobodan Milosevic, declarând: “Va fi greu, dar nu există altă soluție. Trebuie să negociem cu liderii poporului sârb.” Pe de altă parte, el a deplâns lupta pentru putere dintre Liga Democratică din Kosovo, pe care o conduce, și UCK, mult mai radicală în acțiuni, afirmând că “dacă această luptă va continua, lucrurile ar putea deveni tragice”.

M-am întors la Media Center, pentru că, în alte părți ale Iugoslaviei, continuau să cadă bombe. Încă de la 9:20, avioanele NATO au survolat, timp de aproape o oră, zona localității Bujanovac, asupra căreia au lansat cel puțin 16 proiectile. În aceeași perioadă, au fost auzite explozii la Vranje și Prizren. Șapte rachete au lovit satul Zagradska Hoca, distrugând din temelie mai multe case. Alte cinci bombe au explodat lângă o piață de la marginea Prizren-ului, însă nu s-a comunicat dacă au existat victime.

În schimb, la 10:15, când a fost bombardat centrul orașului Gnjilane, 4 persoane au fost ucise și alte 11 grav rănite. Victimele se aflau în restaurantul “Mladost”, în fața căruia a explodat o bombă. Într-o clipă, vitrinele s-au spart în mii de cioburi și nimeni nu s-a putut feri din calea lor și a ploii de schije. Importante distrugeri au suferit sediul primăriei și clădirile din apropiere, iar în parcarea intreprinderii “Binacka Morava” au fost distruse toate camioanele și utilajele. Centrul de presă din Priștina a subliniat că, în zonă, nu se aflau nici un fel de obiective al Armatei sau Poliției.

Cu puțin înainte de ora 13:00, trei proiectile au căzut în orașul Pec, unul dintre ele distrugând hotelul “Park”. Alte două rachete au lovit satul Belacevac și, ceva mai târziu, 4 explozii au fost semnalate în satul Pomazetin. La aceeași oră, în satul Lubista de lângă Prizren, câteva case erau transformate în ruine. La 13:15, trei proiectile au lovit clădirea închisorii Istok de lângă Priștina. Primele informații pe care le-am primit vorbeau de un număr neprecizat de morți și răniți printre deținuții închiși acolo. Între 13:11 și 14:58, asupra localității Raska din centrul Serbiei, a fost lansat cel mai dur atac de la începutul războiului. Cel puțin 25 de proiectile au explodat între satele Nikoljac și Supnje de la periferie, iar schije și bucăți de beton de la casele distruse au ajuns până în centru. Nici aici nu se știa, deocamdată, dacă sunt morți sau răniți.

Deși majoritatea acestor localități, în special cele din Kosovo, nu avea adăposturi antieriene, numărul victimelor bombardamentelor ar putea să pară destul de mic. În realitate, cele mai multe erau părăsite de locuitorii lor – în mare parte etnici albanezi care s-au refugiat peste graniță – iar NATO le bombarda pentru că sateliții spion observaseră trupele Armatei iugoslave dispuse în jurul caselor. Fără prea mare succes, deoarece mobilitatea militarilor sârbi era deosebită, ajutată și de faptul că rachetele sol-aer sau tunurile anti-aeriene erau montate pe șasiuri de camion sau pe transportoare blindate, fiind deplasate în permanență și bine camuflate prin păduri. Niciodată nu rămâneau prea multe ore în același loc.

La 16:20, o explozie puternică a fost auzită în dreptul satului Secerane, situat în estul orașului Sabac, pe șoseaua spre Drenovac. Atacul i-a luat prin surprindere pe locuitori, pentru că alarma aeriană nu a sunat decât după prima detonație. Nici la Belgrad nu au sunat sirenele, deși la 16:35, o bubuitură a zguduit geamurile clădirilor din centru. Apărarea civilă a anunțat că a fost un avion care a depășit bariera sonică la joasă altitudine și înclin să cred că așa a fost, pentru că nu am simțit vibrația exploziei propagată prin sol. Din aceleași motive, o bubuitură similară a fost auzită, 20 de minute mai devreme și la Cacak.

“În anumite condiții, NATO este în mod clar deschisă ideii de încetare a focului,” a declarat Javier Solana, citat de cotidianul “Suddeutsche Zeitung“. “Președintele iugoslav Slobodan Milosevic trebuie să dea un semnal clar că trupele sârbe se vor retrage total din Kosovo.” Întrebat ce înțelege prin “semnal clar”, secretarul general al NATO a precizat că Milosevic trebuie să înceapă să-și retragă trupele, iar acest lucru să fie verificabil. “El se poate adresa NATO oricând, spunând că dorește începerea negocierilor de pace.”

Bubuitura din această după-amiază ne-a amuzat foarte tare, pentru că, la ora 15:00, tocmai sosise la Belgrad Viktor Cernomîrdin, însărcinatul special al președintelui Boris Elțîn în problema iugoslavă. Și ca de obicei în aceste situații, piloții NATO i-au salutat sosirea prin spargerea pragului sonic în apropiere. Cernomîrdin a fost așteptat la aeroportul Surcin de premierul sârb Mirko Marjanovic și de ministrul iugoslav de Externe Zivadin Jovanovic. Ieri, emisarul rus discutase cu președintele finlandez Martti Ahtisaari și cu secretarul de stat adjunct american Strobe Talbott, despre soluționarea crizei din Balcani. La sosire, el a declarat că, în acest moment, cea mai importantă este găsirea unei variante de compromis pentru oprirea bombardamentelor. Deși era așteptat de Slobodan Milosevic, nu m-a impresionat prea tare sosirea lui Cernomîrdin, mai ales că aflasem că, cu toate că era ditamai emisarul special al lui Elțîn, nu a avut curajul să-și lase avionul cu care a sosit să-l aștepte la Belgrad și l-a trimis la Budapesta, urmând să-l cheme spre seară, pentru a se întoarce acasă.

A fost imposibil să aflu ceva despre discuțiile dintre Cernomîrdin și Milosevic până a venit timpul corespondenței pentru Știrile ProTV de la 19:30. Ziariștii străini se zbăteau ca peștii pe uscat, doar-doar vreun oficial sârb va scăpa vreo vorbă despre convorbiri. Eu, oricum, nu mai aveam acreditare de război, așa că m-am mulțumit să-mi notez anunțul făcut de agenția Tanjug, potrivit căruia, la 16:45, antiaeriana sârbă a mai doborât un avion spion fără pilot al NATO, care s-a prăbușit în regiunea orașului Urosevac. Le-am mai transmis celor de acasă sentimentul pe care îl aveam că președintele iugoslav pregătește încheierea unui acord de pace, deoarece astăzi, ca la un semnal, majoritatea liderilor politici, inclusiv cei din Opoziție, a început să caracterizeze drept acceptabile principiile enunțate de G-8 pentru rezolvarea crizei.

Corpul II al Armatei iugoslave, staționat în Muntenegru, a atras atenția, în această după-amiază, că “teroriștii din așa-zisa UCK își înăresc activitatea în vederea folosirii teritoriului muntenegrean pentru operațiuni inamice”. Se anunța că militarii sârbi au anihilat, la Plav, o filieră de infiltrare a albanezilor în Kosovo, arestând, cu această ocazie, 19 membri UCK. În satul Cukuric din regiunea Tuzi, au fost confiscate 5 kilograme de droguri, “a căror vânzare era destinată finanțării acțiunilor UCK”, iar în trecătoarea Cakor, dintre Kosovo și Muntenegru, a fost descoperit un depozit al separatiștilor albanezi, în care se aflau 3 mortiere, 4 lansatoare de grenade, puști automate, mitraliere grele și muniție. Făcând aluzie la Poliția din Muntenegru, loială președintelui Milo Djukanovic, comunicatul Corpului II al Armatei iugoslave sugera că ar avea nevoie ca aceasta să i se alăture în operațiunile împotriva atacurilor teroriste ale UCK.

În frunte cu Sergio Vieira de Mello, însărcinat cu probleme umanitare în cadrul ONU, o misiune a Națiunilor Unite de evaluare a efectelor bombardamentelor asupra populației a vizitat, condusă, desigur, de oficialii sârbi, orașele Niș, Cuprija, Aleksinac, Cacak și Kragujevac. Aveau ce vedea! S-au întors foarte marcați și au declarat: “Copiii nu mai merg la școală și asta ne îngrijorează foarte mult. Multe orașe au rămas fără nici o posibilitate de a asigura încălzirea locuințelor și aceasta ne îngrijorează, pentru că va provoca mari probleme iarna viitoare. În plus, aprovizionarea cu apă și comunicațiile sunt grav perturbate.” Deocamdată, au fost doar niște evaluări preliminarii, misiunea ONU urmând să plece în Kosovo, unde va evalua separat nevoile umanitare și probleme legate de viitoarea reconstrucție a provinciei, răvășită de bombardamente.

“În acest stadiu, rolul lui Carl Bildt și al meu este de a intra în contact cu toate părțile implicate, cu toate guvernele, pentru a obține cât mai multe informații în vederea unui viitor rol al ONU,” a declarat Eduard Kukan, unul din cei doi emisari ai ONU pentru Balcani, citat de AFP. “Nu aș dori să fac concurență misiunii lui Ahtisaari și Cernomîrdin. Unele dintre statele membre cred că noi trebuie să jucăm un rol activ numai după adoptarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate, în vreme ce altele preferă un rol mai activ al ONU și al nostru încă de pe acum.”

Până să se încheie discuțiile dintre Cernomîrdin și Milosevic, au sunat sirenele ce anunțau începerea alarmei aeriene. Era 21:35. Nu-mi venea să cred! NATO ataca Belgradul în timp ce emisarul președintelui Boris Elțîn încă nu plecase! Dar atacurile au mai întârziat puțin și Cernomîrdin și-a chemat avionul și a decolat spre Moscova. Agenția Tanjug a difuzat un comunicat oficial, preluat, imediat, de toate posturile de radio și televiziune, care nu prea aducea nimic nou. Cei doi au ajuns la concluzia că “soluția crizei din Kosovo nu poate fi decât politică și în cadrul ONU, cu participarea activă și directă a Belgradului la elaborarea diferitelor opțiuni, având ca punct de pornire principiile G-8“. Emisarul rus a adăugat că țara sa cere, în primul rând, încetarea bombardamentelor, pentru a permite negocieri între Iugoslavia și ONU, care să rezolve criza. Cernomîrdin a afirmat că se va întoarce la Belgrad luni, dupa ce va mai discuta cu Martti Ahtisaari și Strobe Talbott.

Nu doar eu aveam impresia că Slobodan Milosevic caută să obțină pacea, ci aceleași semnale le-au primit și liderii occidentali. Am privit știrile de la Sky News, pentru că Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, a reușit să orienteze, în sfârșit, antena satelit de pe acoperiș și să prindă acest canal de televiziune. “Milosevic are o serie întreagă de probleme și există informații de la Belgrad și din regiune conform cărora încearcă să obțină un acord,” declara purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Joe Lockhart. “Vedem, cu fiecare zi ce trece, apropiindu-se șansele unei soluționări a conflictului din Kosovo, atât pe plan diplomatic, cât și pe plan militar,” spunea președintele francez Jacques Chirac, care remarca îmbunătățirea relațiilor dintre Rusia și membrii NATO. Iar asta ar putea permite adoptarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU, acceptată și de sârbi.

Serviciile secrete britanice (MI6) doreau să îl asasineze pe președintele iugoslav Slobodan Milosevic în 1992, potrivit unor noi acuzații aduse de fostul agent “renegat” Richard Tomlinson, care a oferit detalii suplimentare despre pretinsul proiect, pentru a-și susține acuzațiile. “Exista un plan de a-l ucide în 1992,” a declarat el într-un interviu acordat postului britanic de televiziune Channel 4. Fostul spion al MI6 susținea că a citit personal un document de 3 pagini redactat de serviciile secrete, care sugera 3 scenarii pentru a-l elimina pe Milosevic, pe atunci doar președinte al Serbiei. Primul dintre ele propunea folosirea unor “grupuri de opoziție din Serbia”, pentru a-l asasina pe Milosevic într-un atentat cu bombă. Într-a doua ipoteză, soldații de elită ai SAS ar fi îndeplinit misiunea, iar în ultima variantă, MI6 ar fi aranjat aparențele unui accident de mașină.

La noi, cerul era senin și mă așteptam la o noapte grea. Din păcate, presimțirile nu m-au înșelat. Iureșul a început la miezul nopții. Am numărat 3 atacuri în 30 de minute. Antiaeriana trăgea din greu, dar fără efect. Am văzut 7 sau 8 explozii înspre cartierul Rakovica și alte câteva dinspre aeroportul Surcin, de unde abia plecase Cernomîrdin. A fost distrus un hangar la Makis, pe vechiul drum spre Obrenovac, și au fost bombardate, din nou, vechile hale ale Combinatului chimic “Prva Iskra” din Baric. Piloții NATO au tras asupra unei pompe de benzină și a cazarmei din cartierul Dedinje.

 

Al doilea raid a început la 0:55. Venind dinspre nord, avioanele NATO au lovit întâi împrejurimile aeroportului Batajnica. Apoi, două explozii îngrozitoare m-au făcut să scap din mână ceașca cu cafea. Urmate de încă patru sau cinci. Rachetele au vizat obiective din cartierele Topcider și Dedinje. După câteva minute, Comandamentul Apărării civile a anunțat, la un post de radio, că una dintre rachete a lovit o aripă a spitalului “Dragisa Misovic“ din Dedinje. M-am dus repede cu Nelu până acolo. Mai erau ziariști, însă Poliția nu ne-a lăsat să ne apropiem prea mult. Din locul în care mă aflam, am văzut clădirea bombardată și câteva camioane ale Armatei iugoslave, pline cu soldați, care plecau în grabă. Chiar dacă, mai târziu, Jamie Shea avea să declare că una din cele 7 rachete ghidate prin laser care au fost lansate asupra unor obiective militare din cartier a avut o “eroare de ghidaj“, mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Nu fusese nici o eroare. Sârbii își adăpostiseră militarii în curtea spitalului și n-au apucat să-i retragă suficient de repede, fiind surprinși de atac.

Precizia unei rachete a lăsat, într-adevăr, de dorit, distrugând secția de neurologie a spitalului și sălile de operație ale secțiilor de chirurgie și ginecologie. Trei pacienți, internați la Neurologie, și-au pierdut viața în explozie, iar alți 11 au fost răniți. Au mai fost ușor răniți și pacienții altor secții, printre care câțiva copii și o parte din personalul medical. Dându-și seama că putem vedea militarii care pleacă, polițiștii sârbi ne-au făcut semn să mergem în fața spitalului și am putut asista la evacuarea pacienților. Imaginea era impresionantă. Întâi mamele cu nou-născuții din maternitate, apoi ceilalți bolnavi, au fost duși pe tărgi sau în brațe de militari și polițiști, până la clinica “Narodni front” din apropiere. Dr. Radisa Scepanovic, directorul spitalului “Dragisa Misovic”, a ieșit în fața jurnaliștilor străini, revoltat că racheta NATO a lovit în plin o unitate medicală în care se aflau peste 1.000 de pacienți. Ștafeta declarațiilor a fost preluată de dr. Milovan Bojic, director al Institutului de boli cardio-vasculare și vicepremier al Guvernului Serbiei, care a acuzat NATO de crime împotriva umanității, deoarece, potrivit Convenției de la Geneva, spitalele nu pot fi bombardate.

Explozia a avariat și Ambasada Suediei, a cărei cladire se afla în apropiere. M-am luat după jurnaliștii occidentali, care l-au abordat pe ambasadorul Mats Staffansson. Acesta ieșise în stradă și spunea: “Am avut noroc. Două schije mari s-au înfipt în pereții din reședința ambasadei, însă noi ne aflam în cealaltă aripă. S-a crăpat plafonul în câteva camere, s-au spart 9 ferestre și suflul a scos din balamale câteva uși.” Înalt și blond, ambasadorul se străduia să pară calm, dar încă nu reușea să-și stăpânească tremurul mâinilor.

Cancelarul german Gerhard Schroeder a cerut Alianței Nord-Atlantice să prezinte raportul despre bombardarea, pe 8 mai, a Ambasadei Chinei la Belgrad, a declarat o sursă diplomatică, citată de AFP. “Așteptăm în continuare raportul privind bombardarea ambasadei chineze,” a afirmat Schroeder în fața celor 19 ambasadori ai țărilor membre, care au participat la reuniunea Consiliului NATO. Cancelarul german a mai cerut acest raport și comandantului suprem al forțelor aliate în Europa, generalul Wesley Clark, cu care s-a întâlnit dimineața.

 

“Hai să mergem,” mi-a spus Nelu, “până nu mai vin ăștia o dată.” Am ajuns la hotel și m-am uitat la televizor, ascultând posturile de radio, în speranța că voi afla ce s-a mai întâmplat. Nu numai Belgradul, ci și restul localităților din nordul Serbiei au fost pe lista țintelor NATO. La 0:30, șase explozii de mică intensitate au fost auzite pe coastele muntelui Fruska Gora. În același timp, nu mai puțin de 18 proiectile au fost lansate asupra orașului Sabac și a muntelui Cer, unde se afla un releu de televiziune. La 0:40, pentru prima dată de la începutul războiului, a fost bombardat orașul Kikinda, situat la nici 10 kilometri de granița cu România. Mile Cărpenișan era la Timișoara și m-a sunat să-mi spună că bubuiturile au băgat groaza în bănățenii din localitățile românești Teremia, Comloșu Mare și Jimbolia.

La ora 1:00, trei proiectile au distrus podul de la Banatski Dvor, peste canalul Bega Veche. Podul se afla pe șoseaua ce lega Timișoara de orașul Zrenjenin, iar traficul rutier, liniile de comunicație și legăturile telefonice cu România au fost întrerupte. Au urmat depozitele companiei “Naftagaz” din Sombor, lovite de 4 proiectile. Tot la 1:30, trei rachete au vizat stația meteo și emițătorul radio de la Palic, de lângă Subotica. Din fericire, meteorologii de serviciu nu au fost răniți, dar satele din apropiere au rămas fără curent. În același timp, 5 proiectile au fost lansate asupra emițătorului Radio Novi Sad din Srbobran și alte câteva asupra emițătorului radio din Vrbas, exploziile avariind cel puțin 20 de case din zonă. De asemenea, în apropierea centrului comunei Zablje, a căzut o rachetă care nu a mai explodat.

Când mă pregăteam să mă culc, am auzit din nou afară vuietul avioanelor. Era 2:47. Am urcat repede pe acoperiș, dar două explozii infernale mi-au tăiat cheful să mai urc și pe casa liftului. A urmat încă o serie de bubuituri și nu știam ce e mai înfricoșător, zgomotul care îmi făcea urechile să țiuie sau vibrația exploziei, care clătina hotelul “Toplice“. După tirurile antiaerienei, mi-am dat seama că avioanele NATO lansau din nou proiectile anti-buncăr asupra regiunii de lângă Batajnica. Atacul a durat cam un sfert de oră, după care avioanele s-au îndreptat spre Novi Sad, bombardând satele de pe muntele Fruska Gora.

Am urmărit tirurile antiaerienei de acolo, care încerca să alunge avioanele inamice, apoi s-a lăsat liniștea și m-am dus la culcare. Până la 5:09, când a sunat încetarea alarmei, am mai prins două ore de somn. Și încă două, până la întâlnirea telefonică cu Cristi Tabără, pentru emisiunea de dimineață de la ProTV.

Camera Reprezentanților a SUA a votat, marți seara, eliberarea unui fond de urgență de 14,6 miliarde de dolari pentru a finanța operațiunile de război împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. Fondurile de urgență cuprind peste 11 miliarde de dolari destinați campaniei aeriene împotriva Iugoslaviei, menținerii ansamblului armatei americane în stare de luptă și ajutorării umanitare a refugiaților din Kosovo și a țărilor care îi primesc. Proiectul de lege prevede mai mult decât dublul a ceea ce solicita președintele american pentru finanțarea războiului împotriva Iugoslaviei.

target: incident cu Remus Cernea pe acoperiș

by

4 mai 1999

Alarma aeriană a încetat la 6:04, dar dupa 8:20, Pancevo și o mare parte a Belgradului au rămas fără curent electric. Încă nestabilizat, sistemul energetic național cedase din nou. Deși autoritățile anunțaseră că, de astăzi, vom avea curent și apă. Așa că ne-am mai cumpărat un rând de lumânări, câte o lanternă și baterii de rezervă. Iar înainte de a pleca de la hotel, am umplut mai multe sticle din plastic cu apă de la robinet, în caz că vor fi din nou probleme.

Am sunat la Novi Sad și am aflat că, după atacul de azi-noapte, clădirea televiziunii a fost parțial distrusă și nu va mai putea fi folosită. Sârbii erau foarte indignați, pentru că Televiziunea Novi Sad era considerată un simbol al înțelegerii naționalităților care trăiesc în Vojvodina. Emitea programe în 6 limbi, printre care și cea română și, în anii trecuți, îi întâlnisem la Timișoara pe câțiva dintre jurnaliștii care lucrau acolo. Mulți vorbeau românește mai bine decât unii realizatori de televiziune de la noi. Autoritățile locale au anunțat că vor încerca să-i ajute să-și reia emisia cât mai repede.

La 12:15, s-a anunțat din nou alarmă aeriană. Nu numai la Belgrad, ci în majoritatea orașelor iugoslave. Mai mult, la Kraljevo, cu câteva minute înainte de a suna sirenele, a fost bombardată din nou fabrica “Krusik“, doi muncitori fiind surprinși de atac și răniți ușor. În Belgrad nu am auzit bubuituri, iar alarma a încetat la 15:49.

Un avion de vânătoare F-16 al Alianței Nord-Atlantice a doborât un avion MiG-29 deasupra Iugoslaviei, a anunțat col.Richard Bridges, purtător de cuvânt al Pentagonului, citat de AFP. “Aparatul a fost doborât în jurul orei 13:00, la câțiva kilometri de frontiera cu Bosnia, când un grup de avioane ale NATO se întorceau, după ce efectuaseră un raid asupra unei baze a aviației militare. Aparatul F-16 a utilizat o rachetă anti-radar pentru a lovi MiG-ul, care nu a reușit să se apropie de avioanele NATO suficient de mult pentru a putea trage asupra lor,” a precizat generalul Charles Wald. De asemenea, un MiG-29, împreună cu alte două aparate iugoslave care nu au fost identificate, au fost distruse la sol de NATO în timpul bombardamentelor din noaptea de luni spre marți.

Astăzi, președintele iugoslav Slobodan Milosevic s-a întâlnit cu ofițeri din conducerea Armatei și Poliției, cu care a discutat despre situația din țară. El i-a felicitat pe militari, afirmând că “au consimțit să facă sacrificii și să suporte privațiuni, pentru a împiedica cel mai mare agresor din lume să cucerească fie și o fărâmă din teritoriul iugoslav”. “În același timp, au anihilat toate tentativele bandelor teroriste de a ne încălca granița și au nimicit, în interiorul țării, unitățile, bazele și infrastructurile organizației teroriste care își spune UCK,” a declarat Milosevic. Niciodată, în exprimarea oficială, nu am auzit o altă sintagmă decât “organizația teroristă autointitulată UCK“. Prin asta, sârbii demonstrau că nici măcar denumirea nu doreau să o accepte. În comunicatul difuzat de Președinție, se spune că au fost arestate mai multe sute de persoane, pentru delicte criminale care pun în pericol siguranța cetățenilor, fiind pronunțat un mare număr de condamnări la pedepse cuprinse între 5 și 20 de ani de închisoare.

Opozantul sârb Miroslav Hadzic a fost arestat pe 9 aprilie la Belgrad și nu a mai dat, de atunci, nici un semn de viață, a anunțat la Berlin editorul său german Arno Spitz, citat de AFP. “Nu știu unde este închis și dacă este încă în viață,” a adăugat el. Hadzic, fost colonel, lucrează de mai mulți ani la Institutul de Științe Sociale din Belgrad și face parte din mai multe grupuri de opoziție. El a studiat modul de transformare a armatei populare din Iugoslavia în factor de putere în cadrul regimului sârb și felul cum a contribuit aceasta la explozia naționalismului și a propagandei de război în Iugoslavia.

Ne-am dus din nou să întrebăm de noile acreditari, la Centrul militar de presă. A lui Mile Cărpenișan era gata, dar a mea nu. Militarul care le împărțea mi-a spus să trec mâine. Nu m-am neliniștit, pentru că nici a lui George Roncea nu era gata. M-am dus la Media Center să scriu și am încercat să aflu unde putem găsi un Internet-Cafe, pentru cazul în care se lua din nou curentul. Cel mai apropiat loc era la Dom Omladine (Casa Tineretului), la următorul colț. Oricum, atâta vreme cât era curent, preferam să stăm la Media Center, unde, pentru 60 de dolari pe săptămână, aveam acces la telefon, fax, computer cu conexiune internet și acces la agențiile de presă iugoslave.

Am văzut astăzi ce conțineau bombele care au provocat căderea sistemului energetic iugoslav. Arma secretă a americanilor. Proiectilele erau pline cu niste cutii mai mici, de forma conservelor de bere, în care se aflau praf de grafit și ghemotoace de fire din aluminiu. Cutiile explodau deasupra instalațiilor electrice și, în afara grafitului – bun conducător electric – care se împrăștia deasupra lor, firele de aluminiu se înfășurau în jurul cablurilor de înaltă tensiune, formând un fel de fuior țesut de un paianjen uriaș. Cablurile deveneau inutilizabile și trebuiau înlocuite în întregime.

Cotidianul belgradean “Glas javnosti” a publicat o reproducere a scrisorii de adio lăsate de Christopher Stone, unul din cei 3 soldați americani luați prizonieri de sârbi și eliberați duminică. Mi s-a părut amuzantă: “După toate aceste zile, am început să iubesc poporul sârb și voi continua să mă rog lui Dumnezeu pentru pace și pentru sfârșitul acestui război. Vă mulțumesc, în special pentru țigările pe care mi le-ați dat.” Scrisoarea se încheia cu câteva cuvinte, scrise cu stângăcie în sârbește: “Vă mulțumesc frumos. Sunteți foarte drăguți. Dumnezeu să vă ajute.” Și era semnată “Chris Stone, poreclit Slobodan“. 🙂

Alianța Nord-Atlantică va face o pauză în operațiunea împotriva Iugoslaviei, dacă forțele sârbe vor începe să se retragă din Kosovo, a afirmat ministrul britanic al Apărării George Robertson, citat de AFP. Si Bill Clinton a evocat, pentru prima dată, posibilitatea unei “pauze“ în atacurile NATO. “O suspendare a bombardamentelor împotriva Iugoslaviei implică acceptarea de către autoritățile de la Belgrad a principiilor de bază enunțate de NATO și cel puțin începerea retragerii forțelor sârbe,” a precizat Clinton.

Întreaga presă iugoslavă a preluat o știre a cotidianului “The Washington Times“, conform căreia membrii UCK sunt antrenați în tabere din Afganistan și Bosnia conduse de liderul islamist Osama bin Laden. Acesta este bănuit și că ar finanța organizația separatistă albaneză. Bin Laden era deja considerat de Guvernul american unul din cei mai periculoși teroriști ai lumii, fiind acuzat că ar fi organizat atentatele din vara anului 1998 împotriva ambasadelor americane din Nairobi și Dar-es-Salaam, soldate cu 224 de morți și mii de răniți.

Iar am avut de suportat reproșurile sârbilor, din cauza vizitei pe care premierul britanic Tony Blair a facut-o astăzi la București. De data asta, ne-au ironizat chiar cu vorbele președintelui Emil Constantinescu, care i-a amintit lui Blair că România a pierdut până acum, din cauza crizei iugoslave, peste 700 de milioane de dolari, pe care speră să-i recupereze cumva. “Scriitorul” Dragan ne-a întrebat, zâmbind pe sub mustața stufoasă, dacă îi vom recupera la fel ca pierderile suferite din cauza precedentului embargo. Știa bine că n-am văzut un cent.

“Astăzi vreau să-mi iau un nou angajament,” a spus Blair, într-o alocuțiune în fața camerelor reunite ale Parlamentului. “La Consiliul European din decembrie de la Helsinki, Marea Britanie va sprijini lansarea unei invitații de începere a negocierilor de aderare la Uniunea Europeana pentru România. La summit-ul de la Washington, Alianța și partenerii săi au stabilit o cale clară de urmat pentru statele aspirante. România rămâne în fruntea listei de candidați. Vreau ca România să adere rapid la NATO.” Potrivit agenției Mediafax, Tony Blair și-a exprimat admirația pentru modul în care România a acționat în domeniul asigurării securității sale naționale, ca și a celei regionale. El a afirmat că nimeni nu amenință granițele României și că nimănui nu îi va fi permis să o facă.

Înainte de a-mi începe transmisia pentru Știrile ProTV de la 19:30, până să-mi vină rândul, am ascultat știrile dinaintea mea. L-am auzit pe Victor Babiuc, ministrul Apărării, care atrăgea atenția parlamentarilor români că nu poate fi acuzat că i-a tras pe sfoară pentru că nu le-a spus că spațiul aerian românesc cuprinde și aeroporturile. Malițios, acesta a pretins că MApN nu și-a permis să considere că parlamentarii nu știu ce votează sau că au ignorat Codul aerian – lege votată chiar de ei, cu mai puțin de 2 ani în urmă.

De altfel, disputa mi se părea inutilă, deoarece colegii din Timișoara mi-au spus că experții NATO care au inspectat aeroportul le-au dezvăluit că acesta nu poate fi folosit de avioanele Alianței, deoarece nu pot decola sau ateriza înarmate de pe el. Pentru a transforma aeroporturile românești în baze de lansare, ar fi nevoie de investiții considerabile și, mai ales, de timp. Așa că piloții NATO nu aveau nevoie decât să-și ușureze misiunile, pătrunzând, în timpul atacurilor, în spațiul nostru aerian. Însă mulți timișoreni au început să privească cu alți ochi donația pe care o făcuse NATO cu un an în urmă, când la Timișoara a fost instalat unul din cele mai performante sisteme radar din lume.

Parlamentul bulgar a aprobat cu 153 de voturi pentru, 81 împotrivă și o abținere, deschiderea spațiului aerian pentru avioanele NATO, informează AFP. Bulgaria era ultima țară vecină cu Iugoslavia care nu deschisese încă spațiul aerian pentru aparatele Alianței Nord-Atlantice. Ministrul Afacerilor Externe Nadejda Mihailova a asigurat Parlamentul că acordul nu înseamnă că Bulgaria va participa “direct sau indirect la conflictul din Kosovo”.

Deoarece le era teamă că vor pierde legătura cu mine pentru Știrile ProTV de la 19:30, colegii mei mă sunau la 19:25 și rămâneam în legătură directă până îmi venea rândul. Așa ascultam toate știrile dinaintea mea. Ca de obicei, mă suna “Beavis“, sunetistul regiei de emisie. Nu ne cunoscusem până atunci, dar am devenit prieteni vorbind la telefon. Uneori avea chef de glume, alteori era îngrijorat, dar întotdeauna își găsea câteva clipe să vorbească cu mine. Îi povesteam cum o mai duc, ne spuneam bancuri și îmi promitea că, atunci când mă voi întoarce acasă, o să-mi dea niște jocuri pe computer, care să mă facă să uit toată nebunia de la Belgrad.

Seara, la jurnalul RTS, am vazut imagini ale unui avion american A-10, despre care sârbii au spus că a fost doborât în provincia Kosovo, împreună cu un alt aparat, în timp ce încercau să bombardeze o regiune în care se afla generalul Vladimir Lazarevic. Acesta era comandantul Corpului Priștina al Armatei iugoslave și inspecta unitățile din zona. În imagini am văzut unul din motoarele avionului, lovit în plin de un proiectil, și plăcuța de identitate a aparatului, pe care scria “modelul A-10, seria A40662, codul 77751“. Imaginile purtau data de 2 mai, ceea ce m-a făcut să cred că ar putea fi avionul despre care Eric Mognot, purtător de cuvânt al NATO, a pretins că ar fi reușit să aterizeze de urgență pe aeroportul din Skopje. Se pare că n-a fost chiar o reușită.

Alarma aeriană a sunat la 21:30. Am urcat cu toții pe acoperiș, să vedem ce se întamplă. În această seară eram mulți: eu, Mile, George Roncea, Tavi Penda, Bogdan Stihi și Remus, un tânăr care apăruse, în mod ciudat, de câteva zile la Belgrad. Părea un fel de hippy și așa dorea să se poarte. Ne-a spus, când a apărut, că nu e ziarist, ci student la filosofie și a venit la Belgrad din solidaritate cu suferința poporului sârb. Nu avea prea mulți bani și încerca să se țină după noi. După ce i-am arătat ce era de văzut, l-am lăsat în plata Domnului și ne-am văzut de treabă. Nelu Madjinca, directorul de la “Toplice“, îi dăduse o cămăruță, aproape gratis, și habar n-aveam ce și unde mănâncă. În general, seara nu stătea cu noi, dar astăzi venise și el.

De această dată, pe acoperiș au urcat Nelu cu Dragan, “scriitorul”, care era însoțit de încă un bărbat. Din felul în care se purta Dragan cu el, am înțeles că era un fel de superior al său, care îi verifica activitatea. Ne-am făcut că plouă și le-am sugerat, discret, celorlalți, să nu facă gesturi necugetate. În timp ce priveam antiaeriana care încerca să respingă un atac, am auzit, în spatele meu, declicul unui aparat foto. M-am întors și l-am văzut pe Remus. I-am șoptit să se potolească, până pleacă Dragan și șeful lui. După câteva minute, am mai auzit un clic. În acel moment, Mile, care îl observase și el, s-a dus în fața lui și, pe un ton care nu admitea replică, i-a cerut aparatul foto. Furios, i-a scos filmul din aparat și i l-a întins lui Dragan, spunându-i: “Un cadou din partea noastră.” Tavi Penda, care văzuse întreaga scenă, l-a luat pe Remus de guler și i-a spus: “Dispari de aici, că te arunc de pe acoperiș! Mâine dimineață, îți faci bagajele și te cari acasă. Dacă te mai văd după ora 8:00 în hotel, chem Poliția!” Din acea clipă, nu l-am mai văzut, însă aveam să mai auzim de el.

Un număr de până la 3.000 de refugiați din Kosovo vor sosi în România, până la sfârșitul lunii iunie, din cifra maximă de 6.000 pentru care Guvernul și-a exprimat disponibilitatea de a-i primi, a anunțat purtătorul de cuvânt al Ministerului de Interne Carmen Vasile, citat de Mediafax. Astăzi, în jurul orei 16:00, pe aeroportul București-Otopeni urmau să sosească aproximativ 600 de refugiați kosovari, care vor fi transportați la Sărata-Monteoru, în județul Buzău. Ministerul de Interne va suporta costul cazării la hotelul “Parc” a celor 600 de kosovari, calculat la prețul de 80.000 de lei pentru o cameră în care pot încăpea până la 5 persoane.

Mai târziu, după ce au coborât Dragan și șeful său, Nelu ne-a povestit că duminică dimineața, câțiva vecini i-au atras atenția că un individ bărbos face poze de pe acoperiș. A urcat imediat și l-a găsit pe Remus. Deși îi atrăsesem atenția să nu urce ziua pe acoperiș, tipul nu numai că nu ne-a ascultat, dar făcea și poze. În atmosfera de suspiciune generală de la Belgrad, când sârbii vedeau spioni peste tot, asta ne mai lipsea. Noroc că Nelu a aplanat incidentul. Câteva zile mai târziu, aveam să ne întâlnim cu poetul Adam Puslojic, care ne-a povestit că, după ce l-am gonit de la hotel, Remus s-a dus la el. Îl cunoscuse la Uniunea Scriitorilor și l-a rugat să-l găzduiască și să-i împrumute niște bani, promițându-i că o să-i înapoieze a doua zi. După care a dispărut. Numele complet al acestui bizar personaj este Remus Cernea, cel care avea să încerce să candideze – 10 ani mai târziu – la tot felul de funcții în stat, inclusiv la cea de președinte al României.

Incidentul din seara asta ne-a tăiat elanul tuturor și am coborât în barul hotelului. Am rămas la povești și, înainte de a pleca, Dragan ne-a sugerat să mergem mâine în piața din Novi Beograd și să-l căutăm pe Cika Zika (unchiul Zika). Acesta era un vânzător de la o tarabă, care fusese concentrat într-o unitate de artilerie antiaeriană și a doborât un avion NATO, drept pentru care a primit o permisie.

“Sosirea, luni, în Macedonia, a mai mult de 11.600 de refugiați, veniți – în cea mai mare parte – din regiunea Podujevo, reprezintă cea mai mare acțiune de deportare desfășurată într-o singură zi, începând din 2 aprilie,” a declarat Jamie Shea, citat de Reuters. “Această deportare masivă a lăsat să se înțeleagă că regiunea este supusă unei operațiuni de epurare etnică. Este prea exact localizată geografic, ca să nu intre în cadrul unei campanii sistematice de deportări.”

NATO a anuntat că în ultimele zile, aproximativ 50.000 de etnici albanezi au fost expulzați din localitatea Prizren și din împrejurimi. Cei mai mulți dintre aceștia au fost obligați de către Armata iugoslavă să participe la construirea de fortificații în jurul orașului, a declarat Shea. “Credem că Armata iugoslavă a decis să construiască un fel de “linie Maginot“ în jurul Prizrenului, fără îndoială, pentru a anticipa o eventuală operațiune terestră a NATO în provincia Kosovo.”

După miezul nopții, avioanele NATO s-au concentrat din nou asupra orașului Uzice, unde au fost numărate 10 explozii, și asupra regiunii Bajina Basta, unde se află hidrocentrala avariată acum câteva nopți. Antiaeriana a ripostat puternic și, la 1:30, a reușit să doboare un avion inamic, în timp ce intra în spațiul aerian iugoslav, venind dinspre Bosnia. Desigur că, la Bruxelles, Monique Tuffeli, unul din purtătorii de cuvânt ai Alianței, a dezmințit imediat informația.

La ora 3:00, după ce au pâlpâit de câteva ori, toate becurile din hotel s-au stins. Belgradul rămăsese din nou fără curent, deoarece sistemul energetic național nu era încă stabilizat și rezista cu greu la sarcini mai mari. Am oftat și ne-am dus la culcare. Oricum, la noi era liniște și, în afară de Vranje, unde au explodat 4 proiectile de mare putere, atacurile NATO nu au fost foarte intense.

Unul din cele mai prestigioase institute de studii în domeniul apărării, Institutul Internațional pentru Studii Strategice (IISS), a lansat o mulțime de critici la adresa NATO pentru modul de gestionare a crizei din Balcani, acuzând Alianța că a recurs la o “diplomație insuficient de agresivă” și că a nesocotit regulile cele mai elementare ale războiului modern. “Strategia adoptată pentru campania din Balcani și punerea sa în practică ridică numeroase semne de întrebare în ceea ce privește capacitatea NATO de a concepe și de a executa operațiuni politico-militare complexe,” a afirmat John Chipman, directorul IISS. “NATO ar fi trebuit în primul rând să-l convingă pe Milosevic că are numai de câștigat de pe urma soluției diplomatice propuse la Rambouillet și că ar pierde totul printr-o soluție impusă prin forța armelor.”

“Anunțând dinainte natura progresivă a campaniei sale de bombardamente aeriene, în 3 faze, NATO s-a lipsit de unul din principiile elementare ale oricărui război, care este efectul-surpriză,” a explicat Chipman. “Îndepărtând opțiunea unei intervenții terestre într-un mediu ostil, Alianța a nesocotit o altă regulă: cea care constă în a lăsa inamicul să se îndoiască de intențiile adversarului.” Rezultatul probabil al episodului din Balcani este că totul se va termina cu un protectorat – o soluție nefericită, sub forma acordării independenței de facto a provinciei Kosovo, lipsită de orice legitimitate în ochii Belgradului și generatoare de instabilitate, concluzionează IISS.

target: legenda avioanelor NATO distruse de sârbi la Tirana și Tuzla

by

26 aprilie 1999

De astăzi, programele RTS sunt transmise în direct de toate posturile de televiziune private din Iugoslavia. De la 6:30 la 10:30 – programul de dimineață, după care buletinele de știri de la 17:00, 19:30 și 22:30. Amuzant este că, deși situația a debutat dimineață, abia pe la prânz s-au întâlnit directorii posturilor private și au hotărât, “din proprie inițiativă”, acest lucru. Pe lângă asta, s-a anunțat decizia autorităților militare de a acorda prioritate absolută și exclusivitate de filmare în toate situațiile deosebite pentru reporterii RTS. De parcă nu s-ar fi întâmplat chiar așa încă din prima zi de război…

În buletinul de știri din emisiunea de dimineață a RTS, a fost prezentată opinia unui cartograf olandez, care a demolat, cu exemple concrete, acuzațiile NATO conform cărora au fost făcute, cu ajutorul sateliților, mai multe fotografii ale unor gropi comune din satele Pusto Selo și Izbica din Kosovo. Prima poză arăta un teren viran, iar în a doua se vedea ceva care semăna cu un șir de gropi proaspăt săpate. Comparând cele două imagini, cartograful a fost foarte explicit: “Fie albanezii din Kosovo au avut timp, între două masacre, să construiască în câteva nopți o casă, fie fotografia este trucată.” Pentru a nu lăsa loc de nici un fel de dubii, RTS a prezentat imagini filmate de o echipă a sa în acel loc, în care, în mod evident, nu existau nici un fel de gropi.

Societatea Ziariștilor din România (SZR) a condamnat bombardarea de către NATO a radio-televiziunii de stat iugoslave, se arată într-un comunicat remis astăzi agenției Mediafax. “Aceste fapte s-au întâmplat cu numai câteva zile înainte de Ziua Mondiala a Libertatii Presei și este cu atât mai grav cu cât, pe harta neagră a asasinării jurnaliștilor aflați în misiune se mai adaugă aici, într-o Europă civilizată, noi pete de sânge,” precizează documentul semnat de Cornelius Popa, președintele SZR. “Un act de o asemenea barbarie nu a avut loc până acum în nici una din zonele de conflict ale planetei, nici măcar în Irak, și este cu atât mai reprobabil cu cât el este comis de trupe ale unei alianțe militare care pretinde că reprezintă civilizația și democrația.”

La prânz, împreună cu ceilalți colegi, români sau străini, ne-am dus la înmormântarea a șase dintre jurnaliștii de la RTS uciși vineri noaptea. A fost o procesiune impresionantă, sicriele fiind, efectiv, acoperite cu florile aruncate de cei veniți să-i conducă pe ultimul drum.

După-amiază, am avut o mare surpriză: m-a sunat Ion Cristoiu! M-a anunțat că vine la Belgrad și m-a întrebat dacă aș putea să-l ajut să se cazeze undeva. I-am explicat că locuri la hoteluri sunt și poate alege între “Hyatt“, “Intercontinental” sau “Metropol“, unde sunt condiții excelente. Mi-a răspuns că dorește să stea la același hotel cu noi, ceilalți jurnaliști români. L-am asigurat că nu-i nici o problemă să-i rezervăm o cameră. Am fost foarte emoționat fiindcă lucrasem pentru “Evenimentul zilei” aproape din prima zi în care Ion Cristoiu înființase ziarul și, practic, îi datorez o mare parte din experiența mea jurnalistică.

Pentru că m-am plâns de reproșurile pe care mi le-au făcut sârbii, de când România a aprobat folosirea spațiului său aerian de către aviația NATO și, mai ales, de când țara noastră s-a oferit prima să susțină embargoul petrolier impus de NATO Iugoslaviei, colegii mi-au trimis de la București rezultatele unui sondaj de opinie, realizat luna aceasta de IMAS. Ne-am mai spălat rușinea. Conform sondajului, 75,8 % dintre români sunt împotriva intervenției militare a NATO în Iugoslavia, în timp ce doar 14,9 % o aprobă. Nu le-am mai arătat sârbilor că, până și în aceste condiții, 56,9 procente dintre români se pronunță în favoarea intrării țării noastre în NATO, opinie considerată ca o dovadă de maturitate și luciditate.

Cele 15 țări membre ale Uniunii Europene au decis să înăsprească sancțiunile impuse Belgradului, în primul rând prin neacordarea de vize membrilor conducerii statului și susținătorilor acestora, informează AFP. Printre celelalte măsuri sunt enumerate excluderea Iugoslaviei din toate evenimentele sportive internaționale care se desfășoară pe teritoriul UE, extinderea deciziei de înghețare a bunurilor statului iugoslav aflate în străinătate, extinderea asupra sectorului privat a interdicției asupra creditelor pentru export, extinderea interdicției privind investițiile în Iugoslavia, extinderea embargoului asupra exporturilor către Iugoslavia și interzicerea efectivă a zborurilor între UE și Iugoslavia.

Astăzi, sârbii au permis unei delegații a Comitetului Internațional al Crucii Roșii să-i viziteze pe cei trei militari americani luați prizonieri de sârbi. “Momentul cel mai important a fost când ne-am privit în ochi și ne-am strâns mâinile,” ne-a povestit, după întâlnire, Cornelio Sommaruga, președintele Crucii Roșii Internaționale. “Aș fi incapabil să vă redau ce au simțit ei.” Sommaruga a confirmat că, măcar aparent, cei trei sunt sănătoși.

Guvernul federal a decis astăzi că Armata iugoslavă are dreptul de a rechiziționa toate bunurile necesare pentru apărarea patriei. Hotărârea de guvern, care a intrat imediat în vigoare, stipulează că, în caz de necesitate, proprietarii sunt obligați să pună la dispoziția militarilor iugoslavi toate bunurile mobile și imobile, în special stațiile service, pompele de benzină și depozitele de carburanți, echipamentele destinate difuzării de emisiuni radio și TV, precum și echipamentele de tipărire a cărților și ziarelor. Este o amenințare voalată la adresa ziarelor, posturilor de radio și televiziune private. În caz că nu adoptă o atitudine convenabilă, reprezentanții Armatei pot veni imediat și, în virtutea hotărârii de guvern, pot să le confiște aparatura. Hotărârea a fost un nou motiv de tensiune între Serbia și Muntenegru. Ministrul muntenegrean al economiei Vojin Djukanovic a declarat că va refuza să o aplice, considerând-o nelegitimă. Totuși, el nu a exclus posibilitatea ca “anumite resurse să fie puse la dispoziția armatei, dar numai cu acordul Guvernului muntenegrean“.

Un elicopter american AH-64 Apache s-a prăbușit, în mod accidental, în apropiere de Tirana, iar cei doi membri ai echipajului au fost scoși nevătămați dintre resturile aparatului, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. Elicopterul participa la “operațiuni de antrenament de rutină“, la circa 40 de kilometri nord-est de Tirana, în momentul în care s-a produs accidentul, la ora locală 22:20. Un purtător de cuvânt de la Departamentul american al Apărării, colonelul Richard Bridges, a confirmat că accidentul nu a fost cauzat de “vreun tir al dușmanului”.

Vestea prăbușirii elicopterului Apache ne-a adus-o Dragan, “scriitorul”. A fost difuzată și de posturile de radio sârbești, după vreo două ore. Stăteam cu Mile Cărpenișan în barul hotelului și așteptam sirenele alarmei aeriene. “Cad și singure, fără să le doborâm noi,” ne-a spus Dragan, zâmbind pe sub mustața stufoasă. “Vă dați seama ce-o să fie dacă vor îndrăzni să se apropie de Kosovo.” După ce a mai băut o bere, ne-a dat de înțeles că, în ciuda dezmințirilor NATO, antiaeriana sârbă n-ar fi tocmai străină de prăbușirea elicopterului.

De altfel, Dragan ne-a mai povestit niște întâmplări pe care le-am auzit, mai târziu, și de la alți sârbi. Poveștile au devenit rapid foarte populare și era suficient să pomenești unui sârb de avioane și de Tuzla sau Tirana, că începea să râdă cu subînțeles. Dragan pretindea că, într-o zi, pilotul unui MiG-29 sârbesc a atacat prin surprindere avioanele NATO aflate pe aeroportul din Tuzla, distrugând la sol 17 aparate. Cea de-a doua poveste era asemănătoare. Sârbii au aflat, de la rușii care monitorizau prin satelit situația din Iugoslavia, când AWACS-ul nu a funcționat vreme de 15 minute. În acest interval, două avioane sârbești au atacat, zburând la joasă înălțime, aeroportul din Tirana și au distrus la sol cel puțin 10 avioane ale NATO.

Nu știu dacă istoriile erau adevărate, însă este interesant că au apărut exact când oficialii NATO anunțau că suplimentează numărul avioanelor pe care le vor folosi în raidurile împotriva Iugoslaviei. Oricum, și dacă nu erau adevărate, nu am putut să nu remarc abilitatea cu care serviciile secrete iugoslave au răspândit zvonurile, precum și momentul bine ales. Cu toate că Dragan nu ne-a mințit niciodată când ne-a plasat câte-un pont.

Președintele Jacques Chirac i-a explicat lui Boris Elțîn, în timpul unei lungi conversații telefonice având ca subiect problema Kosovo, că este în continuare necesară “accentuarea presiunilor exercitate asupra autorităților de la Belgrad”, relatează AFP.

Președintele Slobodan Milosevic l-a trimis astăzi pe vicepremierul federal Zoran Lilic, responsabil cu problemele de securitate, în Libia. Acesta i-a transmis colonelului Muammar al Gaddafi un mesaj în care i-a cerut să intervină pentru o reglementare a crizei din Iugoslavia. Milosevic și-ar dori ca soldații libieni să facă parte dintr-o viitoare forță de menținere a păcii în Kosovo.

Alarma a sunat la 23:12. Ne-am urcat pe acoperiș și, după o jumătate de oră, am putut urmări un puternic atac aerian asupra Novi Sad-ului. Timp de 20 de minute, antiaeriana orașului a tras din toate pozițiile asupra avioanelor care bombardau coastele muntelui Fruska Gora. Cred că în pădurile de pe munte sunt ascunse trupele iugoslave, altfel nu-mi explic înverșunarea cu care NATO bombardează zona. În același timp, au fost bombardate aeroporturile din Sombor și Kraljevo, localitățile Uzice, Cacak și Sabac și podul peste râul Istok din Backa Palanka.

Secretarul american al Apărării William Cohen a ordonat trecerea a 30 de avioane de alimentare suplimentare sub comanda NATO, urmând să se angajeze în acțiunile de bombardament împotriva Iugoslaviei, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. Aceste întăriri, care vor fi trimise începând de sâmbătă, au fost cerute de comandantul Forțelor Aliate în Europa, generalul Wesley Clark, a anunțat purtătorul de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon, adăugând, totodată, că va fi necesară mobilizarea rezerviștilor.

La 1:05, când coborâsem în bar, să ne încălzim puțin, o bubuitură groaznică ne-a făcut să sărim de la mese. Am constatat cu mândrie că războiul ne crease niște reflexe perfecte. În clipa în care am auzit bubuitura, eram deja ascunși: eu sub o masă, Mile după un stâlp. Geamul dinspre stradă încă mai vibra când eram din nou în picioare, iar Dule, barmanul, se ridica zâmbind senin de după pult.

De pe acoperiș, se vedea o dâră de fum dinspre Novi Beograd și am alergat pe colina Kalemegdan, de unde puteam vedea ce s-a întâmplat. NATO bombardase din nou clădirea fostului Comitet Central al Partidului Comunist (CK), acum centrul “USCE“. De această dată, două proiectile au lovit acoperișul pe care se aflau câteva relee de emisie și antene satelit ale televiziunilor și radiourilor care funcționau în clădire, înainte de a fi bombardată acum câteva zile. Blocul CK arăta sinistru, cufundat în întuneric și cu vârful învăluit într-un nor de fum. Proiectilele nu au fost incendiare și nu a fost nevoie de intervenția pompierilor.

Dupa ce ne-am lamurit că nu se întâmplase nimic grav (comparativ cu dezastrele din ultimele zile), ne-am dus la culcare. La Studio B, am văzut imagini ale momentului în care al doilea proiectil a lovit CK și am aflat că, pe la 23:45, asupra unei cazarme din Kumanovo (Macedonia) în care se aflau trupe NATO, au fost aruncate două grenade de mână. Soldații din gardă nu au apucat să reacționeze și cele două automobile ale atentatorilor au dispărut în întuneric.

Am adormit și am avut noroc cu sirenele de încetarea a alarmei aeriene de la 6:16, care m-au trezit la timp ca să-mi pregătesc corespondența pentru emisiunea de dimineață de la ProTV.

target: ziua surprizelor neplăcute

by

27 martie 1999

O zi plină de surprize neplăcute. Dimineaţă, am plecat, împreună cu Mile, către centru. La colţ, când am ajuns pe strada Knez Mihailova, unde se circula doar pe jos, după câţiva paşi, am fost opriţi de o patrulă de Poliţie.  “Sunteţi ziarişti! Actele !” Am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat unul la celălalt şi nu înţelegeam de unde au dedus aşa ceva. Eram îmbrăcaţi normal, doar eu aveam o geantă din piele pe umăr şi nu vorbeam în acel moment, ca să-şi dea cineva seama că suntem străini. Le-am arătat paşapoartele şi legitimaţiile de presă şi le-am explicat că abia luni ne vom putea acredita la Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma să se înfiinţeze. După ce s-au convins că nu aveam nici camere video, nici aparate foto, ne-au lăsat în pace.

După câţiva paşi, am înţeles de unde atât interes. Clădirea filialei locale a Institutului “Goethe” nu mai avea nici un geam întreg, iar pereţii erau pictaţi cu zvastici. Lângă ea, sediul “British Council“ îşi căsca vitrinele fără geamuri spre trecători, iar pe ziduri erau scrise mesaje obscene la adresa lui Tony Blair. Ceva mai încolo, sediul Centrului Cultural American fusese devastat, iar nişte puştani aruncau cu pietre în geamurile apartamentelor de deasupra, unde am presupus că locuiseră americanii. Sub ochii îngăduitori ai unor poliţişti. Ba mai mult, când unul rata ţinta, era luat de mână şi trimis acasă, să facă locul altuia mai bun.  Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut ce rămasese din biroul companiei “Air France“, apoi din Centrul Cultural Francez, pe care sârbii au scris “Chirac, poulle mouille” şi “V-am f….t mamele la toţi, de-aia sunteţi atât de mulţi!”. Printr-o altă inscripţie, pictată cu vopsea pe zid, sârbii îşi cereau scuze că au aruncat cu pietre în sediile centrelor culturale, justificând că ouăle erau prea scumpe.

Graffiti-urile de pe ziduri dovedeau simţul umorului şi mai puţină ură decât ar fi fost, poate, normal, din partea unor oameni bombardaţi de avioanele ţărilor respective. Era o formă de protest, o descătuşare şi – de ce nu? – un mod de a arăta că nu se dau bătuţi aşa uşor. Sârbii care treceau pe lângă centrele culturale devastate îşi scuipau scârba pe zidurile inscripţionate. Şi, cu toate că au spart geamurile şi au răvăşit totul în interior, nimeni nu a furat nici măcar o coală de hârtie. Spre după-amiază, tot ce se afla înăuntru a fost strâns şi dus cine ştie unde, de poliţişti.

Astăzi, în Piaţa Unirii din Timişoara, 300 de persoane au protestat împotriva agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, a transmis corespondentul Mediafax. Câţiva tineri au dat foc unui drapel american, pe care l-au călcat în picioare, iar manifestanţii au strigat “Kosovo e Serbia !” şi “Nu dăm Kosovo !”. Cei mai mulţi erau de origine sârbă, iar reprezentantul lor în Parlamentul României, deputatul Slavomir Gvozdenovici, a menționat că sârbii din România “îi susţin pe iugoslavi în refuzul lor de a semna documentul prin care ar capitula şi ar pierde pentru totdeauna Kosovo, pământul sfânt al Serbiei”.

Aseară, zeci de români aflaţi la muncă în Iugoslavia s-au întors în ţară, iar mai mulţi sârbi din oraşul Vîrşeţ, de lângă frontiera cu România, au venit în judeţul Timiş, la rude sau prieteni.

Următoarea surpriză neplăcută a fost că toate ţigările dispăruseră din chioşcuri. Cu mare greutate, am reuşit să cumpărăm, pe sub mână, două pachete de “Point“, nişte ţigări sârbeşti atât de proaste, încât, până s-a terminat războiul, un pachet început a zăcut pe noptiera din camera de hotel, dar n-am mai avut chef să ne atingem de el. Din ce spuneau oamenii, ţigările străine (chiar şi cele vândute în chioşcuri) ajungeau prin reţele mafiote, tolerate de autorităţi şi controlate de oameni apropiaţi regimului de la Belgrad. Odată decretată starea de război, Armata a interzis reţelelor mafiote să-şi mai facă de cap. Aşa că au dispărut şi ţigările de pe piaţă. Câteva zile am suferit amarnic, după care ţigările străine au reapărut, vândute de bişniţari prin pieţe sau prin pasaje. Însă, totdeauna, cu mare fereală.

De altfel, împotriva bişniţarilor a fost dezlănţuită o adevărată prigoană, a cărei rigoare a mai slăbit abia spre sfârşitul războiului. Preţul benzinei la negru urcase deja la 4 DM/litru, însă nimeni nu vindea decât cu mari precauţii. Am fost sfătuiţi să nu riscăm să schimbăm valută pe stradă, pentru că majoritatea celor care se ofereau să o cumpere lucrau mână în mână cu Poliţia sau cu Serviciile Secrete, ai căror oameni apăreau ca din pământ şi îţi confiscau toţi banii.

“Vuk Draskovic a înşelat în mod grosolan opinia publică iugoslavă şi străină, declarând că guvernul federal ar fi suspendat decizia de expulzare a jurnaliştilor străini de acum câteva zile,” a anunţat, astăzi, un comunicat al Ministerului sârb al Informaţiilor.

Când am ajuns la Media Center, am reuşit să mai aflăm detalii despre noaptea care trecuse. Câteva posturi locale de radio au anunţat, din nou, că au fost lansate radiolocatoare, iar cei care le găseau erau rugaţi să anunţe, imediat, Armata. Ne-am interesat şi am aflat că radiolocatoarele erau nişte aparate de dimensiunea unui aparat de radio, care emiteau semnale de ghidaj pentru bombardierele inamice. Câteva zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit că a găsit unul în grădina bunicului său şi, când au venit militarii să-l ridice, bătrânul i-a chemat în casă şi le-a arătat, ascunse sub pat, vreo 10-12 bucăţi. Nu ştia el prea bine ce sunt, dar le adunase de pe câmp şi le pusese la loc sigur, sperând să scoată un ban pe ele, dacă ar fi avut vreo valoare.

Ultimele veşti spuneau că, pe teritoriul iugoslav ar fi fost atinse 20 de obiective civile, iar în Muntenegru, ar fi 2 morţi şi 1 rănit. La Priştina, nici la ora 17.00, alarma aeriană anunţată cu o seară înainte nu fusese ridicată, iar curentul fusese întrerupt de-a lungul întregii nopţi. Cursele de autobuze spre Kosovo au fost suspendate. Auzind că fabrica lor este pe lista obiectivelor ce urmau să fie bombardate, muncitorii de la “Zastava“ din oraşul Kragujevac, singura uzină iugoslavă care producea automobile, au refuzat să iasă din schimb, pentru a-şi apăra locul de muncă.

Militarii NATO au fost nedumeriţi de hotărârea sârbilor de a nu utiliza intensiv apărarea anti-aeriană şi de a permite decolarea avioanelor MiG-29, apreciază o analiză a AFP. Trei avioane de acest tip, care s-au ridicat de la sol în prima noapte de război, au fost imediat reperate de avioanele-radar AWACS ale NATO, iar două dintre ele au fost distruse.

De asemenea, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat că a deteriorat grav cartierul general al Armatei a III-a, situat în apropierea frontierei cu Kosovo şi considerat centrul de control al operaţiunilor sârbe din provincie.

NATO a mai anunţat trecerea la faza a doua a operaţiunii “Determined Force”, conform căreia va ataca trupele sârbe.

Maşinăria propagandei iugoslave s-a pus în mişcare, cu o eficienţă incredibilă, care avea să menţină ridicat moralul oamenilor, de-a lungul întregului război. Sportivii sârbi din întreaga lume au anunţat că vor purta doliu la toate competiţiile la care vor participa. Ca să evite probleme ca acelea de aseară, a fost oprită activitatea tuturor combinatelelor chimice din ţară. Pentru a face faţă crizei de benzină, s-a anunţat că taximetriştii vor primi, zilnic, câte 10 litri de carburanţi.

Mâine, urmează să se aniverseze Ziua Republicii Serbia. Se împlineau 10 ani de când a fost votat un amendament la Constituţie, care prevedea integritatea teritorială a ţării. În Piaţa Republicii, din centrul Belgradului, a fost anunţat un mare concert de muzica rock şi pop. Nu m-am mirat, pentru că, de obicei, concertele erau una din formele de protest ale sârbilor, folosite de câte ori aveau ocazia. Nu voi uita niciodată concertul din ianuarie 1997, când se aniversa “Revelionul sârbesc” (după calendarul vechi), la care au venit peste 600.000 de oameni. Era apogeul protestelor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic.

După-amiază, la 16:40, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sirenele alarmei aeriene au început să sune abia după aceea. Deja oamenii sunt mai speriaţi şi se grăbesc să se adăpostească. Până acum, autorităţile s-au arătat foarte nemulţumite că sârbii nu respectă obligaţiile pe care le au în timpul alarmei. Nu se duc în adăposturi, nu-şi trag maşinile pe dreapta şi continuă să circule, nu sting luminile în casă şi aşa mai departe. Nici măcar ştirile despre importantele pagube materiale de la obiectivele civile lovite de bombe nu i-au îngrijorat.

52,4 % din locuitorii marilor oraşe bulgare au mărturisit că se simt ameninţaţi de conflictul dintre NATO şi Iugoslavia, marile ziare au publicat hărţile cu principalele adăposturi anti-aeriene şi au sfătuit populaţia ce să facă, în cazul unei eventuale alarme împotriva bombardamentelor.

Alarma nu s-a mai ridicat şi a început încă o noapte de teroare. Indignaţi, sârbii au anunţat că aeroportul din Podgorica a fost bombardat la nici 5 minute după aterizarea unui avion civil. Spuneau că, la raidurile aeriene, participă peste 200 de avioane din 10 ţari. Spre miezul nopţii au început, din nou, să se audă bubuituri dinspre dealurile din sudul Belgradului. După o jumătate de oră, la Studio B s-a anunţat că au fost lovite ţinte din cartierul Rakovica şi au fost avariate mai multe obiective civile. Am văzut imagini: case cu acoperişuri răvăşite şi geamuri sparte. A fost bombardată fabrica “1 Mai” din cartier şi mănăstirea Rakovica a fost avariată. În faţa zidurilor mănăstirii, care avea mai multe geamuri sparte, Vuk Draskovic dădea un interviu postului de televiziune CNN. Patetic, uşor exaltat, liderul SPO era indignat că bombele Aliaţilor lovesc cartierele civile şi se adresa, privind spre cer, piloţilor NATO: “Nu mai lansaţi rachete de la 10.000 de metri! Dacă aveţi curaj, coborâţi pe pământ, să ne privim în ochi!”

Deşi NATO a negat că vreun avion al său ar fi avut probleme, AFP a dat publicităţii modul în care sunt recuperaţi piloţii căzuţi în teritoriul inamic. Operaţiunea, încredinţată unei unităţi speciale, e foarte periculoasă şi, dacă pilotul e rănit, şansele de reușită sunt minime. Înaintea decolării, piloţii îmbrăcau o vestă de supravieţuire, care conţine o busolă, un receptor GPS (care permite localizarea, prin satelit, a piloţilor,  cu o precizie de 10 metri, în orice punct pe glob), un radioemiţător, cu care poate comunica prin semnale electronice codate, baterii, o oglindă, un fluier, rachete de semnalizare, torţe bengaleze (care produc o lumină albăstruie intermitentă), o trusă de prim-ajutor, vopsea de camuflaj şi o hartă plastificată. Sub scaunul de catapultare, este instalat un sac de supravieţuire, în care sunt puse o pătură termică, un veston de camuflaj, puţină hrană, o rezervă de apă şi diverse ustensile. Odată ajuns la sol, pilotul camuflează paraşuta şi caută un loc de unde să comunice cu ai săi. Transmisiile nu trebuie făcute decât din oră în oră şi, odată stabilit contactul, pilotul va trebui să transmită trei coduri avioanelor de război care au plecat să-l recupereze: o literă, o cifră şi un cuvânt, care se schimba în fiecare zi.

În timpul războiului din Bosnia, trei aviatori – un american, în iunie 1995, şi doi francezi,  în august 1995 – au fost nevoiţi să se catapulteze şi au ajuns în zone ocupate de sârbii bosniaci. Pilotul american a fost recuperat, după şase zile petrecute în teritoriul inamic. Cei doi francezi au fost capturaţi imediat de sârbi, dar au fost eliberaţi ulterior.

target: alarmă chimică la belgrad

by

26 martie 1999

Ziua a trecut pe nesimţite. Am alergat, încercând să aflăm ce se mai întâmplase, să mai verificăm o informaţie. Deja am început să ne obişnuim cu sirenele. Astăzi, a fost alarmă aeriană de două ori, între 16.30 şi 18.30 şi între 19.00 şi 20.30. Ministerul Învăţământului a anunţat că 30 de şcoli au fost afectate de bombardamente. Comercianţii au încercat să mărească preţurile la unele produse, profitând de panica creată de război. Unii oameni au început să-şi facă stocuri de alimente, deşi autorităţile au insistat că nu sunt probleme cu aprovizionarea. Şi chiar nu erau. Spre seară, când m-am întors la hotel, mi-am cumpărat pâine şi iaurt, pentru a doua zi dimineaţă şi mi-a fost destul de greu să aleg între cele 7-8 sortimente.

Ne-am pierdut jumătate din zi, încercând să ne acreditam la Ministerul Informaţiilor. Se afla în cartierul Novi Beograd, într-o clădire imensă. Cei doi militari de la biroul din hol ne-au rugat să aşteptam puţin şi, după 10 minute, a coborât o tânără foarte frumoasă, tunsă scurt, care vorbea perfect engleza şi ne-a condus într-un birou. Ne-a dat să completăm nişte formulare, însă ne-a avertizat că, oricum, luni se va înfiinţa un centru militar de presă, unde va trebui să ne acredităm din nou. În birou mai erau doi jurnalişti chinezi şi, la un moment dat, Sania Sarac, cum se numea tânăra, a început să ciripească. Eu cu Mile Cărpenişan ne-am uitat unul la altul şi ne-am abţinut cu greu să nu izbucnim în râs. Cei doi chinezi i-au răspuns ceva şi au început, fericiţi, o lungă conversaţie cu fata. În limba chineză! Am completat formularele şi am plecat. “Pe aici, nu mai călcăm!” a bombănit Mile.

După-amiază, Vuk Draskovic, liderul Mişcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) şi vicepremier federal, a organizat o conferinţă de presă.  Amintind că şi el a fost ziarist, şi-a cerut scuze faţă de jurnaliştii occidentali care fuseseră expulzaţi ieri şi i-a invitat să revină în Iugoslavia şi “să-şi facă datoria faţă de adevăr”. Câtă ipocrizie! De ce n-a intervenit încă de la început, înainte de a fi expulzaţi? De altfel, această duplicitate păguboasă l-a caracterizat întotdeauna pe Vuk Draskovic. Totdeauna mi-a dat impresia unui om bântuit de o forţă malefică, o forţă care l-a împins să-şi trădeze susţinătorii, trecând din tabăra Opoziţiei (al cărei lider a fost), direct în fotoliul de vice-prim-ministru al Guvernului federal, controlat de preşedintele Slobodan Milosevic. Doar din când în când, parcă reuşea să se elibereze de aceasta forţă care îl bântuia şi redevenea liderul în care speraseră sute de mii de sârbi. Iată câteva imagini de la legendarele demonstraţii din 1996:

Atât preşedintele Bill Clinton, cât şi secretarul de stat american Madeleine Albright au adresat mesaje televizate, transmise prin satelit în zona Iugoslaviei, informează AFP. “Fac apel la toţi sârbii şi la toata populaţia de bună-credinţă să ni se alăture, pentru a putea găsi o cale de încheiere a acestui conflict inutil, care ar putea fi evitat,” spunea Bill Clinton. “Milosevic ar fi putut păstra Kosovo în Serbia şi păstra pacea. În loc de aceasta, el a pus în pericol viitorul provinciei Kosovo şi v-a adus război.” Madeleine Albright le-a reamintit sârbilor că şi-a petrecut o parte a copilăriei la Belgrad şi le-a spus, vorbind într-o sârbo-croată cu accent ceh, că “obiectivul NATO nu este de a face rău sârbilor nevinovaţi, ci de a face să înceteze atacurile din Kosovo”. Între timp, Ambasada Iugoslaviei din Paris a fost închisă, iar diplomaţii sârbi urmau să se întoarcă acasă. Solidari cu sârbii, ruşii au decis expulzarea membrilor Misiunii de informare a NATO din Moscova, un diplomat francez şi un general german.

O dovadă că Draskovic nu avea prea multe de spus în guvern a fost şi vestea pe care o primisem în aceeaşi după-amiază : colegul şi prietenul meu, Radu Ciobotea, şeful Biroului de presă din Timişoara al “Evenimentului zilei“, fusese arestat, undeva între Belgrad şi Niș şi expulzat din ţară. L-am sunat pe mobil, imediat ce am aflat. M-a recunoscut şi a început să râdă. Era în drum spre România, escortat de două maşini ale Poliţiei. Plecase de la Belgrad către Niș, cu gândul să ajungă la Priştina. Pe drum, s-a oprit să-şi dezmorţească oasele într-un sat şi a intrat într-o cafenea. N-a apucat să-şi comande nimic, pentru că au apărut câţiva indivizi de la serviciile secrete sârbeşti, l-au arestat şi l-au interogat timp de 8 ore. Îi reproşau – culmea ! – că a fost prezent în Iugoslavia, de câte ori a izbucnit vreun conflict (şi în Croaţia, şi în Bosnia, şi în Kosovo). L-au acuzat că e spion, i-au trântit în paşaport o ştampilă care îi interzicea să mai între în Iugoslavia vreme de un an de zile şi l-au expulzat. Degeaba le-a argumentat Radu că, fiind ziarist, era normal să vină în Iugoslavia în timpul războaielor. Degeaba le-a spus că a scris şi o carte (“Război fără învingători”) despre tot ce văzuse acolo. Câteva ore mai târziu, trecea, abătut, frontiera pe la Turnu Severin, urmărit de înjuraturile poliţiştilor sârbi.

Radu Ciobotea mi-a permis să redau câteva fragmente din reportajul publicat de el în “Evenimentul zilei” din 29 martie, despre aventura trăită în Kosovo: “…Ofiţerul tânăr îmi traduce în engleză discursul şefului său: “Cu regret va informăm că deţinem dovezi că desfăşuraţi activităţi ostile integrităţii şi suveranităţii Iugoslaviei. În primul rând, deţineţi casete cu muzica uşoară sârbească, deşi susţineţi că nu cunoaşteţi limba sârbă. În al doilea rând, casetele neînregistrate poartă marca “MOL”, care este firma ungurească. În al treilea rând, aveţi intenţia de a difuza în străinătate informaţii legate de conferinţa de presă ţinută de un om politic iugoslav. De aceea, vom repeta interogatoriul, începând cu ziua şi ora când aţi intrat pe teritoriul iugoslav.”

(…) Femeia îmi întinde paşaportul, spunând solemn: “Veţi părăsi Iugoslavia până astăzi, ora 24.00. În caz contrar, veţi fi arestat pentru o perioadă nedeterminată. Aveţi dreptul de a reveni abia în 26 martie 2000.” “Ora 24.00 ? ” – întreb uluit. “E deja ora 18.00 şi mai am 400 de kilometri până la primul punct de frontieră cu România. Şi mi-aţi tăiat cauciucurile!” Ofiţerul se răsteşte nerăbdător: “Vă descurcaţi cum ştiţi. Dar nu uitaţi: numărătoarea inversă a început. Mai aveţi 5 ore şi 30 de minute. Drum bun!”

(…) Intru în vamă la 23.45 şi vameşii încep verificarea actelor. Unul dintre ei observă interdicţia din paşaport şi-mi cere explicaţii. E 23.50. La 50 de metri în spate, Golful roşu care mă urmărise tot drumul opreşte şi stinge farurile. Vameşul observă, îmi înapoiază paşaportul şi spune: “Hajde, brzo. Idete!” (Hai repede, pleacă!) Trec podul cu 100 la oră, grănicerii romani îmi fac semn că sunt nebun şi frânez abia în faţa barierei care mă desparte de România. Poliţiştii români de frontieră se reped la mine, cuprinşi de veselie: “Iacă-tă şi “Evenimentul zilei”! Ia să vedem paşaportul. Aoleu! Ce le facurăţi ăstora, dom’le, de vă expulzară un an? Că, vorba aia, cal verde şi sârb deştept mai rar…”

La 19.30, avem parte de încă un mic spectacol mediatic : buletinul de ştiri al Televiziunii Naţionale Iugoslave (RTS). Întrerupt, tot timpul, de clipuri scurte, cu lozinci patriotice de genul ” Mai bine război, decât pact !” Desigur, se referea la pactul de la Rambouillet,  pe care sârbii au refuzat să-l semneze. Jurnalul nu conţinea prea multe ştiri propriu-zise. După un reportaj despre luptele din cel de-al Doilea Război Mondial, în care sârbii au ţinut piept armatei germane, au prezentat imagini de la mitinguri anti-americane, în care oamenii strigau : “Nu dăm Kosovo!” şi “Serbia! Serbia!”. Apoi, imaginile monumentului soldaţilor francezi care au murit în 1918, în luptele de eliberare a Iugoslaviei, pe care cineva scrisese cu vopsea neagră “Criminalii“. Din nou, reportaje despre anii celui de-al Doilea Război Mondial şi despre perioada ce a urmat. După care – colac peste pupăză – o ştire despre deschiderea, la Belgrad, a Salonului Internaţional al Automobilului, aflat la a nu ştiu câta ediţie. La ştiri externe, am putut vedea demonstraţiile pro-sârbeşti de la Atena. Şi în loc de publicitate, un videoclip pe care am ajuns, cu timpul, să-l învăţăm pe de rost: pe muzică patriotică (cu versuri de genul “Te iubim, patrie…”), imagini din pregătirile de luptă şi aplicaţiile Armatei Iugoslave. În sfârşit, spre final, o ştire, fără imagini, despre obiective civile avariate la Nis şi Leskovac.

Potrivit AFP, NATO anunţase că, în noaptea precedentă, a atacat, pentru prima oară, poziţii din Kosovo ale armatei sârbe. Ruşii – care aveau să se transforme adesea, pe parcursul războiului, într-un fel de purtători de cuvânt ai sârbilor – au declarat, prin vocea generalului Iuri Baluievski, că NATO ar fi lovit, în primele două zile de bombardamente, circa 50 de obiective civile şi militare. “Chiar dacă reprezentanţii NATO pretind că operaţiunea a fost un succes, principalele ţinte nu au fost atinse de atacuri,” afirmase Baluievski.

Pe de altă parte, s-a declanşat şi războiul mediatic. În timp ce un post de televiziune şi unul de radio sârbeşti anunţau că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit lângă satul Donja Trnova, la 15 kilometri sud-vest de Bijeljina (în nord-estul Republicii Srpska), purtătorul de cuvânt al Alianţei, Jamie Shea, afirma că au doborât două avioane MiG-29 ale sârbilor, care se aflau în spaţiul aerian al Bosniei şi ar fi intenţionat să atace trupele SFOR din această ţară. Desigur că ambele tabere au dezminţit informaţiile despre aceste pierderi.

Am coborât cu Mile la bar, să bem o bere. N-am apucat să o terminăm, pentru că a sunat alarma aeriană. Era 22:30. Ne-am întors în cameră şi am deschis televizorul, căutând un post care să spună ceva. Afară, dinspre periferia oraşului, se auzeau bubuituri înfundate. 25 de minute mai târziu, programul de la Studio B s-a întrerupt brusc, a apărut sigla Comandamentului Apărării Civile a Belgradului şi o voce marţiala a cerut populaţiei să nu intre în panică şi să rămână în adăposturi, până la ridicarea alarmei. A comunicat că a avut loc un atac cu rachete Tomahawk, mai multe cartiere ale oraşului au fost atinse, dar nu au fost lovite obiective civile. În faţa blocurilor din jurul hotelului nostru, sârbii au ieşit pe trotuar şi comentau anunţul. Câte o femeie apărea la geam şi striga spre cei de jos că a vorbit cu o prietenă din alt cartier şi bomba a căzut în apropiere.

Câteva minute mai târziu, sirenele alarmei sunau din nou, însă cu un alt semnal, pe care nu l-am mai auzit şi, din fericire, nici nu aveam să-l mai auzim până la sfârşitul războiului. Cel al alarmei chimice. Panică totală! S-a anunţat că, în oraşul Sremcica, la 30 de km de Belgrad, a avut loc un atac cu arme chimice. Capitala nu era încă afectată. Populaţia din zonă era sfătuită să-şi pună măştile de gaze. Dacă nu au, să-şi acopere feţele cu batiste sau cearşafuri umede. Anunţul se repeta, obsedant, din 5 în 5 minute. Apăreau amănunte noi. Dispăreau sau erau corectate unele informaţii. Era vorba de un atac chimic cu gaze a căror toxicitate nu era cunoscută. Primele simptome sunt dureri de cap, ochi şi stomac. La faţa locului au sosit echipele de prim-ajutor. Cine se simte rău să meargă urgent la spital sau la aceste echipe. Poliţiştii împart măşti de gaze. Au sosit echipele de decontaminare ale Armatei. Vântul bate spre Belgrad şi norul de gaz va ajunge şi la noi. N-a fost atac chimic, ci un proiectil a lovit un depozit al unei fabrici de combustibil pentru rachete, în care era stocat azot. Arde pădurea din apropiere. Şi, tot timpul: “Nu intraţi în panică! Situaţia e sub control!” La ora 1:00, sirenele au anunţat încetarea alarmei chimice şi am răsuflat uşuraţi. Deşi, din când în când, mai ieşeam la geam şi adulmecam, încercând să disting vreun miros ciudat.

Întrunit mai devreme, Consiliul de Securitate al ONU a respins proiectul de rezoluţie prin care Rusia cerea încetarea imediată a bombardamentelor, fără ca SUA, Franţa sau Marea Britanie să facă uz de dreptul de veto. Conform AFP, proiectul obţinuse doar 3 voturi “pentru” – faţă de 9 cât avea nevoie – şi 15 voturi “contra”.

Alarma aeriană a încetat la 2:02. La buletinul de ştiri de la Studio B, care se repeta din oră în oră, s-a anunţat că au fost lovite 10 obiective în Belgrad, în cartierele Avala, Zarkovo şi Lipovica, precum şi în zona aeroporturilor Batajnica şi Surcin. N-am apucat să mai notez şi alte localităţi lovite de bombe în noaptea aceea. Sârbii pretindeau că ar fi doborât 2 avioane inamice, ai căror piloţi s-au catapultat şi sunt căutaţi prin pădurile de lângă nişte sate.

Tensiunea se mai risipise, iar, pe Studio B, a apărut un anunţ. Conducerea postului de televiziune îşi cerea scuze că va abdica de la un principiu pe care l-a respectat chiar şi în perioada embargoului împotriva Iugoslaviei: cel de a nu prezenta filme artistice pentru care nu aveau drepturi de difuzare. Şi am avut ocazia să văd un film splendid şi straniu de apropiat de ceea ce se întâmpla în acele momente: “Wag the dog” (tradus de sârbi “Război împotriva adevărului”), regizat de Barry Levinson, cu Robert de Niro, Dustin Hoffman, Anne Heche şi Woody Harelson. Subiectul şi acţiunea m-au lăsat fără grai: pentru ca acesta să fie reales şi pentru a estompa impactul negativ al unui scandal sexual, datorat unei afaceri amoroase cu o stagiară, consilierii unui preşedinte american au inventat un război între SUA şi Albania. 

Filmul, realizat înainte de celebrul scandal “Monica Lewinski“, expune toate metodele de manipulare a opiniei publice americane şi este făcut de cineva care cunoştea – din cine ştie ce surse – toată idila dintre Bill Clinton şi fosta stagiară la Casă Albă. Mai mult, la un moment dat, într-o scenă din film, în planul secund, se vede un televizor pe ecranul căruia apare celebra scenă în care Clinton o îmbrăţişează pe Monica Lewinski, care poartă pe cap o bască bleumarin. Scenă care a apărut pe toate canalele de televiziune, la câteva luni după ce filmul era gata. Mai târziu, în cele aproape 3 luni de război, aveam să văd, de-adevăratelea, tot ce am văzut în filmul din acea noapte.

Astăzi, cotidianul britanic “The Times” publicase o ştire care spunea ca Poliţiile din 3 ţări europene, în colaborare cu Europolul, au stabilit că UCK este parţial finanţată cu fonduri provenite din traficul de droguri.

Nici nu s-a terminat bine filmul, că la 4:12, alarma aeriană a fost anunţată din nou. Oamenii erau avertizaţi că NATO lansează din avioane radiolocatoare şi, dacă văd aşa ceva, să anunţe, imediat, reprezentanţii Armatei. Ce-or fi alea, radiolocatoare? Apoi s-a spus că numărul avioanelor inamice doborâte ar fi ajuns la 5, iar 2 piloţi au fost deja prinşi. Apoi, nu-mi mai amintesc nimic, pentru că am adormit cu nasul în carneţelul de notiţe.